Oriunde vă aflați, rostiți rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie rostită în felul următor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva ‒ rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa.

Întipăreşte-o şi în gândul tău, nu te ruşina s-o spui orişiunde te vei afla, iar când limba şi gura vor obosi, atunci roagă-te numai în gând. De la rostirea îndelungată a rugăciunii cu limba se naşte rugăciunea cu mintea, iar de la ea ‒ cea a inimii.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 26)

Harul Rugaciunii „Cine nu respira nu traieste, cine nu se roaga nu respira Har”

 

Părintele Mihail Lungeanu s-a născut pe 12 aprilie 1924, în localitatea Frumușița din județul Galați, din părinții preot Costin Lungeanu și înv. Elena Lungeanu. A urmat clasele primare în localitatea natală. Apoi, tatăl fiind numit preot la Biserica Frumoasa din Iași, a devenit elev al Liceului Național din Iași și apoi student al Facultății de Medicină din Iași, secția Medicină Generală.
În luna august 1947, pe când se pregătea să înceapă al cincilea an al facultății, a fost arestat cu „grupul Medicină“, trecând prin închisorile Jilava, Suceava și Aiud, fiind eliberat în anul 1953. Timp de nouă luni a lucrat în Iași ca oficiant sanitar pe mașina de salvare. Apoi a fost din nou arestat, trecând iarăși prin închisorile Jilava, Pitești, Târgu Ocna și Aiud.
A fost eliberat la data de 9 mai 1964, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. În anul ce a urmat, a început să lucreze ca laborant în cadrul Clinicii a III-a Medicală a Spitalului „Sfântul Spiridon“ din Iași. În același an s-a și căsătorit.
Deoarece nu i s-a permis să-și continue studiile în cadrul Facultății de Medicină, a fost reînmatriculat la Facultatea de Psihologie, direct în anul 3 de studiu. După absolvirea facultății a fost angajat ca asistent de laborator la Policlinica Municipală din Iași și apoi, în urma unui concurs, a lucrat până la pensionare, în anul 1986, ca biolog principal la Dispensarul Comasat Tătărași. Respectându-și promisiunea făcută cu mulți ani în închisoare, și anume aceea de a-și închina viața Domnului Iisus Hristos, în luna octombrie a anului 1993 a fost hirotonit diacon în Catedrala din Cluj, de către vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania. În luna ianuarie a anului 1998 a fost hirotonit preot de către același înalt prelat și a slujit la Biserica „Buna Vestire“ din Iași, până în decembrie 2008.
Părintele Mihail Lungeanu a plecat la Domnul duminică, 2 septembrie 2012.

Să ne rugăm cât mai des cu Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus e rugăciunea cea mai folositoare pentru suflet.
Rugăciunea lui lisus se rosteşte astfel: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. La început, ea se rostea fără adaosul cuvântului „păcătosul”, care a fost adăugat mai târziu. Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoaşterea şi mărturisirea căderii – bagă de seamă Preacuviosul Nil Sorski – este potrivit nouă şi bineplăcut lui Dumnezeu, Care a poruncit să înălţăm rugăciuni către El dintru recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei noastre.
Pentru începători, făcând pogorământ neputinţei lor, Părinţii îngăduie împărţirea rugăciunii în două jumătăţi, spunând uneori: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, iar alteori: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Totuşi, aceasta e doar o îngăduinţă şi un pogorământ, şi nicidecum o poruncă şi o rânduială care cere împlinire neabătută. Este cu mult mai bine a face mereu rugăciunea întreagă, fără a ocupa şi a răspândi mintea cu grija schimbării jumătăţilor. Nici cel care a primit această îngăduinţă neapărat trebuincioasă pentru neputinţa lui, această alternare, nu trebuie să şi-o îngăduie adesea. De pildă: te poţi ruga cu o jumătate a rugăciunii până la prânz, iar cu cealaltă, după prânz. Punând oprelişte asupra schimbării dese a jumătăţilor, Preacuviosul Grigorie Sinaitul spune: „Nu prind rădăcină pomii care sunt răsădiţi adesea dintr-o parte în alta”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătoare. Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice, Editura Sophia, pp. 29-30)

Sursa:doxologia.

