​Didahia – sau invatatura celor 12 apostoli

Capitolul I
1. Sint doua cai: una a vietii si alta a mortii; si este mare deosebirea intre cele doua cai.
2. Calea vietii este aceasta :
Mai intii, sa iubesti pe Dumnezeu, Creatorul tau; al doillea, pe aproapele tau ca pe tine insuti si toate cate voiesti sa nu ti se faca tie, nu le face si tu altora.
3. Iar invatatura acestor cuvinte este aceasta :
Binecuvintati pe cei ce va blestema si rugati-va pentru dusmanii vostri; postiti pentru cei ce va prigonesc; ca ce multumita aveti, daca iubiti pe cei ce va iubesc ? Nu si paganii fac acelasi lucru ? Voi, insa, iubiti pe cei ce va urasc, si nu veti avea dusman.
4. Departeaza-te de poftele trupesti si lumesti. Daca-ti da cineva o palma pe obrazul drept, intoarce-i lui si pe celalalt si vei fi desavarsit. Daca te sileste cineva sa mergi o mila, mergi cu el mergi cu el doua daca-ti ia haina, da-i si camasa; daca cineva ia de la tine ce-i al tau, nu cere, ca nici nu poti.
5. Oricarui cere de la tine, da-i si nu cere inapoi, ca Tatal vrea sa dea tuturor din darurile Sale. Fericit este cel ce da potrivit poruncii, ca este nevinovat. Vai de cel ce ia! Daca ia, avind nevoie, va fi nevinovat; dar cel care ia neavand nevoie, va da socoteala de ce a luat si pentru ce; dus la inchisoare, va fi cercetat de cele ce a facut si nu va iesi de acolo pana cand ce nu va da si cel din urma ban. Dar si despre acestea s-a zis : Sa asude milostenia ta in mainile tale pana cunosti cui dai.
Capitolul II
1. A doua porunca a invataturii: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter; sa nu strici baieti, sa nu fii desfrinat, sa nu furi, sa nu vrajesti, sa nu faci otravuri, sa nu ucizi copil in pantece, nici pe cel nascut sa nu-l ucizi, sa nu poftesti cele ale aproapelui.
2. Sa nu juri stramb, sa nu dai marturie mincinoasa, sa nu vorbesti de rau, sa nu tii minte raul.
3. Sa nu fii cu doua ganduri, nici cu doua feluri de vorba, pentru ca doua feluri de vorba este cursa mortii.
4. Sa nu fie cuvintul tau mincinos, nici in desert, ci plin de fapta.
5. Sa nu fii lacom, nici rapitor, nici fatarnic, nici rau, nici mindru. Sa nu ai gind rau impotriva semenului tau.
6. Sa nu urasti pe nici un om, ci pe unii sa-i mustri, pe altii sa-i miluiesti, pentru altii sa te rogi, iar pe altii sa-i iubesti mai mult decit sufletul tau.
Capitolul III
1. Fiul meu, fugi de orice rau si de tot ce este asemenea lui.
2. Sa nu fii manios, ca mania duce la ucidere; nici invidios, nici certaret, nici manios, ca din toate acestea se nasc ucideri.
3. Fiul meu, sa nu fii poftitor, ca pofta duce la desfriu; sa nu spui cuvinte de rusine, si nici sa te uiti cu ochi pofticiosi, ca din toate aceste se nasc adulterele.
4. Fiul meu, sa nu ghicesti viitorul dupa zborul pasarilor, pentru ca aceasta duce la Inchinare de idoli; sa nu descanti, sa nu citesti in stele, sa nu faci vraji, sa nu vrei sa auzi de ele, nici sa le vezi, ca din toate acestea se naste inchinarea la idoli.
5. Fiul meu, sa nu fii mincinos, pentru ca minciuna duce la hotie; nici iubitor de argint, nici iubitor de slava desarta, ca din toate acestea se nasc hotiile.
6. Fiul meu, sa nu fii cartitor, pentru ca te duce la hula, nici obraznic, nici cu gand rau, ca din toate acestea se nasc hulele.
7. Sa fii blind, pentru ca cei blanzi vor mosteni pamintul.
8. Sa fii indelung rabdator, milostiv, fara rautate, pasnic si bun, tremurand totdeauna pentru cuvintele pe care le-ai auzit.
9. Sa nu te inalti pe tine insuti, nici sa ai sufletul tau obraznic. Sa nu se lipeasca sufletul tau de cei mandri, ci sa ai legaturi cu cei drepti si cu cei smeriti
10. Cele ce ti se intampla se le primesti ca bune, stiind ca nimic nu se face fara Dumnezeu.
Capitolul IV
1. Fiul meu, sa-ti aduci aminte, ziua si noaptea, de cel ce-ti graieste cuvantul lui Dumnezeu si sa-l cinstesti ca pe Domnul, ca unde se vorbeste de domnie, acolo este si Domnul.
2. Sa cercetezi in fiecare zi cartile sfintilor, ca sa afli odihna in cuvintele lor.
3. Sa nu faci desbinare si sa impaci pe cei ce se cearta. Sa judeci cu dreptate, sa nu te uiti la fata omului, cand ai sa mustri pentru pacat.
4. Sa nu te indoiesti daca un lucru va fi sau nu.
5. Sa nu fii cu miinile intinse la luat si cu ele stranse la dat.
6. Daca ai dobindit ceva prin lucrul miinilor tale, sa dai ca rascumparare pentru pacatele tale.
7. Sa nu stai la indoiala cand dai si nici sa murmuri cand dai, ca vei cunoaste cine este Bunul Rasplatitor al platii.
8. Sa nu intorci spatele, celui lipsit; sa faci parte din toate ale tale frateluri tau si sa nu zici ca sunt ale tale. Daca santem partasi la cele nemuritoare, cu atat mai mult la cele muritoare.
9. Sa nu iei mina ta de pe fiul tau sau de pe fiica ta, ci sa-i inveti din tinerete frica de Dumnezeu.
10. Sa nu poruncesti slugii tale sau slujnicii tale, cand esti amarat si suparat, ca si ei nadajduiesc in acelasi Dumnezeu, ca nu cumva sa nu se mai teama de Dumnezeu, care este si Dumnezeul tau si al lor. Ca Dumnezeu n-a venit la noi, ca sa ne cheme dupa fata, ci le aceia pe care i-a pregatit Duhul.
11. lar voi, cei care sunteti robi, sa va supuneti, cu rusine si cu teama, stapanilor vostri, ca unor chipuri ale lui Dumnezeu.
12. Sa urasti orice fatarnicie si tot ce nu este placut Damnului.
13. Sa nu parasesti poruncile Domnului si sa pastrezi ceea ce ai primi fara sa adaugi si fara sa scoti.
14. In Biserica sa-ti marturisesti pacatele tale si sa nu te duci la rugaciune cu constiinta rea. Aceasta este calea vietii.
Capitolul V
1. Calea mortii este aceasta :
Mai intai de toate este rea si plina de blestem : ucideri, adultere, pofte, desfranari, hotii, idololatrii, vraji, farmece, rapiri, marturii mincinoase, fatarnicii, inima vicleana, viclesug, mandrie, rautate, obraznicie, lacomie, cuvinte de rusine, invidie, nerusinare, ingamfare, fudulie, lipsa de teama,
2. prigonitori ai celor buni, uratori de adevar, iubitori de minciuna ; nu cunosc rasplata dreptatii, nu se lipesc de bine, nici de dreapta judecata; nu privegheaza spre bine, ci spre rau ; bunatatea si rabdarea este departe de ei; iubesc cele desarte, umbla dupa mita, nu miluiesc pe sarac, nu sufar pe cei necajiti, nu cunosc pe Creatorul lor, ucigasi de copii, stricatori al fapturii lui Dumnezeu, intorc spatele celui lipsit, asupresc pe cel in strimtorare; aparatori ai bogatilor, judecatori nelegiuiti ai saracilor, plini de tot pacatul. Izbaviti-va fiilor, de toate acestea!
Capitolul VI
1. Vezi sa nu te abata cineva de la aceasta cale a invataturii, ca acela te invata cele ce sunt in afara de Dumnezeu.
2. Daca poti purta tot, jugul Domnului, desavarsit vei fi; dar daca nu poti, fa ce poti.
3. Cu privire la mincari, tine ce poti, dar fereste-te tare de cele jertfite idolilor, ca este slujire a unor zei morti.
Capitolul VII
1. Cu privire la botez, asa sa botezati :
Dupa ce ati spus mai inainte tote cele de mai sus botezati in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. In apa proaspata.
2. Iar daca n-ai apa proasparta, boteazs in alta apa; iar daca nu poti in apa rece, in apa cald.
3. Daca nu ai de ajuns nici una nici alta, toarna pe cap de trei ori apa, in numele Tatalui al Fiulul si al Sfantului Duh
4. Inainte de botez sa posteasca cel ce boteaza si cel botezat
si alti cativa, daca pot. Porunceste, insa, ca cel ce are sa se boteze sa posteasca o zi sau doua inainte.
Capitolul VIII
1. Posturile voastre sa nu fie ca cele ale faftarnicilor ca ei postesc lunea si joia; voi, insa, sa postiti miercurea si vinerea;
