Pocainta Sfintei Maria Egipteanca 

Pocainta Sfintei Maria Egipteanca

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca este atat de cuprinzatoare si de pilduitoare incat sfanta Biserica vrea in mod deosebit sa o intipareasca in inimile noastre. Ca atare, pe langa ziua pomenirii ei i s-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Marelui Post; si, afara de asta, cu numele ei e insemnata starea la care canonul ei este imbinat cu Canonul Mare. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra intoarcerii ei la Dumnezeu si a trage inva­tatura din ea. Sa ascultam, deci, aceasta lectie.
Nu voi intra in amanuntele vietii Cuvioasei. Ma voi opri asupra primei lucrari savarsite asupra ei de catre ha­rul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul pacatului -si ma opresc nu pentru a va pofti sa ii urmati (caci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a va arata ca fiecare poate si trebuie sa dobandeasca dori­re de a castiga acelasi har.
Convertirea sfintei Maria Egipteanca tine de converti­rile extraordinare. Vedeti ca ea era cu totul cufundata in pacat si nici cu gandul nu gandea sa-l paraseasca: dar vine harul si, prin lucrarea sa covarsitoare, o trezeste din atipirea pacatului. Desteptata, ea vede cat de pierzatoare e starea sa si se hotaraste sa se schimbe in bine. Cu ea s-a intamplat acelasi lucru ca si cand cineva ar fi cufundat in noroi si altcineva, venind, l-ar smulge cu mana tare din adancul mlastinii si l-ar pune slobod pe pamant tare. La fel a fost convertirea sfantului Apostol Pavel si a multor altora.
Insa ceea ce tine de lucrarile aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin insasi firea sa nu poate fi de obste tu­turor; si daca cineva, intemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grija de intoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinta, parca spunand harului: „Vino, ia-ma – si o sa merg cu tine”, acela ar fi nedrept si s-ar da singur pierzarii, dandu-se pe mana caderii sale. Calea de obste a tuturor este aceasta: „Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide”. Oricum, si la cei ce merg pe aceasta cale lucra­rea harului care intoarce la Dumnezeu este asijderea insemnata de o zguduire; pentru ea, insa, este nevoie de pregatire prin osteneala personala, trebuie sa ne rugam pentru ea, este smulsa, parca, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasa si da dupa osteneala. De la cei ca sfanta Maria, El nu asteapta aceasta osteneala, ci lucreaza de-a dreptul; osteneala urmeaza dupa aceea. Asa lucreaza Domnul asupra alesilor Sai deosebiti; iar noi tre­buie sa mergem pe calea cea de obste si sa ne silim pe noi insine a ne intoarce la Dumnezeu, atunci cand avem vremea bineprimita si strabatem zilele de mantuire.
Dar ce trebuie sa facem cu noi insine pentru a merita acest har al intoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie sa ne ostenim, la ce trebuie sa ne silim pentru a-I arata atoate-vazatorului Dumnezeu ca dorim si cautam si insetam de atotlucrarea Lui cea mantuitoare in noi ?
Va voi arata asta pe scurt. Sa il luam pe om in starea in care i-a venit numai gandul simplu: „Chiar sa nu ma ocup deloc de mine si sa nu ma gandesc la indreptarea vietii mele?” Un simplu gand, fara nici o incuviintare a omului fata de el, nici dorinta de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinta a ratiunii: insa oricat ar cere rati­unea asta, omul nu va trece la fapte pana cand nu se va trezi ravna, energia constiintei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei ravne sa ne purtam acum sufletul pe care l-a cercetat nu se stie cum, ca un oaspete nepoftit, gandul la mantuire.
Asadar, a venit gandul indreptarii: constiinta l-a insu­flat, sau ingerul pazitor l-a adus – nu-l lepada, ci apuca-te de el indata si incepe sa-ti faci niste operatii, ca sa zic asa, care sa dea acestui gand putinta de a pune sta­panire pe toate puterile fiintei tale. Sa lucrezi in cursul acestei experiente in mod opus celui in care lucreaza pacatul, in general in mod opus acelei randuieli a dispo­zitiilor sufletesti care il tin pe om in pacat. Pacatul incur­ca sufletul in multe curse ori se ascunde de el sub multe valuri – fiindca el este slut in sine si de la inceput ar pu­tea sa faca pe oricine sa fuga de el. Valurile acestea sunt: valul cel mai adanc si apropiat de inima, alcatuit din amagirea de sine, nesimtire si nepasare; deasu­pra lor si mai aproape de suprafata sufletului sade imprastierea impreuna cu grija de multe; urmeaza valul de deasupra – precumpanirea trupului si randuiala vietii exterioare, val hranit de pacate si patimi. Pacatul traieste in inima, de acolo pune stapanire pe tot sufletul, patrunde in trup si in toate faptele si relatiile noastre, alt­fel spus in intreaga purtare.
