SF. IOAN MAXIMOVICI: PREDICA la Duminica Infricosatoarei Judecati DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII: “Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală…”

In cinstea praznuirii Sfantului Ioan Maximovici, Marele Facator de minuni al vremurilor din urma, care a fost Episcop de Shanghai, de Paris si de San Francisco, republicam aici (de aceasta data integral, probabil cea mai densa, faimoasa si importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, despre cine si cum va fi si va actiona Antihrist, despre Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma. Forta duhovniceasca, folosul si actualitatea acestui cuvant profetic se impun de la sine si il fac necesar a fi recitit inca o data si inca o data… Sfinte Ioan Maximovici, care ai iubit si pe sfintii romani, roaga-te si pentru noi si pentru Biserica noastra!

PREDICA LA DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI – DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

“Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropieriiei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat.Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate.Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos.Filozoful Vladimir Soloviov[1] a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite.Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu.Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea.

Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi – şi cu voinţa, şi cu conştiinţa – vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă.Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.


[1] Vezi Scurtă povestire despre Antihrist, în Vladimir Soloviov, Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

(Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

Sursahttp://www.cuvantul-ortodox.ro/

Înfricoșata judecată a lui Dumnezeu

Sfanta Biserica ne aminteste de infricosata Judecata. Ea ne-a trimis deja sa invatam de la vames smeritul strigat: Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Ea ne-a indemnat sa nu ne lasam sa cadem, ci, urmand fiului risipitor, sa ne sculam si sa mergem la Milostivul Tata Ceresc si sa-L rugam sa ne primeasca pe noi, cei nevrednici, a ne numi fii ai Lui, macar ca pe niste naimiti. Ea se mai teme, insa, ca nu cumva, din neluare-aminte, sa trecem nebagate in seama aceste lectii si sa ramanem, din pricina impietririi inimii, incurcati in pacate.

Aceasta este pricina pentru care acum, zugravind privelistea infricosatei Judecati, ea vesteste inca si mai rasunator:

„Pocaiti-va! Daca nu va veti pocai, veti pieri cu totii. Iata, Dumnezeu a randuit o zi in care va scoate la lumina cele ascunse intru intuneric, va descoperi sfaturile inimilor omenestisi va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Atunci nu va mai fi nici o crutare pentru cei pacatosi. Vor intra intru bucuria Domnului numai dreptii si numai cei ce s-au supus nefericirii de a cadea in pacate, dar apoi au adus pocainta nefatarnica si si-au indreptat viata. Asadar,gandindu-va la aceasta zi infricosatoare, incetati sa pacatuiti, pocaiti-va si hotarati-va cu neclintire sa umblati neabatut intru poruncile lui Dumnezeu“.

Si, cu adevarat, nici un adevar nu are atata putere sa inmoaie inima nepocaita, ca adevarul privitor la Infricosata Judecata a lui Dumnezeu. Vrajmasul stie asta si face fel de fel de viclenii pentru a ne aduce intr-o stare in care fie sa nu ne mai gandim deloc la aceasta judecata, fie, daca ne gandim vreodata, sa ne gandim in treacat, fara a duce acest gand pana in inima si fara a-l lasa sa-si desfasoare acolo deplina sa lucrare. Daca amintirea judecatii nu s-ar departa de la noi, iar puterea ei ar fi primita cu toata inima noastra, n-ar mai fi pacatosi – sau oamenii ar pacatui numai din intamplare, fara sa vrea, pentru putina vreme, si s-ar scula indata dupa caderea cea neasteptata. Dar,iata, nu intram in voia lui Dumnezeu, drept care si pacatuim, si ne invechim in pacate prin nepocainta.

Veniti, deci, fratilor, sa-l intrecem in dibacie pe vrajmasul, care ne intuneca, si sa hotaram ca de acum inainte sa ne aducem aminte de infricosata Judecata si sa primim cu inima toata puterea ei si toata frica ei!

Sa ne zugravim in minte privelistea infricosatei Judecati si s-o purtam cu noi neincetat.In viata de zi cu zi vedem cerul deasupra noastra cu soarele si ceilalti luminatori ceresti, si celelalte fapturi imprejurul nostru: la fel sa ne punem randuiala si in duh. Pe cer sa il vedem pe Dumnezeu Judecatorul cu nenumaratii ingeri, iar imprejurul nostru pe toti fiii oamenilor, de la inceputul lumii si pana la sfarsitul ei, stand inaintea Lui cu frica si cutremur. Tot acolo sunt raurile de foc si cartile constiintelor deschise. Judecata e pregatita! Cu acest gand sa umplem mintea noastra si sa nu ne indepartam luarea-aminte de la el. Sculandu-ne din pat, sa luam aminte la sufletul nostru:

„Cugetand la ziua cea infricosatoare, privegheaza, suflete!”; iar atunci cand mergem spre somn, sa ne spunem: „Iata, mormantul imi sta inainte; iata, moartea imi sta de fata”. Si in fiecare zi sa spunem cat de des: „Doamne, izbaveste-ma de muncile cele vesnice, de viermele cel rau si de tartar!“

Caci fie ca ne amintim sau nu de judecata, de ea nu vom scapa. Dar daca ne vom aminti, vom putea scapa de hotararile ei cele cumplite. Acest gand ne va invata sa ne indepartam de ceea ce face judecata infricosatoare, si frica judecatii ne va izbavi de osanda cea infricosatoare.

Totul este ca acest gand sa nu ramana in noi desert; sa-l adancim si sa primim cu inima si judecata, si invinuirea, si hotararea judecatii.

Oare acum e cineva care sa judece drept cu privire la sine si sa fie judecat drept de catre ceilalti?Iubirea de sine ne ascunde de noi insine si de judecata constiintei noastre; trupul si infatisarea cuviincioasa ne sunt scut in fata puterii de patrundere a celor ce ne inconjoara. Uitand de Dumnezeu, ajungem sa spunem, chiar daca nu cu voce tare, ci in noi insine: „Nu vede Dumnezeu!”La judecata nu va fi asa: nu ne vom mai putea ascunde nici fata de noi insine, si ceilalti ne vor vedea asa cum suntem de fapt in cuvinte, fapte si simtiri. Fiecare, vazandu-se, va intelege ca este vazut de toti si este strabatut de ochii mai luminosi ca soarele ai lui Dumnezeu. Aceasta constiinta a faptului ca pacatele sale sunt vazute de catre toti il va covarsi pe pacatos si va face ca pentru el sa fi fost mai usor daca muntii ar fi cazut si l-ar fi acoperit decat sa stea, descoperit privirilor atat ceresti, cat si pamantesti.

Acum suntem inventivi la pogoraminte si ne dezvinovatim in fel si chip fata de noi insine, si fata de ceilalti, si fata de Dumnezeu.Atunci nu va mai fi loc pentru dezvinovatiri de nici un fel. Si constiinta noastra ne va spune: „De ce ai facut asa?”Si in ochii celorlalti vom citi: „De ce te-ai purtat asa?”Si de la Domnul se va intipari in inima mustrarea: „Asa se cuvenea sa faci?” Aceste osandiri si mustrari din toate partile se vor ingramadi in suflet, il vor patrunde si il vor covarsi – iar dezvinovatiri nu se vor afla si sa ne ascundem nu va fi unde. Aceasta noua greutate – greutatea osandirii venite din toate partile si careia nu i se va putea raspunde prin nici un fel de indreptatire – il va impovara in chip si mai nesuferit pe pacatosul lipsit de orice bucurie.

In vremea de acum, taraganarea anchetei nu rareori usureaza soarta criminalului si da nadejdea achitarii. Dincolo nu va fi asa.Totul se va savarsi intr-o clipa: judecata va fi fara ancheta, osanda – fara consultarea legilor, si impotriviri nu vor fi. La porunca lui Dumnezeu, dreptii vor fi despartiti de pacatosi ca oile de capre, si toti vor amuti, neavand ce sa spuna impotriva acelei judecati si osande. Va fi asteptata ultima lovitura data celui pacatos – hotararea: „Veniti, binecuvantatilor!. Plecati, pacatosilor!.” Hotararea va fi fara intoarcere si cu neputinta de schimbat, pecetluind soarta fiecaruia pe toti vecii cei nesfarsiti. Veci nesfarsiti va rasuna in urechile pacatosului osandit: “Pleaca, blestematule!…”, in vreme ce veci nesfarsiti il va ferici pe drept cuvantul dulce: „Vino, binecuvantatule!” Aceasta greutate a lepadarii [respingerii] de catre Dumnezeu este cea mai nesuferita greutate ce are sa-i impovareze pe pacatosii nepocaiti.