2. Nu va rugati ca fariseii ci cum a poruncit Domnul in Evanghelia Sa! Asa sa va rugati:
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta precum in cer si pe pamant. Piinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Ca a Ta este puterea si slava in veci.
3. De trei ori pe zi sa va rugati asa.
Capitolul IX
1. Iar cu privire la euharistie, asa sa faceti euharistia :
2. Mai intii cu privire la potir: „Iti multumim Tie, Parintele nostru, pentru sfinta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai facut-o noua cunoscuta prin Isus, Fiul Tau. Tie slava in veci”.
3. Cu privire la frangerea piinii : „Iti multumim Tie, Parintele nostru, pentru viata si cunostinta, pe care ne-ai facut-o cunoscuta noua prin Isus, Fiul Tau. Tie slava in veci”.
4. Dupa cum aceasta paine franta era imprastiata pe munti si fiind adunata a ajuns una, tot asa sa se adune Biserica Ta de la marginile lumii in imparatia Ta. Ca a Ta este slava Si puterea, prin lsus Hristos in veci.
5. Nirneni sa nu manince, nici sa bea din euharistia voastra, ci acei care au fost botezati in numele Domnului. Caci cu privire la aceasta, a spus Domnul: „Nu dati ceea ce este sfant ciinilor”.
Capitolul X
1. Dupa ce v-ati impartasit, multumiti asa:
„Iti multumim Tie, Parinte Sfinte, pentru sfant numele Tau, pe care l-ai salasuit in inimile noastre si pentru cunostinta, credinta si nemurirea, pe care ne-ai facut-o noua cunoscuta prin Isus, Fiul Tau. Tie slava in veci”.
2. Tu, Stapane atotputernice, ai zidit toate, pentru numele Tau. Mancare si bautura ai dat oamenillor spre desfatare, ca sa-Ti multumeasca Tie, iar noua ne-ai, daruit, prin Fiul Tau, mancare si bautura duhovniceasca si viata vesnica.
3. Inainte de toate, Iti multumim, ca esti puternic. Tie slava in veci.
4. Adu-ti aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbavesti de tot raul si s-o desavarsesti in dragostea Ta si aduna din cele patru vanturi, aceasta Biserica sfintita in imparatia Ta, pe care ai pregatit-o. Ca Tie este puterea si slava in veci.
5. Sa vina harul si sa treaca lumea aceasta ! Osana Dumnezeului lui David! Daca este cineva sfant, sa vina! Daca nu este, sa se pocaiesca! Maranatha, Amin.
6. Profetilor, insa, ingaduiti-le sa multumeasca atit cat vor.
Capitolul XI
1. Daca vine cineva la voi sa va invete acestea toate, pe care le-am spus mai inainte, primiti-l.
2. Dar daca invaratorul insusi se schimba si invata alta invatatura, ca sa o distruga pe aceasta, sa nu-l ascultati; iar daca invata pentru sporirea dreptatii si cunostintei Domnului, primiti-l ca pe Domnul.
3. Cu privire la apostoli si profeti, potrivit dogmei Evangheliei, sa faceti asa:
4. Orice apostol, care vine la voi, sa fie primit ca Domnul;
5. dar sa nu ramina decit o zi ; iar daca e nevoie, si a doua zi ; dar daca ramine trei zile, este profet fals.
6. Apostolul, cand pleaca, sa nu ia nimic decat paine, pana ce gasese alt salas; dar daca, cere bani, este profet fals.
7. Nu ispititi si nici nu criticati pe orice profet, care vorbeste in duh, ca orice pacat se va ierta, dar pacatul acesta nu se va ierta.
8. Dar nu oricine graieste in duh este profet, ci numai daca are purtarile Domnului. Deci dupa purtari se va cunoaste profetul fals si profetul.
9. Orice profet, care rinduieste, in duh, masa, nu mananca din ea, decat daca este profet fals.
10. Orice profet, care invata adevarul, daca nu face ce invata este profet fals.
11. Orice profet incercat si adevarat, care lucreaza in taina lumeasca a Bisericii, dar nu invata pe altii sa faca ceea ce el insusi face, sa nu fie judecat de voi, ca el cu Dumnezeu are judecata; asa au facut si vechii profeti.
12. Daca, insa, unul spune in duh: „Dati-mi bani sau altceva, pe acela sa nu-l ascultati; dar daca spune sa i se dea pentru altii, care-s lipsiti, nimeni sa nu-l judece.
Capitolul XII
1. Tot cel ce vine in numele Domnului, sa fie primit; iar apoi, dupa ce il cercetati, il veti cunoate, ca veti avea pricepere sa deosebiti dreapta de stinga.
2. Daca cel ce vine este un drumet, ajutati-l cat puteti; dar sa nu ramana la voi decat doua, sau trei zile, daca e nevoie.
3. Daca vrea sa se stabileasca la voi ca meserias, sa lucreze si sa manance;
4. dar daca nu are o meserie, socotiti-va dupa priceperea voastra, ca sa nu traiasca impreuna cu voi un crestin trandav.
5. lar daca nu vrea sa faca asa, atunci face negutatorie cu Hristos. Fiti cu luare aminte cu unii ca acestia.
Capitolul XIII
1. Orice profet adevarat, care vrea sa se stabileasca la voi, este vrednic de hrana lui.
2. La fel dascalul adevarat este vrednic si el ca lucratorul de hrana lui.
3. Luati dar toata pirga produselor linului, a ariei, a boilor si oilor si dati profetilor parga, ca ei sunt preotii vostri.
4. Iar daca nu aveti profet, dati-o saracilor.
5. Daca fac piine, ia pirga si da-o potrivit poruncii.
6. La fel daca deschizi un vas cu vin sau cu undelemn, ia pirga si da-o, profetilor.
7. Ia, dupa socotinta ta, pirga din argintul, din hainle si din toata averea ta si o da potrivit poruncii.
Capitolul XIV
1. Cand va adunati in dumninica Domnului, frangeti piinea si multumiti, dupa ce mai intai v-ati marturisit pacatele voastre, ca jertfa voastra sa fie curata.
2. Tot cel care e certat cu tovarsul sau sa nu vina impreuna cu voi pana nu se impaca, pentru ca sa nu se pangareasca jertfa voastra.
3. Ca aceasta este ceea ce s-a zis de Domnul, ” In orice loc si timp sa-mi aduceti jertfa curata; ca Imparat mare sunt, zice Domnul, si numele Meu este minunat intre neamuri”.
Capitolul XV
1. Hirotoniti-va voua episcopi si diaconi, vrednici de Domnul, barbati blanzi, neiubitori de argint, adevarati si incercati; ca si ei indeplinesc slujirea profetiilor si dascalilor.
2. Nu-i dispretuiti, ca ei sunt cinstiti intre voi impreuna cu profetii si dascalii.
3. Mustrati-va unul pe, altul, nu cu minie, ci in pace, cum este scris in Evanghelie; cu cel care greseste impotriva altuia, nimeni din voi sa nu vorbeasca, nici sa-l asculte, pana nu se pocaieste.
4. Rugaciunile voastre, milostenii-le si toate faptele voastre asa sa le faceti, cum este scris in Evanghelia Domnului nostru.
Capitolul XVI
1. Privegheati pentru viata voastra; candelele voastre sa nu se stinga, coapsele voastre sa nu vi le descingeti, ci gata, ca nu stiti ceasul, in care Domnul nostru va veni.
2. Adunati-va des, pentru a cauta cele de folos sufletelor voastre. Cand nu va va fi de folos tot timpul credintei voastre, daca nu veti fi desavirsiti in timpul cel din urma.
3. Ca in zilele cele din urma se vor inmulti profetii falsi si cei ce strica; si se vor schimba oile in lupi si dragostea se va schimba in ura.
4. Sporind faradelegea, se vor uri unii pe altii si se vor prigoni si se vor vinde si atunci se va arata inselatorul lumii, ca fiu al lui Dumhezeu, si va face semne si minuni; si pamintul va fi dat in miinile lui si va face lucruri nelegiuite, care nu s-au facut niciodata din veac.
5. Atunci va merge faptura oamenilor in focul cercarii si se vor sminti multi si vor pieri, iar cei care vor starui, in credinta for vor fi mantuiti de Insusi Cel ce a fost supus blestemului.
6. si atunci se vor arata semnele adevarului; mai intai semnul deschiderii cerului, apoi semnul glasului trambitei si al treilea, invierea mortilor;
7. dar nu a tuturora, ci dupa cum s-a zis: Va veni Domnul si toti sfintii cu El.
8. Atunci lumea va vedea pe Domnul, venind pe norii cerului.

