Zicerile / apoftegmele cuvioasei (amma) Sara – 13 iulie

1. Povestitu-s-a despre maica Sara, că a rabdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeule, dă-mi putere!

2. Au năpădit odată asupra ei mai tare, acelaşi duh al curviei, punându-i în minte deşertăciunile lumii. Iar ea, slăbind de frica lui Dumnezeu şi de nevoinţă, s-a suit într- o zi în chilioara ei, să se roage. Şi i s-a arătat ei cu trup duhul curviei şi i-a zis: tu m-ai biruit, Saro! Iar ea a zis: nu te-am biruit eu, ci Stăpânul meu, Hristos!

3. Se spunea despre dânsa că deasupra râului a petrecut, locuind şaizeci de ani şi nu s-a aplecat să-l vadă.

4. Altădată au venit la dânsa doi bătrâni pustnici mari, din părţile Pitusiului. Şi când mergeau, ziceau între ei: să smerim pe bătrâna aceasta! Şi i-au zis: vezi să nu se înalţe cugetul tău şi să zici: iată pustnicii vin la mine care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: adevărat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea.

5. A zis maica Sara: de mă voi ruga lui Dumnezeu ca toţi oamenii să aibă veste către mine, mă voi afla cerând iertare la uşa fiecăruia; ci mai bine mă voi ruga ca inima mea să fie curată cu toţi.

6. A zis iarăşi: pun piciorul meu pe scară să mă sui şi pun moartea înaintea ochilor mei, mai înainte de a mă sui pe scară.

7. A zis iarăşi: bine este şi pentru oameni a face milostenie; că deşi este pentru plăcerea oamenilor, dar vine spre plăcerea lui Dumnezeu.

8. Venit-au odată nişte schiteni la maica Sara, iar ea le-a pus lor înainte un paner cu poame. Ei lăsând cele bune, mâncau cele putrede. Şi le-a zis lor: adevărat, schiteni sunteţi!

9. A trimis maica Sara la avva Pafnutie, zicând: lucrul lui Dumnezeu ai făcut că ai lăsat să se necinstească fratele tău? Şi a zis bătrânul: ca cel ce fac lucrul lui Dumnezeu, treabă nu am cu nimeni.

din Pateric

Reclame

Despre discernamant si stravedere


Printre treptele sporirii unui suflet ce se nevoieşte, după slobozirea lui de patimi şi dupa dobândirea luminării dumnezeieşti, se află discernământul şi străvederea, care sunt cele mai obişnuite harisme pe care le poate dobândi orice om. Afară de harisma mai presus de fire a străvederii există şi o străvedere firească, pe care o dobândesc cei înzestraţi cu înţelepciune, după o experienţă deosebită câştigată în nevoinţe îndelungate împotriva patimilor şi a diavolilor. Având o astfel de experienţă, mulţi Stareţi pot să vadă de mai înainte şi să descrie fapte şi situaţii din prezentul sau din viitorul unor oameni, chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima impresie, povestirea amănunţită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele dobândite prin experienţa lor de mai înainte – pot face arătate cu exactitate situaţii deja existente sau care vor urma. Până aici se poate vorbi despre puterile fireşti ale străvederii, care se mai numeşte şi discernământ.