Iata ce va fi! Si iata ce vrea sa intipareasca acum in inimile noastre Sfanta Biserica! Deci sa primim in simtire acum aceasta lipsa desavarsita de bucurie a starii in care va intra pacatosul cand va veni ziua cea de pe urma – lipsa desavarsita de bucurie in care il va pune judecata, invinuirea si hotararea ce se vor savarsi atunci: s-o primim in simtire si sa ne ingrijim a scapa de ea.Nimeni nu va putea sa ocoleasca judecata. Totul va fi asa cum este scris. Cerul si pamantul vor trece, iar cuvantul lui Dumnezeu despre faptul ca ele vor trece si apoi va fi judecata, acest cuvant nu va trece.Oare ne suntem noua insine vrajmasi? Nu cred. Deci sa ne grabim a scapa de necazul, chinul si deznadejdea cu care ne ameninta ziua cea de pe urma. Cum sa scapam de ele? Fie prin dreptate, fie prin milostiva indreptatire data de Dumnezeu. Daca nu ai dreptatea datorita careia sa poti sta impreuna cu cei aflati de-a dreapta Judecatorului, sarguieste sa te indreptatesti din timp inaintea lui Dumnezeu spalandu-te in lacrimi de pocainta si curatindu-te prin nevointele lepadarii de sine – si vei fi primit in numarul lor prin milostivirea indreptatitoare, daca nu prin dreptate.

Iata, deja incepe vremea bineprimita pentru acest lucru! Deja s-a apropiat intrarea in post. Imputinarea indestularii trebuintelor trupesti a fost randuita anume spre a face mai mult pentru lucrarile duhului. Deci pregatiti-va! Iar de ceea ce obisnuieste sa strice saptamana care va sta inainte, de relele obiceiuri ale lumii, feriti-va pe cat va lasa situatia voastra lumeasca si neputintele caracterelor voastre, ca sa purcedem pregatiti indeajuns la alergarea postului si pregatirii pentru Sfanta impartasanie, sa ne statornicim intru curatie si sa ne intarim putinta de a ne infatisa pregatiti si infricosatului scaun al Judecatorului tuturor – Dumnezeu. Amin!

Sfantul Teofan Zavoratul, Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA

Sfântul Ignatie Briancianinov –Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)

Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.

Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).

Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.


Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna

barlaam_2a_parusia
înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).

Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu! (Ps. 50, 5) Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.

Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul:

Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului(Matei 26, 64).

Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39).

Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea,

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.

Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune,vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică.

Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).

Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.

Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de eaasemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici,Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/

MOARTEA si JUDECATA DE APOI. “Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte… Ca este judecata si rasplatire” Predicile SFANTULUI EFREM SIRUL si ale CUIVIOSULUI IUSTIN DE LA CELIE la Duminica lasatului sec de carne

Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos. Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii…”

judecata-de-apoi

Cuvant al Sfantului Efrem Sirul despre a doua venire si despre judecata

Ati auzit, frati iubiti, cati Sfantul Botez ati luat, cum vom fi judecati, si cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul:

„Pentru ce ma tem in ziua cea rea? Faradelegea cal­caiului meu ma va inconjura”.

Ca va veni ziua si ceasul, frati­lor, cand va lasa omul pe toate si pe toti si se va duce singur sin­gurel, gol, fara de ajutorare, fara de ocrotire, fara de insotire, negatit, fara de indrazneala, in ziua in care nu nadajduieste si in ceasul in care nu stie, cand se desfata, cand agoniseste, cand benchetuieste, cand nu se ingrijeste. O noapte adanca, intune­coasa si dureroasa, si se duce ca un osandit unde toata firea oamenilor care au primit Sfantul Botez se duce. De multi povatuitori ai trebuinta atunci, o, omule, de multi ajutatori, de mul­te rugaciuni, de multi impreuna calatori, de multe fapte bune in ceasul despartirii sufletului de trup! Mare va fi atunci starea si mare frica si cutremurul; mare taina, mare inconjurarea; mare trecerea trupului catre lumea de acolo, cand se duce catre vea­cul cel nemarginit, de unde nimeni nu s-a mai intors. Singur ceasul acela, si nu alt ceas. Singura calea aceea, si nu alta cale.

Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti printr-insa vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti pe dansul, si nu pe altul il vom bea.

Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti printr-insa vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti pe dansul, si nu pe altul il vom bea. Mare si nearatata este taina mortii, si nimeni nu poate sa o povesteasca. Groaznice si infricosate sunt acelea pe care atunci sufletul le patimeste, dar nici unul dintre noi pe acestea nu le stie, fratilor iubiti. Nu mai vedem nimic din viata aceasta. Ori­ce am stiut, orice am lucrat, aceasta intelegem. Iata, ne ducem si nu stim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acesta l-am dobandit. Si orice am trimis inainte, acela ma va si intam­pina. Si orice pe pamant am agonisit, acesta imi va fi mie acum folosul. De am miluit pe cineva, in ceasul acesta ma voi milui.

De am acoperit pe cineva, acum ma voi acoperi. Ca stramt imi este mie si greu ceasul acesta de acum, al iesirii sufletului, ca nepregatit m-a apucat. Intunecata imi este mie noaptea aceasta de acum, ca fara de rod m-ati taiat. Grea imi este mie calea de acum, ca nici o merinde nu am pentru dansa. Ci lacrimati pen­tru mine cu amar si plangeti impreuna cu mine, patimiti si va rugati, ca sa aflu acolo putina rasuflare. Nu cer multe, caci am pacatuit mult. De ce imi aprindeti lumanari; eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce ma puneti pe mine sicriu ca pe cuviosii a caror viata si obiceiuri nu le-am urmat? Vai mie, cum pe mine insumi m-am amagit! Cum pe mine insumi m-am batjocorit,zicand:

„Tanar sunt, sa ma indulcesc cu dez­mierdarile vietii; cu indestulare sa ma desfatez in dulcetile lumii, sa-mi ingrijesc trupul, si pe urma ma voi pocai. Ca iubi­tor de oameni este Dumnezeu, si negresit ma va ierta pe mine”.

Acestea gandindu-le in fiecare zi, viata mea am cheltuit-o. Ma invatam, si aminte nu luam. Ma sfatuiam, si radeam. Auzeam Sfintele Scripturi si nu credeam, si iata acum nepregatit m-a apucat. Auzeam despre judecata si luam totul in batjocura. Au­zeam despre moarte si ca un nemuritor petreceam. Iata acum nepocait am ajuns, si nu este cine sa ma izbaveasca. Caut aju­tatori, si nimeni nu este sa-mi ajute. Iata ma osandesc, si nu este cine sa ma mantuiasca. Dreapta este judecata lui Dumne­zeu. De cate ori mi-am fagaduit sa ma pocaiesc, si iarasi mai rau am lucrat! De cate ori am cazut inainte-I, si iarasi m-am lepadat.

Acestea vorbindu-le catre noi cel ce se savarseste de na­prasna, i se leaga limba lui; i se schimba ochii; ii tace gura; i se opreste glasul, cand stapanitoarele puteri ii vin; cand infrico­satele osti se pogoara; cand dumnezeiestii zapcii cheama sufle­tul sa iasa din trup; cand ingerul cel nemilostiv cere ca la divan pe noi sa ne traga, pe care si vazandu-l ticalosul om, macar imparat de-ar fi, macar silnic, macar stapanitor de toata lumea, tot se clateste, tot tremura, tot se tulbura, tot se spaimanteaza, vazand puteri infricosatoare, vazand chipuri straine, vazand fete aspre si posomorate, vazand randuieli pe care niciodata nu le-a vazut. Si intru sinesi gandind si zicand: Bine este cu­vantat Cel singur nemuritor; bine este cuvantat Cel singur Imparat vesnic si judecator netrecut, si Imparat nemostenit;si munca este vesnica. Ce este catre acestea imparatia cea paman­teasca? Ce este stapanirea oamenilor cea vremelnica?

Iata cu adevarat Osti Ceresti; iata chipuri infricosate ale partii celei in­fricosate; iata ostasi tari ai Dumnezeului Celui tare; iata puter­nici ai Celui singur puternic. Acestea atunci cel ce moare le vede; iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce il cheama priveste. Si toti oamenii care sunt de fata, spaimantati facandu-se, zic unii catre altii:

„Taceti, taceti, si nu suparati de aceea pe cel ce doarme, nu strigati, ca sa nu il galceviti, nu plangeti ca pe dansul sa-l tulburati. Rugati-va ca in pace sa-i iasa sufle­tul; intru mare lupta acum se afla. Socotiti aceasta, ca si voi o veti patimi. Cautati si taina aceasta sa nu o uitati; rugati-va ca ingeri iubitori de oameni sa aiba. Cadeti la rugaciune, ca milostiv si bland pe Stapanul sa-L afle. Cautati si de ceasul acesta ingrijiti-va. Caci ce este omul? Vierme, tarana, umbra, vis. Iata a trecut, iata s-a dus, iata a tacut, iata a incetat, iata s-a linistit, iata s-a domolit. Leul cel mult si nebiruit, tiranul, silnicul, inaltul, cel tuturor infricosat acum zace. Si a trecut cel aratat ca un nearatat, cel nascut ca un nenascut, cel mult decat multi s-a facut un nimeni: Cel ce stapanea se stapaneste; cel ce lega s-a legat: Si iata, se duce unde il duc ducatorii.

„In ziua aceea vor pieri toate gandurile lui”.

Toll-houses & St Theodora 2

Atunci, luandu-i ingerii sufletul, prin vazduh se duc, intru care stau incepatoriile, stapaniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti si luatorii de seama si zapcii in vazduh intampinandu-l, cer seama si il iscodesc si aduc inainte paca­tele omului si zapisele cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin lucruri, cele prin ganduri, cele prin aducere aminte.