Asadar, incepe sa inlaturi aceste valuri unul dupa al­tul, cu scopul de a scoate la lumina duhul incurcat in ele, asa cum din pamant se inlatura strat dupa strat pentru a se ajunge la comoara ascunsa. Incepe chiar de la valul dinafara.
Curma pentru o vreme treburile si relatiile tale obisnuite, mai ales pe cele din care se hraneste patima ta stapanitoare. Ochi, ureche, limba – iata principalele canale pe care vine mancarea pacatoasa. Taie-le prin insingurare.
Dupa aceea, apuca-te de trup: refuza-i nu numai placerile, ci micsoreaza-i indestularea chiar si in trebuintele indispensabile ale somnului si mancarii. Vei subtia trupul, sufletul se va elibera din legaturile materiei, va deveni mai mobil, mai usor si mai receptiv fata de im­presiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreapta socotinta.
Insingurarea si postirea usureaza sufletului intoarce­rea catre sine insusi. Intrand in sine, el intalneste acolo, insa, o tulburare cumplita, pricinuita de grija de multe si de imprastierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cea­lalta se ingramadesc in inima si nu lasa sufletul sa se ocupe de sine, nu-l lasa sa se opreasca, ci il tot gonesc inainte. Iata, este nevoie sa le inabusim, sa le alungam din suflet si din inima, macar pe vremea postului. Cata vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face in conti­nuare nici un fel de lucrari asupra noastra, sau aceste lu­crari vor ramane cu totul neroditoare. Grija strange sau roade inima; dar si cand n-avem griji, gandurile desarte hoinaresc prin cap unul dupa altul, sau unul impotriva altuia, si pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtuna. Intr-o astfel de stare nu se poate semana in su­flet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie sa adu­nam pe fiii nostri cei imprastiati – gandurile noastre – la­olalta, asa cum aduna pastorul oile sau cum o lentila convexa aduna razele imprastiate ale soarelui, si sa ii in­toarcem pe toti asupra-ne. Asta se savarseste prin luare-aminte sau trezvie.
In fine, grijile sa se ostoiasca, gandurile sa se linis­teasca, mintea sa se adune in sine si sa se statorniceasca asupra unui singur lucru. Trei sau patru valuri au fostj deja ridicate. Inaintea ta se afla omul tau cel launtric, cufundat in somnul nepasarii, nesimtirii si orbirii. Apropie-te acum cu barbatie si osteneste-te fara lenevie. Incepe lucrarea principala – trezirea din somn.
Inainte de toate, grabeste-te sa ridici de pe ochii mintii valurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul si nu se ingrijeste pentru sine insusi? Fiindca nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Daca ar ve­dea-o, n-ar putea sa ramana linistit, asa cum nu poate sta linistit in casa cel care vede ca e cuprinsa de flacari casa. Iar omul pacatos nu vede primejdia pe care o pre­supune starea sa pentru ca, din oarecare amagire, se ve­de intr-o stare multumitor de buna. Se furiseaza in el in­chipuiri mincinoase care il lingusesc, care-i incurca min­tea precum o plasa si il ascund pe om de sine insusi. Aceste inchipuiri, sau ganduri subtiri, sunt foarte multe. Unii, de pilda, spun: „Eu sunt crestin”, si raman linistiti, asemenea iudeilor care spuneau: „Samanta lui Avraam suntem”; isi insuseste intaietatile si fagaduintele cresti­nesti fara crestinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului si a hainelor ceea ce se poate intemeia numai pe putere si pe vrednicia launtrica. Altora le vine in gand starea imbunatatita din afara sau le cad sub ochi calitatile lor trupesti – puterea si frumusetea – dimpreuna cu in­zestrarile sufletesti – intelectuale si estetice, care ii or­besc cu atat mai puternic cu cat se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i inconjoara. Altii sunt orbiti de oare­care fapte vazute sau chiar virtuti faptuitoare, cum ar fi intelepciunea si chibzuinta – mai ales cand acestea i-au atras cinstire, uneori nu doar din partea celor simpli. Iar altii, in fine, se intemeiaza pe faptul ca nu sunt singuri: „Si cutare este la fel ca mine, si cutare, si chiar cutare”; se amageste cu faptul ca obiceiurile pacatoase sunt ras­pandite, de parca multimea celor care pacatuiesc face mai putin pacatos pacatul.
