Sfântul Chiril al Alexandriei – Tâlcuirea Evangheliei din Miercurea Mare

„Adevarat, adevarat zic voua: Cel care primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cel ce Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (In 13, 20)

Dupa ce a dovedit in chip folositor ca El este Hristos si ca, in cele pe care le va face nebuneste vanzatorul impotriva Lui, se afla ceva folositor pentru intoarcerea in bine a rautatii aceluia, trece iarasi la un cuvant mai ascuns.

Caci incearca inca sa ascunda indrazneala aceluia si nu spune inca deschis cine este vanzatorul. Arata deci cu mare folos si printr-o pilda clara ca, in mod firesc, iubirea si cinstea aratate Lui au ca finalitate indreptarea lor spre Persoana lui Dumnezeu-Tatal. Dar nu e propriu-zis scopul Lui sa le arate aceasta, ci mai degraba altul.

Dar, nevrand, precum se vede, sa spuna mai dezvelit ceea ce a spus in alte locuri, adica: „Cel ce nu cinsteste pe El, nu-L cinsteste nici pe Tatal.” (In 5, 23), trece la ceea ce e mai vadit, ajutand ascultatorilor sa inteleaga aceasta din cele spuse. Caci era mai mult un timp al amenintarii decat al indemnului, indrazneala dusmanilor era la usa, si nebunia ultima era deja pusa la cale. Fiindca Satana isi aruncase deja gandul in inima vanzatorului.

Precum, zice, cineva Ma primeste pe Mine insumi, si nu pe altul, atunci cand primeste pe cel trimis de Mine, asa cel ce primeste pe Cel trimis de Dumnezeu-Tatal primeste pe Tatal insusi. Iar in aceste cuvinte ale Lui putem vedea ca binevesteste pe Cel aratat prin Sine. Iar aducand spre vedere inversul, vadeste necredinta vanzatorului nu numai impotriva Fiului, ci si a Tatalui.

Limbajul folosit e o forma de amenintare, desi e prezentat prin termeni nu prea duri; infatiseaza aceeasi idee pe care o sugereaza cuvintele. Caci, precum pe cel trimis de la Dumnezeu il primeste cineva ca pe cel care consimte cu cuvintele Lui si, prin pazirea celor poruncite, cinsteste pe Cel predicat, la fel, socotesc, primind cineva pe Domnul si crezand in Fiul, primeste pe Tatal. Fiindca aratarea Nascutului concurge cu cea a Nascatorului. Caci cel ce a crezut ca El este Fiul va marturisi fara indoiala si pe Tatal.

Deci infricosatoare este crima vanzatorului, care dispretuieste si pe Dumnezeu-Tatal prin necredinta fata de Fiul. Fiindca, daca ar fi primit si cinstit pe Fiul, supunan-du-I ca Domnului cugetarea sincera, adica daca ar fi marturisit pe Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu cu o credinta neindoielnica, netrebnicul si-ar fi ridicat iubirea fata de El mai presus de gandurile urate si socotesc ca n-ar fi ajuns vanzator. Cugetam ca ar fi fost mai bine pentru el nici sa nu existe.

„Iisus, zicand acestea, S-a tulburat cu duhul si a marturisit si a zis: Adevarat, adevarat zic voua ca unul dintre voi Ma va vinde.” (In 13, 21)

Careia dintre creaturi nu-i este clar ca nici mintea, nici cuvantul nostru nu sunt in stare sa spuna fara greseala si fara abatere cele proprii firii dumnezeiesti si negraite? Pentru aceasta se serveste de cuvintele Sale pentru o modesta explicare a celor mai presus de minte. Caci cum ar putea exprima clar ceea ce depaseste intelegerea noastra?

Trebuie deci ca noi, primind grosimea cuvintelor omenesti, ca pe un chip al intelesurilor, sa incercam sa pasim spre cele dumnezeiesti, in modul ingaduit noua. Cand Dumnezeu mustra greu si e miscat de o nestapanita manie potrivnica raului, unii socotesc ca se pot folosi de o asemenea pornire atribuita Lui, desi El rabda mai mult decat se poate spune.

De fapt, cand dumnezeiasca Scriptura vrea sa arate vreo miscare a Lui impotriva celor neevlaviosi, ia pilda din cele ale noastre si, folosindu-se de cuvinte omenesti, vorbeste de o manie si de o suparare a Lui, desi fiinta dumnezeiasca nu sufera nimic asemanator unor asemenea patimi ale noastre. Ea e miscata doar de o indignare cum stie si cum e potrivit ei. Caci cele privitoare la Dumnezeu sunt cu totul negraite. Dar e un obicei al dumnezeiestii Scripturi sa descrie cele mai presus de noi, precum am spus adineauri, dupa chipul obiceiurilor noastre.

Deci, dumnezeiescul Evanghelist Ioan spune si aici ca Hristos S-a tulburat cu duhul, numind tulburare miscarea uratoare de rau a duhului. Caci nu putea, precum se vede, sa spuna altfel. Fiindca e de crezut ca nici miscarea Dumnezeirii nu rabda ca trupul sa tremure de frica si de aceea ia forma unei tulburari si arata semnul unei suparari, asa cum s-a scris ca Iisus a suspinat cand a mers la mormantul lui Lazar.

Caci, precum atunci amenintarea neinduplecata aratata mortii a numit-o suspinare, asa si acum miscarea impotriva vanzatorului necredincios e indicata cu numele de tulburare. Si S-a tulburat in mod cuvenit, indignandu-Se impotriva perversiunii lui Iuda.

Caci ce putea fi mai mare ca necredinta aceluia care, cinstit deopotriva cu ceilalti ucenici, in mod mai presus de fire si pus intre cei alesi, a schimbat cu hotarare iubirea fata de Hristos pe putini arginti si, mancand painea Lui, si-a ridicat calcaiul fata de El. Nu s-a gandit la cinstire, la slavire, la legea iubirii, la inchinarea datorata Lui ca Dumnezeu, nici la nimic altceva din cele facute lui, ci s-a gandit numai la dinarii murdari de la iudei si, vanzandu-si sufletul sau pentru putinii arginti, a predat sangele Lui drept in mainile ucigasilor.

Motivul tulburarii a fost deci cu totul indreptatit. Si tulburarii ii urmeaza mustrarea aspra care se adreseaza in mod special unei persoane dintre cele douasprezece, dar trezeste in toti temerea cea mai infricosatoare si indeamna pe fiecare sa-si pazeasca sufletul, ca nu cumva, din usuratate, sa-i fie prins sufletul de chinul unei atat de cumplite porniri si sa devina victima dulce a rautatii diavolului. Le e deci de folos puterea mustrarii.

Dar vanzatorul, nedandu-i nici o insemnatate, staruia in intentiile lui. Deci cu multa hotarare Hristos zice: „unul dintre voi Ma va vinde”. Caci prin aceasta invinuieste nerecunostinta celui ce e robit de aceasta indrazneala, dar arata si marimea rautatii diavolului care are atata putere, incat poate rapi de la El si pe unul dintre Apostoli.

„Deci ucenicii se uitau unii la altii, nedumerindu-se despre cine vorbeste”. (In 13, 22)

Ucenicii sunt cuprinsi de uimire si de frica si se privesc unul pe altul, cele spuse umplandu-i de o indoita tulburare. Caci fiecare, precum se vede, cautand in sufletul sau, simtea o nu usoara teama, dar, privind si la ceilalti cu banuiala, nu era mai putin ingrijorat de fiecare dintre ei. Ei cred ca ceea ce li s-a spus e in mod sigur adevarat. Caci stiu ca nu-I scapa Mantuitorului vreun cuvant desert.

Dar faptul cumplit si de nesuportat, ca vreunul dintre cei numarati intre Apostoli a lunecat la atata necredinta, face pe fiecare sa-si cerceteze constiinta proprie si sa gandeasca cu teama pe cine a cazut oare sortul pierzaniei si de unde sau cum are atata putere Satana, incat sa fure pe vreunul si dintre ei, care sunt ucenici adevarati.

„Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia si i-a zis: intreaba cine este cel despre care vorbeste. Si cazand acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a raspuns: Acela este, caruia Eu, intingand bucatia de paine, i-o voi da.” (In 13, 23-26)

Cu drept cuvant ne minunam si acum de iubirea fierbinte de Dumnezeu a Sfintilor ucenici si de marea sinceritate a evlaviei lor. Caci, neavand de la ei putinta sa stie pe cel vinovat, dar neincrezandu-se nici in banuielile gandurilor proprii, se grabesc sa intrebe si sa afle printr-unul de frunte dintre ei. Iar acesta era Petru, care insa n-a pus intrebarea prin sine, ci a lasat celui apropiat si iubit, pentru stralucirea nevinovatiei lui, sa puna intrebarea. Iar acesta era Ioan, cel ce a scris aceasta carte si care, deoarece a spus ca era iubit, si-a ascuns numele, tinandu-l sub tacere, ca sa nu para iubitor de slava. Caci mintea sfintilor e libera de iubirea de slava.

Aplecandu-se deci linistit Mantuitorul nu-i da alt semn despre acela, decat cel prevestit odinioara prin cuvantul Psalmistului: „Cel ce a mancat painea Mea a ridicat calcaiul impotriva Mea” (Ps. 40, 9). Si ii da aceluia bucatica de paine inmuiata, aratand prin aceasta pe cel ce mananca painea Sa.

Astfel, scapa de teama pe Sfintii ucenici. Dar le aduce in amintire alta proorocie, care spune: „Iar tu, omule, asemenea mie, capetenia mea si cunoscutul meu, care impreuna cu mine te-ai indulcit de mancari, in casa lui Dumnezeu am umblatin acelasi gand.” (Ps. 54, 14-15).

Caci, fiind de un suflet egal si cunoscut si comesean si nelipsindu-i nimic din cele ce-l puteau apropia, a devenit vanzatorul Mantuitorului, desi era unul ce fusese numarat intre ceilalti Sfinti ucenici, care aveau acelasi scop ca Mantuitorul si strabateau tara iudeilor, facandu-se slujitori grabnici ai minunilor si grabindu-se sa faca toate cele spre cinstea si slava Lui. Dar cel astfel cunoscut, si de un suflet egal cu ei, a schimbat harul Celui ce l-a cinstit, prin porniri urate.

Dar observa iarasi cat de bine ne ajuta preainteleptul Evanghelist sa vrem sa vietuim cat mai cuminte si sa ne deprindem in ascutimea mintii spre a putea patrunde foarte usor in intelesurile dumnezeiesti si a le exprima in modul cel mai posibil noua prin cuvintele noastre.

El spune ca a fost cinstit si iubit atat de deosebit de Mantuitorul nostru Hristos, incat a putut sa sada aproape, si da ca pilda a iubirii mai presus de fire fata de el sanul Stapanului. Deci aproape de Dumnezeu si in primele locuri langa El vor fi cei ce au inima curata. Acestora le da insusi Mantuitorul o cununa exceptionala, spunand ca „fericiti vor fi cei curati la inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Si vom aduce ca dovada ca acest cuvant este adevarat pe insusi acest preaintelept Evanghelist. Fiindca a vazut el insusi slava lui Hristos, dupa cuvantul propriu: „Caci am vazut, zice, slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (In 1, 14).

Caci nu ar putea vedea cineva cu ochii trupului firea dumnezeiasca cu totul nevazuta. Fiindca nu vede cineva pe Tatal, dupa spusa Mantuitorului, decat Cel ce, fiind de la Dumnezeu, adica Fiul, vede pe Tatal(In 6, 46). Iar Hristos descopera slava Lui celor ce au mintea eliberata de intinarea lumeasca si de grija desarta, adica de cele din viata aceasta, printr-o contemplatie subtire si deci mai presus de minte, care arata in ea si pe cea a Tatalui. De aceea a spus: „Cel ce Ma vede pe Mine vede si pe Tatal” (In. 14, 9).

„Si intingand bucatica a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Si dupa imbucatura a intrat atunci Satana in el.” (In 13, 26-27)

Mantuitorul a aratat ucenicilor semnul cel mai clar al vanzatorului. Caci, intingand bucatica de paine, a dat-o, facand vadit prin aceasta pe cel ce a mancat painea Sa si avea sa ridice calcaiul lui.

Preainteleptul Evanghelist spune ca, dupa aceasta, capetenia necredintei, a planului de ucidere a lui Hristos si a pregatirii tuturor relelor a intrat in inima vanzatorului, si Satana intreg s-a salasluit in el, indata ce i-a dat Hristos bucatica de paine.

Dar sa nu socoteasca cineva ca bucatica aceasta de paine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de masura a prostiei, nici nu ne vom goli atat de mult de judecata cuvenita, incat sa cugetam ca prin aceasta s-a dat binecuvantare intrarii celui rau.

Vom spune totusi ca nu e contrar adevarului sa vedem aici o explicatie a acestui fapt. Desi se implinise toata iubirea fata de el si nu lipsise nici un semn din cele prin care i s-a aratat toata cinstirea si atentia, a ramas in aceleasi intentii, neindreptandu-se priri cainta de la gandul rau, nestramutandu-si inima de la sfatul necuvenit, nelacrimand pentru cele la care indraznise sa gandeasca, ci a insetat inca mai rau dupa finalitatea necredintei.

De aceea, invins fiind el de relele indrazneli, a intrat in sfarsit diavolul in el, afland inima lui ca pe o poarta lipsita de veghea celui ce trebuia sa o pazeasca, si mintea, fara usa si fierbinte la cele ce voia sa le gandeasca si sa le faca.

In toata Scriptura il vom afla pe cel rau staruind in ispita. La inceput se apropie, incercand inima inchinatorilor lui Dumnezeu si semanand mai multe ganduri rele in ei, atatandu-i la rau prin placerea pentru tot felul de pacate. Mai ales ii invinge atragandu-i spre ceea ce ii vede inclinati si atrasi de mai inainte. Caci primeste intotdeauna ca impreuna-lucratoare cu perversitatile lui slabiciunea noastra, care justifica patima.

De pilda: tulbura puternic si trezeste in unul ca o simtire fierbinte miscarea murdara a placerii sale. Pe altul il biruieste prin pofta unor castiguri urate, acela socotind ca lucru foarte bun si de cinste procurarea de bani necinstiti.

Pe fiecare il face sa lupte ca sa castige, servindu-se ca de o arma de patima care il stapaneste si care lupta in el de mai inainte. Prin aceasta unelteste tot modul pierzaniei noastre.

Caci asa precum cineva dintre cei obisnuiti sa conduca razboaiele, impresurand o cetate si cautand sa intre in ea prin partile mai slabe ale zidurilor, porunceste sa se aduca acolo mijloacele de asalt, stiind ca pe acelea le va putea darama, la fel Satana, vrand sa asedieze sufletul omului, porneste spre partea mai slaba a lui, socotind sa o surpe cu usurinta, mai ales cand vede ca nu se va ivi nici o sansa aceluia prin vointa de biruire de catre el a acelei patimi, ca, de pilda, mai buna intelegere, intarirea in barbatie, indemnul la credinta si un ajutor tainic. Caci acestea slabesc veninul de oameni ucigator al diavolului.

Asadar, vanzatorul n-a fost rusinat nici de mustrarile ce i se faceau inca pe ascuns, dar nici de puterea de nebiruit a iubirii, nici de cinstirea, de slava, de harul si de binecuvantarea ce-i veneau de la Hristos. Fara judecata si cu putere neinfranta staruia in patima de care fusese biruit, adica in boala iubirii de castig, de care pana la sfarsit a fost coplesit si in care a cazut cu totul. Nu are pe Satana numai tovaras de sfat, ci si-l face si stapan al inimii intregi si domn al mintii sale pe cel pe care la inceput il avea numai ca soptitor. Caci acum intrase in el, dupa spusa Evanghelistului.

Deci trebuie sa ne pazim si sa evitam cu toata puterea pagubele ce ne vin din pofte. Trebuie sa ne aducem aminte de cel ce a zis: „Daca duhul celui ce stapaneste se ridica impotriva ta, sa nu-i lasi locul tau, fiindca leacul va face sa inceteze pacate mari.” (Eccl. 10,4).

Caci nevoia ne constrange sa ne pazim gandurile de duhul celui ce stapaneste. Si daca este in noi puterea de-a impiedica, sa ne grabim indata a pedepsi ceea ce se ridica in noi si sa nu-i ingaduim sa se inradacineze, din neglijenta, in mintea noastra, ci sa cautam sa o taiem ca pe un inceput al rautatii si sa facem ca mintea sa lucreze neimpiedicata, sau sa cunoasca limpede ca va birui repede pe Satana care ne linguseste, cunoscand indata ceea ce spune Psalmistul: „Mai inainte de a fi umilit, am pacatuit” (Ps. 118, 67).

Caci, inainte de a patimi deplin pacatul, gresim prin aprobarea gandurilor pacatoase, pretuindu-le, primindu-le si facand prin aceasta loc de intrare Satanei. Tip si chip al acestui fapt este patima vanzatorului.

„Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fa mai curand. Dar nimeni din cei care sedeau la masa n-a inteles pentru ce i-a zis aceasta.” (In 13, 27-28)

S-ar parea ca cuvantul acesta e contrar si cu totul neconform cu cele spuse inainte. Caci pentru ce, ar zice cineva, dupa ce, nu fara un anumit scop, Domnul a mustrat pe ascuns si nu l-a descoperit pe fata pe vanzatorul preocupat de uciderea Sa, acum se arata impingandu-l spre aceasta, poruncindu-i sa paseasca fara intarziere spre aceasta fapta murdara si necredincioasa?

Si pentru ce era necesar, zice, sa atate si mai mult spre aceasta fapta pe cel ce era bolnav si pornit prin sine spre ea, si nu cauta mai degraba sa-l indemne prin sfaturi spre o fapta mai buna, oprindu-l de la gandul propus?

Ar putea socoti cineva ca prin acest indemn Domnul s-a abatut de la gandul cuvenit. Dar, mergand mai adanc in explicarea intelesului acestui cuvant, nu vom afla nimic nepotrivit in el, ci ca are mai degraba un inteles mai ascutit, pe care, pe cat voi putea, voi incerca sa-l spun pe scurt.

Cu multa intelegere, inteleptul Evanghelist a spus mai sus ca insusi Satana a patruns mai inainte si a intrat in inima vanzatorului, ca Domnul Iisus Hristos sa Se arate spunandu-i mai mult Satanei decat celui care ajunsese stapanit in mod real si cu adevarat, prin neatentie, de acela: „Ceea ce faci, fa mai curand!”. Era asemenea cu a zice: „Fapta ta, pe care o stiu numai Eu, si care-ti este draga pururea sa o faci, Satano, fa-o mai repede”.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: de la o vreme Satana pune atata stapanire pe om, incat nu se mai poate face distinctie intre eul omului si cel al Satanei sau, mai precis, eul Satanei fiind mai tare ca al omului stapanit de el, lucreaza mai degraba el prin om. De aceea, Hristos Se adreseaza aici mai degraba Satanei decat lui Iuda, dupa ce despre fapta lui Iuda vorbise cu multa acoperire si crutare. Vedem si in relatiile dintre oameni cat e de greu sa desparti eul unuia de al altuia. Chinul lui Iuda provine mai mult din stapanirea ce-o are asupra lui rautatea Satanei, decat din rautatea lui. Vina lui e ca s-a lasat treptat cucerit de acela. Ar vrea sa scape de el, dar nu mai poate. Vrea si el ce vrea Satana. Este o mare taina si complexitate in relatia intre euri, deci si in cea dintre eul uman si cel satanic, cand cel uman s-a lasat treptat luat in stapanire de acela.)

„Ai ucis Prooroci (caci ai condus pe iudei in necredinta) si ai pregatit sa omoare cu pietre pe cei ce propovaduiau cuvantul mantuitor lui Israel, n-ai crutat pe nimeni din cei trimisi de Dumnezeu. Ai aratat fata de ei o cruzime mai presus de cuvant si un exces al maniei. Vin acum Eu, dupa aceia, ajutand celor ce ratacesc sa nu mai rataceasca, manand pe cei din intuneric la lumina, daruind celor ce s-au rostogolit in cursa si sub stapanirea cruzimii tale sa ajunga in afara laturilor. Vin, avand sa desfiintez tirania stapanirii pacatului, care-ti apartine, si sa arat fiecarui om cine este Dumnezeu dupa fire.”

