Fraza „crede și nu cerceta”, cum trebuie interpretată?


Asta nu este in crestinism! Nu este in crestinism asa ceva, au facut-o oamenii. E bine sa crezi si apoi sa cercetezi, dar nu e o porunca anume „crede si nu cerceta”… Crede si cerceteaza! Fetita scumpa, va jucati cu lucrurile astea, Doamne fereste! Va spun, un frate al meu care a fost impuscat, baiat destept, dar care nu credea in Dumnezeu pana la varsta asta, stiti, pana in 18 ani, a fost prins de o ploaie in camp, cu niste trasnete. Si, ca sa scape, a inceput sa zica „Doamne ajuta!”. N-a patit nimic si a constatat „A, deci exista!” L-a surprins. E in firea noastra asta, dar sunt niste lucruri asa de importante, incat depasesc orice logica si chiar si, in sfarsit, ratiunea asta, care tot de Dumnezeu e data. Dar tot cu o marginire ne e data.
Arhim, Arsenie Papacioc

Unii caută fericirea, alții o creează…

Un gheronda (călugăr bătrân și înțelept – n.trad.) a văzut un scorpion care era în pericol de a se îneca și a încercat să îl salveze, scoțându-l afară din apă.

De îndată ce l-a scos, scorpionul l-a înțepat; durerea era cruntă și gheronda l-a scăpat de îndată din mână, iar scorpionul a căzut din nou în apă, fiind iar în pericol de a se îneca. Gheronda a încercat să îl salveze din nou, iar scorpionul iar l-a înțepat.

Un ucenic care vedea această scenă s-a apropiat de bătrân și i-a spus:

– Gheronda, mă iertați, dar nu v-ați dat seama că de fiecare dată când veți încerca să salvați scorpionul, acesta vă va înțepa?

Gheronda a răspuns:

– Firea scorpionului este să înțepe, iar lucrul acesta nu se va schimba. Firea mea este să ajut.

Apoi gheronda, cu ajutorul unei frunze, a scos scorpionul din apă și l-a salvat.

Apoi el s-a întors spre ucenicul lui și i-a spus:

– Nu îți schimba firea (adică felul de a fi – n.trad.) dacă cineva îți provoacă durere, ci doar ia măsurile ce se impun ca să te păzești, căci oamenii mai degrabă sunt nemulțumitori pentru binele de care au parte. Însă acesta nu este un motiv ca să încetezi a mai face binele, a-ți omorî iubirea care trăiește înlăuntrul tău. Unii caută fericirea, alții o creează (o răspândesc în jurul lor – n.trad.)

Să te neliniștești mai mult pentru conștiința ta decât pentru faima ta. Pentru că de fapt conștiința ta este ceea ce tu ești, în vreme ce faima ta sunt ceea ce gândesc alții despre tine.

Când viața îți pune înainte mii de motive ca să plângi, tu arată că ai mii de motive de a zâmbi.

Zis-a Avva: ceri har de la Dumnezeu? În loc de har va îngădui să ai ispite. Nu înduri războiul, cazi? Nu îți dă mai mult har. Iar ceri har? Iar primești ispită. Iar înfrângere? Din nou ai parte de lipsuri, cât timp trăiești. Așadar, singura ta șansă este să biruiești ispita…

Rabdă ispita până la moarte… Să cazi în luptă, strigând de jos neputincios: Nu te voi părăsi, Preadulce Iisuse! Nu mă voi lepăda de Tine! Nedespărțit voi fi de Tine în veci și pentru dragostea Ta îmi dau sufletul în luptă…

Și dintr-odată Hristos apare în luptă și zice cu putere: Aici sunt! Adună-ți puterile și urmează-mă!

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2019/01/13/unii-cauta-fericirea-altii-o-creeaza/

Să nu dorească nimic mai mult decât pe Domnul, sufletul tău

Fiul meu, nevoieşte-te a câştiga lucrul cel mai de seamă în cer şi pe pământ, care este dragostea lui Dumnezeu. Cântările Bisericii şi Evanghelia ne vorbesc de multe ori de Hristos ca de Mirele sufletului nostru, iar tu ştii, fiul meu, din pilda vieţii pământeşti, că orice mire un singur lucru cere de la logodnica sa, anume dragoste şi curăţie. Nu vrea Domnul nici bogaţiile noastre, nici daruri şi laude din inimi goale. Al Lui este pământul şi cerul, toată bogăţia şi slava. El cere de la noi numai iubirea şi adevărul inimii.

Păzeşte-ţi sufletul tău în toată clipa ca nimic să nu dorească mai mult decât pe Domnul. Pentru aceea să nu iubim nici muierile noastre, nicii copiii, nici averile, nici slava lumii mai mult decât pe Dumnezeu. Spune Simeon Noul Bogoslov că orice suflet care-şi abate dragostea de la Hristos asupra a orice altceva, robindu-i-se inima, acea făptură ajunge să-i fie Mirelui respingătoare şi plină de urâciune. Să ne luptăm, fiul meu, să iubim pe Domnul mai mult decât lumea, mai mult decât pe noi înşine.