Gandurile acestea si cele ase­manatoare lor tin mintea in orbire. Ca atare, intrand in tine insuti si adunandu-ti luarea-aminte, incepe sa inde­partezi aceste temeiuri ale orbirii, sa strici aceste nadejdi desarte sau, altfel spus, „indreptatiri ale raspunsurilor ce­lor din pacate”, impotriva carora se ruga prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gandul pe fiecare dintre ele si Io-veste-o cu sanatoasa cugetare crestineasca. Convinge-te de urmatorul lucru: nu conteaza ca esti crestin daca tra­iesti rau; calitatile tale, daca nu sunt intoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osandi decat te vor in­dreptati; nici cinstirea, nici rautatea celorlalti nu iti vor ajuta. Chibzuind astfel, incetul cu incetul iti vei uni gan­durile si te vei infatisa unit inaintea privirii mintii si con­stiintei, care vor ridica glas puternic impotriva ta, mai ales atunci cand, comparand ceea ce esti cu ceea ce ar trebui sa fii, vor afla ca nu esti bun de nimic. Daca in urma acestui fapt vei incepe sa simti teama pentru tine insuti, e un semn bun – e prevestirea fugii de pacat, asa cum clatinarea randurilor de ostasi vesteste grabnica fuga a intregii ostiri.
In acest fel, odata cu vederea de sine in lumina cea adevarata ia nastere instinctul conservarii duhovni­cesti. Ca atare, neintrerupand cugetarile care iti dau in vileag orbirea, in urma primei miscari loveste-te si mai mult si zguduie inima ta cu idei ce pot sa te intoarca de la pacat si sa-ti starneasca dezgustul fata de el.
Inchipuie-ti cat mai viu ce este pacatul in sine. Este o boala, cea mai rea dintre toate bolile: el il desparte pe om de Dumnezeu, arunca in neoranduiala sufletul si tru­pul, da constiinta chinurilor, il supune pe om necazuri­lor in viata, in moarte si dupa moarte, ii inchide raiul, il arunca in iad. Poate ca prin aceste ganduri se va infiripa in inima dezgustul fata de acest monstru.
Cerceteaza legatura dintre pacat si diavol, si vezi ce prieten si despot slut iti dobandesti prin pacat. Diavolul este in vrajmasie cu Dumnezeu. El pare ca ii spune Ce­lui Preaindurat: „Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, insa ii fac sa imi lucreze cu atata osardie”. El este un amagitor. Acum, aruncandu-ne in pacate, fagaduieste in schimbul lor oarecare dulceata, iar dincolo ne va pune in fata aceleasi pacate, razand rautacios, daca nu ne vom pocai. El se cutremura de bucurie rautacioasa atunci cand cineva ii cade in gheare. Adu-ti aminte toate acestea, poate ca vei simti si tu ura fata de acest urator al nostru si al lucrarii lui in noi, care este pacatul.
Intoarce-te, in fine, catre Dumnezeu si judeca ce este pacatul inaintea fetei Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtatoru­lui de grija si Rascumparatorului nostru. Dupa ce ti-ai scos la lumina nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nere­cunostinta fata de El, poate ca vei starni in tine jale man­tuitoare si intristare dupa Dumnezeu.
Atunci cand, in acest chip, ne vom inghesui in inima unul dupa altul, chiar cu de-a sila, simtamintele care frang inima – fie dezgustul si ura fata de pacat, fie frica si groaza de incepatorul pacatului, fie jalea si intristarea in Domnul -, inima se va incalzi si pune in miscare, pu­tin cate putin. Curentul electric impartaseste trupului o anumita incordare si excitabilitate; aerul curat si racoros impartaseste o anumita prospetime si vioiciune: asa si simtamintele acestea pun in miscare energia adormita a puterilor lucratoare, in fine, ele dau nastere in om dispo­zitiei de a se scula si a lucra spre mantuirea sa.
Acestea sunt primele miscari ale grijii de mantuirea sufletului. Cand vor avea loc, nu intarzia sa lucrezi asupra ta si din aceasta parte: alunga somnul nepasarii. Sileste-te in fel si chip sa-ti incordezi puterile sufletului si sa te apuci de treaba pe loc, fara intarziere. Daca vei amana, mai rau va fi: mai mult te vei deprinde cu pacatul, pacatul va da in tine ramuri din ce in ce mai stufoase, iar lanturile pa­catului vor deveni din ce in ce mai incurcate. Pana la urma, pacatul te va impovara atat de mult ca nici nu o sa te mai scoli: te vei duce pe urma dracului, de unde poate ca nu va mai fi intoarcere. Deci, grabeste-te !