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: prin pacat stapaneste tiranic Satana, caci in pacat omul nu se mai simte liber, sau stapan pe sine, cum se simte in comuniunea cu Dumnezeu, care ii produce bucuria iubirii. Caci iubirea e traita in mod liber, pentru ca in ea traiesc si iubirea celuilalt. Ea nu mi se impune cu sila, nu ma lasa singur, nu-mi slabeste puterile, nu ma simt stapanit de altul, amenintat de viclenia lui. In iubire ma daruiesc liber si traiesc daruirea libera de sine a altuia. Dumnezeu e Stapanul cu adevarat iubit si iubitor, e Stapanul Tata, e Stapanul darnic de la Care obtin cu atat mai mult, cu cat il iubesc mai mult Credinta in Hristos ca Dumnezeu venit aproape ne elibereaza de tirania Satanei, care ne amageste cu scurte placeri egoiste. Hristos ne-a aratat ca Dumnezeu este Tata si Fiu Care Se iubesc, un Dumnezeu Care a trimis la noi pe Fiul Sau, facut om, ca sa ne arate ca Dumnezeu este iubire dovedita noua. Prin aceasta ne-a eliberat de tira nia diavolului. Am spus intr-o nota anterioara ca nu exista un rau in sine, ci raul este o relatie negativa, sau lipsita de iubire intre o persoana umana si Dumnezeu Cel in comuniune inter-presonala, si deci si intre persoanele umane. De aceea el se numeste pacat, deci atitudine contrara lui Dumnezeu.)

„Dar cunosc nu mai putin cugetul tau salbatic. Deci ceea ce ai obiceiul sa indraznesti impreuna cu cei ce voiesc sa faca acestea, fa si acum. Caci nu incetezi sa lucrezi cu asprime si sa-ti arati toata ura pana ce nu-Mi va veni patima pe care ai planuit-o de la inceput”.

Si socotesc ca in aceste explicatii ale Mantuitorului se cuprinde intelesul cuvantului dat la inceputul acestui paragraf. Dar sa cautam iarasi sa intelegem pentru ce porunceste sa se grabeasca sa implineasca cele indraznite.

Era cat se poate de cumplita indrazneala iudeilor lipsiti de evlavie, care se hotarasera fara retinere la aceasta fapta nebuneasca impotriva Lui. Caci El astepta torturi, o multime de ocari greu de suportat, lovituri, scuipari si, ca ultima durere, rastignirea pe cruce, otetul, fierea si ranile sulitei.

Pentru ce deci, zice, diavolul nu grabeste implinirea fara intarziere a indraznelilor pricinuite de patimi? Slujitori si implinitori ai relelor s-au facut iudeii. Dar ii vom atribui totul aceluia care ii calauzea in fapta uciderii si era conducatorul relelor de la inceput. Insa, desi erau foarte grele faptele neevlaviosilor iudei impotriva Sa si de nesuportat ocara celor ce-L vor rastigni, stia si sfarsitul patimii, si ce va rezulta din aceasta. Caci prin cinstita cruce avea sa cada definitiv tirania diavolului, sa se puna capat mortii, sa dispara stapanirea stricaciunii si sa scape neamul omenesc de vechiul blestem. Fiindca se astepta sa inceteze, din iubirea de oameni si din harul Mantuitorului nostru Hristos, acel: „pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3,19). Avea sa-si astupe toata nelegiuirea gura ei, dupa glasul Psalmistului (Ps. 106, 42), si sa nu mai fie acuzati oamenii de cele facute sub ea. Aveau sa dispara definitiv din toata lumea cei ce nu cunosteau pe singurul Dumnezeu Cel cu adevarat prin fire. Celor ce se vor indreptati din credinta, se astepta sa li se deschida in sfarsit poarta raiului. Aveau sa se uneasca cele de jos cu cele de sus si sa se deschida cerurile, dupa cuvantul Mantuitorului, iar cetele Sfintilor ingeri sa urce si sa coboare peste Fiul Omului.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: avem un minunat rezumat al urmarilor rastignirii si Invierii lui Hristos. Sunt urmari venite in mod ontologic, nu juridic, ca in teoria lui Anselm de Canterbury; nu sunt rasplati ale satisfacerii onoarei lui Dumnezeu, ci comunicare a starii inviate a lui Hristos, Cel mai tare ca moartea, tuturor celor ce cred in El si, in parte, incetarea moitii si a coruperii si pe seama celorlalti. Moartea biruita de Hristos va fi biruita in toti. Cele de jos se vor uni cu cele de sus, ca viata in Dumnezeu, cerurile se vor deschide, trupul omului – desi din pamant – nu se va mai intoarce in pamant. Ca urmare, ingerii se vor urca peste Hristos ca Dumnezeu si vor cobori peste El ca om, aratandu-se in aceasta unirea celor de jos cu cele de sus, fapt de care se vor impartasi si oamenii. intre creatie si Dumnezeu nu va mai fi nici o despartire. Toata creatia va fi in Dumnezeu, sau langa Hristos. Omul credincios va fi schimbat la fata ca Moise si Ilie pe Tabor.)

Si spune-mi cum, asteptandu-se asa de mari bunatati si implinindu-se cu noi prin crucea mantuitoare o atat de stralucitoare nadejde, nu va li necesar ca Cel ce a insetat asa de mult dupa mantuirea noastra (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Fiul lui Dumnezeu insusi a insetat dupa mantuirea noastra, din iubire pentru noi. Aceasta insetare L-a indemnat: sa Se faca om si, in aceasta calitate, insetarea dupa mantuirea noastra de moarte si dupa vietuirea noastra in cer si intre ingeri a devenit si o insetare dupa mantuirea Lui, ca om.) si pentru aceasta Sa facut om fara de pacat, sa nu Se grabeasca sa o vada implinindu-se in timpul prezent?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: explica pentru ce Hristos cere lui Iuda, mai bine-zis Satanei, sa faca mai repede ceea ce vrea sa faca. Fa mai repede ceea ce vrei sa faci, ca sa piara insasi puterea ta, ca,sa vad moartea biruita in umanitatea Mea si a tuturor oamenilor.)

Cum nu trebuia ca Cel ce n-a cunoscut nici un rau sa nu dispretuiasca cele pricinuite prin lucrarea vadit vicleana si sa nu Se grabeasca sa vada mai repede atat de mult doritul timp al unei atat de stralucitoare sarbatori?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e timp luminat de prezenta lui Dumnezeu din Care se raspandeste lumina bunatatii, a sensului, a bucuriei. E timpul prezentei lui Hristos in care lumina dumnezeiasca se face vazuta in umanitatea asumata si mai ales inviata. Sarbatoarea e un fel de prelungire a luminii de pe Tabor, vazuta spiritual.)

Mantuitorul a spus deci Satanei, care nu stia deloc ca El porneste la biruirea puterii lui, si ca el alearga spre prapastie pregatindu-I moartea pe cruce: „Ceea ce faci, fa mai curand!”. Cuvantul este mai mult al Celui ce ameninta decat al Celui ce indeamna.

Precum un tanar avand in sine forta si simtind in trup miscandu-se puterea, daca vede pe cineva venind spre sine cu mare pornire, avand in mana securea si stiind ca acela, atingandu-l, va muri, ii spune: „Ceea ce faci, fa mai curand”, caci vei vedea puterea dreptei mele, si nu spune acest cuvant ca unul ce e gata sa moara, ci ca unul ce stie mai dinainte ca va birui pe cel ce-i vrea raul, asa Domnul nostru Iisus Hristos porunceste Satanei sa-si faca mai repede drumul spre implinirea faptei ce o indrazneste fata de El. Caci va arata pe dusman facandu-se de ras prin cadere, iar lumea, eliberata de cel ce a stapanit-o odinioara prin puterea sa, pe care a invins-o folosindu-se de amagire si de parasirea credintei in Dumnezeu.

Ucenicii nu cunosc, precum se vede, intelesul cuvantului, din iconomie. Hristos nu-l descopera deoarece si in alte locuri i-a invatat de mai inainte ca se va vinde in mainile pacatosilor, ca va fi rastignit si va fi ucis si va invia a treia zi (Mt 17, 22-23; Lc. 24,7), dar le porunceste sa nu spuna acestea nimanui. Caci avea ca scop sa tina ascuns de stapanitorul lumii acesteia adevarul despre tine este El cu adevarat dupa fire, Care, venind sa fie rastignit si rastignindu-Se, va desfiinta moartea si va infaptui mantuirea celor ce cred in El. Deci ascundea din iconomie intelesul celor mai multe din cele spuse, caci ca Dumnezeu stia cele ce sunt spre folos.

„Caci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, ca lui ii zice Iisus: Cumpara cele de care avem trebuinta la sarbatoare (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: se vede si de aici ca Cina cea de Taina, deci prima impartasire a ucenicilor, a avut loc inainte de Pastile iudeilor, deci nu au mancat azima) sau sa dea ceva saracilor” (In 13, 29)

Ucenicii, neintelegand sensul cuvantului, recurg cu usurinta la presupunerile obisnuite si socotesc ca Mantuitorul ii porunceste ceva. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: cine nu iubeste si nu crede, nu intelege, pentru ca nu patrunde in interiorul spiritual al cuiva. Satana nu putea vedea in Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca nu se putea apropia de El cu iubire si cu credinta. El are o inteligenta rece. Dar acestei inteligente ii raman ascunse cele inalte prin spiritualitatea lor.)

Caci, fiind sarbatoarea aproape, asteptau ca El sa porunceasca celui ce avea punga sa cumpere ceva din cele necesare, cerandu-i sa procure ceea ce se cuvenea, adica cele ce puteau satisface trebuintele celor lipsiti.

Caci Domnul este bun si milostiv, dupa cum s-a scris (Ioil 2, 13). Si faptul acesta ne este si noua o foarte buna pilda. Caci socotesc ca cei ce vor sa praznuiasca trebuie sa o faca in chip curat si placut lui Dumnezeu, dand satisfactie nu numai bucuriei lor si neingrijindu-se numai de veselia lor, ci sa impleteasca grija de cei ce sunt in nevoi cu grija fata de ei. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e un prilej de adevarata bucurie pentru cineva doar cand face si pe altii sa se bucure cu sine, mai ales pe cei pe care-i stie intristati de lipsuri. Bucuria mea mi-o face altul, dar pentru aceasta trebuie sa-i dau si eu aceluia prilejul de-a se bucura de mine.)

Fiindca in acest caz, implinind Legea iubirii intreolalta, ii pricinuim eu adevarat o sarbatoare duhovniceasca Mantuitorului Hristos. De aceea si Legea de odinioara poruncea iudeilor in privinta culegerii manei ca cei ce puteau sa faca aceasta sa nu culeaga numai pentru ei: „Fiecare, zice, culegeti impreuna cu cei ce locuiesc cu voi.” (Ies. 16, 16).

Daca cineva dintre cei ce locuiesc impreuna e slabit, cei ce nu sufera de aceasta sa foloseasca puterea lor si pentru acela, procurand pe masura proprie si celorlalti ceea ce le trebuie, ca, precum s-a scris, celui ce are mult sa nu-i prisoseasca, iar celui ce are putin sa nu-i lipseasca (Ies. 16,18).

Asa, prin unire, se poate realiza ratiunea egalitatii tuturor. Cel ce nu uneste grija de sine cu cea de cei lipsiti nesocoteste cerinta cuvenita sfintelor sarbatori. Caci sarbatoarea cu adevarat desavarsita este sarbatoare traita impreuna. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea fiind timpul celei mai accentuate prezente a lui Dumnezeu, Care ne iubeste si ne vrea uniti pe toti in iubirea de El, este de aceea timpul celei mai depline comuniuni si deci al celei mai depline bucurii)

„Deci dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte.”(In 13, 30)

Pleaca repede, potrivit placerii diavolului, si, ca unul intepat si impins spre nebunie, iese din casa. Caci nimic nu vede mai bun decat pofta de castig si, ceea ce-i mai ciudat, nimic nu afla de folos din „binecuvantare” (din Euharistie), din pricina pornirii neretinute dupa bani.

Pentru ca, fiind stapanit de mai inainte de aceasta patima si primind in el intreg pe tatal intregii nelegiuiri, nu se gandeste nenorocitul unde alearga.

Caci, primind pofta ca pe o noapte si ca pe o unda de ganduri necredincioase in pieptul sau, se napusteste in sanul si in prapastia iadului si, dupa spusa din Proverbe, sare „ca un cerb ranit de sageata in ficat, sau ca un caine in laturi”, nestiind ca alearga impotriva sufletului.

Si nu degeaba a spus dumnezeiscul Evanghelist: „Dupa ce a luat bucatica de paine, a iesit numaidecat”. Caci Satana se grabeste sa porunceasca celor odata prinsi si ajunsi sub el, sa implineasca cele rele si sa-i sileasca sa lucreze fara nici o intarziere si fara voie ceea ce ii place lui.

Avand pururea rautatea in minte si fiind neindurat in reaua uneltire, se teme ca nu cumva, trecand prin multe sovairi, cainta sa-l stramute pe om la ceva bun si sa-l determine sa lepede ca pe o betie placerea mintii fata de pacat, caci el vrea sa-l prinda in cursa pe cel atras in ea.

Din aceasta pricina socotesc ca il face sa se grabeasca pe cel prins in laturile lui, ca sa lucreze foarte repede ceea ce-i place lui. Si astfel, indata dupa primirea bucatelei de paine in mana, il sileste pe Iuda sa plece la implinirea faptei lui atat de necredincioase, temandu-se pe cat se vede atat de cainta, cat si de puterea ce-i putea veni din „binecuvantare”, ca nu cumva aceasta sa straluceasca in inima lui ca o lumina si sa-l faca sa aleaga mai vartos o lucrare buna, sau ca aceea sa nasca un cuget sincer in cel ce planuia sa-L vanda pe Hristos.

Ca si acesta este un obicei al demonului de-a lucra impotriva noastra, vom cunoaste si din alte fapte savarsite odinioara ca tip. Astfel, Faraon, avand pe iudeii aflati in Egipt sub puterea lui, i-a facut sa lucreze la lut si caramizi si la alte lucruri silnice, poruncindu-le cu asprime sa traiasca in aceste ocupatii triste, ca sa nu le lase nici un timp pentru rugaciuni catre Dumnezeu. De fapt zice catre supraveghetorii lucrarilor: „Sa fie dar impovarati de lucru oamenii acestia si sa se indeletniceasca cu acestea, iar nu sa se indeletniceasca cu vorbe mincinoase” (Ies. 5, 9).

Iar cuvinte desarte a numit folosirea libertatii, deplangerea robiei si rugaciunea pentru o stare mai buna. Caci nu ignora ca, din preocuparea fata de acestea, iudeii vor avea un mare folos. Trecand de la tipuri la cunoasterea intelesurilor adevarate, vom afla pe Satana silind pe cei cazuti in mrejele lui sa lucreze cele rele, tinandu-i in slujirea celor placute lui.

„Zicand acestea, Iisus a iesit impreuna cu ucenicii Lui dincolo de paraul Cedrilor, unde era o gradina, in care au intrat El si ucenicii Sai. Iar Iuda, vanzatorul, cunostea acest loc, pentru ca adesea Iisus si ucenicii Sai se adunau acolo.” (In 18, 1-2)

Dupa ce a luminat pe ucenicii Sai si S-a folosit de cuvintele ce le erau de ajutor spre virtute, le-a poruncit sa aleaga cea mai frumoasa si de Dumnezeu iubitoare vietuire, si, pe langa acestea, le-a fagaduit ca-i va umple de darurile duhovnicesti si, spunand ca le va trimite binecuvantarile de sus, de la Tatal, iese cu hotarare, neocolind timpul patimii, nici temandu-se sa moara pentru toti. Caci cum ar fi putut sa faca aceasta Cel ce trebuia sa patimeasca, caci prin patima Sa trebuia sa rascumpere nepatimirea tuturor, reusind numai prin aceasta sa recastige tot pamantul lui Dumnezeu-Tatal cu sangele Sau?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos a rascumparat cu patima Lui eliberarea oamenilor de patimirea mortii definitive, dar le-a dat si putere sa castige o nepatimire sau o libertate de pasiuni nepacatoase. Prin sangele Sau a recastigat, pentru dragostea fata de Tatal Sau, pe oameni, vazand ei cat de mult ii iubeste Dumnezeu, Care a lasat ca insusi Fiul Sau sa mearga pana la moarte din iubirea fata de ei.)

De multe ori, hotarand iudeii sa porneasca impotriva Lui, incercau sa-L omoare cu pietre. Dar El scapa in chip dumnezeiesc, facandu-Se nevazut, ferindu-Se cu mare usurinta de mana celor ce cautau sa faca aceasta. Caci nu voia sa patimeasca nefiind inca timpul cuvenit. Dar, deoarece acum sosise timpul, lasand casa in care invatase cele tainice pe ucenicii Sai, vine la locul in care obisnuiau si ucenicii Lui sa petreaca impreuna cu El. Facea aceasta pentru a usura vanzatorului aflarea Lui.

Locul era o gradina, care simboliza Raiul dintru inceput Caci in acest loc, ca sa zic asa, era punctul de intalnire si de adunare a tuturor spre starea de la inceput Caci in Rai s-a petrecut inceputul tuturor celor ce ne-au intristat, si in gradina este inceputul patimii lui Hristos, care a adus indreptarea tuturor celor ce ni s-au intamplat odinioara.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos Se aduna cu ucenicii in gradina aceea si, prin ei, cu toti cei ce vor crede in El spre starea sau in starea legaturii de la inceput cu Dumnezeu. Dar gradina aceea era si in alt fel un chip al gradinii raiului. Precum acolo incepusera tristetile mizeriilor si mortii de, pe pamant, unite cu amagitoarele placeri, asa in gradina aceasta se primeste ultima concluzie a acelor tristeti, sau patima mortii, dar neamestecata cu placeri, ci plina de dorinta refacerii legaturii cu Dumnezeu.)

„Deci Iuda, luand oaste si slujitori, de la arhierei si de la farisei, a venit acolo cu felinare si cu faclii si cu arme.” (In 18, 3)

Dumnezeiescul Evanghelist spune intr-adins ca Iisus Se afla in gradina neinsotit de multime de oameni, de norod, care ar fi putut sa-L apere, ci numai de ucenicii Sai, ca sa faca vadita marea nebunie a gandurilor salasluite in inima vanzatorului. Caci in fiecare dintre noi constiinta poate naste temeri grele si ne poate teroriza cu frici chinuitoare daca intreprindem ceva necuvenit.

Ceva de felul acesta patimind vanzatorul, aduce o oaste bine inarmata si pe slujitorii iudeilor, ca si cum ar fi avut de prins un raufacator periculos. El stia, probabil, ca nu-L va putea prinde decat daca El va alege sa patimeasca, mergand spre moarte din proprie vointa.

Dar, avand mintea stricata prin rautatea celor planuite si imbatat oarecum de indrazneala mai presus de cuvant, nu vede spre ce e purtat si nu simte ca intreprinde ceva ce se afla dincolo de puterile sale. Socotea ca prin multimea celor ce-l urmau si prin mana omeneasca va putea sa biruiasca puterea dumnezeiasca a lui Hristos. Si sa nu te miri ca netrebnicul boleste de o asa nebunie si cugeta la fapte vrednice de ras. Caci a predat carma sufletului sau altuia si, vanzand diavolului stapanirea voilor sale, s-a supus nebuniei aceluia, care a patruns si s-a salasluit in el ca un sarpe otravitor.

Dar se va mira cineva, si pe drept cuvant, de caderea vanzatorului si va spune ca e vrednica de lacrimi nesfarsite. Caci cel ce adineauri a cinat cu Hristos si a mancat cu El, fiind partas la sfanta Lui masa, si s-a bucurat impreuna cu ceilalti de cuvintele dreptei si evlavioasei credinte, auzind clar pe Cel ce zicea: „Unul dintre voi Ma va vinde”, sare dintre comeseni, din jiltul sau, si, parasind odihna, pleaca spre a se face mercenar al iudeilor, nemaivrand sa cugete la cuvintele dreptei credinte, nemaidorind slava viitoare, nemaicugetand la demnitatea ce i s-a dat. Pe scurt, a preferat putinul si modestul argint tuturor bunatatilor vesnice, facandu-se cursa si mreaja diavoleasca pentru Hristos si intai-statator si impreuna-lucrator al necredintei iudeilor.

Imi vine, pe langa acestea, sa rad nu putin si de faptul urmator: multimea ce urma vanzatorului cugeta sa-si faca drum impotriva lui Hristos, purtand lampase si faclii. Se fereau, socotesc, sa savarseasca pacatele intunericului si sa cada fara voie in gropile lui, caci de obicei se doreste ca acestea sa se faca in intuneric.

Dar ce nebunie! Netrebnicii, din pricina lipsei de invatatura, nu vad ca se lovesc de piatra despre care Dumnezeu-Tatal zice: „Iata pun in Sion piatra de poticnire si piatra de sminteala.” (Is. 28, 16; Rom. 9, 33).

Si ei, care se infricoseaza de o groapa, nu simt ca se avanta peste abis si in cele mai de jos parti ale pamantului; ei, care se feresc de ceata de seara, nu se tem de noaptea nesfarsita. Caci, uneltind in chip necredincios impotriva Luminii dumnezeiesti, adica a lui Hristos, aveau sa umble in intuneric si noapte, dupa cuvantul Proorocului. Si nu numai aceasta, ci vor fi alungati si in intunericul cel mai din afara, dand acolo socoteala de necredinta in Hristos, fiind predati osandei amarnice si nesfarsite.