Multa este frica acolo; mult cutremu­rul ticalosului suflet. Nepovestita nevoia pe care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, tinandu-se de dansii, frangandu-se, clevetindu-se, impingandu-se, oprindu-se ca sa nu se salasluiasca intru lumina, ca sa nu intre in latura celor vii. Insa sfintii ingeri, pe suflet luandu-l, il duc. Iar noi trupul ca pe un strain si nemernic din casa luandu-l, la mor­mant cu sarguinta il ducem. Si vedem acolo alta taina mai mare si mai infricosata. Si ca vedem morti mici si mari impa­rati si prosti, tirani si robi, toti cenusa facuti, o tarana, un praf, o rea putoare, o putreziciune, un vierme. Precum este arapul, asa si incuviintatul; precum cel tanar, asa si cel batran; precum cel slabanog, si cel puternic. Cu un chip, cu o forma in mor­mant zacand. Si zicem unii catre altii:

„Iata cutare si cutare. Acesta este cutare imparat si acesta este cutare tiran, iar acesta este cutare voievod. Acesta este nepotul cutaruia si aceasta este fiica cutaruia. Aceasta este tanara care odata se nalucea si se trufea; acesta este tanarul ce mai inainte se impodobea”.

Acestea de multe ori cu suspinuri zicandu-le la mormanturi, lacrimam vazand taina cea mare si infricosata. Vazand ca toata tineretea acolo este necunoscuta, vazand ca toata varsta acolo s-a risipit, vazand ca toata frumusetea acolo s-a schim­bat, vazand ca tot ochiul acolo s-a stins, vazand ca dintii acolo s-au risipit, vazand ca toate au cazut si toata osteneala si truda lumii acesteia au cazut. Si graim si nimeni nu este sa ne auda. Plangem, si nimeni nu ia aminte. Pe nume ii strigam pe cei ce zac in mormanturi, si zicem:

„Unde v-ati dus, fratii nostri? Cum petreceti, cum va aflati, cum pe noi asa degraba ne-ati parasit? Dati-ne noua vreun cuvant precum graiati oarecand, graiti-ne noua; raspundeti-ne noua. Si praful acesta, zic ei, care este inaintea ochilor vostri in mormant, tarana aceasta pe care o vedeti, reaua aceasta putoare, oasele acestea putrezite, vier­mii acestia necurati sunt trupul acela al tinerilor si al tinerelor pe care le iubeati. Ţarana aceasta este trupul acela cu care va impleticeati si pe care cu inversunare il sarutati. Tina aceasta este fata aceea cu care noapte si zi fara de sat va dezmierdati. Viermii acestia si curgerea aceasta intinata sunt trupul acela cu care impleticindu-va pacatuiati.

Vedeti si infricosati-va; cu­noasteti ca atunci cand, in paturi pe sotiile voastre lasandu-le, cu curvele va impleticeati, atunci in tarana si in tina aceasta va tavaleati. Cunoasteti ca toate madularele lor sunt tina si rea putoare. Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte, nepri­ceputi fara de omenie. Ca este judecata si rasplatire. Auzi si muncile: este iad, este munca fara de sfarsit, este intuneric ne­luminat si este gheena nemangaiata si este vierme neadormit, este plans netacut, este scrasnire neincetata, este scarba netamaduita, este judecata necautatoare in fata si sunt slujitori ne­iertatori, este plangere amara si vesnica”.

Si cand din morti ne vom scula toti, si inainte stand seama ni se va cere si ne vom marturisi inaintea marelui

last_judgment_slider
aceluia si infricosatului si nepovestitului divan al Judecatorului, cand din cer va veni sa judece toata lumea de la rasariturile soarelui si pana la apusuri, cand glasurile acelor infricosate trambite vor rasuna, cand zidirea cu frica si cu cutremur se va clati si se va tulbura, cand mormanturile se vor deschide si tot trupul se va scula, goi si impilati, cand toata gura se va astupa si toata lim­ba se va marturisi, cand raul de foc va curge pe dinaintea Ju­decatorului pentru care zice Daniil:

„Priveam pana ce scaunele s-au pus si Cel Vechi de Zile a sezut. Scaunul Lui, para de foc; rotile Lui, foc arzand; mii si mii stau inaintea Lui si milioane de milioane ii slujeau Lui. Judecata a sezut si cartile s-au des­chis”.

Aceea este ziua si acela ceasul pentru care zice David: „Pen­tru ce ma tem in ziua cea rea“; pe ziua aceea a blestemat-o Iov zicand: “Sa o blesteme pe dansa cel ce a bestemat ziua aceea, care pe chitul cel mare il va strica si-l va supune, adica pe diavolul”.

Pentru ziua aceea si alt prooroc a zis:

„Iata, vine Domnul; si cine va rabda ziua intrarii Lui? Cand Dumnezeu aratat va veni, Dumnezeul nostru si nu va tacea, si imprejurul Lui vifor mare va fi. Chema-va Cerul de sus si pamantul ca sa aleaga pe norodul sau. Atunci tot trupul va sta inaintea acelui infricosat divan ca un osandit: toti legati, toti goi, tremurand, tulburandu-se, ingrijindu-se, socotind fiecare ce va zice sau ce va ras­punde Imparatului imparatilor, Domnului Dumnezeului nos­tru. Unde va fi acolo nalucirea imparatilor? Unde stapanirea boierilor? Unde impodobirea hainelor? Unde caii cei cu fraie de aur? Unde sunetul argintului? Unde desfatarea? Unde benchetuirea? Unde vor fi cei ce mananca si zic: „Sa mancam si sa bem, ca maine vom muri?”

Nu ati auzit dumnezeiestile Scripturi, ca va fi judecata si rasplatire, ca sa rasplateasca fiecaruia dupa lucrurile lui? Atunci va zice imparatul celor de-a dreap­ta:

„Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii”,

iar celor de-a stanga:

„Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel mai din afara, cel gatit diavolului si ingerilor lui”.

Si se vor duce acestia in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.

Caruia se cuvine slava impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

(din: Cuvinte folositoare si de suflet mantuitoare ale Sf. Efrem Sirul si ale altor Sfinti Parinti, Ed. Bizantina, 2004)

lastjudgment_5x10

***

Iubirea lui Hristos

Predica SFANTULUI IUSTIN POPOVICI la Duminica infricosatoarei Judecati

Evanghelia iubirii se incheie cu infricosatoarea Judecata! Domnul Hristos este Dumnezeul Iubirii si iata, incheie istoria lumii, istoria tuturor popoarelor cu infricosatoarea Judecata. Va judeca toate popoarele si pe fiecare om in parte (2 Timotei 4,1; 1 Petru 4, 5). Acesta este sfarsitul istoriei noastra omenesti, acesta este sfarsitul meu si al tau si al fiecarei fapturi omenesti. La infricosatoarea Judecata, Bunul Domn, sosit in slava Sa, ii va judeca pe toti. Dumnezeul Iubirii, totodata si al Dreptatii, iata, va rosti ultima sentinta pentru mine si pentru tine. Ce ai facut cu aceasta viata pe care ti-a daruit-o El, ce ai facut cu fratii tai, oamenii, pe pamant, ce ai facut cu Evanghelia?

El a venit in aceasta lume – pentru ce? A venit ca sa ne arate cum trebuie sa traim si cum prin aceasta existenta vremelnica sa dobandim Viata cea vesnica. Ati auzit din Sfanta Evanghelie de astazi: la infricosatoarea Judecata, inaintea Tronului celui infricosator al Domnului Slavei doar doua cai se deschid pentru faptura omeneasca:calea care duce in Imparatia Cerurilor si calea care duce in focul cel vesnic. O a treia cale nu exista. Şi fiecare dintre noi trebuie sa o apuce pe una dintre aceste cai.

Ce este omul? Omul este faptura cu chipul lui Hristos, omul este alcatuit din suflet si trup; trupul este din pamant, iar sufletul de la Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu, icoana vie a lui Dumnezeu – aceasta este sufletul fiecarui om, nu numai al crestinului, ci al fiecarui om indeobste, chiar si al paganului. Domnul a creat un om, pe Adam si Eva, si din ei intreg neamul omenesc. Pe Adam si Eva i-a facut dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea 1, 27; 2, 7). Astfel faptura omeneasca este chipul lui Hristos, chipul lui Dumnezeu, este fiinta purtatoare de Dumnezeu.Aceasta este fiecare om, fiecare om fara exceptie.

peter-vamesul

In marea si slavita cetate a Alexandriei, acum o mie cinci sute de ani, a trait un vames cu numele Petru, care mai inainte era un om nemilostiv, iar apoi a devenit foarte milostiv – dupa ce a vazut in vis cum trecea sufletul sau din lumea aceasta in cea de dincolo si cum sufletele celor nemilostivi erau date in seama ingerilor negri. El si-a venit in fire si a inceput de atunci sa implineasca Evanghelia lui Hristos si sa faca milostenii. Intr-o zi, Petru cel mult-milostiv a intalnit pe strada maretei cetati a Alexandriei un naufragiat, care era aproape gol, si si-a scos haina stralucitoare, mantaua cusuta cu fir de aur si a daruit-o celui aflat in nevoie. Dupa cateva ore, Petru cel milostiv, intorcandu-se acasa, a trecut prin targ si si-a vazut acolo mantaua pusa la vanzare. A plecat trist acasa, parandu-i rau ca s-a purtat astfel cu acel nefericit. Noaptea i s-a aratat Domnul imbracat cu acea manta si i-a spus:

Petre, tu pe Mine M-ai imbracat”.