Cateheză despre Săptămâna Floriilor (I)

slujbe_talpalari_1731928062728.jpg
Îngeresc ne este chipul și trebuie să petrecem îngerește, ca nu cumva să-l întinăm pe acesta căci la nimic nu ne va folosi, la absolut nimic, această mare făgăduință, așa cum cu nimic nu i-a folosit pe îngerii care au păcătuit faptul că mai înainte de a fi demoni erau și se numeau îngeri, ci și mai mult pentru aceea au fost osândiți, fiindcă fiind învredniciți să aibă o fire nematerialnică și fără afecte, ei s-au întors de la ceea ce era mai bun la ceea ce era mai rău, nu fiind forțați de vreo silă, ci înșelându-se de voia cea rea.

 Cateheza a 10-a

A aceluiași despre

Cu ce se aseamănă slujba bisericească și

despre Săptămâna Floriilor
1. Frați și părinți, știți și voi că după ce au trecut cele cinci săptămâni de post, a venit a șasea întru care ne pregătim cu ramuri și mlădițe pentru întâmpinarea finicului celui de viață purtător către Care vom striga în cel mai evlavios chip și vom spune: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Dar acestea în Duminica următoare. Acum însă mă strădui să le fac cunoscută celor care poate nu știu, această sfântă sinaxă bisericească cinstită a noastră, pentru ca, înțelegând înălțimea ei și mărimea ei și cu ce se aseamănă, să alergăm cu râvnă și cu voie bună la sinaxa bisericească. Dar ca să nu creadă cineva că părerea noastră este o închipuire a minții noastre, vreau să arăt mărturii mai vechi privitoare la acest subiect. „Vrând Dumnezeu să arate oamenilor că El este Creatorul tuturor și Dătătorul a toate și că făpturile Lui sunt datoare să-L cunoască pe Creatorul lor și că este o datorie să-L slăvească pe El, a îngăduit celor vechi să-I jertfească lui jertfe, de care El Însuși nu avea nevoie deloc și să ridice jertfelnice pentru jertfe de animale, preînchipuind adevăratul jertfelnic și dumnezeiasca jertfă a Mielului celui ce ridică păcatele noastre.
2. Și acestea și mai înainte de Moise și de Lege le săvârșeau în chip potrivit patriarhii și cei din vremea lor, dar lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să facă un cort pe pământ în Silom după modelul celui din cer. Dar ca să arate că cele sfinte de pe pământ nu sunt toate apropiate tuturor, a poruncit să fie sfânta și sfânta sfintelor pentru ca sfânta să fie apropiată și accesibilă tuturor pentru rugăciune și slujbe – de aceea și dumnezeiescul Pavel numea acest prim cort „altar pământesc” – iar sfânta sfintelor era apropiată numai arhiereilor odată pe an și nu fără jertfă de sânge și în toată curăția arhierească. De aceea și dumnezeieștii noștri învățători inițiați fiind să curățească pe cel ce urmează să vină la preoție atât cât este cu putință, au rânduit, în chipul cel mai bun, ca cel ce este nevrednic de preoție să nu vină și să intre nepecetluit în Sfântul Altar.
3. Dar eu nu despre preoție, ci despre biserică și despre sinaxă am făgăduit mai înainte să vorbesc. Pentru aceea am și amintit de dumnezeiescul acela cort mozaic, pe care și Solomon imitându-l, a înălțat cu osteneală templul acela vestit și a făcut și el sfânta și sfânta sfintelor în el. Și pe acesta iarăși imitându-l fiii elinilor în chip rău, au zidit temple idolești întru care aveau loc și oracole demonice și se lucrau slujiri spurcate. Apoi iarăși, urmând Duhului Sfânt și tradițiilor apostolice, învățătorii corifei ai credinței ortodoxe au imitat și cortul mărturiei, și templul lui Solomon și au ridicat cu osteneală biserici spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor, unul episcop al Neocezareii, altul al Cezareei Cappadociei, iar altul al Nazianzului, altul al Bizantionului, altul al Ailiei și altul al Alexandriei și așa mai departe. Pe de o parte, imitând, cum s-a spus, cortul mărturiei și templul, pe de altă parte, și fiindcă L-au auzit pe Domnul numind templul casă părintească și casă de rugăciune au lăsat să se construiască mai multe biserici și să zugrăvească în acestea chipurile sfinților și numind altarele dumnezeiești Sfânta sfintelor au rânduit ca nu tuturor să fie accesibile acestea, întocmai ca cele din vechime și să se săvârșească în acestea jertfele cele fără de sânge și să se păstreze în ele sfintele vase. Dar pentru ca să nu-mi întind mai mult cuvântul despre acestea voi trece mai departe cu vederea multe din ele și voi spune pe scurt celui ce crede cum este și firea lucrului.
4. Căci este, este cu adevărat și această sfântă biserică cea mai clară imitație a cerului precum era și cortul mărturiei de care am vorbit și întru care era slujit Dumnezeu și vorbea Dumnezeu în cort cu văzătorul de Dumnezeu Moise. Pentru aceea și noi adunați fiind în acest cer pământesc, îi imităm pe cereștii și nematerialnicii aceia dănțuitori și cântăreți, dănțuind și noi, cei materialnici în acest cer și cântăm și slujim Lui Dumnezeu toți ca unul. Și așa cum în cer nu toți stau laolaltă pentru a cânta, ci cei mai mulți dintre aceștia sunt mai degrabă trimiși la ascultări, cum ar fi să păzească, să mântuiască, să hrănească, să răzbune, sau să aducă sufletele, la fel și noi, unii avem parte de rânduiala bisericească și starea în biserică, pentru a-i cânta lui Dumnezeu, în timp ce alții au primit a se ocupa cu ascultări în afară pentru cele mai necesare trebuințe. Pentru aceea fiecare dintre noi avem nevoie de multă atenție, ca să nu ne abatem. Și așa cum slujitorii cei de sus au privirea neabătută și neîmprăștiată și stau cu frică și cu bucurie și multă râvnă și Îl laudă pe Dumnezeu, la fel trebuie și noi cântăreții cei de jos cu frică și cu dor și bucurie să stăm în acest cer pământesc spre lauda lui Dumnezeu. Nu este vreodată întinăciune, nu este chip al păcatului la cântăreții cei de sus și, prin urmare, așa se cuvine și celor de jos să imite, după putere, faptul de a fi nematerialnic, neîntinat și iubitor de Dumnezeu care aparține celor de sus, fiindcă și unii, și alții au învățat să slujească și să-L laude pe Unul Dumnezeu. Iar aceia dintre ei care sunt trimiși la ascultare nu își fac voia lor, nu fac ceva fără voia lui Dumnezeu, nu se desprind deloc de dumnezeiasca dragoste. Iar aceia dintre noi rânduiți și trimiși la ascultare nu trebuie să facă ceva împotriva voii proestosului. De aceea se și numește chipul nostru îngeresc, ca să imităm și noi întru totul după putere petrecerea îngerească și să nu vă mire pe voi care auziți că suntem datori să-i imităm pe îngeri, de vreme ce suntem datori a-L imita pe Însuși Dumnezeu după al Cărui chip și suntem, „Fiți”, zice, „următori” ai lui Dumnezeu ca niște fii iubiți și iarăși „Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”. Este după chipul lui Dumnezeu și Îl imită pe Dumnezeu acela care de la sine însuși lucrează binele, acela care împărățește peste patimile cele necuvioase, cel ce își stăpânește orice pornire a mădularelor și le îndreaptă pe acestea spre limanul mântuirii. Căci îngeresc ne este chipul și trebuie să petrecem îngerește, ca nu cumva să-l întinăm pe acesta căci la nimic nu ne va folosi, la absolut nimic, această mare făgăduință, așa cum cu nimic nu i-a folosit pe îngerii care au păcătuit faptul că mai înainte de a fi demoni erau și se numeau îngeri, ci și mai mult pentru aceea au fost osândiți, fiindcă fiind învredniciți să aibă o fire nematerialnică și fără afecte, ei s-au întors de la ceea ce era mai bun la ceea ce era mai rău, nu fiind forțați de vreo silă, ci înșelându-se de voia cea rea. Și noi suntem numiți nu de lume, ci de Dumnezeu Însuși îngeri pământești și dacă petrecem în chip nevrednic de o asemenea vrednicie, vom fi osândiți mai rău decât răii din lume, tot așa cum demonii cei nematerialnici își adună loruși foc mai mult decât oamenii cei materialnici: Căci zice „focul veșnic, cel gătit diavolului și îngerilor lui”.
5. Iar dacă îi vine cuiva greu să audă acestea, să nu ne aducă nouă vreun reproș, fiindcă nu noi, nici cuvântul nostru, ci fapta fiecăruia și sârguința și voia fie îl vor slăvi împreună cu îngerii, fie îl vor condamna împreună cu demonii. Să nu fie ca cineva dintre noi să se arate atât de vinovat și de condamnat, ci fie ca noi toți să ne împărtășim de moștenirea dumnezeiască împreună cu îngerii și cu sfinții, fiindcă „și petrecerea noastră este în ceruri”. Pentru aceea să ne sârguim, fraților să cugetăm cele cerești, pe cele din ceruri să le dorim, pe cele din ceruri să le închipuim, pe cele din cer să le vedem duhovnicește și numaidecât, vorbind pe scurt, să ne adunăm comoară în ceruri „De unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei sale”, adică nestricăcios și nemuritor și părtaș slavei Lui și împărăției Lui.
(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)
Sursa: doxologia.ro