Adu-ti aminte, totodata, de „cele mai de pe urma ale tale”. Spune-ti: „Iata moartea; unul, altul mor langa tine; iata ca acum-acum vine si randul tau. Lovitura mortii sta gata ca o sabie asupra capului si te va lovi pe neastepta­te. Dupa aceea vine judecata; cele tainuite ale tale se vor vadi inaintea ingerilor si a tuturor Sfintilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. in urma lor vei fi indreptatit sau osandit – vei ajunge fie in rai, fie in iad. Ia seama: in rai nu se intra cu pacate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepadarii Dumnezeiesti. Acolo este chin fara sfarsit si fara bucurie. Oare nu este vremea sa lepezi aceasta po­vara, care iti pregateste asemenea necaz ?”
Pentru ca lucrarea tuturor acestor ganduri sa aiba cat mai mari sorti de reusita, aduna-le pe toate intr-un chip oarecare si poarta-le in minte ca pe un imbold statornic, inchipuie-ti, spune sfantul Tihon, ca deasupra ta este sa­bia dreptatii Dumnezeiesti, sub tine este iadul, gata sa te inghita, inaintea ta moartea, inapoi adancul pacatelor, de-a stanga si de-a dreapta multime de vrajmasi rai. Daca iti vei pune o asemenea randuiala in minte, vei auzi neincetat inauntrul tau un glas indemnator: „Oare se cade tie sa fii in nepasare ?”
Prin asemenea cugetari si lucrari si prin cele aseme­nea lor se ridica, in fine, si ultimul val al pacatului, alca­tuit din nepasare, nesimtire si orbire. Acum, omul paca­tos este descoperit in fata ochilor sai, nu mai este nesim­titor fata de primejdia starii sale si nu arareori nazuieste sa se scoale si sa mearga; insa prin asta nu a fost facut totul. Aici lipseste – este limpede – lucrul de capetenie: imboldul haric. Osteneala a fost intrebuintata, cautarea a fost descoperita: insa toate acestea alcatuiesc doar stra­danii in vederea atragerii harului de partea noastra, insa nicidecum insusi lucrul pe care il cautam. Cautam si ba­tem – insa daruirea este la voia impartitorului darurilor, Care imparte ca un stapanitor cui vrea El.
Asadar, intrebuintand cu osardie toate mijloacele amintite, umbla as­teptand sa te cerceteze Dumnezeu – Care, desi este tot­deauna gata, nu vine niciodata cu preaviz. Ca atare, cre­eaza conditiile in care obisnuieste harul sa lucreze, iesi, cum ar veni, intru intampinarea lui. Mergi la biserica si ia parte la toate slujbele, citeste ori asculta cuvantul lui Dumnezeu, discuta cu oameni tematori de Dumnezeu, incepe oarecare facere de bine sau osteneala, si mai pre­sus de toate roaga-te. Roaga-te si la biserica si acasa, si­lind prin staruinta ta pe Cel indurat sa iti daruie, ca pe o paine spre fiinta, ajutor haric spre mantuire. Astfel sa te ostenesti, sa te incordezi, sa cauti – si vei gasi. Astfel sa bati, si ti se va deschide. Domnul Mantuitorul va vedea aceasta osteneala a ta spre mantuire, si-ti va trimite aju­torul Sau cel mantuitor, care, venind, va rupe toate lega­turile pacatului si va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie intru insingurarea pustiei, fie in sfera obsteasca. Va veni, adica, ceea ce i s-a dat sfintei Maria Egipteanca pe degeaba.
Ce se cuvine sa facem pe urma ne va invata insusi harul, cercetatorul sufletelor, asa cum a invatat-o pe Ma­ria Egipteanca, asa cum invata pe oricine se invrednices­te de el si se supune lui.
Judecand dupa tot ce este neaparata nevoie sa facem cu noi insine ca sa aflam acest har ce insufla la intoarce­rea catre Dumnezeu, puteti vedea ca cea mai bineprimi-ta vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, si in primul rand sfanta Patruzecime. Acesta este, pe scurt, „programul” pregatirii cuvenite pentru spovedanie si pri­mirea sfintei impartasanii. Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, intre hotarele postului, tocmai pen­tru a ne aminti, pentru a ne face sa cercetam cu grija daca ne-am pregatit de spovedanie si de impartasire, si daca am facut-o asa cum se cuvine.