Atunci Sfantul Petru a inteles limpede ce se intampla cu cele pe care le daruim nevoiasilor sau celor ce cer.

Tu pe Mine M-ai imbracat… Astfel Domnul ne face cunoscuta taina fiintei omenesti. Ce este important pentru noi, oamenii? Important este sufletul, importanta este aceasta icoana vie a lui Dumnezeu, aceasta icoana a chipului lui Hristos, aceasta icoana a chipului lui Dumnezeu. Şi tu, vietuind in aceasta lume pamanteasca printre oameni, iata, traiesti intr-un minunat iconostas al lui Dumnezeu. Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos.

Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii. Vei da raspuns la infricosatoarea Judecata pentru fiecare fapta. Ia aminte ce raspuns vei da. De aceea, poarta-te fata de oameni ca fata de fapturile lui Dumnezeu, si nu ca fata de urmasii maimutelor, nu ca fata de animale, asa cum invata astazi multi lipsiti de minte. Priveste-l pe fiecare om ca pe fratele tau intru Hristos, priveste-l ca pe fiul lui Dumnezeu, priveste-l ca pe zidirea lui Dumnezeu, si atunci vei fi gata si in stare sa implinesti orice fapta buna, orice fapta evanghelica.

Atunci cand Domnul a venit in aceasta lume cu Evanghelia Sa, El nu a venit la straini, ci a venit la ai Sai (Ioan 1, 10-12), a venit la fapturile Sale, in sufletele carora dintru inceput stralucea Evanghelia, chipul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos. De aceea ii este usor fiecarui om sa fie crestin, caci poruncile lui Hristos raspund firii noastre, sufletelor noastre, fiintei noastre omenesti. De aceea si Dumnezeu S-a facut Dumnezeu-Om, ca sa arate cat ii este de asemanator omul lui Dumnezeu, omul cel unit cu Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia Domnului Hristos. Aceasta este ceea ce cere si asteapta ea de la noi.

Sfanta Evanghelie de astazi, despre infricosatoarea Judecata, ne spune care este cea mai importanta dintre virtuti. Care virtute este, pentru fiecare om, diploma cu care pleaca in Imparatia Cerurilor, care? Iubirea lui Hristos. Iubind omul, iubindu-l ca pe creatia lui Dumnezeu, ca pe icoana vie a lui Hristos, tu Il iubesti pe Hristos. Facandu-i bine, tu Ii faci bine Domnului Hristos.Aceasta este iubirea lui Hristos.

page-14-works-of-mercy_webFiecare fapta pe care i-o faci omului, se raporteaza la Hristos, Care este intru el. De aceea este, fratele meu, iubirea lui Hristos cea mai importanta virtute. Iubirea lui Hristos! Naste una dupa alta toate celelalte sfinte virtuti evanghelice. Atunci omului nu ii este greu sa implineasca poruncile lui Hristos, poruncile Sfintei Sale Evanghelii, caci el simte si stie ca prin acestea intra in Imparatia Cerurilor. Slujind altora, el slujeste in cele din urma vesnicei sale mantuiri.

Slujeste sufletului celui asemenea lui Dumnezeu, pe care i l-a daruit Dumnezeu, chipului lui Dumnezeu, chipului lui Hristos, ca astfel, cu ajutorul Sau, sa se indrepte catre Imparatia Cerurilor, sa traiasca pentru Imparatia Cerurilor, sa o traiasca si sa o mosteneasca in ziua infricosatoarei Judecati.

In minunatele rugaciuni si cantari bisericesti de astazi, iubirea lui Hristos este numita imparateasa virtutilor, dupa care vin toate celelalte virtuti.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa ne trezeasca pe noi toti, pe toti oamenii, pe crestini si pe necrestini, ca toti sa simta si sa vada ce este omul: ca omul este icoana vie a lui Hristos, si a sluji omului inseamna sa slujesti lui Dumnezeu Care este intru om, ca astfel sa dobandesti Imparatia Cerurilor, cu frumusetile si bucuriile ei negraite. Fie ca Bunul Dumnezeu, daruindu-ne ajutorul Sau ceresc, sa sporeasca intru noi toti aceasta sfanta virtute, iubirea lui Hristos, ca si noi, oamenii, slujind pe pamant, sa fim purtatori de Hristos, purtatori de Dumnezeu, iar in ziua infricosatoarei Judecati sa stam de-a dreapta Imparatului Ceresc si sa auzim glasul Sau linistit bland si dulce:

Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii (Matei 25, 34).

Atunci lumea isi va incheia istoria si fiecare faptura omeneasca si fiecare popor isi vor incheia istoria, ascultand cuvintele Atotdreptului Dumnezeu si Judecator, ale Domnului Iisus Hristos. Dreptii vor merge la Viata vesnica, iar pacatosii, pacatosii nepocaiti, in chinurile vesnice. Amin.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Sursa”Cuvântul Ortodox
i.26

Avva Efrem Filotheitul despre STRIGATUL CONSTIINTEI si VIATA DUPA MOARTE. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine”

OMILIA a XXIII-a

Cartea constiintelor[1]

Fiii mei binecuvantati,

Iubirea lui Dumnezeu si nemarginita Lui milostivire care s-a aratat fata de om pana la jertfa pe cruce a binevoit, chiar si in acest an, sa indrume pasii mei – cu toate ca sunt pentru totdeauna un om nevrednic si nemernic – sa fiu langa voi cu sentimente de dragoste parinteasca, pe care cred ca le nutriti si voi in inimile voastre fata de mine.

Intr-o zi, la manastirea mea, cand citeam impreuna cu fratii din Sfintii Parinti, ceva m-a impresionat, as putea spune infricosator, o fraza prin adancimea sensului ei. Aceasta era urmatoarea:

“Am vazut cand s-au deschis cartile constiintelor inaintea lui Dumnezeu”.

M-am inspaimantat tare, incercand sa patrund in sensul si-n gandirea Sfantului Parinte al Bisericii care a scris-o. Oare ce intelegea prin “cartile constiintelor”?

balanta-humor

Fiecare om are constiinta, dar si cartea vietii lui plina de foi si pagini. Fiecare fila, in gandirea acestui mare Parinte, inseamna fiecare zi a vietii omului, care trece si este traita, in special, a crestinului. Pe o pagina se scriu pacatele omului, iar pe cealalta, faptele bune. Aici se consemneaza cele din minte, pacatele cu imaginatia, cele care au loc in inchipuirea omului, in mintea si in inima lui, dar si toate cele savarsite cu trupul. Toate acestea sunt scrise pe o pagina la prima vedere, iar pe cealalta, faptele bune savarsite in trup si in suflet.

Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse, caci toate se descopera inaintea Lui. Nici un cuget, nici un sentiment, nici un cuvant nu-i scapa, ci toate sunt consemnate in aceasta carte a vietii. Toate vor trece prin judecata lui Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns, si acest lucru este foarte important. In definitiv, nu constientizam ce ni se va intampla exact, cand sufletul nostru va iesi si va urca la Dumnezeu. Viata omului, de cele mai multe ori, se incheie in cateva clipite si in acest interval este evident ca se va deschide aceasta carte a vietii si a constiintei inaintea ochilor lui Dumnezeu si omul se va afla intr-o postura foarte dificila, aceea de a raspunde – daca va putea s-o faca – pentru faptele lui inaintea Celui care stie toate. La El nu incape raspuns de indreptatire sau de tainuire, pentru ca insasi constiinta va protesta impotriva sufletului inaintea Tronului. Aceasta va fi judecatorul sufletului, pentru ca ea nu poate sa falsifice realitatea si adevarul celor savarsite de om.

N-am realizat ca vom fi judecati si, de aceea, are loc la ceasul iesirii sufletului un act de pre-judecata, in acel moment sau dupa ce s-a despartit de trup. Sufletul se afla in fata unui mic tribunal care va hotari, intr-o anumita masura, fericirea sau nefericirea pe care o va primi inaintea marelui tribunal al lui Dumnezeu. Cunoastem toate acestea din Sfanta Traditie, din traditiile personale si, de cele mai multe ori, din experienta acestui eveniment care se intampla oricarui om de pe aceasta planeta. De aceea, va trebui sa facem o incursiune in gandurile noastre, in crezul nostru, sa ne adunam puterile sufletesti si sa ne pregatim pentru iesirea din aceasta problema foarte serioasa a fiecarui om.In lumea aceasta, toate lucrurile se pot schimba, nu putem s-o facem pe aceasta, o facem pe cealalta, si vine sfarsitul. Cand este vorba, insa, despre aceasta calatorie fara intoarcere, catre cer, crestinul ortodox trebuie sa mediteze foarte serios si sa se pregateasca sub toate aspectele, pentru ca dupa moarte “nu este pocainta“.