Rostiți rugăciunea lui Iisus oriunde vă aflați!

Rostiți rugăciunea lui Iisus oriunde vă aflați!

Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva – rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa.

Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie rostită în felul următor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva – rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa. Întipăreşte-o şi în gândul tău, nu te ruşina s-o spui orişiunde te vei afla, iar când limba şi gura va obosi, atund roagă-te numai în gând. De la rostirea îndelungată a rugăciunii cu limba se naşte rugăciunea mintală, iar de la ea – cea a inimii.
*

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 26)

*

SURSA: http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/rostiti-rugaciunea-lui-iisus-oriunde-va-aflati

Sfântul Grigorie Sinaitul despre rugaciunea lui Iisus

Primul lucru care-l frapează pe cititorul Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie Rugăciunii lui Iisus. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi”. Rugăciunea este Dumnezeu: în cel mai profund şi deplin sens, rugăciunea nu este fapta noastră proprie, ci a Celuilalt în noi. Nu noi suntem cei ce, prin strădaniile noastre neajutorate, ne adunăm mintea în inimă în timpul rugăciunii, ci Paracletul Ce vine şi Se sălăşluieşte în om; iar fără El, nu putem dobândi nimic.
„Află că nimeni nu poate de la sine să ţină mintea, de nu va fi ţinută de Duhul.”
Rugăciunea adevărată, aşadar, este rugăciunea oferită în noi de Domnul Iisus şi Duhul Sfânt. Grigorie dezvoltă acest subiect într-un mod specific sacramental, observând: „Rugăciunea este arătarea Botezului (βαπτίσματος φανέρωσις)”. De vreme ce rugăciunea este fapta lui Dumnezeu şi de vreme ce prin Taina Botezului Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte în inimile noastre, urmează că rugăciunea este fundamental descoperirea şi dezvăluirea harului baptismal. Scopul nostru în viaţa de rugăciune este să aducem la lumină această prezenţă dumnezeiască înlăuntrul nostru, să înlăturăm piedicile păcatului pentru ca harul Botezului să devină cu totul „lucrător” în inima noastră[v]. Rugăciunea, prin urmare, înseamnă a deveni ceea ce suntem deja, a dobândi ceea ce avem deja, a veni înaintea feţei Celui ce se află chiar acum în cel mai tainic lăuntru al nostru. Întreaga dimensiune a vieţii ascetice şi mistice este conţinută, prin anticipaţie, în Taina Botezului.

Acesta este gândul călăuzitor al lui Grigorie. Rugăciunea este Dumnezeu înlăuntrul nostru – Dumnezeu Care locuieşte în inimile noastre prin Botez; a ne ruga înseamnă a trece de la etapa harului baptismal prezent în inimile noastre tainic şi inconştient, la cea a simţirii depline şi directe[vi]. Această tranziţie de la harul tainic la cel conştientizat poate fi exprimată prin distincţia dintre „Botezul prin apă” şi „Botezul prin Duh”: noi suntem mici copii în momentul celei de-a doua faceri a noastre şi, prin urmare, nu suntem conştienţi de harul dat nouă, nu suntem conştienţi de înnoirea noastră, neştiutori în privinţa măreţiei covârşitoare a cinstei şi slavei la care suntem părtaşi. Nu înţelegem cum ar trebui, prin împlinirea poruncilor, să creştem în suflet şi duh şi să vedem cu mintea noastră ceea ce am primit… Şi chiar dacă suntem botezaţi adulţi fiind, totuşi este doar un Botez în apă, şi nu simţim cu duhul… Cum va descoperi omul sau mai degrabă cum va fi el descoperit de Cel pe Care Îl are şi L-a primit prin Botez în Duhul, pe Însuşi Hristos? Aşa cum Apostolul spune: „Nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi?” (cf. II Cor. 13, 5; Ef. 3, 17).
Grigorie continuă menţionând două căi prin care harul Botezului şi prezenţa Dumnezeirii Care sălăşluieşte în noi sunt redescoperite – prin strădanie ascetică şi Rugăciunea lui Iisus: lucrarea Duhului pe care L-am primit deja în chip tainic [sau „mistic”, „sacramental”: μυστιχώς] la Botez este aflat prin două căi. Prima cale: darul este dezvăluit oarecum general prin împlinirea poruncilor, cu multă nevoinţă şi de-a lungul unei perioade considerabile de timp. Aşa cum afirmă Sfântul Marcu: „Cu cât mai mult împlineşti poruncile, cu atât mai limpede darul Duhului străluceşte asupra noastră cu strălucirea sa”. A doua cale: darul ni se dezvăluie celor care facem ascultare prin invocarea metodică şi neîncetată a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu. Primul chip este mai lent, iar al doilea mai puţin lung.