Cel ce s-a pregatit de spovedanie si de impartasire asa cum se cuvine trebuiesa se simta insufletit, inviat, incordat spre sfortari in lu­crarea mantuirii. Acest scop al sau este fie de a dobandi harul, fie de a-l recastiga daca l-a pierdut, fie de a starni mai tare focul lui, care a inceput sa se stinga – nu numai de a merge la biserica si de a posti. Si randuiala aceasta exterioara e necesara, insa principalul sta in schimbarea randuielii launtrice. Daca s-a invrednicit cineva de asta, sa multumeasca Domnului; daca nu s-a invrednicit, mai este timp. Intra in arena mantuitoare a ostenelii cu tine insuti – si vei primi. Domnul este aproape. Te vei apro­pia si tu de El si fara indoiala ca va avea loc impreuna­rea dintre Domnul, Cel Iubitor de impartasire, si sufletul tau, cel zidit dupa chipul si asemanarea Lui, care este cautat de El si care il cauta. Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V – a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca): NEPĂTIMIREA SAU STAREA NEPĂTIMAŞĂ

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V din Postul Mare

(a Cuvioasei Maria Egipteanca):

 

Nepătimirea e culmea spre care duc tot efortul nevoinţelor şi urcarea treptelor tuturor virtuţilor, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului şi a sufletului de patimi.
Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absenţa răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului“ 1. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul şi nici mânia şi pofta nu i se mai mişcă uşor spre păcat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultăţile sufleteşti ale mâniei şi poftei şi nu mai poate fi stârnit uşor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase2. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, aşa cum, de pildă, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat îţi este imposibil să ţi-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune:„Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele şi variatele virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el şi nu se mai pot ridica uşor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei “ 3. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta săgeţilor de la vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele pentru tăria îmbrăcăminţii de război. Pentru că fiind acoperiţi de fier, ei rămân nebiruiţi când sunt războiţi “4.
Deci, nepătimirea ar fi acea stare a sufletului în care acesta biruieşte orice ispită. Dacă a primit ispita, fie din lăuntru, fie din afară, a căzut din starea de nepătimire. Desigur, această stare, deşi a devenit o obişnuinţă, nu a devenit o însuşire inalienabilă a firii, cum a devenit la îngeri, sau cum vom deveni noi în viaţa viitoare; deşi e înlesnită în mare parte şi de obişnuinţa pătrunsă în fire, ea are nevoie totuşi de o susţinere din partea voinţei. Deci se poate oricând pierde, deşi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morală. De obicei nu ne consolidăm dintr-odată în starea de nepătimire, ci prin repetate înălţări la ea, după tot mai scurte căderi, rămânând de fiecare dată tot mai mult timp în ea. De aceea Ioan Scărarul, declarând nepătimirea „cerul din inima minţii, care priveşte la uneltirile dracilor ca la nişte jucării “, cunoaşte mai multe grade de nepătimire. După el„există om nepătimaş, dar există altul mai nepătimitor ca cel nepătimaş. Cel dintâi urăşte cu tărie cele rele, al doilea se îmbogăţeşte fără sfârşit în virtuţi “.

Dar starea de nepătimire implică şi o tărie pozitivă, dacă e capabilă să învingă orice patimi. Tăria aceasta nu e decât cea a virtuţilor. „Nepătimirea o are acel suflet care e aşa de îmbibat de virtuţi, cum sunt îmbibaţi cei pătimaşi de patimi“. Ea nu e decât cămaşa curăţiei depline a sufletului, ţesută din toate virtuţile. „Dacă definiţia lăcomiei pântecelui este a se sili la mâncare chiar fără foame, definiţia înfrânării este a ţine firea în frâu chiar dacă flămânzeşte în chip nevinovat. Dacă marea mâniei stă în a se înfuria chiar când nu e nimeni de faţă, definiţia îndelungii răbdări este a rămâne tot aşa de senin, fie că e prezent, fie că e absent bârfitorul. Dacă semnul deplinei împătimiri este a ceda la toate momelile diavolilor, eu socotesc că semnul sfintei nepătimiri este să poţi zice limpede, ca Psalmistul: «Depărtându-se de la mine vicleanul, n-am ştiut» nici când a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul nesimţitor la aceasta, fiind unit acum şi în viitor cu Dumnezeu. Nu se făureşte comoara împăratului dintr-o singură piatră şi nu se desăvârşeşte nepătimirea cât timp mai lăsăm nelucrată o singură virtute“5. Aşadar, starea de nepătimire, exprimată negativ, înseamnă libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posedarea tuturor virtuţilor. Dar nepătimirea are şi alte importante aspecte pozitive.