„Iar Iisus, stiind toate cele ce erau sa vina asupra Lui, a iesit si le-a zis: Pe cine cautati? Raspuns-au Lui: Pe lisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda, vanzatorul, era si el cu ei. Atunci cand le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat inapoi si au cazut la pamant.” (In 18, 4-6)

Vanzatorul a venit noaptea, aducand cu sine pe slujitorii iudeilor, impreuna cu oastea. Caci, precum am spus adineauri, socotea ca Il vor prinde fara voia Lui, increzandu-se in multimea celor ce-l urmau.

Socotea ca il va afla retras in locurile obisnuite, caci nu venise inca ziua plecarii in alta parte, acea noapte aducand pieirea Domnului. Hristos, ca sa arate ca Iuda cugeta astfel, considerandu-L simplu om, si ca planurile lui sunt desarte, iese in intampinarea multimii, aratand prin aceasta ca nu ignora indrazneala lor si ca, fiindu-i usor, ca Celui ce prestia ce avea sa vina, sa se ascunda si sa scape, merge de la Sine spre patima, necazand din pricina puterii omenesti in primejdie.

Aceasta, ca sa nu rada inteleptii elinilor, facand din cruce o sminteala si o dovada a usurelniciei lor, si nici iudeul, omoratorul Domnului sau, sa nu-si inalte spranceana impotriva lui Hristos, socotind ca L-a biruit fara voia Lui.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Daca Iisus n-ar fi iesit de bunavoie in fata celor ce L-au dus la cruce, ar fi dat prilej de sminteala atat slujitorilor iudeilor, care ar fi socotit ca nu putea sa fie Dumnezeu o data ce a fost prins fara voia Lui, cat si Apostolilor.)

Hristos intreaba pe cei ce vin sa-L prinda, pe cine cauta? Aceasta nu pentru ca nu stia (caci cum ar fi cu putinta aceasta?), ci pentru ca sa le dovedeasca, celor ce venisera si-L vedeau, ca nici macar nu-L puteau cunoaste pe Cel pe Care-l cautau, iar pe noi sa ne intareasca in dreapta cugetare ca El n-ar fi fost prins daca n-ar fi venit El insusi de bunavoie in intampinarea celor ce-L cautau.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Iisus stia pe cine cauta slujitorii si ostasii. Totusi ii intreaba, ca sa aiba ocazia sa le spuna ca El este Cel pe care il cauta. El ar fi putut scapa de ei daca nu le-ar fi dat putinta sa-L cunoasca prin autoprezentarea Sa. Iar prin aceasta ne lasa si celor ce am urmat dovada ca S-a predat mortii de bunavoie.)

Caci, priveste cum, intreband direct: „Pe tine cautati?”, aceia n-au raspuns: „Am venit sa Te prindem pe Tine, Cel ce graiesti”, ci vorbesc ca de cineva care nu ar fi fost de fata, nici in fata ochilor lor: „Pe Iisus Nazarineanul”.

Dar s-ar putea ca unii sa spuna, fata de aceasta: Poate ca ostasul roman nu-L stia si nu-L cunosteau nici slujitorii iudeilor. Noi raspundem ca nu are dreptate cel ce spune aceasta: Cum nu L-ar fi recunoscut cei chemati la preotie pe Cel ce invata in fiecare zi in Templu, dupa cuvantul Mantuitorului insusi?

Dar, ca nu cumva unii increzandu-se in asemenea cuvinte, sa vina la o astfel de cugetare necuvenita, dumnezeiescul Evanghelist prevazand aceasta, a adaugat in mod necesar ca, impreuna cu ostasii si cu slujitorii, se afla si Iuda, cel ce L-a vandut pe El.

Dar cum nu L-ar fi recunoscut vanzatorul pe Domnul? Vei spune poate ca era noapte si intuneric si nu era usor sa vada pe Cel cautat.

Dar cum n-ar fi de admirat autorul cartii, care nu lasa neprevazut nici acest amanunt? Caci a spus ca au venit in gradina purtand felinare si faclii. Deci, desfiintata fiind si aceasta vorbarie, se arata demnitatea dumnezeiasca a lui Hristos, Care Se infatiseaza celor ce-L cautau, desi ei nu-L recunosteau.

Pentru a le dovedi ca erau atat de orbi incat nu-L puteau recunoaste, El zice direct: „Eu sunt.” Pe langa aceasta, ca sa arate si lipsa de putere a multimii si ca toata puterea oricarui om nu e nimic fata de taria dumnezeiasca negraita, graind cu cuvant bland si linistit, rastoarna la pamant multimea celor ce-L cautau, ca sa aflam ca firii celor facute ii este greu de purtat chiar si un singur cuvant al lui Dumnezeu, macar ca acesta este de oameni iubitor, dupa spusa din Psalmi: „Tu esti infricosator si cine va putea sta impotriva maniei Tale?” (Ps. 75, 7).

Iar ca semn al caderii de obste a neamului omenesc arata, in parte, fapta celor ce vin sa-L prinda. De fapt, Proorocul Ieremia ii plange pe toti iudeii, zicand: „Casa lui Israel a cazut, nu este cine sa o ridice din nou pe ea.”(Amos 5, 2) Fapta intamplata ne arata un chip al acestui adevar, caci ne invata ca va cadea tot cel ce va unelti raul impotriva lui Hristos.

De ce nu Îl putem asculta pe Dumnezeu?

“De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (Ioan 8, 43)

Tâlcuirea acestui verset facuta de catre Sf. Chiril al Alexandriei:

„Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi auzi cuvântul Meu”. Nu ignor, zice, că nu puteţi înţelege vorbirea sau învăţătura Mea, dar vă spun vouă cauza acestui fapt şi vă voi arăta clar ceea ce vă împiedică. Le spune „nu puteţi,” dând pe faţă neputinţa lor de a săvârşi deplin binele, fiindcă erau stăpâniţi de patimile lor. Căci iubirea de plăceri slăbeşte mintea şi întăreşte pornirea neînfrânată spre rău, mărgineşte tăria inimii, o face lipsită de bărbăţie şi prea puţin îndrăzneaţă în puterea de dobândire a virtuţii. Slăbiţi deci mai înainte prin pornirile spre răutate şi tiranizaţi de patimile proprii, n-aţi putut asculta cuvintele Mele.

„Căci drepte sunt căile Mele, după cum s-a scris, şi drepţii vor umbla pe ele. Iar cei necredincioşi vor slăbi în ele” (Os. 14, 10).

Înrudită cu acestea este şi spusa către farisei:

„Cum puteţi crede când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava de la unicul Dumnezeu n-o căutaţi?” (In 5, 44).

În neputinţa lor de-a crede arată slăbiciunea voită a minţii sau faptul de a-şi fi înrăit mintea prin iubirea de slavă. Adevărată este şi spusa lui Pavel despre iudei:

„Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu. Căci sunt nebunie pentru el” (I Cor. 2, 14).

(Din: Sfantul Chiril al Alexandriei, “Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan“, in Colectia PSB, vol. 41

Duminica Orbului din nastere


„Si trecand, a vazut un om orb din nastere” (Ioan 9, 1)

Infuriindu-se impotriva Lui iudeii si incercand sa arunce in El cu pietre, Iisus iese indata din templu si scapa de dusmania prigonitorilor. In mersul Sau il vede indata pe orbul din nastere, dand si prin aceasta un semn foarte clar ca Se va desparti de rautatea iudeilor si va parasi multimea lor luptatoare impotriva lui Dumnezeu si va cauta mai mult la neamuri si va intoarce darnicia bunatatii Lui spre ele. Iar acestea se aseamana cu un orb din nastere, pen­tru ca au ajuns in ratacire si au fost golite inca din prima varsta de adevarata cunostinta a lui Dumnezeu, neavand lumina de la Dumnezeu, adica iluminarea prin Duhul. Trebuie observat iarasi ce vrea sa insemne faptul ca orbul este vazut de Hristos in trecere. Mie imi vine sa cuget ca Hristos n-a venit in mod principal la neamuri, ci numai la Israel, precum zice El insusi: „N-am fost trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24).
Iar vederea neamurilor s-a insanatosit numai printr-o trecere a lui Hristos, Care si-a indreptat mila spre ele, din pricina necredintei lui Israel. Aceasta a fost prezisa si ea prin Moise: „Eu ii voi intarata pe ei impotriva celor de alt neam, ii voi face sa se manie impotriva neamului necunoscator”(Deut. 33, 21). Caci neam necunoscator era cel ce slujea fapturii in locul Facatorului si pastea ca animalele necuvantatoare in toata neinvatatura si era alipit numai la cele de pe pamant. Dar deoarece Israel cel intelept, desi avea Legea si era cunoscator pentru ca avea pe Proroci, s-a maniat pe Dumnezeu, si-a atras ca urmare mania Lui si a fost trecut in locul celor mai inainte necunoscatori, carora Hristos Sa facut, dupa cum s-a scris, prin credinta si intelepciune, sfin­tenie si rascumparare (I Cor. 1, 30), adica si lumina, si vedere (I Cor. 1, 30).
„Si L-au intrebat pe El ucenicii Lui, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? A raspuns lisus: Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ca sa se nasca orb, ci ca sa se arate lucrarile lui Dumnezeu in el” (In 9, 2-3)
Ucenicii, fiind dornici de invatarea celor bune si preaintelepti, s-au simtit indemnati sa afle acestea si intreaba nu atat spre folosul lor, cat al nostru. Caci suntem folositi nu putin de Cel ce stie toate. Fiindca, auzindu-se parerea adevarata despre acestea, se respinge uratenia unor dogme vestejite care cir­culau nu numai printre iudei, ci se afirmau si de unii care se lauda in chip nesuferit cu cunostinta Scripturii de Dumnezeu insuflate si, dandu-se drept crestini, indraznesc sa se complaca mai degraba in nascocirile lor, biruiti de voile lor, si nu se feresc sa amestece ratacirea elina (pagana) in dogmeleBisericii. Nenorocitii iudei, plangandu-se ca platesc pentru vinile inaintasilor si ca Dumnezeu arunca asupra lor in mod nerational pacatele parintilor, carteau nu putin si declarau aceasta drept judecata nedreapta. Ba chiar ziceau in forma de proverb: „Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). Iar cei asa-zisi crestini, bolnavi de o necunoslinta vecina si inru­dita cu a celor numiti inainte, sustin ca inainte de formarea trupului preexis­tau si subzistau sufletele oamenilor, care pacatuiesc cu placere si inainte de trupuri si de aceea sunt legate cu acestea, venind drept pedeapsa in ele. (Nota: Teoria aceasta a fost sustinuta si de Origen, si de unii dintre admiratorii lui.
Era o teorie luata de la Platon si care nu acorda materiei si trupului nici o importanta pozitiva. Nu vedea cat de necesara e materia pentru suflet, care o organizeaza atat de minunat: ca trup si se manifesta potrivit lui, avand un rol in tot cosmosul si imbogatindu-se prin el. Daca fiecare persoana se defineste prin trup, prin pozitia sa in cosmos si prin perioada istorica in care traieste, daca ar trece la nesfarsit in alte situatii, nu s-ar mai putea defini atat de bine. Observatia Sfantului Chiril ca ucenicii n-au intrebat aceasta pentru ei, ci pentru altii, raspunde unora care deduc din intrebarea lor ca si ucenicii credeau in teoria incarnarilor, ba ca ar fi admis-o chiar Hristos.
Acestia vor sa dea drept crestina teoria lor. Sf. Chiril respinge categoric asemenea teorii, pe baza traditiei crestine, cand spune ca ucenicii n-au intrebat aces­tea in folosul lor. El e sigur ca Apostolii nu credeau in astfel de teorii si socoteste ca nici Hristos nu le admite, daca nu le admiteau nici ucenicii Lui. Totul e clarificat de Sf. Chiril in atat de putine cuvinte) Dar Hristos a dezlegat printr-un singur si scurt cuvant neintelegerile aman­durora, afirmand ca nici orbul, nici parintii lui n-au pacatuit. Rastoarna dogma iudeilor, spunand ca nu s-a nascut omul orb nici din vreun pacat pro­priu, nici din vreunul stramosesc, nici din al tatalui sau, sau al mamei. Dar desfiinteaza si flecarelile urate ale altora, care spun ca sufletele pacatuiesc inainte de-a fi in trup.
Dar va intreba cineva pe drept cuvant: Spune-mi, te rog, cum zice Hristos ca nici orbul n-a pacatuit, nici parintii lui? Fiindca socotim ca ei nu sunt curati de orice pacat, ci, fiind oameni, era necesar sa cada in pacat. Ce timp indica deci Hristos, in care ni se va arata adevarat cuvantul Lui, ca n-a pacatuit nici orbul, nici parintii lui? E vadit ca indica timpul de dinainte de nastere, cand, nef ind aceia, nici n-au pacatuit. (Nota: La intrebarea unora: cum zice Hristos ca n-au pacatuit nici parintii orbului, nici el, odata ce exista un pacat stramosesc al inaintasilor, si acest pacat il avea in mod potential si orbul inainte de-a se naste, Sf. Chirii raspunde ca Hristos Se refera la pacatele personale. Si aceste pacate nu le puteau avea inainte de nastere nici inaintasii si nici orbul. Deci Hristos Se refera la timpul anterior nasterii personale, nu la pacatul stramosesc, prezent: in toata istoria. Deci nu pacatele personale le neaga. Caci nu poate veni la cineva din pacatul stramosesc general, ca in cazul orbului, o pedeapsa speciala. Aceasta inseamna insa ca inainte de nasterea persoanelor nu exista nici sufletele lor, care ar pacatui in timpul unei existente dinainte de venirea in trup.) Despre aceste lucruri si ca este o aiurea­la si cu adevarat o greseala a socoti ca au pacatuit sufletele si de aceea s-au incorporat si au venit in spatiul acesta pamantesc, am vorbit pe larg la inceputul Evangheliei, talcuind spusa: „Era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (In 1,9). De aceea, e de prisos sa vorbim acum iarasi despre acestea.
Dar e necesar sa spunem din ce motiv s-a intamplat iudeilor sa vina la aceasta parere prosteasca si sa aratam clar ca, neputand intelege spusa dumnezeiasca, au gresit fata de intelesul ei adevarat. Cand Israel se afla in pustie, Dumnezeu a chemat pe Moise, talcuitorul celor dum­nezeiesti, in muntele Sinai. Dar cum el isi prelungea sederea acolo patruzeci de zile, poporul, socotind ca intarzie prea mult, s-a sculat, a venit la Aaron, care ramasese singur, si, fiind atras din descurajare spre idolatria din Egipt, a zis: „Fa-ne noua zei, care sa mearga inaintea noastra, caci lui Moise, omul care ne-a scos din Egipt, nu stim ce i s-a intamplat” (Ies. 32, 1-2). Ce-a urmat de aici socotesc ca trebuie sa spun pe rand. Si-au facut un vitel, dupa cum s-a scris, si S-a maniat Dumnezeu cu dreptate pentru aceasta. Apoi i-a amenintat ca va nimici deodata toata adunarea. Si a cazut Moise la pamant si a cerut iertare printr-o lunga rugaciune. Si a binevoit Facatorul sa-i ierte pe toti si sa nu mai pedepseasca poporul, dar lui i-a vestit ca nu se va mai sui cu poporul in pamantul fagaduintei, ci va trimite impreuna cu ei ca si conducator pe ingerul Sau. Aceasta i-a cazut greu lui Moise si, pentru ca Dumnezeu nu voia sa se suie si el impreuna cu poporul, cugeta bine ca nu a ajuns la sfarsitul deplin mania lui Dumnezeu.
Deci, L-a rugat iarasi cu staruinta pe Stapanul sa-l lase sa mearga cu ei, stiind ca nu va ajunge celor din Israel singura con­ducere a ingerului; sau, temandu-se, L-a rugat iarasi si a aflat ca „Domnul Dumnezeul indurator si milostiv, indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, Cel ce pazeste dreptatea si face mila miilor, Cel ce sterge faradelegile si nedreptatile si pacatele, pe cel vinovat nu-l va curati, rasplatind (trecand) pacatele parintilor in fii si in fiii fiilor, in cel de al treilea si al patrulea neam”. Deci iata ca se repeta iarasi ceea ce s-a spus la inceput: Dumnezeu Se afirma pe Sine avand o bunatate dumnezeiasca si o iubire de oameni fara asemanare. Caci spunem ca acest cuvant este al Lui, si nu al altcuiva, precum spun unii, nici al preainteleptului Moise, care inalta rugaciuni de multumire pentru popor.
Ca insusi Stapanul tuturor spune acestea despre Sine, ne va marturisi insusi fericitul Moise, invatandu-ne in cartea „Numerilor”, cand iarasi a certat pe israelitii cuprinsi de o frica necuvenita, cand s-au intors, intristati din tara fagaduintei unii care au vazut-o, fiind trimisi de Moise sa o vada la porunca lui Dumnezeu. Caci acestia, intorsi din tara celor de alt neam, au speriat poporul spunandu-i despre ea cuvinte amare, ca e o tara salbatica si inspaimantatoare, si greu de castigat de la cei ce o locuiau. Prin aceasta i-a atatat pe ascultatori la atata barfire, incat acestia, cu fetele pline de lacrimi, voiau mai bine sa se intoarca la munca obositoare din Egipt: „Sa ne alegem, ziceau, alt conducator si sa ne intoarcem in Egipt” (Num. 14, 4). Voind Dumnezeu sa-i piarda, iarasi s-a rugat Moise si, aducand lui Dumnezeu aminte de fagaduinta data lui, a strigat: „Si acum sa se inalte puterea Ta, Doamne, pre­cum ai spus, zicand: Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, iertand faradelegile, nedreptatile si pacatele si nelasand nepedepsit, ci pedepseste nelegiuirile parintilor in ai pana la al treilea si al patrulea neam. Iarta deci pacatul oamenilor din poporul acesta, dupa mare mila Ta, precum milostiv Te-ai facut din Egipt pana acum” (Num. 14, 17-19).
S-a aratat deci cum Dumnezeul tuturor isi marturiseste El insusi iubirea de oameni si iertarea la culme. Deci trebuie sa se spuna cauza pentru care s-au ratacit iudeii, ca sa socoteasca pe Bunul nostru Dumnezeu tinand minte raul si ramanand suparat din cauza lui. Socotesc ca n-au inteles nicidecum cuvin­tele dumnezeiesti, sau ca le-au atribuit un inteles nefavorabil, pentru ca ei insisi nu s-au facut buni si au iesit mult din dreapta randuiala si de aceea patimesc de nepriceperea lor, incat socotesc ca pacatele parintilor trec la fii si prelungesc astfel mania lui Dumnezeu, incat se intinde pana la al treilea si al patrulea neam, pedepsind in chip nedrept pe cei ce n-au pacatuit, pentru ceea ce altii sunt vinovati. Cum n-ar fi trebuit ei sa se gandeasca in mod cuvenit, daca ar fi fost intelepti, ca nu poate face Izvorul dreptatii cele mai rele lucruri, intrecand chiar faptele noastre? Caci oamenii insisi supun pedepselor pe cei ce obisnuiesc sa calce legile, dar nu trec acestea asupra celor ce se nasc din ei, daca nu se fac unii cunoscuti ca impreuna-vinovati si partasi la acele pacate. Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptatii in toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispretuim noi insine ca foarte nedrepte? Apoi, trebuie sa ne gandim si la aceasta: s-au dat prin Moise o multime de legi si s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vietuiesc in moduri ne-evlavioase, dar nicaieri nu se vede primejduindu-se, odata cu cei ce le calca, si urmasii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai impotriva celor ce se fac vinovati fata de lege. Deci e neevlavios a gandi iudaic, si e lucru intelept a cugeta po­trivit voii dumnezeiesti si a pazi totdeauna cele potrivite Firii care stapaneste peste toate. Deci e drept sa ne bucuram de bunatatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieste sa ne minuneze prin nemarginita Lui iubire de oameni si de aceea se vesteste ca indelung-rab dator, mult-milostiv si adevarat, ster­gand faradelegile si pacatele.
Deci, cum ar vrea sa fie cunoscut ca fiind atat de neiertator, incat sa-si prelungeasca mania pana la al patrulea neam? Caci, cum ar mai fi in acest caz indelung-rabdator si mult-milostiv, sau cum ar mai sterge faradelegile si pacatele, cand nu se multumeste sa margineasca pedep­sele la capul celui ce-a pacatuit, ci le extinde pana dincolo de al treilea neam, prelungindu-le ca o lovitura si la cei nevinovati? Nu este deci cu totul nepotrivit si o ultima nepricepere a socoti ca trebuie sa se atribuie lui Dumnezeu o atat de nerationala manie? Apoi, cei ce cugeta acestea in mod iudaic nu vor adauga la acestea si ca Dumnezeu nu cunoaste timpul cuvenit pentru orice lucru? Si, daca Se fagaduieste a fi indelung-rabdator si Se arata tenuntand foarte usor la manie, pentru ce e vazut „pedepsind nelegiuirile parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”? Caci aceasta ce ar fi altceva decat a voi sa inspaimante pe cei ce asteapta de la El iertarea pacatelor, ca sa nu aiba nici o nadejde, daca El tine cu adevarat minte raul si este statornic in manie Cel ce s-a suparat pentru ele?
Dar, spune-mi, ce ne zice Moise, descoperitorul celor sfinte? Oare nu s-ar arata facand un lucru cu totul nerational daca, suparandu-L Israel pe Dum­nezeu si urmand sa fie pedepsit, el, in loc sa roage pe Dumnezeu de iertare si sa ceara iubirea Lui de oameni, ar zice catre Dumnezeu in mod nepotrivit: Esti astfel ca platesti fiilor pentru pacatele parintilor. Prin aceasta mai mult L-ar atata la manie, decat I-ar cere mila. I-ar cere mai mult sa tina minte raul, decat sa fie indelung-rabdator. Dar socotesc ca mai mult Ii place lui Dum­nezeu, daca I se aduce aminte de cele pe care le-a spus El insusi, cand I se aminteste cu curaj de bunatatea Lui. Caci, ca este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge faradelegile si pacatele, se va cunoaste mai mult cand nu este aspru. Dar socotesc ca trebuie sa lamurim in ce mod trebuie sa fie intelese cele spuse de Dumnezeu: „Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv, stergand faradelegile si pacatele” (Num. 14, 18). Dupa aceea vom citi cele spuse in continuare ca o intrebare: „Si nu va curati pe cel vinovat, prin curatiri”?, ca sa vedem intelesul textului intreg: „Dumnezeu, Cel indelung-rabdator si mult-milostiv, nu va curati prin curatire pe vinovat”? Nu ne putem indoi. il va curati desigur. Caci altfel, cum este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge pacatele?
Cum va ii aceasta, de nu va curati pe vinovat? Pe langa aceasta, mai aduce ca dovada a indelungii Lui rabdari si a iertarii si fap­tul ca va atribui pacatele parintilor fiilor pana la al treilea si al patrulea neam, dar nu intelegand aceasta ca pedepsind pe fiu pentru tata -sa nu socotesti aceasta – , dar nici adaugand ca o povara asupra nepotilor pacatele stramosilor, ci indicand aceasta: A fost poate cineva un om fara de lege si avand cugetarea plina de toata rautatea. Cel care a ales sa vietuiasca astfel ar trebui sa fie pedepsit fara nici un adaos (de nume). Dar Dumnezeu a rabdat uitand, neaducand asupra lui mania datorata. Apoi acesta a avut un fiu, intre-candu-se cu tatal in neevlavie si depasind in rautate pe tatal. Si Dumnezeu a privit si aceasta cu indelunga-rabdare.
Dar si din acesta s-a nascut al treilea, sau al patrulea din al treilea, in nici un fel mai mic in rautate decat parintii, practicand ca si aceia lipsa de evlavie. Dumnezeu le-a aratat de la inceput mania potrivita fiecarei generatii, iertand mereu, ba mai mult decat trebuia. Caci daca ar fi inmultit pedeapsa pana la a patra generatie, cum ar mai fi fost vrednica de lauda bunatatea cu adevarat dumnezeiasca? Ca n-a pedepsit pe fiul mai mult decat pe tatal, nici pe tatal mai mult ca pe fiul, nu e greu de aflat nici din cele ce le-a spus clar prin glasul lui Iezechiel proorocul catre iudeii care carteau pentru aceasta si ziceau: „Parintii au mancat agurida si dintii ailor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). „Si a fost cuvantul Domnului catre mine, zicand: Fiu al omului, ce este voua pilda aceasta intre fiii lui Israel, care zice: Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit? Viu sunt Eu, zice Domnul, de se va mai grai pilda aceasta in Israel. Fiindca toate sufletele sunt ale Mele. Sufletul care va pacatui, acela se va pierde. Iar fiul nu va lua asupra-si nedreptatea tatalui, nici tatal nu va lua asupra lui nedreptatea fiului. Fiecare va muri in rautatea lui, in care a pacatuit” (Iez. 18, 1- 4).
Dar socotesc ca nimeni nu va aiura atat de mult, incat sa creada ca lucrurile cele mai bune nu le-a legiuit Dumnezeu de la inceput, ci le-a schimbat dupa aceea, gandindu-le dupa aceea mai bine, si a gandit ca noi abia mai tarziu si la legiuirea celor cuvenite. Caci daca le laudam pe primele, le vom lauda prin aceasta pe cele de al doilea; iar daca le vedem biruind pe cele de al doilea, le vom condamna pe cele dintai. Si vom socoti ca Dumnezeu a legiuit cele contrare Lui si ca a gresit ca si noi fata de ceea ce trebuia, randuind odata acelea, alta data aces­tea. Dar socotesc ca nimeni nu va spune ca firea dumnezeiasca poate ii supusa in vreun mod absurditatilor amintite, nici ca greseste vreodata fata de ceea ce se cuvine. Deci, da ca o dovada a rabdarii Sale fara asemanare spusa amintita, adica: „Rasplatind pacatele parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”.
Iar ca este obiceiul iubitorului de oameni Dumnezeu sa nu pedepseasca indata pe cei ce au pacatuit, ci sa rabde mai degraba si sa amanetimp indelungat pedepsele (Nota: Aici avem explicatia finala a textului despre trecerea pedepselor parintilor pana la urmasii din a patra generatie. Dumnezeu rabda pe parintii ce se pocaiesc si, de asemenea, pe urmasi. Iar daca continua generatii in sir sa pacatuiasca si sa nu se pocaiasca, pedepseste mai departe pe urmasi, pana in a patra generatie, dar si mai departe. In aceasta se manifesta si rabdarea lui Dumnezeu, dar si dreptatea Lui. Caci daca pacatuiesc pe rand urmasii cuiva pana in a patra generatie, inseamna ca, cu toata rabdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocainta nici in primul dintre cei patru, nici in urmatorii trei. Persistenta raului in toti arata incapatanarea tuturor in pacat), o vei intelege din spusa Lui: „Si am plinit mania Mea si am oprit-o si nu i-am pierdut pe ei” (Ier. 6, II). In alt loc, iarasi: „Caci inca nu s-au plinit pana acum pacatele amoreilor” (Fac. 15, 16). Observi cum s-a plinit mania, caci lucrau cele in stare sa implineasca mania cat mai mult, dar El rabda ca Dumnezeu si amana sa aduca pierzania celor ce Il suparau. Dar ca sa-ti prezentam ca intr-un tablou dovada celor pe care le-am spus si ca sa-ti aratam clin realitatea insasi lauda bunatatii dumnezeiesti continuta in cele spuse in Sfintele Scripturi, vom incerca sa dovedim din insasi dumnezeiasca Scriptura ca trecerea pacatelor parintilor asupra iiilor pana in al treilea si al patrulea neam nu se face in mod nedrept, ci se datoreste celor ce patimesc aceasta; pe scurt, din cauza prelungirii acestei stari.
Astfel, precum citim in cartea a treia a Regilor, dupa altii peste Israel a imparatit Aliab care, cazand in cea mai nedreapta pofta a viei ce nu i se cuve­nea in nici un fel, ucide pe stapanul ei, Nabot Caci, desi poruncise el insusi sa nu se faca aceasta, n-a rezistat la indemnurile sotiei. Iar Dumnezeu S-a maniat in mod necesar pe acestea si zice catre el prin proorocul Ilie: „Acestea zice Domnul: Pentru ca ai ucis si ai mostenit, de aceea zice Domnul: In locul unde au lins porcii si cainii sangele lui Nabot, acolo vor linge cainii sangele tau” (III Rg. 21, 19).
Si indata iarasi: „Acestea zice Domnul: Iata, voi aduce asupra ta rele si voi matura si voi pierde din ai lui Ahab pe cei de parte barbateasca, pe cel inchis si parasit in Israel. Si voi da casa ta ca si casa lui Ieroboam, fiul lui Nabot, si casa lui Baesa, fiul lui Ahia, pentru supararile cu care M-ai maniat si ai facut pe Israel sa pacatuiasca… Si asupra Isabelei a grait, zicand: Cainii o vor manca pe ea inaintea zidului lui Israel. Si pe cei morti ai lui Ahab ii vor manca pasarile cerului in campie” (III Rg. 21, 21-24). Amenintand Stapanul tuturor ca va lucra si va face neindoielnic toate acestea, intrand Aliab, precum s-a scris, in casa lui, s-a intristat si s-a topit in lacrimi amare si si-a incins trupul in sac (III Rg 21, 27). Iar facand el acestea, Sa milostivit Dumnezeu de el si, potolindu-Si mania si punand frau supararii Sale, ii zice proorocului: „Ai vazul ca s-a umilit Ahab in fata Mea? Nu voi aduce asupra lui acelea in zilele lui, ci voi aduce raul in zilele fiului sau” (III Rg. 21, 29). Deci se cuvine sa vedem cu cine s-au indeplinit acestea. Din Ahab s-a nascut Ohozia, „care a facut rau inaintea Domnului si a mers pe calea tatalui sau si pe calea maicii sale” (III Rg. 22, 53). Dar si din Ohozia s-a nascut Ioram, despre care iarasi s-a sris ca a umblat in pacatele casei lui Ieroboara (IV Rg 3, 2).
Dar si dupa Ioram a imparatii al treilea Ohozia, despre care iarasi se spune ca a facut rau inaintea Domnului, precum casa lui Ahab. Iar deoarece era timpul in care trebuia sa fie pedepsita casa lui Ahab, nesfarsindu-se necredinta pana la neamul al patrulea, a fost uns ca imparat Iosafat, fiul lui Nimsi, care ucide pe Ohozia si impreuna cu el pe Isabela, dar ucide si alti saptezeci si doi de oameni ai lui Ahab, ducand la capat mania dumnezeiasca (IV Rg. 10, 17), impartasindu-se pentru aceasta de cinste si de har. Caci ce zice Dumnezeu catre el? „Pentru binele ce l-ai savarsit savarsind ceea ce e drept in ochii Mei si pentru toate pe care le-ai facut pentru inima Mea casei lui Ahab, patru fii ai tai vor sedea pe tronul tau” (TV Rg. 10, 30). Observa cum i-a pedepsit pe cei rai din cei rai in a patra generatie, iar celui ce L-a cinstit ii extinde mila pana intr-a patra generatie. Inceteaza, deci, iudeule, de a acuza dreptatea dumnezeiasca. Ni se va arata ca o lauda a Lui cuvantul: „Rasplatind pacatele parin iilor in Hi in al treilea si al patrulea neam”.

„Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el”(Ioan 9, 3)

Spusa aceasta este greu de explicat si foarte nelamurita si de aceea nu e un lucru neintelept a trece peste ea din pricina greutatii de-a o intelege. Dar ca nu cumva, nerezolvand niste pareri iudaice, sa lasi o tulburare inrudita cu a acelora, ca o radacina veninoasa odraslita din ele, dupa cuvantul lui Pavel (Evr. 12, 15), caci ar putea banui unii ca trupurile oamenilor au fost chemate ca sa se arate in ele lucrurile lui Dumnezeu, e de trebuinta sa spunem cateva cuvinte si spre respingerea unor vatamari ce provin clin ele si sa nu ingaduim nici o patrundere a unor cugetari ratacite. Ca Dumnezeu nu adauga fiilor pacatele parintilor, daca nu sunt partasi relelor purtari ale acelora, si ca nici incorporarea sufletului nu provine din pacate de mai inainte, am dovedit-o mai sus.
Hristos le-a respins intr-un mod iscusit ca absurde pe amandoua, de vreme ce Dumnezeu cunoaste toate, sau, mai degraba, de vreme ce este El insusi Vistiernicul tuturor lucrurilor noastre si Daruitorul celor cuvenite sau datorate tuturor. Caci, spunand ca orbul n-a pacatuit si deci nu sufera orbireapentru aceasta, respinge ca un lucru nebunesc a se socoti sufletul omului vinovat de pacate anterioare trupului. Iar spunand clar ca nici parintii n-au pacatuit, respinge si parerea nebuna a iudeilor. invatand deci pe ucenici cat era nevoie sa stie, prin respingerea acelor pareri, aratata de noi adineauri, si daruindu-le lor atat cat era necesar omului spre cunostinta, si nimic mai mult, adauga limpede ca pricina pentru care s-a nascut acela orb nu poate ii gasita in nici un pacat anterior, atribuind numai Urii dumnezeiesti cunostinta si iconomia tuturor acestora.
Dar in chip foarte folositor da si un alt raspuns: „Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el”. Dar va zice cineva: Oare ne da prin acestea Domnul ca o dogma ca se intampla trupurilor oamenilor sa patimeasca nu­mai ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in ele? Mie mi se pare ca e cu totul prosteste sa cugete cineva astfel. Caci nu spune acestea ca o dogma, cum ar putea socoti cineva. Caci unora li se intampla sa sufere din pricina pacatelor, aflam de multe ori din Sfintele Scripturi. Fiindca Pavel scrie clar catre cei ce indraznesc sa se apropie de sfantul altar cu picioarele nespalate si sa se atinga cu mana intinsa si neevlavioasa de Cina tainica: „De aceea sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi si mor destui. Caci daca ne-am judeca noi pe noi insine, n-am fi judecati. Iar judecati fiind de Domnul, suntem certati, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (I Cor. 11, 30-32).
Deci uneori s-a adus celor ce s-au imbolnavit si au murit patimire si prin mania dumne­zeiasca. Dar si Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce a scapat pe slabanog de boala indelungata, a aratat in chip minunat un inteles sanatos, zicand: „Iata, te-ai iacut sanatos. De acum sa n u mai pacatuiesti, ca sa n u-ti fie ceva mai rau ” (In 5,14). I le spune acestea ca putandu-i-se intampla sa ajunga in si mai mari rele prin pacat, daca nu s-ar pazi, dupa ce a scapat odata si a fost izbavit prin harul Lui. Deci sa admitem ca acestea s-au spus cu dreptate. Dar pentru ce patimesc ceva neplacut din pruncie si din primele timpuri dupa nastere si aduc cu ei boala din pantecele maicii, nu e usor de inteles.
Caci nu credem ca sufletul exista mai inainte de trup. Caci cum ar pacatui cel ce nu a fost inca chemat la nastere? Deci, neexistand un pacat si nepreexistand nici o boala, ce motiv vom gasi bolii? Deci, cele ce sunt mult mai presus de noi sunt necunoscute intelegerii noastre si as sfatui pe cei intelepti, si inainte de toate m-as indemna pe mine insumi, sa renuntam la cercetarea acestora. Caci tre­buie sa cugetam mai degraba la cele ce ni s-au poruncit, si sa nu cercetamcele mai adanci, nici sa nu iscodim cele mai grele, nici sa incercam a descoperi in chip periculos cele ascunse in sfatul dumnezeiesc si negrait, ci sa lasam cu evlavie sa cunoasca numai Dumnezeu cele cuvenite Lui si mai presus de noi, admitand si crezand cu adevarat ca, fiind El izvorul a toata dreptatea, nu face si nu voieste altceva din cele ce ne privesc pe noi si toata creatia, decat ceea ce socoteste cuvenit si nu Se abate de la ratiunile dreptatii adevarate.
Deci, deoarece se cuvine sa cugetam astfel, socotesc ca nu in sens dogmatic a spus Domnul: „ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu prin el”, ci prin raspunsul Sau la intrebare chemandu-ne mai degraba pe alta cale si atragandu-ne spre cele mai cuvenite din adancimile ce nu ne sunt proprii. Caci si acest mod Ii este obisnuit. Ca acest fapt este adevarat, asculta iarasi cum, cand sfintii Ucenici doresc sa stie cele despre sfarsitul veacului si in­cearca sa afle in mod precis cele despre a doua Lui venire, ridicandu-se mult peste cele pe care le pot intelege oamenii, atragandu-i clar de la aceste intre­bari, le spune: „Nu este al vostru sa cunoasteti anii si vremurile pe care le-a pus Dumnezeu in puterea Sa. Dor veti lua putere venind Sfantul Duh peste voi si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea”(Fapte 1, 7-8). Auzi cum nu ne lasa sa cautam cele ce nu trebuie, ci ne indeamna sa cautam ceea ce ne este necesar. Astfel si aici a spus clar ceea ce trebuia sa aflam, clar tace cu privire la rest, stiind ca numai Lui I se cuvine sa stie aceasta. Dar ca nu cumva, tacand cu totul, sa-i provoace sa intrebe iarasi, ca sa se apere de aceasta, zice in forma unui raspuns datorat: „ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu intru el”. Prin aceasta spune intr-un cuvant mai simplu: Nu s-a nascut acest om orb pentru pacatele lui sau ale parintilor, dar, deoarece i s-a intamplat sa patimeasca aceasta, e cu putinta ca si in el sa se slaveasca Dum­nezeu. Caci, odata ce printr-o lucrare de sus e eliberat de boala ce-l ne­cajeste si-l chinuieste, cine nu va admira pe Doctor? Cine nu va vedea in el puterea Celui ce l-a vindecat? Acest inteles socotesc ca se afla in spusa de fata.
Dar cei intelegatori pot descoperi si lucruri mai desavarsite. Iar deoa­rece unii socotesc ca au un motiv de sfada in spusa ca omul s-a nascut orb ca sa se slaveasca Hristos in el, le vom spune iarasi: Oare numai acela era orb din nastere in toata Iudeea in vremea venirii Mantuitorului nostru, si nici un altul? Socotesc ca vor recunoaste, fara voie, ca erau din acestia o multimegreu de numarat in toata tara. Cum deci numai unuia singur sau unui alt mic numar Si-a aratat Hristos bunatatea Lui? Socotesc ca e de prisos sa intin­dem cuvantul si asupra acestui fapt. De aceea gandesc ca, parasind ca pe un lucru prostesc ceea ce s-a spus mai inainte, sa spunem ca adevar ca, descoperindu-ne noua clin cele cautate atat cat trebuia sa aflam, muta pe Ucenici spre alt cuvant, atragandu-i cu maiestrie de la intrebarea dinainte.

„Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze” (Ioan 9, 4)

In acestea ii mustra clar, dar bland pe ucenici ca interesandu-se de altce­va decat de ceea ce trebuia si ca, lasand calea umblata si stabila, au indraznit sa porneasca pe una care nu li se cuvenea. Caci de ce intrebati, zice, de cele despre care e bine sa se taca? Pentru ce, parasind ceea ce e potrivit timpului, va grabiti sa aflati cele mai presus de intelegerea omului? Caci nu e timpul cercetarii si al cautarii staruitoare a acestora, ci al lucrarii. Caci socotesc ca trebuie ca, lasand intrebarile despre acestea, sa ne silim sa implinim cele poruncite de Dumnezeu si, deoarece ne-a facut apostoli (trimisi), sa implinim lucrurile apostoliei. Dar unindu-Se Domnul cu cei trimisi si asezandu-Se in numarul celor ce trebuie sa lucreze, totusi le spune acestea ca fiind supus impreuna cu noi, sau ca unul dintre noi, voilor Celui ce a poruncit, nu dintr-o necesitate potrivita robului, ci pastrand ceva-obisnuit cuvantului si chipului familiar noua si practicat de noi. Caci noi obisnuim, cand voim sa convin­gem pe ascultatori, caci cuvantul nu lucreaza singur, sa le aratam ca ne unim si pe noi cu ei si simtim cu ei, precum preainteleptiil Pavel, graind corinte-nilor despre sine si Apollo, zice: „Ca sa invatati de la noi sa nu treceti peste ceea ce este scris” (I Cor. 4, 6).
Deci zice: „Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze”. Si ziua numeste aici timpul vietii in trup, iar noapte, timpul de dupa moarte. Deoarece deci ziua s-a randuit lucrarilor, iar noaptea, nelucrarii si somnului, de aceea timpul vietii, cand trebuie sa se lucreze binele, zice ca este zi, iar timpul in care se doarme, noapte, in care nu se poate lucra absolut nimic. Caci „cel ce a murit s-a curatit de pacat”, dupa spusa lui Pavel (Rom. 6, 7), deoarece, neputand face nimic, nu mai poate nici pacatui. Deci aici dum­nezeiasca Scriptura cunoaste si alt inteles al zilei, cel spiritual, si pentru noapte, nu mai putin altceva. Dar ziua e timpul potrivit in care fiecare gand primit ne descopera vederea neratacita a celor cautate. Iar indreptarea spre cele ce nu se cuvin si spre care nu trebuie sa se incerce a se atrage in mod fortat ceea ce este folositor istoriceste unei talcuiri duhovnicesti nu inseamna nimic altceva decat a confunda fara pricepere ceea ce e ulii si ceea ce e duhovniceste folositor, tulburandu-le pe toate.

„Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt” (Ioan 9, 5)

Oare, fiindca socotim ca Hristos nu va fi odata in lume, deoarece Se va inalta dupa inviere la cer, nu credem ca El va fi inca intre cei din viata aceasta? Dar, fiind Dumnezeu adevarat, umple nu numai cerurile si cele de dincolo de tarie, ci si lumea noastra. Si precum, convietuind cu oamenii, n-a parasit cerurile -asa simtim, cugetand drept – in acelasi fel, desi a plecat din lume cu trupul, va fi prezent nu mai putin celor din ea, si firea dumnezeiasca va fi in toate, neplecand din nici una dintre cele ce sunt (dintre creaturi), sau neparasind pe vreuna, ci umpland universul si daruindu-i ceea ce se cugeta ca fiind dincolo de el.
Deci trebuie sa vedem ce inseamna ceea ce spune Domnul in aces­tea. Respingand ca desarta neincrederea iudeilor in El si aratandu-i staruind prosteste in dogme pieritoare, sfatuieste pe ucenicii Sai sa lucreze mai degraba cele ce plac Domnului Dumnezeu si sa invete sa se abtina de la cele de prisos. Si le insufla teama de-a lasa sa treaca timpul faptelor fara a face nimic, daca nu-si dau toata silinta de a bineplacea lui Dumnezeu pana ce sunt in aceasta lume cu trupul, dandu-Se ca pilda pe Sine insusi. Caci iata, zice, ca si Eu lucrez ceea ce Mi se cuvine Mie. Si, deoarece am venit luminand cele ce au nevoie de lumina, trebuie sa dau lumina si ochilor trupului care bolescde lipsa neplacuta de lumina, atunci cand unii dintre cei ce sufera de aceasta boala se apropie de Mine. Sa intelegem deci in sens istoric si simplu cuvantul spus acum. Dar e neindoielnic ca Unul-Nascut este lumina spirituala, Care poate sa lumineze nu numai cele din lumea aceasta, ci si toata cealalta zidire mai presus de lumea aceasta. Armonizand intelesul trupesc al celor spuse cu intelesul mai inalt, socotesc ca nu facem un lucru gresit.

„Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste: trimis). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand”(Ioan 9, 6-7)

Luand vindecarea acestui orb ca si chip al chemarii neamurilor, vom descoperi, recapituland pe scurt, intelesul tainei. intai, ca vede pe orb trecand si parasind templul iudeilor. Apoi vom adauga la aceasta cu folos si aceea ca, fara vreo cerere, sau vreo rugaminte, ci mai degraba printr-o pornire bene­vola si spontana, Mantuitorul isi arata vointa de vindecare a omului, dand-o si pe aceasta ca semn ca, fara sa se produca nici o rugaminte din partea nea­murilor – caci toti se aflau in ratacire -, fiind Dumnezeu bun si prin fire bun, a trecut de la Sine la mila fata de ele. Caci cum sau in ce mod ar fi cerut mila de la Dumnezeu marele numar al elinilor, sau mintea neamurilor infundata in cunostinta ratacita in asa fel, ca nu putea vedea pe Luminator? Deci, precum orbul vindecat n-a vazut pe Iisus, dar a fost facut sanatos fara sa fi nadajduit, prin mila si iubire de oameni, asa s-a intamplat si cu neamurile, prin Hristos. Iar vindecarea se savarseste sambata, caci ziua aceasta poate implini astfel rolul de chip al vremii din urma a veacului acestuia, in care a stralucit Man­tuitorul neamurilor. Caci sambata este sfarsitul saptamanii, iar Unul-Nascut a venit si S-a aratat noua tuturor in ultimul ceas si in timpurile din urma ale veacului. Dar, mirandu-ne si de modul vindecarii, se cuvine sa spunem: „Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne! Toate intru intelepciune le-ai facut” (Ps. 103,25).
Dar pentru ce, va zice poate cineva, desi poate face toate cu usurinta prin cuvant, face tina prin scuipat si, ungand ochii celui orb, Se arata poruncind sa se faca inca o lucrare: „Mergi de te spala in scaldatoarea Siloainuhii”? Soco­tesc ca in cele spuse este un inteles adanc. Caci nimic nu face Domnul fara rost. Unge cu tina, adaugand firii ochiului ceea ce-i lipseste, sau vindecand ceea ce e slabit, si aratand prin aceasta ca El a fost Cel ce ne-a creat la inceput, Creatorul si Facatorul tuturor. Fapta are insa si un inteles tainic. Si vom spune ce gandim despre el. Nu se putea inlatura altfel din neamuri orbirea intiparita in ele si nu li se putea da puterea sa vada lumina dumnezeiasca si sfanta, adica cunostinta Sfintei si dumnezeiestii Treimi, decat facandu-se par­tase de Sfantul Lui trup si spalandu-se de pacatul ce le-a intinat, lepadand stapanirea diavolului prin Sfantul Botez. Iar deoarece Hristos a imprimat in orb starea de dinaintea Tainei, a implinit puterea impartasirii de El prin ungerea cu scuipatul Lui. Iar faptul ca, poruncind sa mearga si sa se spele in Siloam, face din aceasta un chip al Botezului, e talmacit si aratat de inteleptul purtator-de-Dumnezeu Evanghelist prin explicarea necesara a numelui. Caci socotim ca nimeni altul nu este trimis decat Fiul Unul-Nascut, Care a venit si a fost trimis la noi de sus, de la Tatal, spre pierzarea pacatului si a puterii diavolului.
Pe Acesta cunoscandu-L, afundati in chip nevazut in apele cristel­nitei, cu credinta, ne spalam, precum s-a scris, nu de inlinaciunea trupului (I Pt. 3, 21), ci de boala si necuratia ochilor intelegerii, ca, ajunsi curati, sa putem privi in chip curat frumusetea dumnezeiasca. Deci, precum credem ca trupul lui Hristos este facator de viata, deoarece este templul si lacasul lui Dumnezeu Cuvantul cel viu, avand in Sine toata lucrarea, asa zicem ca este si pricinuitor de iluminare. Caci este trupul Luminii celei dupa fire si adevarate. Si precum cand a inviat pe fiul unul-nascut al vaduvei, ce era mort, nu S-a multumit numai sa porunceasca, zicand: „Tinere, tie iti zic: scoala-te”, desi era obisnuit sa faca toate prin cuvant, asa cum voia, ci a pus mana pe cadavru, aratand ca si trupul Sau are lucrarea de-viata-facatoare, asa si aici unge cu scuipat, aratand ca trupul Lui este si el pricinuitor de lumina prin simpla atingere. Caci este, precum am spus, trupul Luminii celei adevarate. Si pleaca orbul, spalandu-se cat mai repede, si indeplineste porunca fara intarziere, aratand in sine ascultarea neamurilor, despre care s-a scris: „Ia aminte cu urechea Ta la pregatirea inimii lor” (Ps. 10,17, dupa textul ebraic). Caci netrebnicii iudei sunt invartosati la inima, dar cei dintre neamuri sunt dispusi la ascultare si prin ea se marturisesc ca incercati. Si orbul leapada indata orbirea, spalandu-se, si se intoarce vazand. Caci nu putea sa placa alt­fel lui Hristos. Buna e deci credinta, caci ne pregateste pentru harul dat de Dumnezeu, in timp ce indoiala ne pagubeste. „Caci omul care se indoieste e nestatornic in toate caile lui”, precum s-a scris (Iac. 1, 8), si nu va primi de la Domnul nimic.

„Iar vecinii si cei ce-l vazusera mai inainte ca era orb ziceau: Nu este acesta cel ce sedea si cersea? … Altii ziceau: Nu este el, ci seamana cu el. Dar acela zicea: Eu sunt” (Ioan 9, 8-9)

Minunile mai presus de fire si ceea ce intrece intelegerea omului nu se primesc usor, ci se primesc abia cand se confirma. Caci incercarea de-a patrunde cele mai presus de minte si ratiune nu e ceva usor. De aceea socotesc ca n-au crezut unii dintre cei ce il cunoscusera mai inainte pe orb stand la rascruci, clar se mirau totusi, deoarece il vedeau in chip neasteptat privind cu ochi luminosi. Iar altii erau sfasiati de indoiala fata de aceasta intamplare, incat, privind mai atent la marimea acestui fapt, spuneau ca nici nu e el omul acesta, ci unul foarte asemanator cu cel cunoscut. Si nu e de mirare sa fi patit unii aceasta asa de mult, incat sa refuze adevarul, fiind impinsi prin marimea acestui semn dumnezeiesc pana la nascocirea unor povesti mincinoase. Altii dintre cei mai priceputi si-au eliberat intelegerea si, laudand minunea cu respect si cu frica, au declarat ca acest om e chiar acela. Aceasta cearta o rezolva. indata cel vindecat, dand marturia cea mai vrednica de crezare despre sine insusi. Caci nu se ignora cineva pe sine insusi, chiar daca ar boli mult de aiureala. Prin aceasta el face sa fie vazut Facatorul faptelor celor mari, desi nu e crezut de unii ca ar avea o putere ce depaseste toate.

„Deci au zis lui: Cum ti s-au deschis ochii?”(Ioa

n 9, 10)

Sunt cu greu de acord cu el, necrezand ca el este acela pe care l-au cunoscut mai inainte. Si, parasind indoiala cu privire la aceasta, il intreaba cum a scapat de orbire si care a fost modul acestei fapte nesperate. Caci este totdeauna un obicei al celor ce se minuneaza de anumite fapte, sa intrebe mai amanuntit si sa se intereseze de modul cum s-au savarsit ele. Aceasta au facut-o si ei, nu ca sa recunoasca pe Dumnezeu, ci ca sa afle – nu de bunavoie -puterea Mantuitorului nostru, poveslindu-le si vestindu-le clar orbul fapta Lui. Acesta este un chip al faptului ca cei ce se convertesc dintre neamuri se vor face invatatori ai celor din Israel, dupa ce vor scapa de vechea orbire si vor dobandi prin Duhul lumina de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Ca ceea ce s-a spus e adevarat, ne vor arata faptele insesi.

„A raspuns acela: Omul care se numeste Iisus a facut tina si a uns ochii mei; si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Deci, ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut” (Ioan 9, 11)

Se arata inca nesiiind ca Mantuitorul este Dumnezeu dupa fire. Caci n-ar fi vorbit despre El atat de modest. Se arata cugetand si judecand despre El ca despre vreun sfant. Precum se pare, era stapanit de o parere ce circula prin tot Ierusalimul si de un fel de a se vorbi despre El peste tot. De altfel, nu vedem pe cei cu trupul mutilat si suferind de vreo nevoie preocupati de straduinta de-a cunoaste pe altii, ei cheltuindu-si toata grija lor cu boala de care nu puteau scapa. Deci Il numeste, simplu, om, si descrie modul vin­decarii sale. Convins de marimea minunii, trebuia sa atribuie Celui ce a facut minunea slava firii celei mai presus de oameni, dar, crezand ca sfintii pot savarsi astfel de fapte minunate prin Dumnezeu, e atras si indemnat sa cugete ca cel ce l-a vindecat este unul dintre sfinti.

„Si au zis lui: Unde este Acela? Si el a zis: Nu stiu” (Ioan 9, 12)

Nu dintr-o cugetare iubitoare de Dumnezeu cauta aceia pe Iisus, nici nu se grabesc sa stie unde se afla Acela, ca sa ceara de la El ceva din cele ce pot contribui la folosul lor, ci, orbiti in ochiul intelegerii mai rau decat acela in ochiul trupului, se aprind de cea mai nedreapta manie si se reped ca niste fiare furioase, socotind ca s-a calcat de catre Mantuitorul nostru porunca Legii, care opreste sa se lucreze sambata. Si s-au infuriat nu putin pentru ca a indraznit sa atinga tina facuta cu degetul din pamant si, pe langa aceasta, a poruncit ca acela sa se spele sambata. De aceea nu se feresc sa intrebe cu nerusinare si ura: „Unde este Acela?”. Nu puteau iesi din micimea de suflet cauzata de iubirea de slavire bogata, desi ar fi trebuit, daca ar fi fost buni si daca ar fi cunoscut puterea lui Dumnezeu, sa se minuneze de El si sa-L incu­nuneze cu laudele cuvenite. Dar se abat de la ceea ce era drept sa cugete si sa faca, impinsi de rautatea nemasurata a vointei spre pizma necuvenita si se gandesc in chip condamnabil ca trebuie sa apere Legea, socotita de ei ne­dreptatita. De aceea, Il cauta pe Iisus ca pe cel ce a lucrat sambata si, prin vin­decarea acestui om, a calcat porunca ce trebuia respectata. Apar astfel cre­zand intr-un Dumnezeu Care se arata sambata lipsit de blandete si neindurat si maniindu-Se foarte, chiar daca vad izbavit pe omul facut dupa chipul si asemanarea Lui, pentru care este si sambata. „Fiul Omului este Domn si al sambetei”, dupa spusa Mantuitorului (Lc. 6, 5).

„L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecand orb. Si era sambata in ziua in care facuse Iisus tina si i-a deschis ochii”(Ioan 9, 13-14)

Aduc pe om la capetenii nu ca sa afle cele despre El si sa se minuneze. Caci nu era de asteptat sa simta ceva clin acestea cei ce mocneau de o pizma neasemanata impotriva Mantuitorului nostru, ci ca, facand vadita, precum socoteau, faradelegea Lui, sa-L declare vinovat de calcarea Legii pentru pregatirea linei sambata. Neminunandu-se deloc pentru minunea savarsita, privesc fapta aceasta ca pe un pacat, folosind ca dovada pe orbul asupra caruia a indraznit sa savarseasca minunea. Li se pare ca fac un lucru ce intareste credinta iudaica fata de pagani, socotind ca sustin pana la capat porunca Legii. De fapt in Deuteronom, Dumnezeu cel prin fire si adevarat invata ca mintea iubitoare de Dumnezeu nu trebuie sa se indrepte in alta parte, nici sa creada ca afara de El sunt alti dumnezei, poruncind sa ramana cu adevarat numai langa El si sa condamne aspru pe cei ce indraznesc sa cugete altfel decat asa.

Caci zice: „De te va chema pe tine fratele tau din tatal tau sau din mama ta, sau fiul tau, sau fiica ta, sau femeia la de la sanul tau, sau prietenul tau deopotriva cu sufletul, pe ascuns, zicand: Sa mergem si sa ne inchinam unor dumnezei straini…, sa nu te invoiesti cu ei si sa nu asculti de ei si sa nu-i crute ochiul tau, nici sa te induri de ei, nici sa-i acoperi pe ei, ci sa-i ucizi”(Deut. 13, 6-8). Iudeii, privind numai la pacatele altora si critica unei fapte intinzand-o neintelegator la toate, pe cei ce ii socoteau gresind fata de vreo latura externa a Legii ii aduceau la capetenii, cugetand ca cinstesc si prin aceasta pe Datatorul Legii. Pentru aceasta cauza il cautau pe Iisus, zicand: „Unde este Acela?”. Iar, neputandu-L afla pe Acela, in locul Lui, l-au dus pe cel pentru care s-a savarsit minunea, intarind prin glasul lui acuza ca s-a calcat pentru el Legea de catre Cel ce l-a vindecat sambata. Ca nu putin s-au suparat pentru ca s-a pregatit lina sambata, ne-o arata clar fericitul Evanghelist. Caci, mentionand ca dovada aceasta fapta neinsemnata, adauga: „Si era sambata in ziua in care facuse fisus tina” (Ioan 9, 14).

„Deci iarasi il intrebau si fariseii cum a vazul” (Ioan 9, 15)

Il iscodesc despre modul vindecarii, aprinzand mai tare in ei focul pizmei. Il intreaba mult, neignorand, cum mi se pare, minunea. Si cum nu e cu totul absurd ca, desi cei ce l-au adus pe orb la ei au spus cauza aducerii, nu le-a ajuns aceasta pentru a acuza pe Hristos, ci il silesc si pe acela sa marturiseaca prin glasul propriu ceea ce s-a intamplat, crezand ca prin aceas­ta isi vor intari motivul defaimarii? Caci, ia seama ca nu-l intreaba numai sim­plu daca a fost vindecat, ci cauta sa afle mai degraba cum a vazut. Ei tineau sa auda ca: „A facut tina si mi-a uns ochii”. In aceasta socoteau prosteste ca sta calcarea Legii, caci, vazand ca au fost dispretuite legile de sus, aveau motiv sa se indigneze si cugetau ca trebuie sa invinuiasca pe Cel ce le-a dis­pretuit.

„Iar el le-a spus: A pus tina pe ochii mei si m-am spalat si vad”(Ioan 9, 15)

Primesc cu lacomie marturisirea minunii ca pe o hrana a pizmei si si-o insusesc ca pe o materie a furiei impotriva Lui. Invalidul de odinioara prezinta simplu intamplarea, laudandu-L intr-o marturisire scurta pe doctorul sau si, aratandu-se uimit de ceea ce s-a intamplat, socoteste ca pe un lucru minunat faptul ca, fiind uns de Acela cu lina ca si cu un leac neobisnuit, a fost facut sa vada. Dar socotesc ca a dat o mare insemnatate si un inteles subtire spusei: „A facut lina si a uns ochii mei”. Cineva l-ar putea vedea zicand prin aceasta: Stiu ca vorbesc la urechea unor pizmasi, totusi nu ascund adevarul. Ras­platesc cu multumiri pe Binefacatorul meu, facand ceva mai bun decat sa aleg tacerea necuvenita.
Voi cinsti prin marturisirea mea pe Doctor, Care nu S-a folosit de un mod obisnuit de vindecare, n-a facut acest lucru cu vreun cutit, prin taieturi (anatomice), n-a implinit ceea ce-mi era de folos prin amestecari de leacuri, nu S-a folosit de o metoda cunoscuta, ci a implinit aceasta fapta prin mijloacele aflate de o gandire neobisnuita: „A facut tina, a uns ochii mei, m-am spalat si vad”. E de admirat pe drept cuvant omul care adauga in chip folositor la cuvintele despre aceasta, ca pe o coroana, cuvan­tul „vad”. Numai ca nu spune si prin aceasta: Nu voi nega puterea Celui ce m-a vindecat, nu voi tagadui harul. Caci am ceea ce doream odinioara. Am fost vindecat eu, care eram orb de la zamislire, cel bolnav inca din embrion si din pantecele maicii mele, si vad, adica nu vad numai ochiul deschis acoperind in adanc intunericul, ci vad in mod real. Am in vaz cele ce le aveam inainte numai in urechi. imi straluceste lumina injur, lumina soarelui.
Ochiul meu este inconjurat de frumusetea unor vederi necunoscute inainte. De abia acum am cunoscut Ierusalimul si vad in el stralucind templul dumnezeiesc; vad in mijlocul lui sfantul altar si, daca ma aflu in afara partilor lui, privesc in jur toata Iudeea, si intr-o parte vad muntele, intr-alta, campia cu ierburi. Iar cand se apropie seara, frumusetea minunilor de sus nu scapa ochiului meu, nici spatiul luminat de stele, nici lumina aurita a lunii. Ma uimesc prin aceas­ta de maiestria Celui ce-a intins cerul, cunosc si eu pe Facatorul din fru­musetea fapturilor. Aceasta largime de vederi si bogatie de cuvinte o cuprin­de spusa lui, „vad”, urmata dupa: „a facut tina si a uns ochii mei”. Caci nu lipseste din vedere frumusetea, nici cuvantul nostru bisericesc. Le spune deci acestea, afirmand cu adevarat, pe cat ii era cu putinta, puterea de nedefaimat a Celui ce l-a vindecat, cel ce a fost miluit de Hristos, intrebat de preoti.

„Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata” (Ioan 9, 16)

Nu este de la Dumnezeu, spun aiurind, Cel care are puterea sa faca cele ale lui Dumnezeu! Caci, vazandu-L incununat pe Fiul cu masura egala a slavei cuvenite Tatalui, nu se rusineaza sa arunce asupra Lui in chip ne­bunesc acuza necredintei. Si, respingand minunea, opun Facatorului ei pizma lor si-L acuza fara teama de pacat pe Cel ce nu stie de pacat. Ba cred in chip neintelegator ca a calcat Legea prin miscarea indrazneata a unui singur deget sambata, desi ei luau boul de la iesle si-1 duceau la apa, ba ridicau cu multa osteneala, cum s-a scris, si oaia cazuta in groapa (Mt 12, 11); deci strecoara tantarul, dupa cuvantul Mantuitorului (Mt. 23, 24). Acesta era la ei un obicei des. Foarte nebuneste si cu disperare nu recunosteau minunea lui Hristos, nici nu voiau sa cunoasca din minunea Lui cine este El, ci il dispretuiau pen­tru calcarea sambetei si-L scoteau cu totul din familiaritatea cu Dumnezeu, socolindu-se pe ei ca au toata virtutea prin simplul fapt ca nu lucreaza si in ziua sambetei.
Deci ziceau ca El nu este de la Dumnezeu, desi trebuia sa inteleaga ca este Stapanul legilor Sale si ca este iubit si placut lui Dumnezeu a face bine si sambata si a nu lasa pe cel ce are nevoie de mila lipsit de nadejde. Caci, cand n-ar lauda cineva pe lucratorul celor bune, sau ce timp e mai tare ca vir­tutea? Dar aceia, desi admirau pe acel vechi Iosua care a cucerit Ierihonul sambata si a poruncit parintilor lor sa faca cele obisnuite biruitorilor, nedand vreo insemnatate odihnei de sambata (Iosua Navi 6, 1), pornesc impotriva lui Hristos si, pe masura rautatii lor, nu-L scot numai din slava cuvenita lui Dumnezeu, ci Il lipsesc si de cinstirea cuvenita sfintilor. Convinsi prin pizma lor sa-si inchipuie ca nu are in El nimic sfant, pe Cel ce aduce dreptate lumii si a venit la noi pentru aceasta de la Tatal il declara lipsit de evlavie.