Insă discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al lui Dumnezeu, rodul ascultării desăvârşite şi al dobândirii unei conştiinţe neîntinate în Hristos, este ceva mult mai înalt. Discernământul duhovnicesc, care porneşte de la intuiţie şi urcă treptat până la străvedere, la mai înainte vedere şi la proorocie, este rodul Preasfântului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înţelegătoare, celor ce se silesc pentru împărăţia Cerurilor, care se ia cu sila, şi care o şi răpesc. Aceştia dobândesc însă harismele ce duc către ea, după cuvântul Domnului: ”Impărăţia Cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea” .
De multe ori intuiţia se observă, într-un chip firesc, şi la rudele de sânge, iar aceasta vădeşte că ea este o rămăşiţă a stării noastre celei mai presus de fire de dinaintea căderii protopărinţilor noştri. Uneori unele mame simt când suferă copiii lor. La fel chiar şi unii fraţi care se iubesc simt când suferă unul dintre ei. Aceasta se petrece de obicei exact în acelaşi timp când suferă celălalt şi nu mai înainte sau după. Dar puterile şi însuşirile mai presus de fire ale străvederii, precum şi harismele legate de ea, rămân în planurile lor suprafireşti nesupuse raţionamentelor şi limitelor omului. Desigur, este o mare îndrăzneală să cercetăm astfel de lucruri noi, neexperimentaţii şi neînsemnaţii, dar necunoaşterea noastră l-a făcut pe pururea-pomenitul Stareţ să ne înveţe despre acestea, iar experienţa ce a provenit de aici aceasta m-a îndemnat să spun câteva din numeroasele învăţături pe care le-am auzit, spre folosul celor interesaţi.

Aşa cum există străvederea firească şi cea mai presus de fire, cea din dumnezeiescul Har, tot astfel există şi una satanică, venită din înşelarea şi înrâurirea celui viclean, pe care nu e greu să o observe cineva, mai ales la cei mândri şi neatenţi. Din păcate, de multe ori am văzut în Sfântul Munte – mai ales mai demult – astfel de înşelaţi care, chiar numai prin înfăţişarea lor exterioară, mărturiseau tulburarea generală a întregii lor fiinţe trupeşti şi sufleteşti, vădind limpede semnele lucrării diavoleşti.

Diametral opusă acesteia, străvederea duhovnicească este dumnezeiască. Ea este însoţită de blândeţe, pace, netulburare şi dragoste. Mai degraba dragostea este toată puterea ei şi se dăruieşte mai ales celor ce au dragoste către aproapele. Cel ce are această harismă a străvederii, dintr-o simţire adânca faţă de aproapele, împreună-pătimeşte cu cel ce suferă sau se veseleşte cu cel ce sporeşte. Comunică cu bucurie şi cu multă smerenie cu aproapele şi se mâhneşte pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalţi, deoarece doreşte cu înflăcărare tăcerea şi nearătarea. Când această străvedere harismatică se va uni cu străvederea firească, cea dobândită din experienţă, va lua naştere discernământul. Iar acest discernământ este tot firesc, iar nu duhovnicesc precum deja am spus.
Toate acestea îi erau foarte cunoscute Stareţului şi le analiza şi le explica cu multă uşurinţă pe fiecare în amănunt. Deşi de multe ori observam harisma străvederii sale manifestându-se atât in ceea ce ne priveşte pe noi, cât şi în privinţa altora, care se aflau departe şi pe care îi urmăream, totuşi nu dădea atâta importanţă acestora, precum discernământului, despre care vorbea cu multă admiraţie, îl considera cel mai bun mijloc în neîncetata luptă a războiului nevăzut, mai ales al nostru, al monahilor.

„Sare, fiilor, e trebuinţă de sare!” ne spunea el intelegând prin aceasta discernământul.

Nu numai când eram prezenţi, ci şi atunci când ne aflam departe de el, la ascultare, aflam în scrisorile pe care ni le trimitea descrierea în amănunt a stării noastre şi a celor ce ni se întâmplau în ascuns şi la arătare. De asemenea observam şi înştiinţarea lăuntrică fără de greşeală pe care o primea, atunci cand cineva se abătea de la dreapta credinţă sau chiar de la vieţuirea morală. Când ne dădeam seama, din mişcările sale, că simte nelinişte atunci când trebuia să se întâlnească cu cineva, înţelegeam că primeşte o înştiinţare lăuntrică, fapt pe care ni-l explica mai târziu, când rămâneam singuri şi-l întrebam. Când se confrunta, de pildă, cu un astfel de caz, ne spunea: – Acesta nu este ortodox.