În primul rând, ea este o stare de linişte, de pace, de odihnă a sufletului. Pe cât de agitat, de neegal şi de tulburat este sufletul stăpânit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atât de stăpân pe sine, de calm şi de liniştit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e liniştea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un „dolce farniente“, ci o stare câştigată şi menţinută printr-un concentrat efort de voinţă. E o adunare a minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în Dumnezeu, o stăpânire asupra mişcărilor trupului. Omul nu mai e prada nenumăratelor mişcări şi tendinţe centrifugale ale minţii, ale poftei şi ale simţurilor 6. Mintea şi voinţa şi-au căpătat fermitatea deplină de a nu mai putea fi atrase cu uşurinţă spre altceva decât spre Dumnezeu.
Şi încă nici prin această caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv în starea de linişte nepătimaşă a sufletului. Căci această linişte şi concentrare se datorează faptului că mintea, pofta şi voinţa au acum un obiect mai înalt de preocupare. Şi curăţirea de patimi, sau nepătimirea, tocmai de aceea se urmăreşte: pentru ca mintea eliberată de stăpânirea patimilor să se poată îndrepta în linişte spre înţelesurile mai înalte înrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: „Mintea, sub înrâurirea harului, împlinind faptele virtuţilor şi apropiindu-se de cunoaştere, puţin mai simte din partea cea rea şi neînţelegătoare a sufletului. Căci cunoştinţa o răpeşte la înălţime şi o înstrăinează de toate cele din lume. Curăţia din ei, subţirimea, sprinteneala şi agerimea minţii lor, ca şi nevoinţa lor, le curăţă mintea şi o face străvezie, fiindcă trupul li s-a uscat de preocuparea cu liniştea şi de multa petrecere în ea, şi mintea lor sesizează uşor şi repede orice, şi vederea din ei îi conduce în toate “7. Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a veştejit mai mult, cu atât înaintează mai adânc în contemplarea şi gustarea bunurilor dumnezeieşti şi, pe măsură ce înaintează în această contemplare, se veştejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desăvârşirea care nu are sfârşit. Efrem Sirul spune: „Cei curăţiţi de patimi, întinzându-se fără săturare spre cel mai înalt loc, fac desăvârşirea nedesăvârşită, pentru că bunurile veşnice nu au sfârşit. Ea e desăvârşită în raport cu măsura puterii omeneşti, dar e nedesăvârşită, ca una ce se depăşeşte pe sine prin adaosurile de fiecare zi şi se înalţă mereu în urcuşurile spre Dumnezeu“8.
Astfel înţelegem cum nepătimirea este condiţia prealabilă pentru contemplare, care e scopul indirect al întregii asceze purificatoare. Desigur, absenţa simplă a patimilor încă nu echivalează cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebită a lui Dumnezeu. Dar această descoperire nu poate avea loc cât timp ochii sufleteşti ai omului sunt tulburaţi şi cât timp preocuparea omului e atrasă de patimi. Absenţa patimilor îi dă omului însă capacitatea de a privi şi de a-şi aminti lucrurile în înţelesul lor simplu, fără să le asocieze un interes pătimaş.Evagrie spune: „Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmeze unele cugetări simple şi să fie răpit de istoriile lor şi va fi departe de Dumnezeu“9.
De fapt, starea de nepătimire nu înseamnă şi o stare permanentă de contemplare a lui Dumnezeu. E drept că fără gândul permanent la Dumnezeu, fără pomenirea numelui Lui, ea nu se poate dobândi şi cu anevoie se poate păstra. Dar pomenirea aceasta a lui Dumnezeu nu depărtează cu totul celelalte idei din mintea omului, nu le absoarbe, nu le face să dispară; ba ele nu-i sunt nici măcar permanent un transparent prin care să contemple pe Dumnezeu.
De aceea, netulburarea acestei stări nu trebuie înţeleasă, afară doar de excepţia unor momente, ca o dezinteresare totală de lume. Ea exclude însă interesul egoist. În acest sens este o dezinteresare. Dar nu exclude interesul general, interesul iubirii. Dimpotrivă, iubirea în toată amploarea ei apare după dobândirea nepătimirii. De aceea, precum nepătimirea nu e ultimul scop, ci ea se urmăreşte pentru contemplare şi îndată ce s-a pătruns în zona nepătimirii începe să se arate şi contemplarea, tot aşa nepătimirea se urmăreşte pentru iubire. Ne curăţim de patimile egoismului pentru a dobândi altruismul iubirii, şi iubirea curată apare îndată ce apare nepătimirea, crescând apoi pe măsură ce progresăm în nepătimire. Aceasta e marea şi radicala deosebire între nepătimirea creştină şi apatia budistă. Acolo, cel ajuns la apatie se dezinteresează total de oameni, din grija de a nu-şi tulbura liniştea egoistă. De aceea, oricât de totală s-ar prezenta dezinteresarea, acolo ea n-a eliminat lucrul cel mai grav: egoismul.