Despre Duhul Sfânt (I)

222.  În care articol din Simbolul Credinței se vorbește despre Duhul Sfânt?
În articolul al VIII-lea.
223. Care este acest articol?
Este următorul: “Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreuna cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci”.
224. Ce înseamnă: “Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”?
Aceste cuvinte arată că Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl și cu Fiul, fiind ca și Ei veșnic, atotputernic, atotștiutor, pretutindeni de față, cuvenindu-I-se așadar aceeași închinare și slavă ca și Tatălui și Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului i se cuvine aceeași închinare și cinste ca Tatălui și Fiului, ci și că atunci când ne închinăm și dăm slavă Tatălui și Fiului trebuie să ne închinăm și să dăm slavă și Sfântului Duh, căci e nedespărțit de Aceia, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, cum am văzut că este și Fiul de o ființă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl și în Fiul, precum și Fiul este în Tatăl și în Sfântul Duh, și Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Toți trei au o singură ființă, voință, putere și slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, așa cum soarele are disc, rază și lumină, dar e un singur soare .
225. Avem temeiuri pentru această învățătură în Sfânta Scriptură și în Sfinții Părinți?
Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: “Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt… N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl și în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotștiutor: “Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până și adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni știe cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfânt e totuși o persoană deosebită de Tatăl și de Fiul, însă de aceeași cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19).
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărțite, căci au împreună o singură ființă, nici amestecate, căci sunt trei ipostase și nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: “între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voință, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naștere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu… Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înțelesul că ele sunt unele în altele… Ele nu sunt despărțite unele de altele și nici împărțite în ce privește ființa”.
226. Ce înseamnă cuvintele “Care de la Tatăl purcede”?
Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naștere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea și prin ce se deosebește ea de naștere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinți au luat aceste cuvinte întocmai așa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 și le-au pus în Simbolul Credinței: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbește despre purcederea Duhului Sfânt. Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta știm, că ea e dinainte de veci, ca și nașterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl și Fiul fără Duhul. Nașterea Fiului și purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Așa cum îndată ce există focul, există și lumina și căldura lui, tot astfel, din veșnicie, de când există Tatăl, există și Fiul prin naștere și Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înțelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva și cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el. Se înțelege că nici o asemanare nu se potrivește întocmai la Dumnezeu.

Sursa

Despre Duhul Sfânt (II)


227. Am auzit ca romano-catolicii și protestanții spun că Sfântul Duh purcede “și de la Fiul” și chiar au adăugat la Simbolul Credinței aceste cuvinte. Cum susțin ei aceasta?
Ei susțin că atunci când Mântuitorul zice: “pe Care Eu îl voi trimite de la Tatăl”, arată că și El îl purcede pe Sfântul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decât purcederea, că trimiterea Duhului Sfânt în lume încă nu se făcuse când vorbea Mântuitorul, pe când purcederea e din veci. De aceea vorbește Mântuitorul despre trimiterea Duhului Sfânt la viitor. Purcederea adică e veșnică, e mai presus de timp, pe când trimiterea în lume se face în timp. Purcederea veșnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.
228. Ce mai susțin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfânt?
Ei mai susțin că dacă Fiul îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn că îl și purcede din veșnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, când primește și existența veșnica de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se și naște veșnic din El. Dar noi le răspundem ca și Duhul Sfânt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naște sau e purces și din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima…” (Luca 4, 18).
229. Ce spun Sfinții Părinți în privința purcederii Sf. Duh?
Ei spun că Sf. Duh purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: “Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces”. “Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit și născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-Se”. La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: “Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl și Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului”. Sau: “Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza și lumina sunt din soare”.
230. Când au adăugat cei din Apus, în Simbolul Credinței, cuvintele “și de la Fiul” (Filioque)?
Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai târziu. La 809 Papa Leon al III-lea, când i s-a cerut să se spună și la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus și a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai tarziu s-au adăugat aceste cuvinte și la Roma, călcându-se porunca Sinoadelor ecumenice.
231. De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl și după Fiul?
Nu pentru că Sf. Duh ar fi mai mic decât Tatăl și decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl și Fiul, le are și Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârșită de Dumnezeu în lume e săvârșită de Cele Trei Persoane dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl, e înfăptuită de Fiul și e desăvârșită de Sfântul Duh. “Că de la El și prin El și întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeiești nu arată o deosebire de așezare și de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.
232. De aceea vorbește și Simbolul Credinței despre Sfântul Duh după Tatăl și Fiul?
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că și fapta mântuirii noastre a pornit, ca și aceea a creării noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul și acum e desăvâșită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o așezare din nou a oamenilor în starea în care au fost facuți de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi și o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârșea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârșește acum readucerea oamenilor la starea de la început și ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt.
233. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, “Domnul de viață făcătorul”?
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viață cele făcute la început și avea să le umple de o viață tot mai bogată. Și El e Cel ce umple de o viață tot mai bogată. Și el e cel ce umple de viață și de tot mai multă viață pe cei mântuiți din stricăciune și din moarte de Iisus Hristos. “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere I, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viață în materie. Și Duhul Sfânt s-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naștere Bisericii. Numai unde suflă Duhul, se va naște și viața cea nouă (Ioan III, 8). “Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).