Şi lucru de mirare era că nici persoana aceea la care se referea Stareţul nu ştia aceasta. Iar asta o depistam atunci când ne apropiam de acela şi îi cercetam cu dibăcie gândirea. Şi într-adevăr, aflam că, fără să-şi dea seama, avea convingeri eretice şi nu conştientiza faptul acesta. Stareţul cunoştea de asemenea şi greşelile morale, până şi ispita din timpul nopţii. Iar pe anumite persoanele duhovniceşti cunoscute lui le înştiinţa despre cele ce aveau să li se întâmple, aşa cum ei înşişi ne mărturiseau. Totuşi, aşa cum am spus, nu dădea atâta importanţă acestor lucruri, precum vredniciei discernământului.

Odată l-am întrebat: – Părinte, ce este deosebirea duhurilor? Iar el mi-a răspuns: – Mai întâi îţi doresc să o dobândeşti. Insă asculta ce este: este cunoaşterea cu acrivie a harismelor duhovniceşti şi când lucrează fiecare; care harisme o formează şi care o pun în aplicare, când se arată si ce trebuie să facă atunci omul; când se retrage si cum trebuie să ia aminte şi să lucreze omul. Cel ce are această harismă cunoaşte de asemenea şi felul înşelării, care prin aparenţe se nevoieşte să se prezinte ca Har, cu măşti greu de depistat şi cu înfăţişări de înger.

Este deci foarte greu şi este trebuinţă de nevoinţă aspră pentru a o redobândi in cazul când aceasta se retrage din pricini care, din păcate, în mod inevitabil se întâmplă din cauza micimii omeneşti. Pentru voi este mai preţios discernământul decât proorocia. Inainte-vederea şi proorocia ajută şi zidesc în parte Biserica. Discernământul însă zideşte şi desăvârşeşte mai întâi pe cel ce are această harismă şi apoi îi zideşte şi pe ceilalţi pentru că ştie şi locurile şi pe vrăjmaşi şi felul războiului. La aceasta se referea Pavel când spunea: „căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” . Ierarhizarea acestei stări duhovniceşti înalte este pusă in valoare prin sarea discernământului, pentru că de multe ori cineva rămâne pe loc – mulţumit de simţămintele ce izvorăsc dintr-o oarecare lucrare a sa – şi nu înaintează din pricina acestei lâncezeli a lui. Şi nu numai atât. Unii se întorc înapoi, considerând că ceea ce au întâlnit este de prisos sau nesigur.

Noi ne temeam să înaintăm în subţirimea acestei purtări, însă el, glumind, ne zicea: „Cuvântul a luat sfârşit. Aţi auzit destul. Faceţi-vă si rămâneţi smeriţi şi niciodată nu vi se va stinge această făclie a discernământului, pentru că, într-adevăr, celor smeriţi Dumnezeu le dă Harul Său“.

Nu voi uita niciodată cât de mult insista, atunci când ne sfătuia, să câştigăm stăruinţa şi răbdarea de care [e nevoie] pentru redobândirea Harului, când acesta se retrage din pricina noastră. Ne spunea: „Nu este atât de mare osteneala fiilor, să dobândească cineva Harul lui Dumnezeu, deoarece ca un Preabun, El «nu dă Duhul cu măsură» . Insă foarte mare este osteneala de a-l redobândi după retragerea lui din pricina vinovăţiei omului. Şi de aceea multi l-au aflat când au pornit, dar puţini dintre aceia de la care s-a retras, l-au redobândit”.

Cât de credincios este Dumnezeu, Care pe toate le dăruieşte omului! In ziua în care “cel păcătos se va intoarce de la calea cea rea a lui, nu voi mai pomeni păcatele sale”, spune Domnul. Dar „în ziua în care cel drept se va abate de la dreptatea sa, nu voi mai pomeni dreptatea sa şi voi fi piedică împotriva lui!”. Adică îngăduinţă pentru cei care, mai înainte înşelaţi fiind, caută să intre, şi asprime pentru cei ce ies din neatenţie.

Această harismă luminată a discernământului ajută şi la înţelegerea dreaptă a Scripturii şi a tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi. După cuvântul Domnului, „orice astfel de cărturar poate scoate din vistieriile sale noi şi vechi” „nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci ca unul învăţat de Dumnezeu.