Prima cale este cea a „vieţii active”, calea pe care Grigorie însuşi a urmat-o până ce l-a întâlnit în Creta pe monahul Arsenie. Cea de-a doua cale este cea a rugăciunii lăuntrice şi este caracterizată mai presus de orice de „pomenirea lui Dumnezeu”, adică de invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus. Departe de a respinge prima cale, Grigorie o tratează ca pe o cale autentic duhovnicească, una care poate cu adevărat să-l călăuzească pe om la deplina descoperire a harului baptismal. Însă el o consideră pe cea de-a doua cale, a Rugăciunii lui Iisus, mai grabnică şi mai scurtă. Strict vorbind, cele două căi nu sunt alternative. Cei care folosesc Rugăciunea lui Iisus nu sunt, aşadar, nici ei scutiţi de la urmarea primei căi, calea poruncilor. „Viaţa activă” nu este o etapă prin care trece omul de rugăciune, pentru a o lăsa cu totul în urmă; fiindcă există un înţeles important în care misticul „contemplativ” trebuie să continuie încă să se nevoiască pe treapta „activă” până la sfârşitul vieţii. Grigorie vrea să spună că nu ar trebui să ne nevoim doar la nivelul vieţii „active”, fiindcă mai există o dimensiune a vieţii duhovniceşti în care putem pătrunde. În legătură cu a doua cale, Grigorie spune că darul harului baptismal ni se dezvăluie „în ascultare”: prin aceasta el se referă la ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.
Calea rugăciunii lăuntrice este numită „mai scurtă” într-un sens relativ. În mod sigur Grigorie nu a considerat-o a fi o opţiune mai accesibilă. Acest lucru reiese deosebit de limpede în programul zilnic pe care îl propune pentru isihast:

1) În timpul zilei:
Ceasul întâi: „pomenirea lui Dumnezeu”, rugăciune (ie Rugăciunea lui Iisus), „în tăcerea inimii”.

Ceasul al doilea: lectură.

Ceasul al treilea: psalmodia (recitarea Psaltirii).

Aceleaşi trei activităţi sunt recomandate în aceeaşi succesiune pentru Ceasurile patru, cinci şi şase, dar şi pentru Ceasurile şapte, opt şi nouă. Ca o alternativă la această succesiune întreită, Grigorie sugerează rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus.

Ceasul al zecelea: masa.

Ceasul al unsprezecelea: somn (dacă se doreşte).

Ceasul al doisprezecelea: Vecernia.

2) În timpul nopţii: aici sunt menţionate trei posibilităţi:

(I) Începătorii: o jumătate a nopţii trebuie petrecută în priveghere, iar cealaltă dormind. Miezul nopţii reprezintă punctul despărţitor, dar nu contează dacă urmează somnul sau privegherea.

(II) Intermediarii (mesoi, „cei aflaţi la mijloc”): patru ceasuri de somn şi opt de priveghere dispuse astfel:

  • 1-2 ceasuri treaz (? petrecute în rostirea Rugăciunii lui Iisus).
  • 4 ceasuri somn.
  • 6 ceasuri treaz, petrecute în rugăciune: Utrenia (Orthros) cu citirea Psaltirii şi rugăciune (probabil Rugăciunea lui Iisus); apoi Ceasul întâi.