Sursa

Despre Duhul Sfânt (III)

234. Dacă Duhul Sfânt e cel ce desăvârșește lucrarea pornită din Tatăl și îndeplinită de Fiul, de ce se spune că Duhul Sfânt “a grăit prin Prooroci”, cum zice Simbolul de Credință, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?
Într-adevar, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai inainte venirea Lui. Dar pe de altă parte și aici Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înțeles el este Duhul Adevărului și călăuzește la tot adevărul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea să grăiască prin prooroci. Desigur Duhul era nedespărțit de Cuvântul lui Dumnezeu, când grăia. Dar Duhul cobora Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înțeleagă. În Duhul Proorocii primeau Cuvăntul. De aceea zic Proorocii necontenit: “Și a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în așa fel încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: “Și a zis Domnul către mine” (Is. VIII, 1), trebuie să înțelegem că vorbesc de Duhul, căci și Simbolul de Credință îi zice Duhului “Domnul”.
Sfântul Simeon noul Teolog zice: “Deci prin Cuvânt înțelegem  pe Fiul lui Dumnezeu și Tatăl adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăiește cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice Proorocul: “Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Și de ce Sfântul Duh se numește gura lui Dumnezeu și Fiul se numește Cuvântul? Fiindcă, precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rostește și se arată altora prin gura noastră și cu alt chip e cu neputință să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel și Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu se descoperă prin Prea Sfântul Duh”.
235. Cum desăvârșește Sfântul Duh mântuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu?
Am spus că Sfântul Duh desăvârșește orice lucrare dumnezeiască, îndreptată spre lume, deci și lucrarea mântuirii. El e cel ce o aduce până în inima noastră, o sădește în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne și leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine și prin Sine și de Tatăl. Un om stă în fața noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care își trimite cuvântul în noi. Așa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. “Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt”, spune Sf. Simion Noul Teolog.
Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e ușa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta ușa. Duhul ne descuie “ușa” – Hristos (Ioan 10, 9) și calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: “Și ce altceva este cheia cunoștinței, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinței? Acest har deschide mintea noastră încuiată și întunecată și pricinuiește în ea cu adevărat cunoștința prin luminarea dumnezeiască. Ușa este Fiul, precum Însuși zice: “Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9). Cheia ușii e Duhul Sfânt… și casa e Tatăl. Luați seama deci: dacă cheia nu deschide, ușa nu se deschide. Și dacă ușa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Însuși: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”. Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregătește pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viața veșnică.
Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârșește mântuirea, prin aceasta nu se înțelege că nu mai avem legatură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârșită prin jertfa de pe Golgota, și făcută prin înviere nemuritoare, ca să treacă și firii noastre curăția, desăvârșirea și nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi viețuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este “Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povățuiește mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este “Viața” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădește în noi Viața, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viață făcător; Hristos este “Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noștri sufletești lumină, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptății, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară și nu se pot uni cu ea, tot așa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu și nu se poate uni cu El.
236. Chiar persoana Duhului Sfânt e aceea prin care vedem pe Hristos și ne unim cu El?
Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfântului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbește de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucât unde e lucrarea e și cel ce lucrează, se poate spune că Duhul Însuși e în noi și lucrează în noi, fără ca lucrarea însăși să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată ca lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o faptură, cum zic romano-catolicii, ci pornește din ființa Lui și prin urmare ne unește nemijlocit cu Dumnezeu. Și întrucât prin lucrarea aceasta necreată lucrăm și noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci și cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu Însuși în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeași lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puțin, iar cu vremea tot mai mult.

Sursa

Despre Duhul Sfânt (IV)

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne unește cu Hristos și lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit?
Are. Lucrarea aceasta se numește harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.
238. Harul este numai al Duhului Sfânt, sau și al celorlalte persoane dumnezeiești?
Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeiești, pornind ca orice lucrare din ființa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit și har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos îl trimite pe Duhul în noi. “Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toți” (II Cor. 13,14). Sau: “Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeiești se sălășluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numește, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru că ușor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.
239. Este un singur har, sau sunt mai multe?
Harul Mântuitor este unul singur și el se dă tuturor. Dar, după trebuința sau însușirea naturală a omului și după puterea lui de a primi, harul împlinește, pe lângă lucrarea de mântuire, – sau tocmai întrucât o împlinește pe aceea, – și acea trebuință a fiecăruia și sporește însușirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogăție nesfârșită de lumină și de putere dumnezeiască, din care primește fiecare cât poate. Această bogăție de raze ale aceluiași izvor se numește dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.
240. Care sunt harismele, darurile și roadele Duhului?
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite și neobișnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deși cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi și darurile mai obișnuite. Astfel de harisme ca aceea a proorociei, a vindecărilor și altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creștinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbește Sf. Apostol Pavel în 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obișnuite, sunt pomenite mai ales șapte, după Isaia 11, 2: duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoștinței, duhul temerii de Dumnezeu și duhul bunei credințe.
Iar ca “roade ale Duhului” pomenește Sf. Apostol Pavel următoarele: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal, 5, 22).
241. Afară de acestea, mai sunt și alte daruri și roade ale Duhului Sfânt?
Da. Darurile și roadele Sfântului Duh sunt așa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăția Duhului e nesfârșită, iar trebuințele oamenilor, însușirile lor naturale și măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul și același Duh Sfânt sau har are nesfârșite lucrări. “Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogația numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez și în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii și al vieții. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeiește, El mă desăvârșește. El premerge Botezul și El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtășește în limbi de foc și înmulțește darurile. El face predicatori, păstori. Iar Sf. Vasile zice: “El e total prezent în fiecare și peste tot. Împărtășin-du-Se, El nu suferă împărțire. Când ne împărtășim din El, El nu încetează , rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în așa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul și marea și străbate cerul, tot așa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca și când nu S-ar împărtăși decât aceluia singur, și cu toate acestea El revarsă peste toți harul întreg, de care se bucură toți și se împărtășesc după măsura și capacitățile lor, căci pentru posibilitățile Duhului nu e masură”.
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din același har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: “Darurile sunt de multe feluri”, dar toate “după harul care ne este dat nouă” și înșiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obișnuite, numite de el tot harisme: “Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinței; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să se sârguiască în învățatură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inima; dacă miluiește, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: “Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate și adevăr” (Efes. 5, 9).

Sursa

Despre Duhul Sfânt (V)

242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru și dacă prin El Însuși Duhul Sfant lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul și fără de har?
Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuință omului chiar de la început (Ioan 3,5). Harul pune începutul mântuirii în om, și nu omul prin stăruințele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască.
Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face așa de statornic și dintr-un cuget așa de curat, încât să se sfințească prin ele și să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele și câtă vreme e în robia păcatului strămoșesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuință numai la începutul mântuirii omului, ci și după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în așa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuință de har. Binele statornic și curăția deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci și al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea și sfințirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înțelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuință pentru mântuire și dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem și noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?
Da, avem și noi o parte. Deși harul e de neapărată trebuință pentru mântuirea noastră, totuși el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem niște bușteni, sau niște pietre cu care face Dumnezeu ce voiește. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i silește. Aceasta e însă o învățătură a calvinilor numită predestinație (mai inainte rânduire). Dupa aceasta învățătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni și să-i piardă pe alții, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i silește să lucreze după voia Lui, celorlalți nu li-l dă.
244. Dar învățătura Bisericii noastre care este?
Învățătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: “Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă nu. “Iată, stau la ușa și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuși atârnă și de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, și să se mântuiască sau nu. De aceea “mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voiește mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuiește sau osândește pe oameni după faptele lor.