Gheron Iosif Isihastul, Nevointe – Experiente – Învătături, Editura Evanghelismo

1

Cuvant despre grija lumii acesteia

Nu este lucru bun grija cea fara de masura, ci, mai bine este, sa se smereasca omul inaintea lui Dumnezeu, Care ne poarta de grija, dupa cuvantul care zice: „Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani” (Ps. 54, 25). Sa nu dai griji lumesti sufletului tau, pentru ca, pe multi, i-a pierdut grija si nu este intr-insa nici un spor. Pentru ca, din grija lumeasca, se vatama taria inimii, si, precum molia strica hainele si cariul lemnul, asa grija lumeasca, a omului, ii vatama inima. Drept aceea, noi insine sa nu intram in grija lumeasca, ci in lacrimi si suspine si intr-o iubitoare de osteneala, rugaciune catre Dumnezeu si intru privegheri sa petrecem si sa ne trezim; si asa vom primi, de la Dumnezeu, ajutor si izbavire.

Credinţa ortodoxă să o propovăduiţi

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de “molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pământ, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: “Omul este nemuritor, este veşnic“. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici “dumnezeii transcedentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.

Hristos a făcut cu adevărat acest lucru atunci când S-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător la conştiinţa de sine a ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.

Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale, toate acestea ne sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).
Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde ea îşi are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională (sau o instituţie “democratica”, cum era cazul in comunism, sau o instituţie “europeana”, cum este cazul acum), de a-i atribui aspiraţii mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă “Hristos este totul şi în toţi“.
Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele.

Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Mt. 13, 29-30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos: diavolul (Mt. 13, 25-28).
Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai uneia sfinte, soborniceşti şi apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist“.
Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire

Cât poate rugăciunea, stiți, fraților?


Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.

Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.

Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

Se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, când cineva ia numele Domnului în deşert

Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?

Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).

Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, „nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu”(Gânduri de Paşti).

Cu toate acestea, purtarea noastră, nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul. Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.

De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.
Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce „sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice” (proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). „Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: „Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.

Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?

Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.
Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.

Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului: „Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.

Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă „libertatea” pentru om? „Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem „nu” păcatului, şi „da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)

Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? „Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.
Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin.

Gheronda Efrem Filotheitu

VIAȚA FĂRĂ DUMNEZEU ESTE DE NECONCEPUT

Nu de puţine ori, aflându‑mă în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, m‑am întrebat ce simt cei care aleg calea preoţiei sau a călugăriei, lăsând la o parte toate cele lumeşti. Probabil că răsplata este pe măsura nevoinţelor, este un mare dat fiindcă odată ce calea aceasta a fost aleasă, rareori se mai dă înapoi. Şi aceste întrebări aveau să‑şi afle răspunsul de la unul din părinţii Sfântului Munte Athos. De fiecare dată când am avut vreo nelămurire sau am cerut un răspuns la o întrebare ce‑mi chinuia sufletul de mult timp, părinţii Sfântului Munte mi‑au răspuns cu infinită răbdare şi seriozitate, pentru care le mulţumesc şi pe această cale.