„Dar altii ziceau: Cum poale un om pacatos sa faca astfel de semne? Si era dezbinare intre ei” (Ioan 9, 16)

Gandeau aceste lucruri mici, graind si gandind ca despre un simplu om. Dar altii, luand in seama minunea dumnezeiasca savarsita in timpul odihnei de sambata, se fac judecatori mai drepti. Caci, fara a socoti ca o greseala si ca un pacat ceea ce a facut sambata, cum nu-L inarmeaza impotriva celor porun­cite referitor la ea? Si ei spun aceasta printr-o judecata corecta, vazandu-L pe Iisus avand in Sine multa intelegere. Pentru ei se impune ca o marturisire sigura ca Dumnezeu n-ar da putere sa faca ceva bun celor ce dispretuiesc Legea dumnezeiasca si socotesc ca nimic cele randuite prin hotararea de sus. Deci, ca iudei, ei considera ca Dumnezeu I-a dat aceasta putere lui Hristos, desi a calcat Legea privitoare la sambata. Socotesc ca, facand un bine sambata, nu a facut un pacat si nici nu ar trebui sa spuna cineva ca odihna in aceasta zi e mai importanta ca lucrarea binelui. Si, de fapt, cum spune insusi Mantuitorul, levitilor li se ingaduie sa implineasca cele sfinte sambata si ocuparea cu aceas­ta nu le este spre paguba, ba, mai mult, nu le este fara pagubire oprirea de la ele. Caci i-ar putea invinui cineva ca jertfesc viteii sambata, sau ca savarsesc si celelalte feluri de jertfe? Ar fi mai degraba invinuiti daca n-ar implini cele ce tre­buie si sunt impuse de legile cultului. Daca deci sambata pot urca in chip neimpiedicat cu jertfele la dumnezeiescul altar pentru mantuirea unora, cum nu s-ar impartasi in mod si mai cuvenit unui om harul prin care se savarseste chiar o minune? Deci unii dintre iudei, ajutati printr-o cugetare dreapta sa judece drept, au lepadat ceata de pe ochii intelegerii proprie nepriceperii unui pagan, si se minuneaza de slava Mantuitorului, desi nu inca in mod cu totul cuvenit, fiindca spun inca despre El lucruri mai mici decat cele ce trebuiau, desi se despart de cei ce Il osandesc cu usurinta. Caci aceia, dand frau pizmei neevlavioase, si nu cugetarii cuvenite, isi atribuie puterea sa-L invinuiasca de faradelege; iar acestia, vazand drept firea lucrului, condamna nebunia acelora.
Dar in mod cuvenit ei voiesc sa spuna si altceva cand zic: „Cum poate un om pacatos sa faca astfel de semne?. Ei voiesc sa lupte pentru a lauda pesfinti. Caci daca admitem, zic, ca si cei ce obisnuiesc sa pacatuiasca se pot impodobi cu cele mai presus de lire si pot fi vazuti ca facatori de minuni, ce piedica ar fi ca si cei ce dispretuiesc pe Prooroci si nesocotesc pe fericitul Moise, nedandu-le nici un respect, sa fie recunoscuti ca savarsitori ai celor mai bune fapte? Si cei ce fac aceasta, lauda si slava parintilor pentru Hristos, primind cele ale Lui ca pe un motiv al iubirii fata de aceia.

„Deci zic iarasi orbului: Ce spui tu despre El, ca ti-a deschis ochii?”(Ioan 9, 17)

Fariseii socotesc ca gresesc cei ce prefera sa judece drept. Dar mie mi se pare ca au uitat cu totul pe Cel ce spune „Judecati judecata dreapta” (Deut. 1, 16). Caci, tinuti in lanturile pizmei, nu suporta vreun cuvant care cinsteste pe Hristos, ci-l resping ca pe unul care, sustinand minunea, vrea sa fie totusi de acord cu cei ce le sunt contrari. Si, ramanand la gandurile din capul lor, isi intorc cuvintele cu ingamfare spre omul care a fost vindecat si intreaba iarasi despre ceea ce au auzit de multe ori, numind din nou rau si pacatos pe Cel ce a lucrat sambata. Aratandu-se astfel si condamnand impreuna cu El pe orb, arata ca vor sa-si ascunda multumirile pentru scaparea de boala, temandu-se de mania lor si asa sa-l acuze impreuna cu el pe Cel ce l-a vindecat calcand legea sambetei. E neindoielnic ca acest gand al fariseilor e plin de viclenie. Caci ce ar fi putut slabi puterea minunii ca glasul unui nemultumitor? Sau cum nu ar fi fost Hristos lipsit de slava dumnezeiasca daca orbul ar fi fost invins de frica, sau daca ar fi negat harul, refuzand sa sufere ceva de la cei ce obisnuiesc sa aduca suparare? Si pizma e puternica in a convinge pe cei in care se naste, sa lucreze cu fierbinteala, chiar daca sfarseste in a fi luata in ras. Insa mintea scapata de aceste porniri invinge gandurile neintelepte, salvandu-si netulburata frumusetea ei, ramanand stapanita de ceea ce se cuvine si neiesind din granitele adevarului. Netrebnici si ingamfati sunt fari­seii, care socotesc pe cei ce s-au hotarat sa cugete si sa spuna cele drepte ca gresesc, si il silesc sa spuna cele ce nu se cuvin despre Cel ce cheama in mod minunat spre cele nadajduite pe cel gata spre multumire, ajuns prin minune aproape de cunoasterea luminoasa.

„Iar el a spus ca e proroc” (Ioan 9, 17)

Primesc o sageata ascutita in inima cei ce nu se conduc de ratiunea dreapta, ci se silesc sa vaneze numai ceea ce convine pizmei. „Caci nu castiga vicleanul prazi”, dupa cum s-a scris (Is. 49, 25), fiindca straduinta lor se abate de la ceea ce se cuvine si ceea ce aud pe neasteptate nu le implineste nadejdea. Caci aud: „Ca e proroc”. Cel vindecat, zicand acestea, socotea ca face bine, cugetand in acord cu altii. Caci cei ce priveau cu neintelegere la ceea ce s-a petrecut socoteau ca n-a putut face nimic din acestea un om pacatos. Deci cel asupra caruia s-a savarsit minunea, simtind parerea acelora, zice ca este prooroc. Caci, deoarece n-a aflat exact cine este Acela cu adevarat, urmeaza gandirii obisnuite a acelora. Fiindca era obiceiul lor de-a numi prooroci pe cei ce savarseau minuni, ca unii ce sunt prin aceasta marturisiti de Dumnezeu ca sunt buni. Deci, precum aceia, judecand drept, nu dispretuiau, din respect fata de sambata, marimea minunii dumnezeiesti si de aceea spuneau ca cel ce a facut aceasta nu e vinovat de pacat, la fel si acesta, parasind dispretuirea din pricina sambetei, Il inalta in slava pe Cel ce i-a daruit vederea, pe Care, punandu-L si in randul sfintilor, Il numeste proroc. De aceea socotesc ca nu dadea prea mare importanta poruncilor Legii. Caci altfel nu s-ar fi minunat atat de mult de El, nici nu L-ar fi socotit pe Doctorul lui in randul proorocilor, odata ce Acela a calcat parula opreliste a sambetei. Folosit deci de minune si intemeiat pe obiceiul mai inalt al iudeilor, acorda Facatorului minunii dreptul de-a se fi ridicat peste pazirea Legii, facandu-si nevinovata calcarea ei prin savarsirea unui bine.

„Dar n-au crezut iudeii despre el ca era orb si a vazut, pana ce n-au chemat pe parintii celui ce vedea. Si i-au intrebat pe ei, zicand: Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb? Cum deci vede acum?”(Ioan 9, 18-19)

Pizma puternica impotriva Celui ce a vindecat nu-i lasa sa creada in ceea ce marturiseau toti. Tiranizati de manie, se intereseaza prea putin de adevar. De aceea l-au silit intai pe orb sa spuna minciuni impotriva lui Hristos, iar acum, si pe parintii aceluia. Dar lucrul iese cu totul dimpotriva. Socotesc ca e cu totul de prisos ca aduc spre intrebare pe parintii fostului orb si, dintr-o nemasurata neintelepciune, necinstesc insasi Legea pe care ei vor sa o respecte si sa o apere. Caci cei mai apropiati l-au adus si ei pe cel mai inainte orb si, prezentandu-l celor ce-i intrebau, au declarat ca s-a nascut orb si au marturisit ca acum vede. Si pentru ca Legea declara limpede ca tot cuvantul e cunoscut ca adevarat pe baza a doi sau trei martori (Deut. 19, 15), ei n-au adus numai marturia a doi sau trei martori, ci au chemat si pe altii, rudenii ale celui vindecat. Dar sunt socotiti facand un lucru nelegiuit si nepriceput. Caci Legea nu este pentru ei nimic, odata ce se grabesc sa-si implineasca placerea lor.
Deci vom spune ca, deoarece minunea ii umilea fara voie prin marturisirea ei de catre vecini si prin glasul celui vindecat, fariseii au socotit ca pot convinge pe cei intrebati de ei sa nu respecte adevarul, ci sa spuna mai degraba parerea lor. Caci iata ce zic, intreband cu multa asprime: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb?”. Numai ca nu afirma ca le vor face toate relele si-i sperie cu necazuri nemasurate, cerandu-le sa spuna de nevoie si sila ceea ce voiau ei sa auda. Iar aceasta era: Nu s-a nascut orb. Caci unul era scopul necredintei lor: sa anuleze increderea multimii in Hristos si sa desfiinteze credinta celor ce Il afirmau fara sa-L cunoasca inca. Caci precum cei ce se straduiesc sa nimiceasca o cetate foarte intarita, o inconjoara de jur imprejur, asediind-o in toate felurile si cauta cand sa-i surpe temeliile, cand indreapta lovituri in turnurile ei din armele lor, asa si fariseii atotindrazneti asediaza minunea cu minciunile lor si nu lasa nefolosit nici un mod al necredintei. Dar nu puteau anula ca nereal ceea ce era cunoscut tutu­ror si nu puteau sterge din minti ceea ce era in admiratia multora.

„Au raspuns parintii lui si au zis: Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb. Dar cum de vede acum, noi nu stim. Inlrebati-l pe el, caci este in varsta. Va grai el insusi despre sine” (Ioan 9, 20-21)

Marturisesc ca adevar ceea ce nu era in nici un mod indoielnic si ceea ce nu se putea nega. Declara ca stiu ca e nascut din ei si nu neaga faptul nasterii lui din ei si spun limpede ca s-a nascut cu boala lui. Dar se retin de la isto­risirea minunii, lasand sa fie aratata aceasta de insasi firea faptei intamplate si socotind ca e mai potrivit sa lase pe fiul insusi sa spuna in ce mod s-a vin­decat. Caci frica de pericol poate retine pe cineva de la spusa a ceea ce se cuvine. De aceea, tremurand de teama cruzimii fariseilor, n-au respectat ceea ce bine s-a spus: „Lupta pana la moarte pentru adevar” (Eccl. 4, 28). Ei n-au facut aceasta, caci saracul este fricos totdeauna. Neputand sa se opuna altora din pricina saraciei, se retrage de multe ori in tacerea nedorita si in rabdarea silita. Caci, apasat mereu de povara saraciei, nu voieste sa fie impovarat si de alte rele. Aceasta s-a intamplat si parintilor orbului, desi cuvantul lor nu voia sa se abata de la adevar. Caci, desi ei cunosteau mai bine pe cel nascut din ei decat se cunostea el insusi, totusi pe Doctor Il cunostea mai bine el decat parintii, prin experienta ce o avea din trairea minunii. Deci marturisesc clar ceea ce stiu, ca unii ce sunt chemati sa faca aceasta in mod cuvenit. Dar despre ceea ce putea spune mai adevarat acela, avand despre aceea o cu­nostinta mai exacta, cer sa fie intrebat acela insusi. Si nu mi se pare ca adauga fara gandul la Dumnezeu, la cuvintele lor: „caci este in varsta”.
Caci dezaproba prin aceasta necredinta fariseilor. Findca cel ce a dobandit vederea are de la vreme si de la varsta puterea de-a cugeta, cand vorbeste despre minu­nea aceasta si despre modul in care s-a savarsit cu el, si nu va vorbi cu o minte copilareasca, ci va grai bine, dintr-o minte inaintata, si va sti sa laude cum se cuvine cele ce voieste. Din aceasta se va putea vedea in mod necesar necre­dinta nerusinata a fariseilor. Caci se va arata ca nu cred nici celor apropiati, nici orbului insusi si ca el nu spune acestea nici dintr-o minte slaba, nici lunecand cu usurinta dintr-o intelegere copilareasca intr-o graire mincinoasa, ci avand o varsta care nu ignora firea lucrurilor.

„Acestea le-au spus parintii lui, fiindca se temeau de iudei. Caci iudeii planuisera ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristosul, sa fie dat afara din sinagoga” (Ioan 9, 22)

Bine si potrivit le spune Domnul nostru Iisus Hristos fariseilor: „Vai voua, invatatorilor Legii, ca ati luat cheia cunostintei si voi nu intrati si pe cei ce vor sa intre ii opriti” (Lc. 11, 46). Sa spuna iarasi iubitorul de Dumnezeu daca nu vede in cele afirmate frumusetea adevarului. Fiindca nu va minti vre­odata Hristos. Caci iata ca, pe langa faptul ca nu se grabesc sa invete pe nimeni despre venirea Lui, ii sperie si pe cei ce Il pot cunoaste din stralucirea faptelor Lui, cu o teama greu de suportat, si prin salbaticia lor silnica ii impiedica sa marturiseasca pe Cel ce isi arata puterea in minunile Lui. Caci nu se rusineaza netrebnicii sa scoata pentru aceasta clin sinagoga pe cel recunoscator si care de aceea e si dispus sa creada, folosindu-si puterea pen­tru a instraina intr-un mod oarecare pe cel ce se lipeste de Dumnezeu si pen-tru a indemna pe Domnul tuturor sa-Si indrepte mania impotriva dusmanilor lor. Dar minunatul Evanghelist ii apara si zice ca cei intrebati au fost biruiti de frica si de aceea n-au voit sa spuna ca Hristos a vindecat pe cel nascut din ei, ca, dezvaluind marimea urii iudeilor, sa o faca cunoscuta si celor de dupa ei. Caci, ce poate fi mai neomenesc ca fapta care pricinuieste pedepse celor recunoscatori pentru binele ce li s-a facut si duce spre trebuinta de-a fi osanditi cei ce au cunoscut pe Cel vestit prin Lege si Prooroci? Dar vom afla din Sfintele Scripturi ca nu e necunoscuta Sfintilor Prooroci gandi­rea necredincioasa a iudeilor.
Caci se zice: „Cel ce cerci inima si rarunchii” (Ps. 7, 9), strabatand pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evr. 4, 12), Caruia Ii sunt goale si descoperite (Evr. 4, 13). Vai, fii razvratiti! „Acestea zice Domnul: Facul-aii sfat, si nu prin Mine, si tocmeli, nu prin Duhul Meu, ca sa adaugati pacate peste pacate” (is. 30,1). Caci cel ce zice ca Domn este Iisus, zice numaidecat in Sfantul Duh, dupa cuvantul lui Pavel (I Cor. 12, 3). Dar cugetand cineva cele opuse nu o face in Duhul Sfant, ci va grai mai degraba in Belzebut. Deci nu pzin Sfantul Duh sunt tocmelile iudeilor, caci au adaugat pacate peste pacate. Iar prin aceasta si-au atras inainte de toate pieirea capetelor lor. Dar au transmis-o si altora prin impiedi­carea acelora de a marturisi pe Hristos. Caci fapta lor este plina de extrema necredinta. Si de ei zice Psalmistul ca se afla intr-o stare de pacat si lipsita de orice folos: „Doamne, intru mania Ta ii vei tulbura pe ei si-i va manca pe ei focul. Rodul lor il vei pierde de pe pamant si samanta lor dintre aii oamenilor, ca s-au abatut spre rele, au cugetat sfaturi care nu vor putea sa stea”(Ps. 20, 10-12). Caci n-au putut sa dea tarie sfatului lor cel opus lui Dumnezeu, desi au incercat de multe ori si prin zeci de mii de moduri sa faca sa dispara slava lui Hristos. Caci I-au intors spatele, adica au iesit de la fata si din ochii Stapa-nului tuturor. De aceea, cu dreptate veti umbla in lumina focului vostru si in flacara de care ati ars.

„Deci cm chemat a doua oara pe omul care fusese orb si i-au zis lui: Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul Acesta este pacatos” (Ioan 9, 24)

Neputand sa impiedice pe om sa vorbeasca bine despre Hristos, incearca prin alt argument sa obtina aceasta si se grabesc sa-l atraga spre scopul lor printr-un mijloc bland. Neamintind deloc de Hristos, nici declarandu-L Doctor, uneltesc prin multe cuvinte sa-l convinga cu multa viclenie sa atribuie lui Dumnezeu slava pentru minunea savarsita.
Prefacandu-se prin aceasta ca sunt evlaviosi, ii cer sa simta si sa creada impreuna cu ei, desi ei sunt stapaniti de cea mai mare necredinta, si declara pacatos pe Cel ce a venit spre nimicirea pacatului. Si, neaducand nici o dovada a barfirii, ci insusindu-si si cugetand ceva mare si inalt despre ei, si prin aceasta socotindu-se indreptatiti sa invete poporul, ii poruncesc sa le acorde credinta pentru importanta persoanelor lor si sa-i asculte din obli­gatie. Caci prin cuvantul „noi stim”, se arata stapaniti de o mandrie asemenea cu a celor ce nu-si cunosc mintea si nu cred ca au mereu de invatat. Dar si aceasta ne face sa ne miram de mintea prostita a iudeilor. Caci, poruncind sa se atribuie lui Dumnezeu slava pentru minune, ca singurul lucrator prin putere proprie al acestor fel de fapte, totusi Il condamna pe Dumnezeu, si nu numai ei, ticalosii, ci silesc si pe altii sa cugete ca ei.
Fiindca atribuind numai cunostintei lor faptul de-a sti sigur ca Hristos e pacatos, nu isi dau seama ca au in capetele lor cugetarile cele mai rele. Caci, obisnuiti fiind sa se laude cu invataturile castigate din Lege si impovarati din greu de Sfintele Scripturi, vor plati cu pedeapsa mai mare pentru cele pe care le stiau despre taina lui Hristos, prefigurata si graita in multe feluri in Lege si Prooroci, dar prin multa nepasare si-au atras nestiinta, desi stiau exact ceea ce trebuia sa faca si sa vrea cu toata ravna. Fiindca trebuia sa indrume mintea turmelor ca sa cu-noasca tainele privitoare la Hristos si sa incerce sa invete mai degraba pe altii ca sa afle ceea ce trebuia sa afle. Dar cei largi in vorbe si tari in mandrie, strigand cu multa ingamfare: „Noi stim”, resping cuvintele Legii, socotind, ca alt norod, ca cele ale lui Moise si ale proorocilor nu sunt nimic.
Caci nu iau in seama cele vestite prin glasul proorocilor despre vremea venirii Domnului nostru Iisus Hristos. „Caci atunci, zice, se vor deschide ochii orbilor si vor auzi urechile surzilor. Atunci va sari schiopul ca cerbul si va a limpede limba gangavilor”(Is. 35, 5). Caci s-a tamaduit slabanogul in cristelnita Vitezdei, dupa ce a vietuit treizeci si opt de ani in neputinta lui, precum s-a scris (In 5, 1 s. u.), la un singur cuvant al Mantuitorului, parasind patul si sarind ca un cerb. Dar, in loc sa se minuneze de Iisus pentru aceasta, se plangeau ca a calcat sambata si, sustinand ca a nesocotit Legea, respingeau prin speculatii harul minunii. Fiind scos demonul, a vorbit mutul. Dar aceia s-au rostogolit intr-o neintelegere atat de mare, incat n-au dobandit nici cel mai mic folos din aceasta. A vazut orbul, s-a implinit prevestirea prooroceasca, cuvantul cel prin Duhul a ajuns la capat. Si ce-au facut? Iarasi bolesc aceia vazand acestea, declarand pacatos pe Cel ce straluceste dumnezeieste si arata prezent ceea ce se astepta de vreme indelungata sa vina de sus.