Cei desăvârşiţi: aceştia, spune Grigorie, să privegheze în picioare fără întrerupere, toată noaptea!

Avem în faţă un program formidabil ce trebuie urmat zi de zi, an de an. Într-adevăr, începătorului i se permite o cantitate suficientă de somn – dacă doreşte, până la 7 ceasuri din 24. Dar o singură masă este îngăduită zilnic, în jurul ceasurilor 3-4 după-amiază. Masa recomandată de Grigorie este pâine şi apă: aproape 500 de grame pe zi (o îngăduinţă destul de generoasă) de pâine şi trei căni saubaukalia de apă, amestecate cu două de vin. Aceasta poate fi suplimentată de alte alimente care se află la îndemână, în principal legume; cu siguranţă, carnea va fi fost exclusă, dar poate că Grigorie îngăduia, ocazional, consumul de peşte în afara perioadelor de post. Dar mai aspră decât orice lipsă a trupului este monotonia reală a acestui program zilnic. Nu se spune nimic despre întâlnirile cu alţi isihaşti pentru discuţii duhovniceşti şi odihnire reciprocă, nimic despre rugăciune în afara chiliei. Mai surprinzător, nu există nici un sfat clar despre lucrul de mână sau rucodelie. Grigorie pare să desconsidere acest aspect ca fiind pentru „cei neputincioşi”: aceştia, dacă doresc, pot lucra cu mâinile lor sau pot face închinăciuni în timp ce rostesc Rugăciunea lui Iisus. La fel, nu există nici o indicaţie clară în privinţa Liturghiei: cât de des ar trebui să se împărtăşească un isihast? În general, Grigorie vorbeşte destul de rar în scrierile sale despre Euharistie. Fără îndoială, el presupunea că isihastul, dacă nu trăieşte departe de o mănăstire, poate participa acolo la Liturghie duminica şi de praznice; dacă trăieşte într-un loc mai retras, este posibil ca să depindă de un preot care să-i aducă Sfintele. Mulţi isihaşti obişnuiau să petreacă cinci zile pe săptămână într-o strictă însingurare, iar sâmbăta şi duminica în obşte, participând în aceste două zile la Liturghie: este posibil ca Grigorie să fi avut în minte acest program, dar nu vorbeşte despre el explicit. Desigur, cu acest model de cinci zile monotonia ar fi fost cu mult diminuată.
Mitropolitul Kallistos al Diokleei (Ware), Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, Editura Doxologia, 2014

„Rugăciunea inimii nu este o simplă armă împotriva diavolului. Fiți atenți! Este armă nucleară! Zguduie pe diavol, îl face să dispară!”

„Rugăciunea inimii nu este o simplă armă împotriva diavolului. Fiți atenți! Este armă nucleară! Zguduie pe diavol, îl face să dispară!”