(Măria sa Neagoe Basarab – Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 53)

Dumnezeu vrea să-L căutam numai pe El

 


Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutam numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească.

În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la Sfânta Liturghie. De multe ori omul este răpit în extaz si trăieşte mai profund cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Şi atunci îşi spune sieşi: „Unde merg? Să-L primesc pe Dumnezeu”. Când conştientizezi aceasta, atunci te bucuri. Dacă ai avut înainte de aceasta bucurie, atunci nu poţi să te apropii de Sfânta împărtăşanie decât cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie. Iar dacă ai avut lacrimi de tristeţe, atunci spui: „Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele. În mila Ta, în milostivirea Ta, în dragostea Ta nădăjduiesc. Ne-ai spus că eşti «Dumnezeu iubitor de oameni, îndelung-răbdător şi mult-milostiv» (Ieşirea 34, 6). Tu ne-ai spus aceste cuvinte. Pe ele mă sprijin si mă înfăţişez înaintea Ta cu nevrednicie”.
Mulţi dintre părinţii de la Katunakia, atunci când veneau la Sfânta Liturghie să se împărtăşească, nu vorbeau nimic, ci doar vedeai lacrimile curgând pe obrajii lor. Un astfel de bătrân toată Liturghia nu vorbea nimic, ci stătea cu capul plecat, iar când venea să se împărtăşească, fie cădea în extaz, fie ajungea la o mai adâncă înţelegere a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru că în dar ne-a dat Botezul, în dar ne-a dat Trupul şi Sângele Său, în dar ne dă şi Raiul. Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutam numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească. Iar dacă vom putea împlini acest lucru, atunci uşor vom reuşi să facem şi rugăciunea inimii.
(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 217-218)

E moartea un sfârșit sau un început?

Moartea înseamnă și trecere, de aceea și cele muritoare se mai numesc și trecătoare, pe care noi trebuie să le supunem celor nemuritoare.

E moartea un sfârșit sau un început?
Moartea înseamnă și trecere, de aceea și cele muritoare se mai numesc și trecătoare, pe care noi trebuie să le supunem celor nemuritoare.
Spune Patericul că doi creștini care lucrau la pădure, tocmai doborau un copac. Zice unul: „Uite așa e viața omului, trăim, ne zbatem, la urmă vine moartea și ne doboară ca pe copacul acesta și nu ne alegem cu nimic”. Celălalt a replicat: „Ba nu-i așa frate. Abia după ce am doborât copacul, vom vedea dacă e bun pentru o construcție, dacă e potrivit pentru mobilă într-o casă sau dacă e bun pentru instrumente muzicale sau e bun doar pentru a fi ars în foc. Așa și cu omul, Dumnezeu îl cântărește la timpul potrivit și îl hărăzește pentru lucruri nobile sau îl aruncă în focul veșnic. Pentru viața veșnică omul se pregătește în timpul vieții sale muritoare. Cine nu trece prin moarte nu poate câștiga viața fără de moarte”.
(Adrian alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu, o misiune creștină și românească, Editura Doxologia, Iași, 2013, p.154)

Zice Domnul: „Toată limba să dea slavă lui Dumnezeu si tot genunchiul să Mi se plece”

De la o vreme încoace, unii credincioși, imitând comportamentul semenilor lor din bisericile slave sau grecești ori sfătuiți de duhovnicii lor, participă la Sfânta Liturghie stând doar în picioare, iar arareori, luându-și câteva momente de odihnă, folosesc stranele sau scaunele din sfintele locașuri. Uneori, la citirea Sfintei Evanghelii ori chiar în momentul prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele Domnului, când majoritatea creștinilor îngenunchează, cei ce rămân în picioare fac o notă discordată, fiind catalogați, uneori chiar apostrofați, de cei din prima categorie că ar avea un comportament neadecvat în Biserică. Nu o consider o atitudine corectă. În primul rând, unii pot suferi de anumite afecțiuni ce îi împiedică să-și plece genunchii. În al doilea rând, cei ce nu îngenunchează respectă o rânduială statornicită încă din secolul al IV-lea.

Da, deși ar părea scandalos, cei ce stau în picioare au o atitudine corectă din punct de vedere liturgic, căci, potrivit unei hotărâri luate de Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, nu se îngăduie îngenuncherea clericilor sau a credincioşilor, nici în Biserică, nici la rugăciunea particulară de acasă, în zilele de duminică. Iată formularea expresă a canonului 20 de la întâiul sinod a toată lumea creștină: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare”. Carevasăzică, în toate duminicile de peste an, precum și în perioada de la Paști până la Rusalii, se opreşte îngenuncherea. Ulterior, Părinții Bisericii au deslușit hotărârea luată în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Hristos, Marele Răstignit, prin jertfa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii, ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică, oferindu-ne posibilitatea de a deveni locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Stând în picioare la Sfânta Liturghie, vizualizăm îndreptarea omului adusă de moartea Domnului; expunem că prin a Sa ridicare din morți, pe noi ne-a deșteptat din moartea păcatului, făcându-ne treji, veghind la însușirea roadelor Răscumpărării.