Nepătimirea creştină, dimpotrivă, este o dezinteresare generoasă. Prin patimile pe care a reuşit să le stingă se înţelege un lucru precis: manifestările învârtoşate ale egoismului, devenit atotputernic. Numai de acestea nu vrea creştinul duhovnicesc să fie tulburat. Nepătimirea pe care o caută el este tocmai condiţia pentru apariţia, activarea şi creşterea nestingherită a dragostei dezinteresate. Strădania după nepătimire este strădania de a smulge neghina care împiedică să crească grâul iubirii; este o spargere a zidurilor egoismului din suflet, pentru ca sufletul să poată fi de un folos real altora, nu o şi mai totală închidere între zidurile nepăsării totale.

De aceea, nepătimirea este considerată de Evagrie şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe de o parte, ca acea stare a sufletului care îi permite să primească şi să cugete lucrurile în înţelesul lor „simplu“, adică neconjugat cu o patimă, iar pe de altă parte, ca o stare care nu exclude, ci implică iubirea10. Aceste două cerinţe se întregesc în sensul următor: absenţa patimii în privirea şi cugetarea lucrurilor e absenţa egoismului, nepătimaşul nu mai priveşte şi nu mai cugetă lucrurile prin prisma patimii ce se cere satisfăcută prin ele; nu mai face din lucruri obiecte raportate la sine, simple mijloace ale egoismului său de nesăturat. Pentru el, lucrurile nu mai apar ca gravitând în jurul său, ci îi apar ca avându-şi rostul lor independent de egoismul său. Persoanele umane îi apar ca fiinţe care şi ele sunt scopuri în sine, care solicită un ajutor din partea lui. Desigur, el nu se opreşte aici. Prin înţelesurile persoanelor şi ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri şi ca solicitările sau cuvintele Lui. Dar în prealabil era necesar ca să vadă că nu el e centrul tuturor, ca să se elibereze de iluzia că lucrurile gravitează spre sine, pentru ca apoi să constate că ele gravitează spre Dumnezeu. Iar privindu-L apoi pe Dumnezeu, le vede etern şi pe ele în Dumnezeu şi, precum îl iubeşte pe Dumnezeu, aşa le iubeşte şi pe ele, ca daruri ale iubirii şi înţelepciunii divine11. Dar această privire a lumii în înţelesurile ei „simple“, cu dragoste dezinteresată şi, implicit, cu interes pentru mântuirea sa şi a semenilor, nu produce o tulburare analogă cu aceea produsă de patimile egoismului. Nepătimitorul ştie că îi înrâureşte mai mult pe semenii săi prin liniştea sa, ca semn al certitudinilor sale adânci, ca pildă a tăriei dăruite de încrederea în Dumnezeu şi de curăţirea de patimi. El lucrează pentru mântuirea oamenilor, cu încredere neclintită în planul ce-l are Dumnezeu cu fiecare suflet.

Tulburarea e proprie pătimaşului, pentru că egoismul îi dă sentimentul necontenit că e singur, încredinţat numai puterilor sale. Dar cel ce ştie că Dumnezeu are grijă de toate nu mai e supus tulburării şi grijii. Nepătimirea, departe de a fi opusă dragostei, e nepătimire tocmai pentru că e neclintire în dragoste12. De fapt, tulburările cele mai mari ne vin din bănuielile sau din ştirile că alţii ne fac vreun rău, ne subminează. Se ascunde aici aceeaşi conştiinţă sugrumată a singurătăţii proprii şi a primejdiei pe care o reprezintă uneltirile altora faţă de tine, dată fiind singurătatea ta. Dar cel ce are încredere adâncă în Dumnezeu nu se mai teme de oameni şi deci nu mai are motiv să nu-i iubească. Nepătimirea e netulburare pentru că asupra ei suflă adierea iubirii şi pe măsură ce înaintează în această zonă se consolidează. E netulburare pentru că e plină, ca şi iubirea, de puterea divină. Liniştea celui nepătimitor creşte din conştiinţa şi din experierea puterii divine pătrunse în toate ale lui. Tăria de a se menţine curat în toate, de a vieţui în plinătatea virtuţilor şi de a nu se tulbura de nimic o are de la Hristos, Care locuieşte în el, „cârmuindu-l în toate cuvintele, faptele şi cugetările lui“13. „Nepătimitorul, ca să spunem mai mult, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el (Gal. 2, 20). Nepătimirea este palatul din ceruri al Împăratului ceresc. Iar în acest palat sunt multe încăperi. Să străpungem, prieteni, peretele din mijloc al despărţiturii, pe care l-am ridicat în chip păcătos prin neascultare“14. Nepătimirea ne duce în cel mai din lăuntru loc al minţii, în inimă, unde Se află Hristos şi unde nu şuieră şi nu se frământă vânturile patimilor, ci unde se mişcă adierile senine şi cuceritoare ale dragostei.