Sursa

Despre Duhul Sfânt (VI)

245. Dar Dumnezeu nu știe din veci pe cei ce se vor mântui și pe cei ce se vor pierde? Dacă-i așa, cei pe care-i știe că se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, și cei pe care-i știe că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?
Dumnezeu îi știe, desigur, din veci pe unii că se vor mântui și pe alții că se vor pierde. Și fiindcă știința Lui e neînșelătoare, cei pe care-i știe că se vor mântui, se vor mântui negreșit; iar cei pe care-i știe că se vor pierde, se vor pierde cu siguranță. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiti de Dumnezeu la mântuire, iar alții la pierzare.
Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că așa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi vor primi harul și vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alții spre pierzare, nu de buna plăcere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, așa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-știința Lui despre hotărârea liberă a oamenilor:”Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, și nu libertatea omului, și dacă de-abia după ce bate harul la ușa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrâurește libertatea să-l primească? Și aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertății?
Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la ușa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertății să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertății, care era slăbită de păcat. Dar totuși, această întărire nu înseamnă o silire a libertății. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăși adevărata libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul și libertatea, după învățătura ortodoxă, nu sunt două lucruri așa de contrarii, ca după învățătura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau ca după învățătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea și nu și-o mai poate câștiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învățătura ortodoxă, între har și libertate este o înrudire, ca între medicament și sănătate, sau ca între aer și plămân. Așa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporește în har, omul se întărește în libertate și deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci și omul cu libertatea lui. Astfel, viața omului renăscut în Hristos se datorează și harului, dar și libertății omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbește ca și cum harul ar face totul în om: “Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca și cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întărește, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: “Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul să nu-L stingeți” (I Tes. 5, 19).
În Epistola către Romani (12, 9-21), același Apostol le dă credincioșilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puțin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumina (Efes. 5, 8-9), se înțelege că e vorba și de har și de strădania lor liberă. Tot așa trebuie să se înțeleagă și cuvintele acestea către Timotei: “Deci tu, fiul meu, întărește-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinții și Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voință nu ne putem mântui, dar și că voința, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: “A numit credința și lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voința singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: și voința noastră, și ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoință, nici voința, lipsită de aceasta putere, nu poate aduna bogăția”.

Sursa

Botezul Crestin Ortodox

Multi ma intreaba de ce la ortodocsi, copiii sunt botezati inca de mici, acestia neavand prilejiul sa decida ei pentru ei daca vor sau nu acest lucru.

Probabil si tu te afli aici din acelas motiv…

Problema este foarte simpla, si poate fi inteleasa de absolut oricine, doar cineva cu rea vointa ar putea sa nu fie de acord cu urmatoarul argument.
Intai si intai sa vedem ce spune Domnul Iisus Hristos despre botez. In Evanghelia dupa Ioan 3,5 zice asa: „Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.”

Ce vrea sa insemne acest lucru? Adica Botezul este absolut necesar pentru mantuire, deoarece la Botez se refera in acest verset.
Se mai zice in Evanghelia dupa Matei 28,19 urmatorul lucru:„Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”.

Deci intelegem ca Botezul are o importanta majora in viata unui crestin.

„Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant” zice Sfantul Apostol Petru in Fapte 2,38. Deci odata cu primirea Tainei Botezului, primim iertarea pacatelor noastre.

De asemenea mai gasim un verset destul de important in Evanghelia dupa Marcu 16,16 care pus alaturi de cele de mai sus (si nu numai de acelea) ne arata cat se poate de clar ca Botezul este o Taina si nu doar o marturisire a credintei in public (cum spun unii crestini) „Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi”.
Pe seama acestui verset reliigile neoprotestante se bazeaza atunci cand spun ca Botezul e bine sa se faca atunci cand copilul e matur si poate singur sa aleaga acest lucru. Acestia au scos aceste cuvinte in prim plan „cel ce va crede”, rupandu-le de contextul lor si le-au folosit dupa bunul lor plac. Ei spun ca doar cel ce crede poate sa se boteze, adica, a crede este o conditie necesara pentru tot omul.
Insa aceasta este un rationament nu numai primit, dar cu totul fals. Pentru a intelege mai bine o sa privim putin mai in ansamblu si citim mai jos:

„Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi.”

Mai pe intelesul nostru a zis in felul urmator: Mergeti la toata faptura si propovaduiti Evanghelia (vestea cea buna), iar care din acestia va vor crede pe voi, adica in cuvantul Meu prin voi (care vor crede in Mine) se vor boteza si se vor mantui iar care nu vor crede se vor osandi.
Deci vor exista doua feluri de oameni, cei care vor crede, oamenii care ii vor urma pe apostoli si automat se vor boteza, si vor exista oameni care nu vor vrea sa creada, si deci nu ii vor urma pe apostoli si deci nu se vor boteza.
Deci Domnul Iisus nu se refera la copii! Se refera la aceste doua tipuri de oameni, cei care Il vor crede si cei care nu Il vor crede (cei care il vor nega). In nici una din aceste doua cazuri copiii nu se incadreaza, pentru ca ei nu pot nici sa creada nici sa nu creada, nou nascuti fiind. Iar daca nu s-a referit la copii, inseamna ca Domnul Iisus nu a pus o conditie copiiilor in a se boteza atunci cand a zis „Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi”.
Dupa cum vedem, gresala acestui mod de a gandi (protestant) nu consta in faptul ca un adult trebuie sa creada inainte de a se boteza, ci in aplicarea in cazul pruncilor a unei porunci adresata adultilor. Pruncii sunt cu totii in grija parintilor, care pot auzi, intelege si crede. In plus, mai trebuie facuta o distinctie intre botezul adultului (care trebuie sa se pocaiasca) si cel al copilului (care neavand pacate nu ar avea pentru ce sa se pocaiasca).
Cred ca, cu totii suntem de acord ca daca un prunc nu si-a inchis inima printr-o respingere voita a vointei lui Dumnezeu, inima lui este deschisa si capabila de a primi harul lui Dumnezeu.
Deci aceia care nu isi boteaza copiii de mici (zicand ca intai ii lasa sa studieze credinta si apoi sa primeasca botezul, ca nu cumva sa le agreseze libera vointa), ar putea la fel de bine sa nu le mai administreze nici vaccinurile care se fac la copii cand sunt mici (ca nu cumva sa le agreseze libera vointa). La fel de bine ar putea sa nu le dea carne sa manance pana la varsta maturitatii, caci poate copilul o sa decida ca doreste sa fie vegetarian, am putea de asemenea sa nu il ducem deloc la biserica, caci poate el nu voieste acest lucru, si multe altele se mai pot zice. Asadar daca dorim sa nu suprimam voia copilului sa nu o suprimam deloc…
Daca am merge din nou pe acest rationament (protestant) si citim in Sfanta Scriptura urmatoarele : „daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance”. II Tesaloniceni (3, 10), ar reiesi ca trebuie sa ne infometam copiii, pentru ca nu vor sa munceasca. Dar nici in acest caz si nici in cazul de mai sus nu se poate pune in discutie acest rationament pentru ca „a se pocai” si „a munci” se refera la cei care sunt capabili sa le faca.
La urma urmei, daca un copil moare inainte sa apuce varsta maturitatii si nu este botezat, cine va da raspuns de sufletul sau? Sau daca un om se naste cu handicap si nu are nici o posibilitate de a putea intelege/afla despre Mantuitorul Iisus Hristos, deci implicit nu va putea crede niciodata, aceasta inseamna ca el nu poate fi botezat niciodata? aceasta inseamna ca nu mai exista mantuire pentru el? (pentru ca nu se incadreaza in „Cel ce va crede..”) ?

Sub nici o forma!

Scriptura nu ne recomanda sa facem noi o triere din aceasta pe criterii pur rationale!
In plus in Sfanta Scriptura avem nenumarate situatii in care ni se spune ca un anumit personaj s-a botezat impreuna cu toata casa lui, adica cu toata familia lui. Asadar, si adulti si copii, cu totii s-au botezat, iar pentru copii, cineva marturiseste in locul lor. Copilul oricum cand creste poate sa se orienteze in alta directie ca nu-l impiedica nimeni, dar un parinte responsabil care stie ca persoana nebotezata nu intra in Imparatia Cerurilor, nu-si lasa copilul nebotezat.