Death_of_Theodora

Biserica ne ajuta foarte mult sa cunoastem ceea ce se intampla cu noi dupa iesirea sufletului. Credem cu tarie ca sufletul va trece prin vamile vazduhului, va plati impozite grele si, oricum, trebuie sa aiba in ordine actele, pasaportul, pentru ca, altfel, undeva va fi coborat, oprit aici sau acolo, si situatia lui va fi foarte dificila. Desigur, atunci se va trezi, dar va fi prea tarziu, deoarece nu va putea sa se intoarca, sa arate cainta potrivita, sa-si aranjeze actele si pasaportul si s-o ia de la capat. Sufletul omului nu se intoarce, ci merge direct la Creatorul lui, si aceasta realitate nu este asa de simpla cum o vedem noi, si cel mai mult eu.

Poate ca ati citit despre iesirea sufletului unei femei, cunoscuta sub numele de Sfanta Teodora. Acest suflet a slujit un om sfant si a venit vremea sa plece. Urcand catre Dumnezeu, a trecut prin vami si acolo au inceput greutatile. Avea un pacat nemarturisit, iar ingerii care o insoteau, o protejau si o indrumau s-au aflat intr-un mare impas, din cauza multimii demonilor care-i asezau inainte pacatul si cereau de la Dumnezeu sa judece dupa dreptate. Si se spune in istoricul vietii ei ca mijlocirile acestui mare om sfant, care se numea Vasile, si caruia ii slujise, “au descurcat-o” din urzelile demonilor. Astfel, ingerii au purtat-o spre cer, vorbind intre ei si zicand ca daca nu ar fi intervenit mijlocirile lui Vasile, sufletul ei aflat in primejdie mare n-ar fi urcat la ceruri.

Viata pe care o ducem dovedeste ca n-am inteles seriozitatea acestei probleme. Sa luam un exemplu; am facut ceva rau si trebuie sa mergem la judecata raufacatorilor, ne aflam in situatia sa fim condamnati la moarte, la streang sau la altepedepse si mai dure. Atunci, pana in ziua judecatii, ne vom ingriji foarte mult de judecatori si de diferite mijloace de scapare, cu multa truda personala, cu nevointe, cu nesomn, cu una, cu alta, asteptand sentinta. Si cu cat se apropie ziua, ceasul Judecatii, starea sufletului va fi din ce in ce mai rea, si cum se va incheia? In cel mai rau caz, cu moartea trupului, nimic mai mult decat o stare trupeasca, si cata osteneala am depus mai inainte! Nu se intampla acelasi lucru cand este vorba de suflet, a carui moarte nu este una trupeasca.

Plecarea trupului din aceasta viata nu implica libertatea mantuirii sufletului omului, care, daca nu reuseste, se va chinui vesnic. Nu stim, nu putem sa intelegem sensul cuvantului vesnicie.Intelesul lui este urmatorul: viata fara sfarsit, fara final, neapusa. Asa cum existenta lui Dumnezeu n-are final, la fel si viata sufletului omenesc. Prin urmare, in cazul esecului mantuirii, vom trai intr-o nefericire vesnica. Nu este vorba despre o stare simpla, o durere usoara, de ceva care in cele din urma trece si primeste iertarea. Din nefericire, avem de-a face cu o chinuire infricosatoare si inspaimantatoare, de aceea zic ca nu stim ce se va intampla cu noi dupa moarte.

Biserica noastra, prin invataturile, predicile si tainele ei, ne ajuta sa intelegem mai bine, sa deschidem mintea si sa pricepem aceasta problema existentiala, de care avem nevoie, ca sa nu fim pedepsiti. Noi va trebui sa constientizam starea noastra, sa traim viata dupa cuviinta, sa intram imediat in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine. Nici clipele timpului nostru nu sunt sigure, pentru ca, iesind de aici, viata noastra poate sa se sfarseasca. Astfel, in mai putin de o ora, cartea constiintei va fi deschisa inaintea lui Dumnezeu si va incepe judecata. Hristos va rasfoi cartea, fila cu fila, si va zice: „Aici ai facut acest pacat, dincolo pe celalalt s.a.”, iar constiinta va raspunde: „Desigur, asa este, intr-adevar, asa s-a intamplat”. In momentul in care la judecata se va termina de rasfoit aceasta carte, sufletul va tremura precum frunza in anotimpul toamnei la cea mai mica adiere de vant, si precum pestele viu cand este scos din mare. Asa se va zbuciuma si sufletul inaintea infricosatoarei judecati. Iar daca hotararea lui Dumnezeu este pozitiva, atunci nu vom putea sa masuram fericirea nici in adancime, nici in inaltime, nici in latime, pentru ca sufletul acesta va intra in Imparatia lui Dumnezeu, Il va cunoaste cat se poate de mult, va reveni la Acelasi Dumnezeu si Parinte. Si ganditi-va ca Dumnezeu este izvorul intregii fericiri.

adancul_iadului

In cazul unei hotarari negative, cu osanda si nefericire, inaintea acestui suflet nenorocit se deschide un iad infricosator, pe care daca cineva ar indrazni sa-l incerce, i-ar sta mintea in loc. Nu se poate masura, in nici un caz, chinul infricosator. Am sa va dau un exemplu: ne doare un dinte, mintea este zapacita de durere si alergam imediat sa gasim un medicament ca aceasta sa inceteze. Si oare ce este aceasta durere? De multe ori, si despre alta durere spunem ca este mare, nu putem s-o rabdam si cerem imediat ajutor medical. Ce se va intampla, insa, cand sufletul nostru va intalni iadul? Daca un demon s-ar arata inaintea ochilor omului, acesta ar muri imediat, instantaneu. Omul chinuit in iad, insa, cum va trai vesnic nu cu unul, ci cu milioane de demoni impreuna? Cum va putea sa vietuiasca asa? Si totusi, asa se intampla.

Hristos, iubirea noastra, Mantuitorul, Dumnezeu-Omul Care si-a varsat Preacuratul Sau Sange pe cruce ne striga prin Sfanta Evanghelie:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Nimeni nu poate sa spuna ca n-a auzit acest glas, de aceea si repeta:

Sluga vicleana, din cuvintele tale vei fi judecat,

adica din ceea ce cunosti, marturisesti si propovaduiesti, te voi judeca.

Acest glas al constiintei este masura care ne judeca in toata vremea, si ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne usuram de mustrarea constiintei este sa ascultam de ea. Ce inseamna, insa, ascultarea de constiinta? Cand ea ne sfatuieste ca trebuie sa fugim, sa lepadam greutatea pacatelor noastre si sa spalam lepra sufletului in baia Sfintei Spovedanii, sa facem intocmai. De exemplu: ne vin ganduri pacatoase prin care savarsim faradelegea si constiinta ne striga:

„Ai pacatuit, te-ai intinat, ai smintit pe altii s.a. Mergi si cauta sa te vindeci, nu mai savarsi pacatul, alearga si indreapta-te”.

Omul, daca asculta, rezolva problema, se indreapta si rana se vindeca. In cazul in care, insa, nu asculta de constiinta, starea de lucruri se inrautateste, ispita patrunde mai adanc si dupa aceea vine si-l tulbura pe omul intreg, impingandu-l la pacat. Constiinta striga:

“Ia seama, vei cadea din ce in ce mai rau!”.

Daca omul isi astupa urechile si nu vrea sa asculte, pentru ca problema necesita osteneala, vai de el!

Imi veti spune, insa, ca exista oameni a caror constiinta nu-i mustra. Oare n-o au? Cu certitudine, au si acestia, dar este vlaguita pentru ca a strigat mereu, dar omul n-a auzit. De aceea, glasul ei a slabit si, in cele din urma, s-a stins. De multe ori, vedem oameni care-si ucid chiar parintii lor si fac atatea faradelegi si zicem: “Dar, oare, omul acesta este animal?”. Da, acesta s-a indobitocit pentru ca si-a sugrumat constiinta si, prin urmare, aceasta nu mai striga.

In afara de constiinta cea buna mai exista siconstiinta vicleana, cea care ne calauzeste pe drumul diavolului si al pacatului. Supunandu-se acesteia, omul savarseste fapte pe care nici animalele nu le fac si, astfel, la judecata lui Dumnezeu, nu-L va putea privi in ochi. Cum va putea sa-L intalneasca din moment ce nu L-a cinstit deloc si L-a blestemat?

Hristos ii va spune:

„Eu, fiul Meu, M-am facut om pentru tine, M-am rastignit si atatea altele, ti-am dat viata si atatea bunuri, iar tu, drept rasplata a acestora, M-ai blestemat si nu M-ai luat in seama”.

Toate acestea se intampla cand omul nu asculta de constiinta cea buna.

Si vedem din nou ca bunatatea lui Dumnezeu vrea sa ne ajute si ne spune:

„De cate ori vei cadea, ridica-te”,

Este omeneste sa cazi, dar sa ramai in aceasta stare este lucru diavolesc. Daca de saptezeci de ori cate sapte cadem, de atatea ori sa ne ridicam.