Nu trebuie să înțelegem că în zilele când nu îngenunchem nu ni se mai cere să facem pocăință pentru scăderile noastre, căci, dacă viața omului ar fi de o singură zi și „zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (Ioan 1, 8). Neîngenuncherea nu reprezintă un act de mândrie, ci mai degrabă o anticipare a ceea ce ar trebui să ajungem: cetățeni „verticali”, drepți, ai cereștilor locașuri.

Referindu-se la canonul 20 de la Niceea, Părinții Bisericii învață că respectiva hotărâre, reluată și la alte sinoade ecumenice sau locale, precum și în unele canoanele ale Sfinților Părinți, a fost una cu caracter disciplinar, menită să reglementeze, să ajute la uniformizarea comportamentului liturgic al credincioșilor: în acea perioadă, după edictul de la Milan, din 313, care a acordat libertate Creștinismului, numărul celor ce au aderat la învățătura lui Hristos a crescut foarte mult, slăbindu-se astfel disciplina în Biserică. Se pare că de la început decizia a iscat unele neînțelegeri. Bunăoară, interpretând dispoziția inițială, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, vedea în ea doar o interzicere de a face metanii mari: „Duminica și în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoanelor, dar să nu se facă obișnuitele metanii mari”. Părintele profesor Ion Floca, doctor în Teologie, specialitatea Drept bisericesc, în cartea Canoanele Bisericii Ortodoxe, adaugă o lămurire necesară după canonul cu pricina: „rânduiala prevăzută de acest canon, deși se va fi menținut timp îndelungat în biserică, totuși nu a supraviețuit până astăzi și ea nici nu prezintă de altfel vreo importanță deosebită”. La drept vorbind, canonul prezintă interes, căci arată cât de mult țineau Sfinții Părinți ca în Biserică să existe aceleași rânduieli, ferite de adaosuri ori de practici singulare.
Nu știm dacă în trecutul bisericii noastre strămoșești canonul 20 de la Niceea a fost respectat cu acribie. Faptul că frații de o credință și un neam cu noi au simțit nevoia să îngenuncheze la sfintele slujbe, chiar și la cele duminicale, nu-l putem considera o încălcare expresă a respectivului canon. Interpretat și aplicat cu iconomie, ne face să privim „abaterea” drept o pioasă atitudine în fața Dumnezeului Celui Preaînalt. Poate că din evlavia poporului au învățat slăviții domnitori români să primească în genunchi ungerea cu Sfântul și Marele Mir în cadrul ritualului de încoronare. De aceea, dacă unii credincioși ar dori să-și plece genunchii în momentele deosebite ale Sfintei Liturghii, fie și în duminici, nu trebuie să-i punem la zid ca pe nişte încălcători de canon. Nu ar fi acesta un caz singular. Mai există și alte dispoziții ale unor canoane pe care le „încălcăm” cu bună știință, din pricina unor dificultăți de înțelegere sau motivate de unele practici liturgice împământenite ulterior emiterii respectivelor percepte. Bunăoară, canonul 66 Apostolic glăsuiește: „dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească”. Se ştie că în Biserica primară postul de sâmbătă și duminică era cu desăvârșire oprit, cu excepția sâmbetei din săptămâna Sfintelor Pătimiri. Duminica nu se ajuna, având în vedere bucuria de a celebra Învierea Domnului, iar în ziua sâmbetei nu se postea, căci sâmbăta amintea de debutul creației lumii. Însă cu timpul, implementându-se practica celor patru posturi de peste an, rânduiala bisericească a impus situația de astăzi, potrivit căreia postim în zilele de sâmbătă și duminică, atunci când ele sunt încartiruite în cele patru posturi anuale.

Revenind la obișnuința unor credincioși de a îngenunchea și duminica, se vădește și o altă cauză: mulți dintre credincioși ajung în sfintele locașuri doar Duminica, din pricina obligațiilor profesionale ori sociale. Evlavia,starea de pocăință și recunoștința pentru cele primite de la Preamilostivul Dumnezeu simt a le arăta și așa, îngenunchind. Nu cred că Domnul este atât de scrupulos încât să le refuze întâlnirea cu El dacă nu-i va găsi în picioare. Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la regulă, în virtutea principiului iconomiei sau îngăduinţei, aplicată în Biserică în situaţii speciale. Iconomia înseamnă, de fapt, o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de anumite împrejurări.

Cu genunchii plecați ori drepți ascultând cuvântul Domnului să urmăm îndemnul psalmistului David: „toată limba să dea slavă lui Dumnezeu”.

Duhul împotriviri


Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.