Fapte 16,15 : „Iar dupa ce s-a botezat si ea si casa ei, ne-a rugat…” (Lidia si casa ei)

Fapte 16,33 : „Si el, luandu-i la sine, in acel ceas al noptii, a spalat ranile lor si s-a botezat el si toti ai lui indata.”(temnicerul si toti ai lui)

Probabil ca se vor gasi crestini cu rea vointa care vor spune ca s-a botezat el si toti ai lui dar pe copiii lor i-au lasat pe dinafara. Dar e evident ca nu s-a intamplat acest lucru si va spun si de ce.
Temnicerul acesta a primit porunca sa il bage pe Sfantul Apostol Pavel in temnita si sa il pazeasca cu grije. Dar seara, dupa rugaciunile Sfantului Apostol Pavel s-a facut cutremur mare incat s-au zguduit temeliile temnitei, s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat, iar temnicerul desteptandu-se s-a gandit ca au fugit toti cei care fusesera inchisi si scotandu-si sabia a vrut sa se omoare. Dar Sfantul Apostol Pavel a strigat catre el „Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici”. Din momentul acesta temnicerul a hotarat ca vrea sa isi schimbe viata.
Va dati seama la trairea aceea, si la bucuria ce a urmat, el botezandu-se impreuna cu toata casa lui, cum era sa isi lase copiii pe dinafara? cand el si-a schimbat viata cu totul, cand totul era atat de clar, de cert, o minune atat de mare sa ti se intample chiar tie, cum sa mai ai dubii? cum sa mai stai pe ganduri?. Practic s-a nascut din nou, viata lui a luat o intorsatura cu 180 de grade, cum era sa ii lase pe copiii sai nebotezati? daca el impreuna cu toti ceilalti ai casei s-au botezat. E extrem de clar ca toti membrii s-au botezat si nu exista nici un dubiu!
De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atatea cazuri cand pentru credinta cuiva, Dumnezeu S-a indurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim ca Mantuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stapanului sau; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a inviat pe fiica lui Iaier pentru credinta tatalui sau, si pe fiul vaduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci sa nu credem noi ca botezul poate fi savarsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?
Am putea crede ca intre cei trei mii de oameni botezati la cincizecime nu s-a aflat nici un copil?
Am putea daca am fi de rea vointa, altfel cu siguranta nu am putea crede asa ceva.
L-am putea vedea pe Iisus zicandui la Ioan sa nu boteze pe copii? Ce ar fi sa zica Iisus: „Nu boteza copilul acela ca inca nu e destul de mare!” ? ..oare nu Iisus este acela care zice in Matei (19.14): „Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, caci a unora ca acestia este imparatia cerurilor.” Adica imparatia cerurilor este gatita acelora care au sufletul curat ca al copiiilor (inclusiv acestora! adica inclusiv copiiilor le este gatita imparatia cerurilor…adica ei nu sunt exclusi pentru ca nu sunt indeajuns de mari sa poata sa creada).
Se pot vedea mai jos alte versete din Sfanta Scriptura in care anumite personaje impreuna cu ai lor s-au botezat.

I Corinteni 16,15: „Inca ceva, fratilor: Voi stiti casa lui Stefanas, ca este parga Ahaiei si ca spre slujirea sfintilor s-au randuit pe ei insisi”.

Fapte 18,8: „Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut in Domnul cu toata casa sa; si multi dintre Corinteni, auzind, credeau si se botezau”.

Pe langa aceste cazuri mentionate in Scriptura, este clar ca numai in timpul Apostolilor au fost botezate mii de familii, si daca Botezul ar fi fost interzis pentru copii, in Biblie s-ar fi aratat acest lucru, dar, nicaieri in Noul Testament nu gasim ca Botezul este interzis pentru copii.
Revenind la un text scris mai sus referitor la cei care considera botezul doar o marturisire a credintei (astfel opresc copiii de la botez), trebuie stiut faptul ca botezul lui Ioan..Ioan Botezatorul (care se numeste si botezul credintei) este cu totul altul de cel al Mantuitorului. Sfantul Ioan Botezatorul boteza in Iordan pe cei ce-si marturiseau pacatele, deci botezul lui era de pocainta.
Deosebirea dintre botezul lui Ioan si cel al Mantuitorului este aratata in scrierea lui Tertulian – De baptismo (X ,11), unde zice: „Ucenicii lui Iisus Hristos botezara ca slugi, asemenea lui Ioan Botezatorul si cu acelas botez ca el, iar nu cu altul, ca altul nu mai era decat cel care fu instituit mai tarziu de Iisus Hristos Insusi si care nu putea fi administrat atunci de ucenici, pentru ca slava Domnului nu se aratase inca pe deplin, iar eficacitatea botezului nu era inca asezata prin patima si inviere. Ioan Botezatorul boteza cu apa, spre pocainta, iar Mantuitorul cu Duh Sfant si cu foc”. Chiar Ioan zice : „Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez” in Ioan (3,30).
Sfantul Vasile cel Mare spune: „Ca soarele intre stele straluceste Botezul Domnului fata de cel al lui Ioan. Botezul Domnului este mai presus de toata mintea, slava mai inalta decat orice dorinta si rugaciune omeneasca, asemenea soarelui care intrece toate celelalte stele”.
Si totusi Mantuitorul a primit botezul lui Ioan, in apa Iordanului, ca sa se implineasca toata dreptatea (Matei 3,15), ca sa ne invete pe noi ca fara botez nu vom fi vrednici de imparatia cerurilor. Iar importanta botezului sta, inainte de toate, in aceea ca este instituit ca Sfanta Taina de catre Insusi Domnul Hristos, dupa invierea Sa din morti cand a zis: „Datu-mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”. (Matei 28, 18-19).
Prin urmare, referindu-ne la importanta botezului, nu putem decat sa ramanem covarsiti de puterea tainei, intelegand ca botezul este usa de Dumnezeu randuita a mantuirii noastre.
Si revenind….mai sunt unii crestini care pun o alta problema, ei ne intreaba ce se intampla cu un copil care se stinge din viata la putin timp dupa nastere fara ca el sa fi primit Botezul Crestin Ortodox.
Ce se intampla cu acest suflet numai Dumnezeu stie, dar un lucru pot spune sigur. Intre acest copil si un altul care s-a nascut, care a asteptat varsta maturitatii si care moare inainte sa implineasca aceasta varsta (deci fara sa fie botezat) e o diferenta destul de semnificativa. Acesta din urma a acumulat pacate pe cand cel dintai nu a apucat sa faca constient.
Ar mai fi asa zis pacatul „stramosesc” care s-ar pune in discutie, dar eu sincer, daca e vorba doar de acest pacat (despre care o sa vorbesc putin mai jos), cred ca Dumnezeu s-ar milostivi de acest suflet si nu l-ar trimite de la El.

Romani 5,12: „De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el”.

Fiinta pacatului stramosesc are trei aspecte: obiectiv, formal (ca vina) si pedeapsa. Obiectiv pozitiv (ca rupere, ca iesire din comuniune cu Dumnezeu), obiectiv negativ (alterare a chipului – ratiune, simtire si vointa), formal (prin incalcarea ordinii morale) si pedeapsa (de a restabilii ordinea tulburata de pacatul adamic). Deci noi suntem vinovati in sensul ca nimeni nu se poate sustrage cu de la sine putere de a-l imita pe Adam in pacate. (altfel nu ar fi evidenta necesitatea intruparii) – deci ne nastem cu acest pacat insa imputat indirect. Dar noi credem intr-un Dumnezeu al iubirii, si cum ziceam si mai sus credem ca Dumnezeu nu va trimite de la el un suflet ca acesta.
Revenind la Botez, trebuie accentuat ca pe langa textele Sfintei Scripturi care sunt de baza, avem cateva scrieri foarte vechi, chiar din epoca apostolica si imediat post apostolic incepand cu Didahia, apoi continuand cu primele scrieri ale ucenicilor directi ale Sfintilor Apostoli, traditia apostolica a lui Ipolit Romanul, constitutile apostolice si toate celelalte scrieri din primele secole care ne dau marturii mai detaliate cu privire la practica botezului din primele secole.
Savarsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, numai in caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar in cazuri deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, avand insa grije sa rosteasca cuvintele care arata ca lucrarea se face in numele Sfintei Treimi.
Avem marturii despre aceasta inca din anul 120, adica foarte apropiat de epoca apostolica, cu greu putem sa ne inchipui de niste teorii ale conspiratilor si inovatiei in acea epoca cand duhul apostolic era inca fierbinte. Deci toate acestea biserica le pastreaza si astazi, Taina Botezului se savarseste intr-un mediu eclezial savarsit de catre clerici, ori toate confesiunile neoprotestante nu mai au preotie sacramentala.
Un alt aspect care nu trebuie uitat este ca atunci cand a aparut protestantismul in secolul 16, ei acceptau botezul copiilor, chiar si primii baptisti acceptau botezul copiiilor, abia neoprotestantii din secolul 19 sunt categoric impotriva acestei practici.
In final as dori sa adaug inca un lucru legat de forme si la etape ale botezului pentru a lamuri inca o problema des intalnita. Intradevar mai ales pana in secolele 5, 6, crestinii se botezau in mare parte la maturitate (dar nu toti), si acest lucru se datoreaza faptului ca in anul 313 se da libertate crestinilor si in sanul bisericii vin mase intregi de oameni, acestia avand fiecare varsta lor.