Gheronda, rugăciunea inimi înlătură fiecare gând, dacă-ți faci semnul Sfintei Cruci și spui rugăciunea aceasta din tot sufletul? Le risipește pe toate?
Gheron Nikon: Da, depinde. Că este o armă, pot zice că nu este o simplă armă. „Doamne Iisus Hristoase, miluiește-mă” nu este o simplă armă împotriva diavolului. Fiți atenți, că este armă nucleară! Zguduie pe diavol, îl face să dispară. Este o rugăciune puternică, concentrată, înspăimântătoare. În cadrul ei sunt cuprinse toate rugăciunile. Știți de ce?
Spune Sfânta Scriptură că atunci când va fi a doua venire a lui Hristos se va arăta pe cer numele lui Hristos, în prezența Căruia tot genunchiul are să se plece, al celor pământești și al celor cerești. Acesta este o taină, numele lui Hristos. Vor îngenunchea în fața numelui și cei de dedesubturile pământului. Diavolii se vor pleca în fața acestui nume.
Spune iarăși Apostolul Pavel: „Nu există alt nume prin care ne vom mântui”, iar noi ce facem? Rostim acest nume. Spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, numele Tău numim, alt Dumnezeu afară de Tine nu știm, numele Tău numim!”. Este ceva ce încearcă diavolul să ne forțeze să nu facem. Diavolul nu se teme dacă noi credem în Dumnezeu. Fiți atenți la aceasta: Oricâtă credință ai, nu te mântuiește, nu te mântuiește dacă doar crezi în Dumnezeu. Diavolul este nimicit și noi ne mântuim când credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat. Nu avem alt Dumnezeu. Acest lucru este scandalos pentru el. Cum tremură diavolul la auzul numelui lui Hristos! Noi numim pe Hristos Domn, exact ceea ce diavolul încearcă să ne forțeze să nu o facem. De la bun început nu vrea să te gândești la Hristos. După aceea îți spune: „Te gândești la El? Gândește-te la El ca la un mare inițiator, ca la o întrupare a lui Budda, ca la un mare scriitor, sau filosof, sau, sau, sau, dar nu ca la Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”.
Însă noi spunem: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Milostenie cine cere? Un cerșetor. Cu alte cuvinte te smerești! L-ai ars pe diavol! De aceea noi stăruim în rugăciunea inimii. Nu are nici o valoare dacă ne facem semnul Sfintei Cruci, iar noi avem înlăuntrul inimii noastre pe diavol. Nu ne mântuiește, este nefolositor. Important este să avem în mintea noastră numele lui Hristos. Este armă nucleară, iar aceasta o veți vedea în practică. Când veți zice această rugăciune, nimic și nimeni nu vă va putea pune piedici. Această rugăciune o putem spune totdeauna și în tot locul. Începeți și însăși rugăciunea vă va învăța toate. Când va veni vremea ispitei, vă va „înțepa” diavolul și nu vă va rămâne nimic decât rugăciunea. Acea rugăciune pe care ați pus-o în practică și ați învățat-o!
«Το Κύριε Ιησού Χριστέ ελέησέ με, δεν είναι απλώς όπλο εναντίον του διαβόλου. Προσέξετε, είναι πυρηνική βόμβα..» (Π.Νίκων)
Traducere și adaptare Părintele Elisei Roncea
Sursa: doxologia.ro
Cum poate ajunge cineva la pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu?
Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?
Într-adevăr, este rugăciunea minții. Este un îndemn către creștinii din Tesalonic: „Pururea vă bucurați. Neîncetat vă rugați!” (I Tesaloniceni 16, 17). Este foarte important să se spună că rugăciunea minții este o îndatorire și pentru mireni, pentru creștinii care trăiesc în lume. Pe atunci, de bună seamă, nu exista monahism, ci toți creștinii duceau viață monahicească. Toți cei care primiseră botezul prin apă și apoi Botezul prin Duhul erau temple ale Duhului Sfânt și aveau cu siguranță rugăciune mentală lăuntrică.
Totuși cum poate avea cineva pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu? Cum se poate ruga cineva neîncetat în inimă? Nu este oare stânjenit de îndeletnicirile sale de fiecare zi?
Întrucât distingem mintea de rațiune și, desigur, rugăciunea minții de rugăciunea înțelegerii, putem spune că cele două lucrări se pot desfășura în paralel. Rațiunea se ocupă de cele pământești sau de slujirea înțelegătoare; în același timp, mintea poate avea necontenita pomenire a lui Dumnezeu, rugându-se mereu. Când Sfinții Părinți spun că trebuie să lepădăm toate gândurile, ei înțeleg mai ales că trebuie să ni le scoatem din minte, iar aceasta este de fapt curățirea minții. Toate gândurile părăsesc mintea, rămânând acolo pomenirea lui Dumnezeu, numele lui Hristos, rugăciunea numindu-se rugăciune de un singur gând; însă rațiunea poate avea gânduri.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 154-155)

Sursa

Să nu va pese de nimic si să-L chemati pe Hristos

„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie)

Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.

