Azi toţi oamenii cunosc că s-au depărtat de la Dumnezeu şi pentru asta se aşteaptă la o pedeapsă cerească

Lumea modernă de astăzi nu este mai brează decât cea de-atunci. Azi toţi oamenii cunosc că s-au depărtat de la Dumnezeu şi pentru asta se aşteaptă la o pedeapsă cerească. Dar în loc să alerge la chivotul scăpării (adică la corabia Bisericii) prin dreapta credinţă şi pocăinţă, în loc să caute pe Dumnezeu, oamenii buimăciţi cu civilizaţia, îşi zidesc iarăşi „Turnuri” ca şi oarecând la Babilon. „Turnul Babilonului” din zilele noastre nu este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri. Lumea zice că născocirea maşinilor şi a armelor moderne uşurează viaţa omului şi îi garantează siguranţa, adică ne pune la adăpost. Dar cât de înşelătoare este părerea aceasta! Căci noi vedem că de la o vreme încoace, de când s-a modernizat lumea şi au sporit născocirile, de atunci s-a înmulţit şi răutatea, iar viaţa omului s-a făcut mai amară şi mai împresurată de primejdii. Niciodată n-a fost lumea mai tulburată şi mai deznădăjduită ca în vremurile noastre, când a sporit civilizaţia. După cum vedem procopseala asta de civilizaţie cu moda cea nouă, i-a învăţat pe oameni să umble mai mult goi, adică a izgonit ruşinea din lume. I-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească noroadele mai cumplit decât faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze, adică să născocească cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a izgonit şi dragostea de pe pământ. Ştiinţa modernă a făcut pe oameni să zboare prin văzduh şi să călătorească în cetăţi plutitoare pe apă (vapoare mari ca oraşele). Ştiinţa i-a făcut omului aripi de pasăre, şi picioare de metal ca să alerge în calea deşertăciunii, dar i-a împiedicat în calea rugăciunii. în calea spre Biserică ştiinţa modernă a înălţat ziduri uriaşe de împiedicare, iar pe calea fărădelegii a aşternut asfalt şi a presărat flori. (La Sf. Locuri norodul simplu nu mai poate veni spre închinare ca altădată, iar în zilele de sărbători s-au rânduit adunări deşarte, distracţie şi plimbări, ca să nu mai meargă lumea la Biserică). Prin viteza maşinilor s-au scurtat distanţele dintre ţări şi s-au apropiat urechile oamenilor prin telefoane şi prin radio. Meşteşugurile cele noi au apropiat şi au răsfăţat astăzi trupurile, iar pe Dumnezeu l-au depărtat de inimi. A sporit mintea, dar s-a răcit inima. S-a îmbogăţit ştiinţa, dar s-a păgubit credinţa. Civilizaţia de azi a scurtat hainele oamenilor, le-a secerat barba şi părul capului şi după asta a secerat şi Sfintele Aşezăminte. Deci, în scurt vorbind de pacostea asta de civilizaţie (sau progres) prin asta se făleşte pământeanul: a sporit mai mult ca niciodată lacrimile din lume, a lărgit în chip de speriat cimitirele prin războaie, a întunecat zarea cu fumul motoarelor şi a împânzit văzduhul cu păsările cele uriaşe (cu ciocul de fier) care stau gata să piardă lumea. Iar ca să aibă vreme să termine „Turnul Babilonului” (adică născocirile ştiinţei) samsarii ţărilor cei graşi fac mereu soboare pentru pace. Dar Dumnezeu văzând vicleşugul lor, le-a amestecat minţile (după cum la Babilon a amestecat limbile) şi nu se mai pot înţelege. De Sf. Ioan Iacob Hozevitul
https://www.aparatorul.md/azi-toti-oamenii-cunosc-ca-s-au-departat-de-la-dumnezeu-si-pentru-asta-se-asteapta-la-o-pedeapsa-cereasca/

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, pomenit în calendarul creștin ortodox la 5 august,

 

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul), pomenit în calendarul creștin ortodox la 5 august, a fost un sihastru, călugărit la Mănăstirea Neamț din Moldova, care și-a petrecut 24 de ani în Țara Sfântă, pe Valea Iordanului și în pustiul Hozeva, scrie Agerpres.

S-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani credincioși. Între anii 1926-1932, Ilie, cum se numea din botez, a urmat Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” și Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cernăuți.

A intrat ca viețuitor în obștea Mănăstirii Neamț, în 1933, iar în 1936 a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. În același an, a plecat cu alți doi călugări să se închine la Mormântul Domnului din Ierusalim, unde a rămas definitiv.

Între anii 1939-1940, Ioan Iacob a trăit în pustiul Qumran, într-o peșteră aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic tot restul vieții. Între 1940-1941, Ioan Iacob a stat cu mai mulți călugări într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului.

După ce a fost eliberat, s-a reîntors la Mănăstirea Sfântul Sava, iar în 1947 a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de mitropolitul Irinarh.

A fost numit egumen la schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan, aproape de locul unde s-a botezat Hristos. Timp de cinci ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan a săvârșit zilnic sfintele slujbe în limba română, a scris și tradus numeroase pagini patristice de învățătură pentru călugări sau pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară.

În 1952, s-a retras, împreună cu ucenicul său, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon, un an mai târziu așezându-se într-o peșteră din apropiere, numită Chilia „Sfintei Ana”, unde, după tradiție, se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică — pe Maica Domnului.

În acest loc a stat Ioan Iacob timp de șapte ani de zile, în rugăciuni, în privegheri, în posturi îndelungate, în cugetări duhovnicești, răbdând tot felul de suferințe, ispite și lipsuri. La 5 august 1960, fiind foarte bolnav, s-a sfârșit din viață, în vârstă de numai 47 de ani.

În anul 1980, un monah care îl cunoscuse pe când trăia în pustiul Hozeva a venit în Țara Sfântă, dorind să-l vadă pe cuviosul Ioan. Auzind însă că a murit de 20 de ani, s-a dus la peștera „Sfânta Ana” pentru a se închina la mormântul lui. Acolo, a obținut îngăduința de a-i deschide mormântul. Ridicând capacul sicriului, a constatat că trupul lui Ioan Iacob nu putrezise, ci, mai mult, răspândea un miros foarte plăcut.

Cea din urma poezie scrisa de Sf. Ioan Iacob, la 15 iulie 1960)

FIARA APOCALIPTICA 

Acum sporeste rautatea Deschis-a scoala Antihrist ,

Si dascaleste multa lume cu“alfabetul ateist”!

Caci astazi “fiara cea gandita”Isi misca capetele ei:

Masoneria, comunismul Si razvratitii de evrei! 

 Papalitatea de la Roma si cu paganii din Agar  Arunca mai cu indarjire Sagetile lui veliar! 

Din sapte capete de fiara,Aceste cinci s-au aratat,Iar cand se vor ivi si restul,

Sfarsitul s-a apropiat!Va mai iesi o alta fiara

Cu doua coarne ca de miel Iar glasul ei ca de balaur,Avand putere de la el.

Mai are fiara zece coarne Cu semnele lui “Lucifer”,Sunt patimile pierzatoare Ce striga astazi catre cer.

Aceasta este <<uraciunea>>Ce va sedea pe locul Sfant Si cu putere diavoleasca 

Va fi stapana pe pamant