„Deci a raspuns acela: De este pacatos, nu stiu. Una stiu: ca, fiind orb, acum vad”(Ioan 9, 25)

Un har indoit a primit, precum se vede, orbul de odinioara, de la Hristos: i s-a deschis impreuna cu ochii trupului si mintea. Si precum soarele nostru da lumina ochilor trupesti, lumina cea prin Duhul se salasluieste ca o raza spirituala in cele dinlauntrul si ia loc in inima. Caci auzi cum, din multa iubire fata de Hristos, se opune rautatii capeteniilor si numai ca nu-i loveste in mod cuvenit pe cei imbatati si lepadati. Si, impletind cuvantul cu un respect core­spunzator si acordand treptei invatatorilor cinstirea datorata, spune cu sme­renie: „De este pacatos, nu stiu”. Dar pentru aceasta nu afirmam ca omul nu stia ca Hristos nu era pacatos, ci socotim ca el raspunde acelora acestea: N-are decat sa spuna cineva aceasta. Dar, silit fara voie sa aud cele ce nu trebuie, nu pot defaima pe Binefacatorul meu si nu sunt de acord cu cei ce voiesc sa necinsteasca pe Cel caruia I se datoreaza toata cinstirea. Nu voi numi pacatos pe Facatorul unei astfel de minuni, nu voi rosti o sentinta rea fata de Cel ce poate sa savarseasca cele ale lui Dumnezeu. Minunea pe care-o vad in mine nu ma lasa sa consimt la cuvintele voastre. Caci eram orb si vad. Nu am crezut pentru ca am auzit vorbind pe altul de faptele Lui; nu sunt cucerit de povestiri straine, nu ma minunez de fapte savarsite cu altii. Eu insumi, zice fostul orb, vazand, am devenit dovada puterii Aceluia, aratand in mine fru-musetea iubirii Lui de oameni. Acestea socotesc ca se cuvine sa se inteleaga din cuvintele celui ce a vazut. Caci, spunand: „De este pacatos, nu stiu”, a adaugat indata: „Una stiu: ca, fiind orb, acum vad”. Deci nu adauga o simpla expunere, ci un argument foarte intelept.

„I-au zis deci lui iarasi: Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?”(Ioan 9, 26)

Se intereseaza iarasi si intreaba despre modul minunii, nefacand acest lucru cu inima buna si cu dorinta buna de invatatura, ci, desi lasau in afara de orice critica si de orice cuvant rau pe Hristos cel laudat de toti, reiau toate acestea socotind ca omul nu va spune aceleasi lucruri, ci se va clatina cumva in explicarea faptei si va spune ceva contrar celor de dinainte, iar ei» folosindu-se de vreo contrazicere in ceea ce spune acela, sa-l descopere ca pe un nascocitor si mincinos. Caci staruiau in multa neintelegere si cugetau la ceea ce s-a savarsit cu gandul ca macar in simplele cuvinte ale omului vor afla vreo contrazicere. Fiindca cei ce nu renunta sa urasca pe nedrept voiesc sa ameteasca pe ceilalti cand se intereseaza de ceva ce li s-a intamplat si soco­tesc ca nu li s-a intamplat aceasta cu adevarat. Ei voiesc sa auda nu o data, ci de multe ori aceleasi lucruri de la cei ce le istorisesc, ca sa-si intarate iarasi mania, devenita mai putin vie, impotriva acelora. Caci constiinta ne umileste mereu privind cele din noi si nu inceteaza sa ne acuze de nedreptate, chiar daca o anumita impatimire ne face dulce tendinta de-a nedreptati. Deci il instiga pe cel vindecat sa repete iarasi fara sa vrea si sa revina prin aceleasi cuvinte, indemnandu-se unii pe altii sa observe de nu cumva s-a facut ceva contrar Legii prin minunea dumnezeiasca savarsita sambata. Caci constiinta potoleste por­nirea salbatica din ei, opunandu-i o mustrare, asemenea unui frau.

„Le-a raspuns: V-am spus adineauri si n-ati auzii? De ce voiti sa auziti iarasi?”(Ioan 9, 27)

E un lucru de prisos, zice, sa vorbesc iarasi urechilor neascultatoare. Degeaba ma intrebati de multe ori despre acestea, voi, care nu va folositi cu nimic. Caci, desi ati aflat si v-ati putut convinge, imi porunciti sa repet din nou aceleasi cuvinte fara nici un folos, precum imi arata experienta. Prin acestea cel vindecat ii mustra pe farisei ca nu inteleg nimic, deoarece isi intorc, pre­cum s-a scris, urechea de la adevar (II Tim. 4, 4) si, infuriati fara motiv pentru calcarea Legii, poruncesc celui ce voieste sa laude pe Facatorul minuni: sa primeasca rolul de acuzator, in loc sa-l lase sa fie un admirator al lui Iisus. Acesta era cu adevarat scopul lor. Caci le era cu totul indiferenta si fara nici o importanta calcarea Legii. De aceea, parasind judecata dreapta, se gandeau numai la ceea ce le placea lor, desi declarau ca se gandesc la Dumnezeu, Care zice: „Buzele preotului vor grai si vor pazi judecata; si vor cere Legea din gura lui” (Mal. 2, 7).
„Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?”(In 9, 27) A marturisit clar, fara nici o retinere, ca el s-a facut ucenic, chiar daca nu prin cuvant, caci prin minune a crezut, prin faptul ca a capatat vederea in chip minunat dorind sa fie unul dintre cei ce primesc invatatura. Caci, zicand catre aceia: „Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?”- desi isi ascunde mai intai intentia de a se face si apoi faptul de a deveni ucenic -, se gandeste in­tr-un fel oarecare, inainte de credinta deplina, la cuvantul: „in dar ati luat, in dar sa dati”, deci arata ca e pregatit cu mult belsug sa-i indemne si pe aceia in mod neobosit sa se gandeasca la ceea ce le este de folos. Deci s-a gandit foarte bine la spusa din cartea Pildelor: „Vorbeste la urechile celor ce aud” (Pilde 25, 9).
Prin acestea pare sa le dea de inteles ceva ascuns. Si ceea ce este aceas­ta, voi spune pe scurt. Erau unii dintre capetenii care recunosteau ca este cu adevarat Hristos Cel ce a facut minunea, dar, tinand ascunsa in ei aceasta cunostinta despre El, ea ramanea necunoscuta de cei multi. Aceasta ne-o va marturisi si insusi inteleptul Evanghelist, zicand: conducatorii cunosteau ca El este Hristosul, dar n-o marturiseau din pricina fariseilor. Dovada despre aceasta o da si Nicodim, zicand direct catre Domnul nostru Iisus Hristos: „Rabbi, stiu ca ai venit de la Dumnezeu si ca nimeni nu poate face minunile pe care Tu le faci, daca nu este Dumnezeu cu el” (In 3, 2). Stiau deci aceasta unii dintre conducatori si cuvantul despre aceasta circula prin tot Ierusalimul si multimea iudeilor banuia ca fariseii stiau, dar ca nu voiesc sa marturiseasca din pricina rautatii si a pizmei. Iar ca si acest lucru era adevarat, o vom arata din Scripturile evanghelice.
Caci insusi fericitul Ioan, care se afla in templu cand invata Iisus si spunea cele ce pareau, dupa judecata ascultatorilor, ca nesocotesc Legea, zice despre capeteniile iudeilor ca nu faceau nici o mis­care, ba nici nu indrazneau sa spuna vreun cuvant, cand El nu inceta sa spuna cele ce se abateau de la Legea Veche. Totusi, erau priviti cu banuiala de catremultime, asa cum ni se spune si aici. Si, de fapt, precum s-a scris, unii dintre ierusalimiteni ziceau: „Nu este Acesta Cel pe Care cauta sa-L ucida? Iata ca acum vorbeste pe fata si nimic nu-i zic. Nu cumva Acesta este Hristos?” (In 7, 26). Numai ca nu spune Evanghelistul ca invatatorii stiau ca El este cu adevarat Hristos. Caci, desi se gandeau cu multa indrazneala sa-L ucida si vorbeau despre aceasta, uneori se fereau de cuvintele directe. O astfel de banuiala fiind deci raspandita in tot Ierusalimul, stia de ea si fostul orb, si avea in urechi cuvantul despre aceasta. Pe drept cuvant deci, dandu-i in oare­care fel pe fata, zice: „Oare imi porunciti in zadar sa repet aceleasi cuvinte si sa laud in oarecare fel minunea, sau cereti cu placere istorisirea ei, insetand sa va faceti ucenicii Lui, dar va temeti sa va umiliti unul pe altul si preferati rusinea nerecunostintei, cunostintei cele atat de minunate?”.

„Si l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenicul Aceluia, noi suntem ucenicii lui Moise” (Ioan 9, 28)

Evanghelistul surade oarecum spunand aceasta. Caci vede pe cei che­mati la preotie cazuti in atata prostie, incat socotesc un lucru atat de venera­bil, cum e indrumarea de catre Hristos, ca obiect de ocara, desi unii dintre sfinti o cauta cu iubirea cea mai mare. Caci unii spun: „Cat de dulci sunt cuvintele Tale limbii mele, mai mult decat mierea in gura mea” (Ps. 118,103). Altul iarasi spune Domnului nostru Iisus Hristos despre cei ce nu cred in El: „Pierde-i pe ei, si va fi cuvantul Tau mie spre veselie si bucurie inimii mele” (Ier. 15, 16). Deci, neschimband nimic din aceste sfinte cuvinte, socotesc vinovat pe cel invatat de Hristos, Care declara dogmele adevarate contrare lor. Il fac invatator al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. Si de fapt nea­murile au fost luminate de Hristos prin invatatura evanghelica, iar Israel a murit in tipurile date prin Moise si s-a scufundat in umbra literei. De aceea Pavel zice despre ei: „Caci pana azi, cand se citeste Moise, sta un acopera­mant pe inima lor” (II Cor. 3, 15). Si nu e nici o indoiala ca am infatisat isto­ria privitoare la orb ca pe un chip pentru neamuri. Caci cele spuse despre el in chip, s-au stramutat in adevarul cu privire la ele. Dar e de notat si aceea ca osanda aruncata asupra orbului din cauza lui Hristos este un lucru placut si plin de toata slava. Caci cei ce nu se feresc sa-i prigoneasca pe iubitorii lui Hristos prin cele ce socotesc ca ii intristeaza, ii inveselesc fara sa stie, declarandu-i mai degraba luminati prin cele care socotesc ca i-ar injosi. Caci nenorocitii de farisei isi coboara capetele lor, si nupe Hristos, cand spun despre orb ca e ucenic „al Aceluia”. Fiindca isi sporesc ingamfarea, cand zic: „Iar noi suntem ai lui Moise”.

„Noi stim cei lui Moise i-a grait Dumnezeu. Iar pe Acesta nu-L stim de unde este”(Ioan 9, 29)

Mandrindu-se iarasi, avand ca arma nebunia lor obisnuita si foarte iubita, si bazandu-se pe o nerusinare neinfranta, declara: „Noi stim”. Iar adaugand: „ca lui Moise i-a grait Dumnezeu”, prin aceasta socotesc ca cinstesc pe Moise, dar de fapt il defaimeaza, nedand nici un pret invataturilor aceluia. Caci con­damna cu neintelegere pe Cel pe Care inca nu-L cunosc, mai bine-zis II necin­stesc dupa ce L-au cunoscut, desi Legea declara ca nu e ingaduit vreunora sa faca si sa spuna ceea ce nu e drept si nu se cuvine.
De fapt ei zic iarasi aceasta: E lucru recunoscut ca Dumnezeu a grait catre Moise. Nici o ratiune nu indeamna la indoiala ca prin el s-au dat unele legi si ca el a stabilit normele pentru fiecare lucru din cele ce trebuie impli­nite. De aceea, nesocoteste Sfintele Scripturi cel ce cugeta contrar aceluia si calca porunca privitoare la sambata. S-a facut o vindecare sambata. Pe Cel ce a facut aceasta nu e drept a nu-L cunoaste ca vrednic de osanda. Deci cu drep­tate spunem ca n-a pazit legea dumnezeiasca. Astfel, cand spun despre Hristos: „Nu-L stim de unde este”, nu spun aceasta ca nestiind cine sau de unde este. Caci in alt loc au marturisit clar cele privitoare la El: „Nu este Acesta fiul teslarului, al carui tata si a carui mama ii cunoastem? Cum deci ace ca: M-am pogorat din cer?” (Mt. 13, 55).
Deci nu luam in inteles de necunoastere cuvantul: „Nu-L stim de unde este”, ci vom privi aceasta ca rod al ingamfarii lor. Ei spun acest cuvant dis-pretuindu-L si socolindu-L ca pe nimic. Ba se arata voind si aceasta: sa ne convinga ca, cugetand ceea ce se cuvine, sa trecem la o patrundere mai sub­tire. Zicand: „Stim ca Dumnezeu a grait lui Moise”, afirma: Deci vom crede fara sovaiala celor spuse prin el si vom pazi cele poruncite de Dumnezeu, dar pe Acesta nu-L stim. Caci n-a grait prin El Dumnezeu, nici n-am cunoscut asa ceva prin El. Dar fariseii, desi erau obisnuiti cu o intelepciune aparenta si se laudau mult cu cunostinta cuvintelor dumnezeiesti, nu se gandeau si la aceea ca Dumnezeu -Tatal, prevestind prin preainteleptul Moise ca va veni la vremea Sa Iisus, zice: „Proroc ca pe tine voi scula dintre fratii lor si voi da cuvantul Meu in gura Lui si va grai lor cum voi porunci Lui. Si pe omul care nu va asculta cele ce va grai Prorocul acela in numele Meu, Ma voi razbuna pen­tru El” (Deut. 18, 14-15).
Deci cu dreptate ar putea spune cineva iudeilor: Voi, care spuneti doar ca nu stiti decat sa ascultati, daca va lasati convinsi de cuvintele lui Moise, fiindca lui i-a grait Dumnezeu, de ce nu faceti aceasta si cu Hristos, pe Care II auziti zicand: „Cuvintele pe care Eu le graiesc nu sunt ale Mele, ci ale Tatalui Care M-a trimis” (In 14, 21). Si iarasi: „De la Mine nu graiesc, ci Tatal, Care M-a trimis, El Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa graiesc” (In 14, 10). Deci cuvintele fariseilor sunt minciuna si nascociri ale unor cugetari desarte. Daca din pricina aceasta spun ca trebuie sa ur­meze lui Moise, fiindca i-a grait Dumnezeu, de ce nu cugeta acestea si despre Hristos, Care a spus clar cele pe care le-am amintit adineauri? Cinstind pe de o parte Legea si facandu-se ca o socotesc vrednica de respect pentru pla­cerea lui Dumnezeu, pe de alta parte o dispretuiesc, nevrand sa primeasca ceea ce este mai potrivit timpului. Aceasta o faceau cu Hristos pentru icono-mia Lui in trup, desi era prevestit ca Prooroc.

„A raspuns omul si a zis lor: Aceasta este minunea, ca voi nu stiti de unde este, si El mi-a deschis mie ochii”(Ioan 9, 30)

Sunt uimit, zice, cand spuneti ca nu cunoasteti pe Cel dovedit plin de atata sfintenie si putere dumnezeiasca prin cele ce le-a lucrat! Si faceti aceas­ta socotindu-va ca stati nedespartiti langa Dumnezeu si ca va bucurati de Sfintele Scripturi si ca ati fost insarcinati cu conducerea si cu grija de-a fi buni. Caci cui i s-ar cuveni sa cunoasca bine pe facatorii de minuni prin Dum­nezeu, daca nu celor randuiti ca preoti si carora li s-au dat in grija tainele vrednice de respectat? Deci, zicand ca se mira de ei, care se afirma necu­noscatori ai Celui ce a savarsit cu el o minune dumnezeiasca, atat de vrednica de respect si de extraordinara, ii cearta indirect ca sunt atat de departe de sfintenie si de simtirea evlaviei, incat marturisesc ca nici nu cunosc deloc pe Sfantul adevarat, adica pe Hristos.
Caci, daca tinem seama de ratiunea care ne e proprie, trebuie sa recu­noastem ca adevarata si spusa ca toata vietatea iubeste ceea ce-i este aseme­nea. Dar atunci, cum, daca sunt sfinti si buni, refuza sa se alipeasca de Cel sfant si bun? Deci spusa de mai sus cuprinde o mustrare evidenta a purtarii fariseilor. Caci socotesc ca intelegerea celor ravnitori doreste sa se adauge la cele ce se vad, ca prin ea sa se vadeasca mai clar ceea ce este ascuns in ele. Si ce era ascuns aici? in toata Iudeea era raspandit zvonul despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dar ca despre un prooroc. Caci asa II prevestise Legea ca va veni, zicand: „Proroc va scula voua Dumnezeu din fratii vostri” (Deut 18, 18). Dar aveau nadejdea ca, aratandu-Se la vremea Sa, le va grai lor cele mai presus de Lege, si, implinind vointa Datatorului Legii, ii va invata cele ce se cuvin si mai mult. Si sa nu te miri daca exista la iudei aceasta nadejde si astfel de vorbire, odata ce si la cei de alt neam era raspandita o astfel de nadejde. Femeia samarineanca zice: „Stiu ca vine Mesia, Care se numeste Hristos.
Cand va veni Acela, ne va vesti noua toate” (In 4, 25). Deci stiau iudeii foarte clar ca va veni Hristos, caci El este Mesia, si El va descoperi voia mai inalta a lui Dumnezeu, ba, pe langa aceasta, va deschide si ochii orbi­lor. Caci a fost marturisit astfel de catre Isaia, care a spus clar: „Ca atuncise vor deschide ochii orbilor” (Is. 35, 5). Dar circula in Ierusalim si alt cuvant. Deoarece proorocul Isaia a spus ca Fiul negrait al lui Dumnezeu-Tatal este necunoscut, zicand: „Iar neamul Lui cine-1 va spune?” (Is. 58, 8), iudeii, su­cind intelesul acestei spuse in sensul gandit de ei, declarau ca Hristos nu se va cunoaste deloc, nestiind nimeni de unde este, desi dumnezeiasca Scrip­tura ne va arata deplin nasterea Lui dupa trup, spunand de aceea: „Iata Fecioara in pantece va avea si va naste Fiu” (Is. 7, 14). Dar, pentru ca iarasi mintea iudeilor era anevoie de calauzit spre intelegerea celor necesare si socoteau ca Hristos nu se va cunoaste, nu e greu de-a vedea din cele aratate de fericitul Evanghelist Ioan ce ziceau ierusalimitenii despre El: „Deci ziceau unii dintre ierusalimileni: Nu este oare Acesta pe care-L cautau sa-L ucida? Si iata ca vorbeste pe Iata si ei nu-Izic nimic. Nu cumva au cunoscut capeteni­ile cu adevarat ca Acesta este Hrislos? Dar pe Acesta il stim de unde este. Insa Hristosul, cand va veni, nimeni nu stie de unde este”(Ioan 7, 25-27).
In timp ce iudeii cugetau in chip neintelegator unele ca acestea despre Hristos, orbul de mai inainte a primit indata de la minune intelegerea Lui si numai ca nu rapeste spre intarirea cugetarii sale cuvantul fariseilor. „Caci acesta, zice, e lucru de mirare, ca nu stiti de unde este, si El mi-a deschis ochii”. Vad doua minuni, zice, si foarte clare, care-mi confirma ca El este Hristos. Caci nici nu stiti de unde este, dar El deschide ochii mei. Deci El este in mod clar Cel prevestit prin Lege si marturisit prin glasul proorocilor.

„Stim ca pe pacatos nu-l asculta Dumnezeu. Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta”(Ioan 9, 31)

Stiind intr-un fel oarecare de mai inainte de prezicerile proorocilor si vazandu-le implinite, constatand si ca ei nu stiu de unde este Hristos, si ca prin El s-au deschis ochii orbilor, din toate isi aduna siesi ajutoarele pentru credinta. Dar la acestea mai adauga si un alt temei. Deci din aceste multe temeiuri ce se impun spre marturisire, cautarea lui folositoare si cuvenita il determina sa ajunga la o concluzie de Dumnezeu iubitoare. Cugetand cele bune, el afirma ca Dumnezeu cel iubitor de dreptate si de virtute nu asculta niciodata pe iubitorii de pacat. Si considera aceasta concluzie ca pe una care trebuie admisa in mod neindoielnic si care nu poate fi in nici un fel contrazisa. In baza ei, cei obisnuiti sa cinsteasca pe Dumnezeu vor asculta pe Domnul tuturor. Scopul acestei concluzii se refera la Hristos, dar poate avea si un ca-racter mai larg, avand o semnificatie generala. Caci, precum am aratat inainte, fostul orb are o intelegere mai modesta despre Hristos, intrucat n-a aflat mai exact ca este Dumnezeu dupa fire si de aceea cugeta si vorbeste despre El ca despre un prooroc, despre care se poate vorbi cu evlavie. Dar ceea ce spune se potriveste lui Hristos, caci El este Dumnezeu dupa fire si, ca atare, cere slujirea de la cei evlaviosi ca jertfa duhovniceasca.