Sper ca v-a lamurit cat de cat, Doamne ajuta!

sursa

CATEHEZĂ. Mitropolitul Ierótheos Vlachos: Temelia hristologică a Bisericii. (Partea a II-a: Biserica – „societatea îndumnezeirii”)

2. Biserica – ”societatea îndumnezeirii”

Abordând învățătura Apostolului Pavel că Biserica este Trupul lui Hristos, Sfântul Grigorie Palama precizează că [Biserica] este și ”societate a îndumnezeirii”. Nu este vorba de un element al său de originalitate, ci acest lucru se vede din toată antropologia, hristologia și eclesiologia Sfinților Părinți. Omul a fost creat după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, acesta este scopul cel mai înalt al omului, Hristos S-a întrupat ca să îndumnezeiască trupul și în continuare să îi integreze pe toți oamenii prin Taine și nevoința lor în Trupul Lui, trăind în Biserică, după cuvântul lui Hristos către Ucenicii Lui de a învăța neamurile ”botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28: 19-20).

Sfântul Grigorie Palama, tâlcuind cuvântul Sfântului Grigorie Theologul despre cele trei cutremure care au avut loc în istorie, scrie că primul cutremur a avut loc prin Moise, când evreii s-au mutat de la închinarea idolilor la cunoașterea lui Dumnezeu, confuză [încă pentru ei], dar adevărată. Al doilea cutremur a avut loc prin Fiul și Duhul Sfânt, când iudeii treceau de la Lege la Evanghelie. Și al treilea cutremur a avut loc când Hristos a trecut prin Cruce la adevăratul pustiu și în iad, iar [atunci] pământul s-a cutremurat și în mod simțit. Vorbind Sfântul Grigorie Palama despre cel de-al doilea cutremur, scrie: ”când iudeii treceau de la Lege la Evanghelie, și orice neam era chemat la societatea evanghelizată a îndumnezeirii” .

Expresia ”societatea îndumnezeirii” în realitate înseamnă că membrii Bisericii se împărtășesc de harul necreat al lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos, și prin har oamenii se curățesc, se luminează și se îndumnezeiesc. Prin urmare, harul lui Dumnezeu este caracterizat, în funcție de rezultatele sale, ca fiind curățitor, luminător și îndumnezeitor. Este vorba de creștinii care, rămânând în Trupul lui Hristos, se împărtășesc [fiecare după starea sa] de harul lui Dumnezeu și se numesc îndumnezeiți. Aceasta înseamnă și denumirea de ”sfinți”, anume că se împărtășesc de energia¬-lucrarea lui Dumnezeu.

Ce anume este ”societatea îndumnezeirii” se vede clar în învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, în scrierea sa cu titlul ”Despre Ierarhia bisericească”. 

1În această lucrarea a sa examinează cele trei Taine de bază ale Bisericii, adică Botezul sau luminarea, Euharistia sau adunarea [euharistică] sau desăvârșirea și Mirungerea. Apoi examinează cele trei trepte preoțești, adică a ierarhului, a preotului și a slujitorului, adică a diaconului. Și în continuare prezintă în ordine inversă cele trei trepte ale celor care se sfințesc, adică cei care se curățesc (catehumeni, cei aflați în pocăință, energumeni), credincioșii și monahii sau tămăduitorii.

Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul corelează cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc către Dumnezeu, care sunt curățirea, luminarea și desăvârșirea, cu cele trei trepte ale preoției, adică a diaconului, preotului și episcopului, și cele trei Taine ale Bisericii, adică a Botezului, Mirungerii și dumnezeieștii Euharistii.

Scrie Sfântul Dionisie despre cele trei Taine ale Bisericii, adică Botezul, Mirungerea și dumnezeiasca Euharistie:

”Tagma sfințiților slujitori ai Tainelor are ca primă putere sfințita curățire a celor neînvățați, ca putere mijlocie aceea de a conduce la lumină pe cei curățiți, iar ca ultimă putere și recapitulatoare a puterilor celor dinainte, desăvârșirea celor învățați prin cunoașterea Tainelor respective”.

Despre liturghisitori, adică despre diaconi, preoți și ierarhi scrie:

”Împodobirea liturghisitorilor cu prima putere îi curățește pe cei neînvățați prin slujbe, prin cea de mijloc îi luminează pe cei ce se curățesc, iar prin cea din urmă și mai înaltă îi desăvârșește pe cei ce se împărtășesc de dumnezeiasca lumină în desăvârșita cunoaștere a strălucirilor pe care le-au primit”.

Despre cei învățați în această cunoaștere liturgică și empirică, adică despre creștini, scrie:

”Puterile celor învățați sunt, prima, cea curățitoare, mijlocie, cea de după curățire, [adică] cea luminătoare, iar ultima și cea mai dumnezeiască decât celelalte, [adică] cea care luminează cunoașterea desăvârșitoare a sfințitelor luminări, cărora le-a devenit văzător” .

Toată această învățătură este la bază biblică și provine din învățătura Apostolului Pavel, însă în anumite puncte se folosește terminologia epocii în care au fost scrise aceste opere.

Această învățătură a fost exprimată de către toți teologii empirici și Părinții Bisericii, de Sfântul Maxim Mărturisitorul, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Cuviosul Nichita Stithatul, de Sfântul Grigorie Palama și de toți Părinții isihaști până la Sfântul Nicodim Aghioritul.

Această învățătură este de altfel un punct de bază al învățăturii și vieții ortodoxe, de aceea a trecut și în imnografia Bisericii, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii. Toate troparele care se referă la Sfinții Părinți vorbesc despre energia-lucrarea curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Mă voi limita aici să menționez câteva fragmente dintr-o rugăciunea a Sfântului Simeon Noul Teolog dinainte de dumnezeiasca Împărtășanie, care arată cum Biserica își recunoaște membrii și cum aceștia se pregătesc pentru împărtășirea Dumnezeieștii Euharistii și cum lucrează înlăuntrul lor Dumnezeiasca Euharistie, în funcție de starea lor duhovnicească:

”Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala câtă este și toate păcatele mi le lasă, Dumnezeule a toate, încât cu inimă curată, cu gândul înfricoșat și cu sufletul zdrobit să mă împărtășesc cu Preacuratele și Preasfintele Tale Taine prin care se face viu și se îndumnezeiește tot cel ce mănâncă și bea din ele cu inimă sinceră”.

Și mai jos scrie: ”ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu Lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; și lucru străin și de gândurile îngerești și omenești vorbești cu ei de multe ori ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați”.

1Biserica nu este un organism omenesc, nici o corporație omenească, ci este binecuvântatul Trup al lui Hristos și ”societatea îndumnezeirii”, dat fiind că membrii ei se află în felurite și diferite trepte pe calea îndumnezeirii.

Acestea pot suna paradoxal în urechile unora, dar, din fericire, Biserica l-a caracterizat pe Sfântul Simeon ca Nou Teolog, iar scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul au un loc însemnat în învățătura Părinților, mai ales în învățătura și viața Bisericii. Astfel, nimeni nu poate tăgădui această învățătură.
(Traducere de Tatiana Petrache pentru Revista Atitudini, din Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, comunicare susținută la congresul teologic ”Subiecte de eclesiologie”, organizat de Mitropolia de Nafpaktos, pe 1 octombrie 2016).

Sursa