Sfântul (Isihie) leapădă orice umbră de întristare, de dezamăgire, de descurajare, de retragere, orice element care ne vlăguiește organismul, îndemnându-ne să avem o priveghere tihnită a duhului și să zicem cu atenție: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Celelalte sunt ale lui Hristos. După cum cineva apasă butonul mașinii și ies lucruri frumoase, fără ca el să cunoască funcționarea mașinăriei, așa și Hristos, fără ca tu să înțelegi cum, le face pe toate. Atunci, de ce te întristezi? De ce te tulburi? De ce-ți faci probleme?

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie

De fiecare dată când o spui, mai cureți puțin din inimă, rugaciunea mintii

Această rugăciune ne-a fost lăsată de Mântuitorul Hristos în pilda vameșului și a fariseului. Ea poartă mai multe denumiri, ”rugăciunea minții”, ”rugăciunea inimii” sau ”rugăciunea lui Iisus”. De asemenea, are și mai multe forme: ”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului””Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul””Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, dar poate să îmbrace și alte forme asemănătoare.

Un părinte din Sfântul Munte, care făcea curat în camerele pelerinilor folosind o sticlă cu pulverizator care conținea o soluție de curățat, mi-a spus: ”Rugăciunea minții este ca această soluție: de fiecare dată când o spui, mai cureți putin din inimă”.

Rugăciunea minții este o rugăciunea care, rostită cât mai des, oriunde ne aflăm, fie că mergem, fie că stăm, ori lucrăm ceva, ea curăță mintea și inima omului. Este o rugăciune foarte puternică ce trebuie rostită cu atenția minții. La început, acest lucru poate fi foarte greu, căci mintea noastră este obișnuită să se răspândească, însă ea lucrează chiar și dacă noi nu simțim acest lucru. Însă, dacă nu o lăsăm, vom vedea roadele ei. De asemenea, este recomandat să avem și un duhovnic experimentat care să ne îndrume în lucrarea acestei rugăciuni.