Il intristam tare mult pe Dumnezeu prin lipsa noastra de evlavie, dar El, prin bunatatea Lui, fara final si limite, ne primeste atat de frumos si ne cheama cu atata dragoste langa iubirea Lui.Traditia ortodoxa ne relateaza despre un parinte care a coborat in cetate si a auzit pe un copil spunandu-i:

“Parinte, un om ma iubeste si eu il urasc, iar un altul ma uraste si eu il iubesc”.

Calugarul s-a gandit ca este adevarat acest lucru si a facut o apoftegma: Dumnezeu ne iubeste si noi Il uram, diavolul ne uraste si noi il iubim, prin faptele noastre.

Iar imi vine in minte o invatatura a Sfintilor Parinti, foarte frumoasa:

“Cand sufletul omului va iesi din trup si-l vor lua ingerii in cea de-a treia zi, desigur ca, dupa ce va ajunge la Dumnezeu si I se va inchina, va avea voie timp de 40 de zile sa se intoarca la toate locurile unde a vietuit. Ingerul pazitor il va purta peste tot, si-i va arata toate locurile unde a pacatuit si unde a facut fapte bune si-i va zice: «Aici ai savarsit acest pacat, aceasta uraciune». Si cand sufletul va vedea acel loc si-si va aduce aminte despre istoria acelui pacat, va simti o asemenea rusine incat isi va intoarce fata, ca sa nu mai vada acel loc. Cand, insa, va vedea locul in care a savarsit vreo virtute, s-a pocait, a plans, a batut matanii, acolo va simti o mare multumire”.

Putem sa meditam la cele pe care le-am spus pana acum si sa luam o hotarare. Daca Biserica, Sfanta Traditie, experientele personale ale oamenilor sfinti ne confirma acest mare adevar, si ca nu este altfel, trebuie sa punem lucrurile la punct, sa rezolvam problema, asa cum stim ca unu plus unu fac doi. Sa ne punem in randuiala pe noi insine, sa plinim lipsurile pe care le avem, sa ne pregatim adica pasaportul, pentru ca, daca nu-l avem, vom avea probleme atunci cand vom pleca de aici.

Si, astfel, cand suntem pregatiti, harul lui Dumnezeu ne va ajuta foarte mult pentru ca inima lui Dumnezeu este deschisa deplin si ne asteapta sa ne primeasca si sa fim fericiti. Este adevarat ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem,pentru ca, daca am sti, am face tot posibilul ca sa-L pastram si sa nu-L pierdem. Batranul meu imi povestea ca in vechime existau parinti care la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, “Hristos” ii podideau rauri de lacrimi, lacrimi de bucurie, de iubire dumnezeiasca. Noi, cand auzim sau citim despre Dumnezeu, avem ochii uscati, pentru ca El nu vorbeste in noi, nu-L simtim intru cele dinlauntru ale noastre.

Desigur, am simtit iubire pentru cel de langa noi, in diferite ipostaze, si stim ce inseamna sa fii iubit, dar oare in dreptul lui Dumnezeu am simtit acelasi lucru? Trebuie sa ne nevoim cat putem de mult ca sa ajungem la iubirea lui Dumnezeu.

V-as adresa din partea mea o rugaminte parinteasca: sa va nevoiti cat puteti de mult pentru acest un lucru iti mai trebuie si sa va pregatiti.

Iar cand noi facem un pas, Dumnezeu ne va impinge o suta, ne trebuie doar putina vointa, o mica fortare si El ne va darui multe. In pustie, cu cele cinci paini si doi pesti pe care i-a binecuvantat, a saturat mii de oameni si au ramas si cosuri cu firimituri, lucru care in mod firesc nu se putea realiza. Asa si cu noi, putinele noastre fapte binecuvantate de El vor deveni multe, adica vor realiza mantuirea vesnica si vom scapa de nefericire.

Un alt lucru caruia ar trebui sa-i dam importanta mare este notiunea de iad, de negru, pentru ca astazi diavolul este mult mai viclean. Inselaciunea lui consta in faptul ca prezinta iadul ca pe o problema de constiinta si nimic mai mult.Astfel, el nu exista ca realitate, ci doar in constiinta. Adica, ma gandesc ca-L intristez pe Dumnezeu si ma amarasc, cuget ca am facut o crima si simt o mare povara in sufletul meu, la aceasta se rezuma realitatea iadului. Desigur, pe diavol il intereseaza oamenii care vor sa-si traiasca viata, care se gandesc ca iadul este doar in constiinta, ca omul va suferi doar in suflet, ca el n-are existenta concreta, pentru ca zic: “Dar in lumea cealalta vor fi cazane si focuri?”.

Intr-o asemenea imprejurare, m-am intalnit cu cineva in Grecia si am indraznit sa-i spun ca gresea cand cugeta si, mai ales, propovaduia, astfel, despre iad. Si mi-a zis:

– Parinte, este o problema de constiinta si nu de stare reala.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastra.

– Ce, parinte, puteti sa va inchipuiti ca exista un iad cu flacari, cu cazane, cu viermi si cu atatea altele?

I-am spus urmatoarele:

Domnul, cand va veni a doua oara, va zice celor din stanga: Plecati de la Mine in focul cel vesnic pregatii diavolului si ingerilor lui(Matei 25, 41). Este adevarat?

– Este, a zis acela.

– Diavolul are constiinta? l-am intrebat.

– Adica?

– Diavolul sufera in constiinta cand savarseste faptele lui urate? Nu sufera, i-am raspuns tot eu. El face praznic, sare de bucurie cand face fapte rele, caci se razboieste cu Dumnezeu. Asadar, nu asezati problema iadului in constiinta diavolului, pentru ca atunci pedeapsa lui care va fi?

N-a raspuns.

– Prin urmare, avem un iad real, dar de natura spirituala si nu materiala. Spiritul n-are nici o legatura cu materia.

In continuare, a inceput sa se clatine in convingerile lui si i-am zis urmatoarele.

– Credem ca exista o Traditie ascetica, autentica a nevoitorilor, a celor care au vorbit cu Dumnezeu, s-au bucurat si au primit de la El adevarul? N-au cunoscut ei practic si o stare si alta, n-au explicat cu de-amanuntul despre faptul ca iadul nu exista in constiinta?

Mi-a zis:

– De-a lungul timpului, prin aceste reeditari continue ale cartilor, invataturile se falsifica.

I-am zis:

– A, cand este vorba de acest subiect, sa credem ca prin reeditarile succesive toate cartile Bisericii sunt gresite?

– Nu, mi-a zis.

I-am spus:

0081_st_andrew

– Il avem pe Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos care, intr-o imprejurare, citea cu ucenicul sau, Epifanie cel sfant, un text din Sfantul Vasile cel Mare. Ucenicul a simtit o mireasma bine mirositoare foarte puternica si i-a zis:

„Parinte, de unde vine aceasta mireasma?”.

Si Sfantul Andrei i-a raspuns:

„Fiul meu, ingerii tamaiaza cuvintele Sfantului Duh pe care Sfantul Vasile le-a scris aici, in aceasta carte”.

Epifanie l-a intrebat din nou:

„Parinte, dar au si ingerii cadelnita?”.

Sfantul Andrei i-a zis:

„Oamenii trupesti au cadelnite materiale, in timp ce duhurile le au duhovnicesti”.

Prin urmare, vorbim despre o stare duhovniceasca a lucrurilor si trebuie sa intelegem clar ca iadul nu exista in constiinta, ci este o realitate spirituala de sine statatoare pentru ca duhul din constiinta nu poate sa chinuiasca. Cand va fi invierea mortilor, trupurile care au fost inmormantate, s-au stins si s-au transformat in tarana, vor fi plasmuite din nou duhovniceste:

Se seamana trup insufletit si se arata trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44).

Si toti vor fi rapiti pe norii cerului, ca sa intampine pe Domnul (I Tesaloniceni 4, 17).

Precum Trupul lui Hristos cel material a devenit spiritual, ca incepatura a celor adormiti, asa va fi si cu trupurile omenesti ce vor fi pnevmatizate.

Iar la sfarsit, inainte de despartire, mi-a zis:

– Nici ale tale, nici ale mele!

Nu sunt lucrurile noastre, ca sa cadem de acord, i-am zis. Toate cate le-am spus aici sunt ale Bisericii si ale lui Dumnezeu si, prin urmare, trebuie sa le dogmatizam si sa le propovaduim corect. Daca spunem ca iadul este in constiinta, atunci vom incepe sa ducem o viata total schimbata, vom petrece, vom savarsi pacate si, cand va veni constiinta, o vom dispretui si nu vom mai fi deranjati de aceasta. Lucrurile nu stau asa.

Aici inchei, fiilor, si acum va trebui ca toti sa ne nevoim si mai intai eu, cel care va spun aceste lucruri. Aceasta pentru ca voi da raspunsul cel mai greu daca n-o fac. Sa facem ascultare de constiinta, de tot ceea ce ea ne sfatuieste bine si, cand cartea constiintelor se va deschide inaintea lui Dumnezeu, sa nu fim rusinati, sa nu ne pierdem sufletul, ci sa traim vesnic cu Hristos. Amin.