„Când te preoţeşti ori când te călugărești, deşi sunt şi alte excepţii, harul pe care‑l primeşti este la limita capacităţii tale de a‑l purta. Este atât de mare, încât starea de fericire atinge limite greu de înţeles. Lacrimile îţi curg singure, atingi supraconştiinţa, iar regretele încep să curgă şi pentru cele mai nesemnificative, mărunte păcate. Îi simţi, la propriu, prezenţa lui Dumnezeu, decodifici intenţiile Sale, planul Său, acţiunile Sale. Credinţa ţi se relevă pe natura înţelesului tău. Simţi totul pe pielea ta, conştient că fiecare celulă din tine îşi recunoaşte Creatorul. Această stare de fericire este dusă la extrem, astfel că orice lucru lumesc ori poziţie socială ţi se par nesemnificative în comparaţie cu fericirea de nedescris dată de Harul Dumnezeiesc. Nu ţine prea mult, ea fiind doar arvuna fericirii veşnice a celor ce dau dovadă de credinţă şi de iubire. Pierderea harului vine foarte repede, având drept cauză, în primul rând, judecarea aproapelui.
De la un simplu „măi să fie”, harul se depărtează de tine, iar starea iniţială se instalează rapid. Cine a gustat din acest har, starea dată de lipsa acestuia îl va ţine în permanenţă într‑o stare de nostalgie, de regret că l‑a pierdut, conştientizând că viaţa fără Dumnezeu, relevat prin prezenţa harului, este anostă şi de neconceput. Cine a simţit şi a trăit harul şi apoi l‑a pierdut simte în sinea sa un gol absolut, iar dorinţa de a‑l recâştiga este foarte mare. Ei, acum e acum, pentru că atunci când ţi se ia harul, începe „proba de foc”. În proba de foc eşti supus multor chinuri, umilinţe, nedreptăţi, timp în care te rogi necontenit, tu fiind ajutat, dar într‑ascuns. Adică prezenţa harului nu se relevă încă. Practic, „proba de foc” este punerea la încercare a credinţei tale, fără să‑l mai simţi pe Dumnezeu. Această încercare durează cam 20 de ani, dar se poate prelungi şi spre 30. Sunt 20 de ani de chinuri, în care crezi că ai fost abandonat și te simţi al nimănui, strigi din toate puterile şi crezi că nu eşti auzit, depui eforturi pentru fiecare reuşită, iar la final de încercare, iubirea şi încrederea în Dumnezeu trebuie să îţi rămână neschimbate. Abia la sfârşit harul pierdut va reveni, iar atunci vei şti cum să îl preţuieşti astfel încât să nu mai plece.
Cine rezistă unei astfel de încercări, cu adevărat fiul lui Dumnezeu se va chema. Plăcerea este ceea ce vrem să punem noi în loc, atât timp cât nu avem Harul lui Dumnezeu să ne bucure sufletul. Iar pentru asta oamenii sunt dispuşi să plătească oricât au. Vor case mari, vor maşini puternice, vor mâncăruri bune, vor femei frumoase, vor putere. Mulţi dintre oameni cred că starea de bine vine din fast, lux şi plăceri. Alţii cred că le vine din băutură ori droguri. Dar aceste lucruri costă, unele foarte mult, şi pentru asta unii sunt dispuşi să facă orice compromis. Adică orice altceva decât să încerce să atragă Harul lui Dumnezeu, prin a cărui prezenţă, starea de bine, face astfel încât orice altă plăcere să pălească. Ba, mai mult, la această stare de bine nu se ajunge prin păcat, ci prin curăţire interioară.
Prea puţini dintre cei din ziua de azi sunt dispuşi să renunţe la plăcerea lumească pentru plăcerea Dumnezeiască. Odată ce renunţi la plăcerile lumeşti, îndată Dumnezeu îţi va da bucurii şi harisme duhovniceşti greu de înţeles, dar mai înălţătoare decât toate plăcerile lumii laolaltă. Toate acestea încercă să compenseze, fără succes, efectul îndepărtării omului de Dumnezeu. Ori de câte ori vorbim despre realizările noastre, începem propoziţia cu „eu am făcut”, „eu am zis”, „eu am iniţiat” etc. Ceea ce se traduce prin a crede că ai fi făcut totul de unul singur. Ceea ce este fals. În fapt, nu ai făcut nimic de unul singur. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu faci şi nu realizezi nimic. Absolut nimic. Iar în momentul în care repeţi „eu”, Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuaţie. De aceea, încearcă, măcar pentru o perioadă, să scoţi pronumele personal „eu” din vocabular. „Eu” este expresia omului mândru, care se socoate responsabil pentru tot ceea ce întreprinde. Şi unde este locul mândriei, smerenia nu mai are loc.

‑ Şi atunci cum ar trebui să mă exprim?

‑ În loc de „eu”, foloseşte „noi”, pentru că niciodată nu eşti singur.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.

Sursa