„Din veac nu s-a auzii sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere”(Ioan 9, 32)

Foarte indignat, precum se vede, indurerat de defaimarea lui Hristos si intristat la culme, deoarece, osandindu-l, i-au zis: „Tu esti ucenicul Aceluia, iar noi suntem ucenicii lui Moise”, fostul orb se grabeste sa-L apere pe invatatorul sau si opune celor facute de Moise faptele stralucitoare ale Mantuitorului nostru, aratand ca, pe cat este de mare in fapte minunate, pe atat este mai inalt in cele bune. Caci oare nu e necesar ca Cel ce savarseste lucruri mai mari sa fie mai inalt si in slava? Da, fara indoiala. Si arata aceasta indata, amintind vechea proorocie care a prevestit despre prezenta lui Hristos, zicand: „Atunci se vor deschide ochii orbilor”. Si nimeni n-a savarsit inainte o astfel de minune. Acest lucru s-a implinit numai prin El, pe Care voi nu-L cunoasteti, deoarece nu va sfiiti sa-L numiti pacatos. Desi s-a aratat o mare ceata de Sfinti Prooroci, si Sfintele Scripturi ne infatiseaza cete nenumarate de drepti, dar „din veac nu s-a auzit ca cineva sa fi deschis ochii unui orb din nastere”. Deci nu este Acesta Hristosul Care S-a aratat in frun­tea vestirilor proorocilor, Care a dus la implinire cele anuntate odinioara? Caci claca nimeni afara de El n-a deschis ochii orbilor, ce se va opune credintei in El? Ce va opri marturisirea Lui? Sau cum, lipsind orice indoiala, nu ne va arata calea cea mai sigura spre cunoasterea tainei Lui?
Deci tamaduitul se face si prin acestea aparatorul Mantuitorului Hristos. Si observa cu cata maiestrie isi tese cuvantul apararii! Caci era fapta foarte curajoasa sa spuna ca Hristos este mai mare si mai stralucitor decat Moise si prorocii. Dar nu era greu nici sa inteleaga ca fariseii, suparati de aceasta, voiau sa lupte, pe de-o parte pentru apararea sfintilor, care ar fi fost dispre­tuiti, pe de alta incercau sa pedepseasca pe acest om, ca nu cumva, fiind vazut de toti, sa fie o dovada a slavei lui Hristos si un chip al puterii Lui dum­nezeiesti. De aceea, ferindu-se de mania lor si ocolind planul lor de ucidere, intoarce cuvantul sau spre indicarea a ceva general, folosind expresia „din veac”, nespunand precis cu cine s-a savarsit fapta implinita de Hristos pentru el. Iar prin aceasta n-a indicat nimic altceva decat ca Hristos este mai mare si mai slavit decat toti, caci a aratat prin fapte o astfel de putere, cum n-a avut nici unul dintre sfinti vreodata. Incununeaza deci pe Doctorul sau prin superioritatea Lui fata de toti, folosind ca dovada ceea ce nu s-a facut si nu s-a implinit de catre altii. Iar aceasta a fost inlaturarea orbirii sale.

„Daca n-ar fi Acesta, de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic”(Ioan 9, 33)

Cel ce vede acum si a fost eliberat in mod minunat de vechea orbire patrunde adevarul mai mult decat cei invatati prin Lege. Caci, iata, s-a folosit de foarte multe si intelepte cuvinte ca sa dovedeasca falsa si reaua gandire a fariseilor. Fiindca au spus, lipsiti de minte, despre Hristos: „Nu stim de unde este”, ii mustra iarasi cu hotarare, ca pe unii ce cugeta in chip pacatos cand spun ca nu cunosc deloc pe un astfel de Facator de minuni, odata ce le e tuturor evident ca nu poate sa faca ceva din cele ce se savarsesc prin lucrarea dumnezeiasca Cel ce nu este de la Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu face ase­menea lucruri numai prin sfinti. Altuia, sau celui ce n-a ajuns la credinta in El, nu ii da vreodata puterea sa se imbrace in astfel de slava. Sa spuna deci fariseul lipsit de minte, care este deosebirea in fata lui Dumnezeu intre sfant si intinat, intre drept si pacatos, intre cel lipsit de evlavie si iubitorul de Dumnezeu. De va spune ca fiecare straluceste neschimbat prin fapte egale, nefiind nici o deosebire intre ei, toate se confunda si vom spune cu dreptate ceea ce s-a scris: „Oare ajunge sa-I slujim Lui? Sau ce folos avem sa ne intal­nim cu El?” (Iov 21, 15). Caci daca, precum a zis careva dintre poetii elini: „Ramane la fel si cel ce lupta pentru cele rele” (Homer, Iliada, K, 318) si se afla in aceeasi cinste cel rau si cel bun, cum nu e lucru desert sa se suporteosteneli neplacute pentru virtute? Dar nu vom cugeta ca asa stau lucrurile in realitate. Caci zice Dumnezeu: „Pe cei ce Ma slavesc pe Mine ii voi slavi, si cei ce Ma defaima vor fi defaimati” (I Rg. 2, 30).
Deci, voi zice catre fariseii aparent intelepti: daca Dumnezeu lucreaza acestea, fara deosebire, si prin pacatosi, pentru ce n-a lucrat aceleasi prin marele Moise, si prin magii din Egipt? Pentru ce, nesavarsind minuni egale cu ale lui, n-au ajuns la aceeasi slava cu el? Vei zice ca toiagul lui Moise, ca­zand pe pamant, s-a facut sarpe, insa s-au facut nu mai putin sarpe si toiegele magilor (Ies. 7, 10 – 12). Insa se va auzi de la noi ca ale acelora nu s-au facut serpi, ci au fost o amagire si o nalucire, care a inselat vederea omeneasca, si un mestesug vrajitoresc care arata toiagul ca sarpe. Dar al lui Aaron s-a pre­facut cu adevarat in sarpe si s-a preschimbat in firea animalului.
Iar din deose­birea infatisata in Sfintele Scripturi se poate vedea adevarul celor spuse. Caci toiagul lui Aaron a inghitit toiegele acelora. Fiindca acestea erau numai for­me ale serpilor, pe cand al lui Aaron, fiind cu adevarat ceea ce se vedea, si-a aratat mania. Caci era viu, si nu mai era toiag. Dar si-a aratat si o putere negraita, mai presus de puterea sarpelui, Dumnezeu usurand aceasta fapta. Sa-mi spuna fariseul: cum au imbracat aceia toiegele lor in chipuri de serpi si cum n-au putut curati mana umpluta de lepra, si de aceea, recunoscandu-si neputinta, au zis ca acesta „este degetul lui Dumnezeu” (Ies. 8,19)? Si, spune-mi, cum preotii lui Baal nu au adus foc din cer, desi Ilie l-a coborat? A cautat Dumnezeu la fata oamenilor? Sa nu fie! Ci, fiind drept si iubitorul celor drepti, isi face lucratoare prin sfinti harismele si minunile, dar nicidecum prin cei ce pacatuiesc. Cu foarte multa dreptate orbul de mai inainte cearta gurile fara usa ale fariseilor si ii mustra pe cei ce cugeta in chip pacatos, deoarece spun ca nu e de la Dumnezeu Cel a carui dovada marturisita de dumnezeire sta in puterea de a face minuni.

„Au raspuns si i-au zis: Te-ai nascut intreg in pacate, si tu ne inveti pe noi? Si l-au scos afara”(Ioan 9, 34)

Multora le sunt greu de primit ranile pe care le pricinuiesc mustrarile si vointa altora de a-i indrepta. Dar celor intelepti le sunt placute si dulci, deoarece au in ele mult folos si puterea de a-i face mai buni, chiar daca sunt intepatoare. Dar le sunt amare celor iubitori de pacate. Si asculta pentru care pricina: avand intelegerea inradacinata in placerile rele, aceasta ii goleste de cumintenie, si de aceea se supara si socotesc ca o paguba lipsirea de cele dulci, nedand nici un pret pe ceea ce este de folos. Caci, precum cei cazuti din corabie pier scufundati in valul raului, nemaiputand face nimic ca sa scape si socotesc o greseala sa inoate impotriva valului, fiind dusi de curent, la fel si cei despre care a fost adineauri cuvantul, biruiti de tirania placerilor proprii, se lasa in seama tuturor pornirilor spre acestea, nemaiavand curaj sa li se opuna.
Deci se indigneaza netrebnicii farisei si, repezindu-se ca niste fiare impotriva celui ce le descopera cele bune, pornesc spre inceputurile maniei si, umplandu-se de parga nebuniei, il defaima in chip dezonorant, si, trecand la dispretul care le este propriu, declara pe orb ca s-a nascut in pacat, lasan-du-se dusi spre aceasta de nebunia iudaica si bazandu-se in chip neinvatat pe o prejudecata neintemeiata. Ca nici unul dintre oameni nu se naste nici din pricina lui, nici pentru cei ce l-au nascut orb, sau cu o alta boala trupeasca, si ca nici pacatele parintilor nu le trece Dumnezeu asupra fiilor, am aratat, pre­cum mi se pare, in mod neartificial, printr-o lunga expunere anterioara, expli­cand cuvintele: „Rabbi, cine a pacatuit, acesta, sau parintii lui, ca sa se nasca orb?” Fiindca fostul orb i-a mustrat pe farisei, nu a fost numai batjocorit de ei, ci si scos afara. Si intelege iarasi ceea ce s-a savarsit ca pe un chip al realitatii adevarate. Din cele pe care le-au spus fariseii catre el se va cunoaste ca cei din Ierusalim vor defaima pe cei din neamuri, crescuti in pacate, pen­tru ratacirea lor de mai inainte. il arunca pe acela afara si vor arunca si res­pinge iudeii pe toti cei ce vor propovadui cuvantul lui Hristos.

„A auzit Iisus ca l-au scos pe el afara” (Ioan 9, 35)

Dumnezeiescul Evanghelist nu spune ca Domnul nostru lisus Hristos a auzit in sens propriu, nici ca cineva L-a anuntat din vreun motiv ceea ce s-a intamplat, ci precum a zis careva dintre intelepti: „Duhul Domnului a umplut lumea” si: „urechea Lui aude toate” (Int. Sol. 1, 7, 10). Caci, oare, cum zice Psalmistul: „Cel ce a sadit urechea nu aude? Si cel ce a tocmit ochiul nu iaaminte?” (Ps. 93, 9)? Cand deci suntem batjocoriti pentru El, sau cand rabdam ceva din cele ce ne supara de la cei ce obisnuiesc sa lupte impotriva lui Dumnezeu, sa credem ca Dumnezeu vede si aude incercarea care ne vine. Caci insasi firea lucrului si ceea ce e mai intim in cei ce ne ocarasc din cauza Lui are sunet puternic in urechile dumnezeiesti.

„Si aflandu-l pe el, i-a zis: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?”(Ioan 9, 35)

A fost scos afara de catre farisei fostul orb, dar nu dupa lung timp il cauta pe el Hristos. Iar aflandu-l, ii da cunostinta cea tainica. E si acesta un semn ca cei ce voiesc sa-L apere pe Dumnezeu se afla in grija Lui si nu au sa se teama de vreo primejdie pentru credinta in El. Caci auzi cum, facandu-Se pe Sine vadit ca buna rasplata, Se grabeste sa-i sadeasca clarul desavarsit al credintei. Si-i insufla intrebarea, ca sa primeasca raspuns la ceea ce incepe sa cugete.
Caci acesta este modul de-a ajunge la credinta. Pentru aceasta cei ce merg la dumnezeiescul Botez intai sunt intrebati de cred si, consimtind si marturisind, ii primim prin har ca credinciosi adevarati. Aici incepe deci chi­pul realitatii la care ajungem noi, si de la insusi Mantuitorul nostru Hristos am invatat in ce mod trebuie sa ne declaram credinta. De aceea si dumne­zeiescul Pavel a afirmat ca ne marturisim credinta inaintea multor martori (I Tim. 6, 12), adica inaintea sfintilor ingeri. Si daca e infricosator a spune min­ciuni inaintea ingerilor, cu cat mai mult va fi inaintea lui Hristos! DeciIisus nu il intreaba simplu pe fostul orb de voieste sa creada, ci adauga la intrebare si in cine sa creada. Caci credinta trebuie sa fie in Fiul lui Dum­nezeu, si nu ca intr-un om ca noi, ci ca in Dumnezeu cel facut om. Caci aceasta este taina deplina a lui Hristos. Iar intrebandu-l: „Crezi tu?”, numai ca nu-l intreaba: Voiesli sa vezi mai presus de nebunia lor? Tu, care ai ajuns sa invingi necredinta lor, primeste credinta! Caci, zicand tu, afirma opozitia lui fata de ceilalti.

„Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” (Ioan 9, 36)

Sufletul, pregatit de o cugetare cuminte, cercetand cu ochii liberi ai intelegerii ratiunea adevarului, care acosteaza in el neimpiedicat, ca intr-un port, are in el usa deschisa spre ceea ce-i este de folos. Dovada a celor spuse ne este iarasi fostul orb. Caci se minuneaza prin multe cugetari de taina mi­nunii reprezentata de Hristos. Dar e si coplesit de puterea Lui negraita, din cele pe care nu altcineva, ci el insusi le-a trait. Si astfel se afla gata spre crezare si inainteaza in ea fara sovaiala. Si iata ca intreaba cui trebuie sa daruiasca credinta sadita mai inainte in el. Fiindca ii lipseste lui, celui pregatit sa creada, numai aceasta, precum am spus.

„Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine Acela este” (Ioan 9, 37)

Intrebat Hristos in cine se cuvine sa creada, Se indica pe Sine. Si nu sim­plu, ci zice: Eu sunt. El, Cel ce e vazut si graieste, zice ca e Fiul lui Dumnezeu, Care are pretutindeni grija de ceea ce ne este de folos si ale Carui ajutoare ne pregatesc in mod felurit calea neratacita si neintoarsa spre credinta, ca nucumva, socotind ca ne aflam in dreapta credinta, sa cadem in laturile si cursele diavolesti, abatandu-ne cu neintelegere de la adevarul tainei. Caci si acum chiar, unii dintre cei ce par sa fie crestini, neintelegand exact scopul iconomiei cu trupul, au indraznit sa desparta de Dumnezeu-Cuvantul templul luat pentru noi din femeie si L-au impartit intr-o doime de firi pe Fiul Cel Unul si cu adevarat. Si refuza sa marturiseasca cum se cuvine, pentru multa lor nebunie, ca Sa facut om, fapt pe care a voit sa-l savarseasca pentru noi Unul-Nascut: „Caci fiind in chipul lui Dumnezeu, dupa cum s-a scris, nu rapire a socotit sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luand”(Filip. 2, 6-7), ca sa Se faca om ca noi, afara de pacat. Dar ei cugeta in chip prostesc voia dumnezeiasca si de oameni iubitoare, si de aceea, respingand prin judecata lor caracterul de Fiu adevarat al Celui ce a luat templul din femeie, nu primesc smerenia Lui, intelegand slava in mod foarte strain de adevar.
De aceea spun ca altul este Fiul Unul-Nascut a lui Dumnezeu si Tatal, adica Cuvantul nascut din fiinta Lui, si altul, fiul nascut din femeie. Dar Scriptura de Dumnezeu insuflata, propovaduind ca Unul pe Fiul si Hristos, cum nu vadeste pe acestia ca plini de toata necredinta, cand separa in doua pe Fiul Cel Unul?. Intrucat Dumnezeu-Cuvantul este Dumnezeu, Se inte­lege ca fiind altul decat trupul. Iar intrucat este trup, Se intelege ca e altul decat Cuvantul. Dar intrucat Cuvantul cel din Dumnezeu-Tatal S-a facut om, inceteaza cu totul sa fie Altul si altul, pentru unirea si legatura negraita dintrecele doua firi. Caci spunem ca e Unul si singur Fiul si inainte de unirea cu trupul, si dupa ce S-a unit cu trupul, dar prin trup numim omul intreg, adica pe cel format din suflet si trup. Din aceasta cauza, Domnul, intrebat cine este Fiul lui Dumnezeu, in mod foarte potrivit, n-a spus simplu Eu.
Caci erau unii care considerau cu neintelegere ca numai Cuvantul aratat din Dumnezeu-Tatal este si se indica prin Acesta, indoindu-se ca prin acest cuvant S-a aratat pe Sine. De aceea, spune: „L-ai si vazut” si Se arata pe Sine, Cuvantul salasluit in trup, adaugand: „Si Cel ce graieste cu line Acela este”. Observi deci cata unitate are cuvantul spus. Caci nu afirma vreo deosebire, ci spune ca este El insusi si Cel ce cade sub ochii trupului, si Cel cunoscut din vorbire. Deci, cand spune cineva omul Hristos, o face lipsit de invatatura si in mod necredincios si necugetat. Caci, fiind Dumnezeu, S-a facut Om si este neim­partit intrucat este Dumnezeu si Fiu si cu trupul. Aceasta e desavarsita marturisire si cunoastere a Lui.

„Iar el a spus: Cred, Doamne! Si s-a inchinat Lui”(Ioan 9, 38)

Fostul orb e prompt in marturisirea credintei si fierbinte in evlavie. Iar deoarece a cunoscut prezenta si a vazut pe Fiul cu adevarat Unul-Nascut, I s-a inchinat Lui ca lui Dumnezeu. Caci, desi Il vedea in trup, neavand slava cuvenita lui Dumnezeu, era luminat in inima de puterea si stapanirea aflate in El. De aceea e inaltat in mod corespunzator Lui la ganduri intelepte si bune si-si inchipuie frumusetea firii Lui dumnezeiesti si negraite. Caci nu s-ar fi inchinat ca lui Dumnezeu daca n-ar fi crezut ca e Dumnezeu, fiind condus de minunea savarsita cu sine la o astfel de cugetare.
Iar deoarece tot ce s-a petrecut cu el reprezinta ceea ce s-a petrecut cu neamurile, sa vorbim iarasi despre acestea. Observa implinindu-se prin inchi­nare chipul slujirii in duh, spre care au fost calauzite popoarele prin credinta. Caci poporul Israel avea obiceiul sa slujeasca dupa porunca Legii pe Domnul tuturor, prin jertfe de vitei, prin tamaieri si prin aduceri de animale. Dar cei ce au crezut dintre neamuri nu cunosc aceasta cale a slujirii, ci s-au stramutat la alta, adica la cea duhovniceasca, pe care o iubeste cu deosebire Dumnezeu si care ii este placuta. „Caci nu voi manca, zice, carne de tauri, nici nu voi bea sange de tapi” (Ps. 49, 14). Ci ne porunceste mai degraba sa-I aducem jertfa de lauda, adica inchinarea insotita cu cantarea, la care se vor inalta popoarele prin credinta in Duhul Sfant, cum spune Psalmistul, care zice adresandu-se Domnului si Mantuitorului nostru: „Tot pamantul sa se inchine Tie si sa-Ti cante Tie, si toti sa cante numelui Tau” (Ps. 65, 3).
Dar si insusi Domnul nostru Iisus Hristos, aratand ca slujirea duhovniceasca este mai inalta decat cea a Legii, zice catre femeia din Samaria: „Crede Mie, femeie, ca vine ceasul cand nici in muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Vme ceasul, si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar. Caci si Tatal ii cauta pe cei ce se inchina astfel Lui. Duh este Dumnezeu. Si cei ce I se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si adevar” (Ioan 4, 21, 23-24). Dar, cugetand drept, socotim ca prin acest mod de inchinare se disting sfintii ingeri. Ei Ii aduc lui Dumnezeu inchinarea ca pe o daruire duhovniceasca. De fapt Duhul a poruncit celor de sus sa aduca Celui intai si Unuia-Nascut cinstirea cuvenita lui Dumnezeu, zicand: „Si sa se in­chine Lui toti ingerii lui Dumnezeu” (Ps. 96, 8). Dumnezeiescul psalmist ne-a chemat si el la aceasta, zicand: „Veniti sa ne inchinam si sa cadem inain­tea Lui” (Ps. 94, 6). Si nu e greu sa prelungim cuvantul despre acestea. Insa, impunand celor spuse masura cuvenita, ne vom retine in prezent de la re­petarea acestora. Vom reaminti totusi faptul ca fostul orb a implinit chipul slu­jirii neamurilor, unind inchinarea cu marturisirea credintei.

Sfantul Chiril al Alexandriei

sursa