[1] Cuvântare ţinută înaintea credincioşilor din Canada

(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

eik2-12s

Sursa:Cuvântul Ortodox

CUTREMURATOAREA INTALNIRE DECISIVA

“Duminica. Infricosata Judecata. Eu as fi vazut Predica din aceasta Duminica, pecetluita de Sfintii Parinti cu numele parca de foc: Infricosata Judecata, conceputa intr-un stil cu totul deosebit de celelalte predici din timpul anului, as fi vazut-o conceputa ca sa cutremure chiar si pe cel mai insensibil dintre ascultatori. Infricosata, inevitabila, cutremuratoarea intalnire decisiva, pentru totdeauna, intalnire cu Judecatorul Suprem, intalnirea care decide vesnica deplinatate si bucurie sau vesnica scrasnire a dorintelor [a dintilor], vesnica imbratisare si dragoste sau vesnica despartire si lepadare.Momentul unic cand nu mai e posibil niciun compromis, nicio aproximatie, niciun apel. Dupa o vreme de tergiversari, de ingaduinte, de reparatii, de intoarceri, iata clipa cea mai solemna, ireversibila, de o solemnitate unica, teribila, total absoluta, mai plina de orice cuvant din vocabularul omenesc: Infricosata Judecata.

Cine n-a cunoscut, macar odata in viata lui, emotiile, emotia sugrumata, ingrijorarea, agitatia, tulburarea la un Proces, in fata unui tribunal omenesc, chemat sa hotarasca intr-o chestiune mai mult sau mai putin importanta pentru el?

infricosatoarea-judecata
In putine cuvinte as fi evocat aceasta emotie si as fi asezat-o in contextul catorva pasagii din Apocalipsa ca puterea ei sa se ridice la patrat, la cub, ca puterea gramezilor de boabe de grau in patratelele esicherului, inmultite pana la mai mult decat intreaga recolta a pamantului. Cu orice pe lumea asta si in viata aceasta se poate, eventual, glumi, dar va veni o clipa in care fiinta fiecaruia, in mijlocul unui spectacol de o grandoare cosmica abia inchipuibila si confruntata cu o rusine de proportii incomensurabile, se va zgudui de un cutremur, nu cel care ar darama un oras sau ar sparge un continut, ci de un cutremur care ar sfarama in tandari o galaxie! Unde sa mai fugi, unde sa te mai ascunzi, in ce sa mai nadajduiesti, cand toate acestea au luat sfarsit?… Cam asa as fi vazut prima parte.

La partea a doua as fi plecat de la intrebarea: ce putem face sa prevenim aceasta cumplita, strivitoare deznadejde realizata intr-o clipa de constiinta a situatiei in care, in fond, nu trebuie sa uitam, ne vom gasi efectiv candva? Aici as fi reamintit cuvintele lui Hristos:

am insetat si nu Mi-ati dat sa beau, am fost gol si nu M-ati imbracat, am fost bolnav si nu M-ati cercetat” (Matei 25, 42-43).

Eu cred ca suferinta, in intelesul cel mai simplu, la saraci, la cersetori, la nevoiasi si in general, la oameni lipsiti de necesar, dupa o conceptie care parca s-a instaurat mai demult, nu epuizeaza intelesul pericopei evanghelice. Eu vad aceasta pericopa neactivata, considerata in mijlocul si la coordonatele lumii moderne. Pr. Cleopa ne-a spus odata:

”Sa va sfatuiti unul pe altul, sa va fie mila unul de altul”.

Altadata a fost o lume, care, grosso modo, putea fi impartita in bogati si saraci, in drepti si incurcati in nevoi lumesti, dupa criterii evidente si, intr-un fel, elementare. Aceste granite sunt cu mult mai complexe acum si au devenit mai subtile. Dupa o veche conceptie, cei care au cat de cat ceva mijloace materiale pot ramane oarecum linistiti facand, sa zicem, clasicile acte de milostenie. Aceste acte de milostenie, despre care de zeci si sute de ani s-a vorbit, insemneaza, desigur, ceva, dar mie mi se pare ca problema s-a complicat. In orice caz, felul acesta de a vedea lasa o buna parte a de lume intr-o chietitudine incarcata de cele mai grozave primejdii, in raport cu Infricosata Judecata, caci, in realitate, numarul saracilor a crescut, in lumea noastra, enorm, si nu s-a diminuat, cum s-ar crede intr-o falsa aparenta.

Intr-adevar, azi, mai ales azi si mai ales de acum inainte, in inima unui sarac lipsit de mijloace materiale, Hristos poate fi o realitate care sa aseze un astfel de om in categoria vamesului, daca nu chiar a fericitilor din Predica de pe Munte, iar pe un sarac cu masina si economii la CEC, de partea caprelor. Ma intreb, atunci, care e saracul? Care sunt saracii? Eu vad in lumea asta contemporana o gramada de oameni care au nevoie de paharul cu apa, oameni goi care ar trebui imbracati in hainele mantuirii, oameni bolnavi cu sufletul care nu sunt cercetati. Asa ca vad problema extrem si din ce in ce mai complexa, cu responsabilitati augmentate unul fata de celalalt.

Prin niste conditii de viata exceptionale, pe toate planurile, s-a ajuns de fapt la situatia ca toti am ajuns saraci, saraci de grade, masuri diferite, dar saraci care murim cu mamaliga sau cu tortul, daca vreti, la nas. Constiinta solidaritatii se cere sporita astfel ca acei care o au mai puternica si mai luminoasa sa imprumute, sa dea de pomana si celorlalti, iar paharul cu apa mai multa sau mai putina, dupa trebuinta, sa ni-l trecem unul altuia, iar cu haina cuvintelor duhovnicesti sa ne miluim unii pe altii, cat putem, cum putem.

Infricosata Judecata! Nu o realizez in fiecare zi, caci sunt un om obisnuit, om netrebnic, dar din cand in cand ma cutremur si simt o strangere ca de o spaima infioratoare, care se atenueaza numai la gandul ca sunt in Biserica, in vazduhul rugaciunilor ei, la gandul ca am prieteni cu putere in rugaciune, si pentru ca cred si am constatat ca ca eficienta rugaciunilor este o realitate prin care am iesit din multe stramtorari si situatii foarte dificile, din unele situatii care pareau fara iesire. In orice caz, nici delasarea, nici inconstienta, nici deznadejdea nu sunt instrumente de afirmare a puterii si imaginatiei creatoare. Ar fi o catastrofala prostie sa alunece, sa scape vigilentei noastre ceea ce s-ar putea sa fie – cine stie? – problema problemelor: Infricosata Judecata!“.

(Din: Alexandru Mironescu,Admirabila tacere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie 1968), Ed. Eikon, 2014, pp. 217-219).

mironescu-alexandru-admirabila-tacere-jurnal-2-iulie-1967-29-septembrie-1968-11908

***

“Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.

Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați (Mt. 24, 6), „ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie (Lc. 21, 28).

Chiar și ultimele cuvinte din Cartea Apocalipsei:

Vino repede, Doamne Iisuse (Cf. Apoc. 22,20),

care au fost scrise cu o atât de mistuitoare nădejde și tânjire de Biserica primară, sună amenințător pentru unii: ei le răspund cu o rugăciune ce-i aparține Fericitului Augustin:

O, Doamne, facă-se voia Ta după cum voiești… dar nu încă.”

Pentru majoritatea creștinilor chiar și numai gândul la Judecata lui Dumnezeu este înfricoșător; ei se gândesc la posibila osândă, nu la biruința ce va să fie a drepților (Mt. 12, 20) și a lui Dumnezeu. Foarte puțini și-ar însuși ca rugăciune cuvintele rostite cândva de un tânăr:

„Te iubesc, Doamne! Dacă biruința Ta înseamnă nimicirea mea, lasă-mă să pier, dar fie ca biruința Ta să se împlinească!”.

Uităm prea ușor făgăduința lui Hristos:

Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață (In 5, 24).

Aceste cuvinte nu ne dau sentimentul victoriei fiindcă nu suntem suficient de dedicați nici în tânjirea noastră după biruința lui Dumnezeu – indiferent de costul pe care îl plătim noi –, nici în credința noastră: chiar și binecunoscutele cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele(Mc. 9, 24), ne depășesc uneori pe mulți dintre noi.

Și totuși judecata este veste, veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni și-Și va aduna copiii și că nu va mai fi nici o suferință și nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună și într-alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care vom fi măsurați este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre (Iac. 2). Adesea această afirmație ni se pare prea grea ca s-o putem răbda:

Doamne, cine se va mântui?”,

întreabă Petru.

La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Mt. 19, 25-6)

Scara de valori a lui Dumnezeu – oricât de supraomenească ar fi – reprezintă o mărturie a faptului că vocația noastră este să fim după asemănarea lui Dumnezeu și că tot ceea ce este mai mic decât aceasta nu este vrednic de om.Aceeași convingere transpare, într-un mod surprinzător, în episodul pe care Matei îl relatează în Evanghelia sa (Mt. 22, 15-22) despre tributul către Cezar:

Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?.