Ieşirea firii din zvârcolirile patimilor, fiind semnul unei întăriri şi având ca urmare o întărire, e începutul experierii acelei nestricăciuni pe care a adus-o firii omeneşti Iisus Hristos, e arvuna învierii15.
Nepătimirea poate ajunge la înălţimi ameţitoare. Prin biruinţa asupra patimilor, ca mişcări exagerate şi contrare firii ale afectelor, se poate înălţa cineva chiar şi deasupra afectelor şi trebuinţelor naturale, măcar în mod intermitent, anticipând starea de după înviere, când trupul nu va mai avea nevoie de nimic, când vom trăi numai prin bucurii spirituale ca minţi pure, când nu va mai fi întristare şi durere16. E viaţa sfinţilor, care se pot lipsi multă vreme chiar şi de hrana strict trebuincioasă şi pe care nu-i vatămă nici muşcătura viperei17. Nepătimirea înseamnă mai întâi restabilirea firii din starea ei de boală la care au coborât-o patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire.
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B.Purificarea de patimi prin virtuţi, 10. Nepătimirea sau starea nepătimaşă, pp. 206-214. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)
note
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, l, 36; P.G. 90, 968.
2 „Nepătimire are sufletul care nu numai de lucruri nu se tulbură, dar nici de amintirile lor“ (Cap. pract., 39; P.G. 40, 125-213).
3 În Centuria lui Calist şi Ignatie; Filoc. gr., ed. II, voI. II, p. 401.
4 Filoc. rom., I, p. 392, Filoc. gr. cit., p. 268; op. cit, p. 98.
5 Treapta XXIX, P.G. 88, II, 48-49.
6 Isaia Pustnicul: „Cât ţine războiul, omul petrece în frică şi cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e tulburată de război. Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata şi nu mai e îngrijorat de dezbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul. Deci, când cei trei s-au făcut una prin lucrarea Duhului Sfânt, nu se mai pot despărţi. Aşadar, nu te socoti că ai murit păcatelor câtă vreme eşti supărat de vrăjmaşii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului“ (Despre paza minţii, cap. 18, Filoc. rom., I, p. 398; Filoc. gr. cit., p. 33). Tot Isaia Pustnicul zice: „Când se întăreşte mintea şi se pregăteşte să urmeze dragostei care stinge patimile trupului şi nu mai lasă să stăpânească ceva din cele potrivnice firii asupra inimii, se împotriveşte la toate cele opuse firii, până când le va despărţi de cele fireşti“ (Op. cit, cap. 19; Filoc. rom., I, p. 398; Filoc. gr., ibid.).
7 În Cent. lui Calist şi Ignatie, Filoc. gr., voi. II, ed. II, p. 101. E vorba despre Evagrie.
8 În Cent., cit., p. 402.
9 Capete despre rugăciune, cap. 55 şi 56, Filoc. rom., I, p. 81; Filoc. gr. cit. (sub numele lui Nil Sinaitul), p. 181.
10 Nepătimirea nu exclude iubirea, ci o naşte (Cap. de car., I, 2; P.Q. 90, 961). „Precum Dumnezeu fiind prin fire bun şi nepătimitor, îi iubeşte pe toţi în mod egal, ca pe făpturile Sale…, la fel şi omul bun şi nepătimitor prin voinţă iubeşte pe toţi oamenii în mod egal“ (Cap. de car., I, 25; P.G. 90, 963. Vezi şi I, 27; P.G. 90, 965).
11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 4; P.G. 90, 1125.
12 Idem, Cap. de car., I, 42; P.G. 90, 968: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu duce viaţă îngerească pe pământ şi despre om cugetă pururea cele bune“.
13 Scara, Treapta XXIX, P.G. 88, 1149.
14 Ibid., col. 1152.
15 Ibid., col. 1148.
16 Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce a învins mişcările neraţionale ale patimilor contrare firii, prin credinţă şi prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar şi din legea firii, iar raţiunea lui se mută în ţara celor inteligibile, scoţând din robia străină şi pe toţi cei de acelaşi neam după fire, împreună cu cele ce le au ei“. Quaest. ad Thalas., q. 55, sc. 5; P.G. 90, 560.
17 Evagrie, Capete despre rugăciune, cap. 109, Filoc. rom., I, p. 89; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 186.
(Cuvânt teologic preluat de pe http://www.ziarullumina.ro şi publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 21 aprilie 2013)

Sursa