Rugăciunea neîncetată și cunoașterea de sine

În cazul în care ești un om simplu și nu poți intra în adevărata noimă a Sfinților Părinți trezvitori ai Filocaliei, pentru rugăciunea neîncetată folosește, un mod mai simplu și nu vei cădea în înșelare. Căci unii, din păcate, nu au drept scop omorârea omului vechi, pocăința și smerenia, având mijloc ajutător asceza pentru sfințirea sufletului, pentru a simți profund păcătoșia lor și nevoia milei lui Dumnezeu și a rosti „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” cu durere dulce, ci încep cu o asceză seacă și urmăresc desfătările dumnezeiești și luminile.
Ei își înmulțesc mereu rugăciunile cu metania și se autosfințesc prin părerea de sine, făcând socoteli matematice ale rugăciunilor lor. Desigur, își fac și scăunel exact după măsură și toate celelalte, adică aplecarea capului și respirația, așa cum spun Sfinții Caliști si Grigori ai Filocaliei – în timp ce acestea sunt mijloace ajutătoare – și socotind că se află undeva aproape de sfinți, fac nenumărate șiraguri de metanii. Iar atunci când cred că s-au sfințit, îndată vine vrăjmașul și aprinde televizorul, după care urmează proorociile diavolești etc.
De aceea, fratele meu, în rugăciunea ta nu cere decât pocăință; nici lumini, nici minuni, nici proorocii, nici harisme, nimic altceva, decât pocăință. Pocăința îți va aduce smerenie, smerenia îți va aduce harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îți va rândui prin harul sau tot ceea ce îți trebuie pentru mântuirea ta și pentru ajutorarea altor suflete.
Lucrurile sunt foarte simple și nu avem motiv să le încurcăm. În felul acesta rugăciunea o vom simți ca pe o necesitate și nu vom simți oboseală, chiar de o vom rosti de multe ori. Atunci inima noastră va simți o durere dulce rostind rugăciunea, iar Hristos ne va dărui și El mângâierea Sa cea dulce în inima noastră. Așadar, rugăciunea odihnește, nu obosește. Obosește numai atunci când nu intrăm în noima ei descoperită de Sfinții Părinți. Iar când vom simți nevoie de mila lui Dumnezeu, atunci, fără să ne silim pe noi înșine în rugăciune, aceasta foame de rugăciune ne va sili să deschidem gura asemenea unui prunc ca să sugem și vom simți în același timp siguranța pe care o simte pruncul în brațele maicii sale, bucurându-se.
Ca telegrafiști ce suntem noi, monahii, va trebui să ne aflăm într-o neîncetată legătură cu Dumnezeu și pe cât posibil, în continuă „recepție”. Iar aceasta pentru a simți mai multă siguranță, pentru ca în fiecare clipă să avem îmbelșugate puteri dumnezeiești. Desigur, vrăjmașul nu se liniștește, ci totdeauna lucrează în multe feluri. Cu toate acestea, putem să-l valorificăm și pe el prin a-l face lucrător fără plată, ca astfel să ne ajute în rugăciunea neîncetată. De pildă, atunci când ne aduce gânduri rele sau hule,să începem rugăciunea și să-i zicem lui tangalachi: „Bine că m-ai împuns că Îl uitasem pe Hristos”. Iar, atunci când facem aceasta, chiar de am vrea să-l ținem și pe tangalachi lângă noi , el nu mai stă, căci nu e prost să lucreze degeaba și să mai facă și bine sufletului nostru.
Iar de vrem să înaintăm la o lucrare mai fină, să luăm cele mai mari patimi la rând și orice greșeală săvârșită  în timpul zilei și să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu rostind: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca să ne slobozim de ele. În felul acesta, se dezrădăcinează patimile și rămâne și obișnuința cea bună a rugăciunii, iar nu numai cea exterioară a ei, care ne pricinuiește sentimente false și înșelare.
Așadar, când cineva vine întru cunoștința de sine, își simte marea sa păcătoșenie și își dă seama de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, atunci inima se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea și adevăratele lacrimi curg singure, iar omul nu se silește nici ca să se roage, nici ca să plângă. Deoarece smerenia împreună cu mărimea din suflet lucrează mereu în inimă ca niște burghie și izvoarele se înmulțesc, iar mâna lui Dumnezeu mângâie neîncetat pe copilul Său cel mărinimos care lucrează pocăința.
Când te ocupi cu păcătoșenia ta și săvârșești lucrarea cea fină, dintru început să ai nădejde în Dumnezeu. Pe aceasta să o ții strâns, ca să nu o pierzi niciodată. Păcatele care nu sunt ale firii trupești le poți analiza în amănunt, ca să te smerești. Însă cele trupești să nu le cercetezi deloc, ci numai să te socoți pe tine însuți un burduf necurat, plin de murdărie. Nici să nu îndrăznești să faci rugăciune pentru persoane care au făcut trupești, pe lângă faptul că aceasta se consideră obrăznicie, căci tu insuți nu te-ai împăcat încă cu Dumnezeu, pe deasupra vrăjmașul te va murdări cu gânduri necurate ziua, iar noaptea îți va aduce năluciri necurate și te va întina.
Dacă ți se va întâmpla așa ceva în somn, nu cerceta cele visate, nici să-ți amintești de vreo întâmplare din viața ta păcătoasă de mai înainte, din car e te-a izbăvit Dumnezeu ca pe puiul de găină din ghearele uliului, căci este primejdios. Căci, astfel vei pătimi ca acel soldat care, deși l-a păzit pe Dumnezeu de grenada vrăjmașului, după aceea el stă și analizează grenada scormonind-o, iar ea îi explodează în mâini și îi aruncă creierii în aer. La fel poate păți și un tânăr când scormonește păcatele firii trupești. De aceea, atunci când ne socotim un burduf murdar, suntem în ea mai mare siguranța.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 60-p.62.

Sursa