Aceasta pare a fi o întrebare despre cetățenie și responsabilitatea socială a ucenicilor lui Hristos. Dar este mai mult decât aceasta, după cum tâlcuiește în chip dumnezeiesc unul dintre contemporanii noștri:

Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie,

răspunde Hristos, și apoi:

Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el?Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

Ceea ce poartă chipul Cezarului este a acestuia,ceea ce poartă chipul lui Dumnezeu Îi aparține Lui: dă fiecăruia ce este al lui – banii celui care a bătut moneda și și-a imprimat chipul pe ea, iar întregul tău sine dă-I-l Celui al cărui chip este imprimat înlăuntrul tău; suntem ai lui Dumnezeu la fel de deplin pe cât banii de dajdie sunt ai Cezarului.

Trebuie să ne lărgim foarte mult viziunea pentru a putea înțelege întreaga gamă a pildelor lui Hristos despre judecată. Ele nu se referă prea mult la a face, cât la a fi. În centrul judecății se află credința: oare nu Domnul Însuși spune: Cel ce va crede se va mântui? (Cf. Mt. 16, 16) Dar aici e vorba de o credință mult, mult mai mare decât cea cu care suntem obișnuiți:

Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși (Mc. 16, 17-18).

Însă cine mai poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu, dacă de la acest criteriu nu există excepție? Nimeni, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omenești ale răsplătirii după faptă, dar

avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre (1 In 2, 1-2); Cel care spune „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In 12, 47).

Înaintea cui va trebui să ne înfățișăm? Cine ne va osândi? Doi martori vor sta împotriva noastră în Ziua Domnului – conștiința noastră și Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia spune:

Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ce ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban (Mt. 5, 25-26).

Scriitorii duhovnicești adesea au identificat pe acest pârâș ca fiind conștiința noastră, cunoașterea sădită în fire a binelui și a răului și de Dumnezeu dăruită, despre care vorbește Pavel în Epistola sa către Romani:

Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hrisos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 14-16).

Un alt pârâș va fi chiar cuvântul lui Dumnezeu, nu Eu vă judec, ci cuvântul pe care l-am grăit(Cf. In 12, 47-48), acest cuvânt care este adevăr și viață, la care întreaga noastră ființă răspunde, care ne poate însufleți, dar pe care noi încă îl respingem cu atât de multă nepăsare.

Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale? (Lc. 24, 32),

au spus pelerinii întorcându-se de la Emaus. Și totuși, atât de adesea Hristos este nevoit să constate cu tristețe:

Eu am venit să fiu Lumină pentru lume, dar oamenii au preferat întunericul, fiindcă faptele lor erau întunecate. (Cf. In. 3, 19)”

(Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflecții – O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia, 2014)

Sursa:cuvântul ortodox

Judecata Universală

(…) Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte şi copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, şi chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feţei părintelui în acea rază. Cine nu iubeşte chipul unui copil, nu iubeşte în întregime pe părintele lui şi nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socoteşte ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraţilor noştri, sau copiilor noştri. (…)
Mult stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Mai ales în privinţa din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaşte în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, şi binele, ieşit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoştinţei binelui şi răului îşi va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc şi planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe faţă. Fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat şi pentru ele şi fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune şi rele în comportarea înaintaşilor săi şi va cunoaşte just faptele şi valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica. Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate şi pentru desfăşurarea creaţiei de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediaţi. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităţilor lui, şi direct în viaţa istoriei, susţinând de exemplu credinţa mântuitoare, ideile de dreptate, de frăţietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măştile individuale de pe oameni (grandilocvente, făţarnice etc.), ci şi multe măşti de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci şi evenimente din cursul ei. (…)
Cei păcătoşi vor fi descoperiţi în toată starea lor ruşinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calităţii noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaşte o faptă urâtă, ceilalţi nu ne-o cunosc. Atunci toţi ni le vom cunoaşte. Dar toţi cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de toţi cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele şi tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entităţi abstracte, ci imprimate în starea oamenilor şi în recunoştinţa sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alţii. Căci pe toţi îi vom vedea şi îi vom recunoaşte la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei şi cu răspunsul lor de recunoştinţă sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea şi îi vom recunoaşte chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte nici unul pe nici unul la acea înfricoşată judecată şi adunare. Fiecare va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaşte numai pe cunoscuţi acolo, ci vom privi şi pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră“2. Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“3.
Din toate părţile toţi îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere şi la suprafaţa conştiinţei toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frăţeşti cu fapta şi motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare şi definitivă. Apoi va urma însăşi această părăsire totală şi definitivă de către toţi; tăcerea şi singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieşirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputinţa dialogului va face inutilă şi rugăciunea pentru ei. Cât timp s-a mişcat între oamenii care nu-l cunoşteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoştea de toţi nesinceritatea învârtoşată. Acum cade în singurătatea părăsirii şi uitării de către toţi, în extrema opusă sobornicităţii. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-şi poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni şi fapte bune, deci prin apeluri şi răspunsuri, într-un vast şi multiplu dialog purtat între mulţi oameni şi între ei şi Dumnezeu, dând şi primind nu numai oamenii între ei, ci şi Dumnezeu, şi de aceea folosindu-se însutit toţi care dau şi primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul şi putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de fraţi. Căci primeşte completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neaşteptate şi nepregătiţi şi le socoteşte ca faptele lor“4.
Lumea ne e dată în faza de construcţie morală şi spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toţi la această construire. Dar când s-a sfârşit, nu mai poate participa nici unul la această construire. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalităţi de nivelat, nedreptăţi de îndreptat, frăţietate de realizat. Acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni. Chiar şi pentru îngeri judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume, aşteptată cu frică şi cutremur5. Iar, întrucât această cunoaştere a tuturor de către fiecare şi a fiecăruia de către toţi înseamnă şi o apreciere, ea implică şi o participare a fiecăruia la judecata tuturor. Dar fiindcă cei drepţi vor fi absolviţi în această judecată, ei nu vor fi judecaţi propriu-zis, adică nu vor fi osândiţi, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toţi cei vrednici de osândă şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele. Aşa se înţelege probabil participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), care trebuie extinsă la toţi drepţii (1 Cor. 6, 2)6.
Nu putem şti dacă îngerii aşteaptă cu frică acea judecată şi pentru alt motiv decât acela al descoperirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Bulgakov afirmă că şi ei vor fi judecaţi, după cum şi-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii daţi în grija lor la săvârşirea binelui şi la evitarea răului; ba, întemeindu-se pe locul din 1 Corinteni 6, 3, afirmă că vor fi judecaţi chiar şi de oameni. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte de această frică a îngerilor, aminteşte numai de o judecare a oamenilor7. Frica îngerilor e motivată probabil de măreţia acestui act, ca şi de faptul că mulţi îi vor pierde acum definitiv pe oamenii afiliaţi care le-au fost daţi în grijă. Îngerii poate cunosc şi înainte de judecată mai bine decât oamenii încredinţaţi grijii lor cele ascunse ale lor şi le ţin mai bine minte8. Dar nu cunosc toţi gândurile şi faptele tuturor oamenilor, ci numai pe ale unora. De aceea aşteaptă şi ei cu cutremur marea revelaţie asupra creaţiei şi urmările ei9. Căci revelaţia aceea nu va avea numai un caracter teoretic, arătând doar cum a voit Dumnezeu să devină creaţia şi ce au făcut oamenii din ea, ci va avea drept urmare apariţia unor chipuri noi ale realităţii. Hristos intră prin a doua venire şi prin judecata Sa într-o nouă relaţie cu zidirea, descoperindu-Şi măreţia pe care nu Şi-o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă revelaţie a slavei la care a ridicat omenitatea şi totodată o mai deplină arătare a lui Dumnezeu prin omenitate. Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a omului. În înfăţişarea Lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, contradicţia în care s-au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Iar precum Întruparea a constituit şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru slavă şi arătarea Lui ca Judecător şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu şi, totodată, o nouă reliefare a măreţiei omului.

Parintele Dumitru Stăniloae,
Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a şasea: Eshatologia sau viaţa viitoare. Sfârşitul vieţii pământeşti şi viaţa veşnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, pp. 456 – 463.

Note

1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A.
2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B.
3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C.
4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C.
5 Bulgakov, Lestviţa Iacovlea, Paris, 1929, p. 27.
6 J. Rivière, Jugement, art. cit., în Dict. de Theol. Cath., VII, col. 1813.
7 Ep. I către Gheorghie, prefectul Africii, P.G. 91, col. 381; vezi şi Ep. III către Ioan Cubicularul, P.G. 91, col. 416.
8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G. 91, col. 380: „Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm şi ce hotărâm despre noi, ştiind că mulţi martori nevăzuţi sunt de faţă la cele săvârşite şi gândite de noi, privind nu numai la cele arătate, ci chiar în suflete şi vădind cele ascunse ale inimii“.
9 Bulgakov, Lestv. Iacovlea, p. 94-95.

sursa