Ce sa faci atunci cand te rogi, iar Dumnezeu nu-ti raspunde?

Inseamna ca nu te rogi suficient, ai pacate nespovedite, apasa pacatele rudeniilor adormite intru Domnul, traiesti in pacat, ai patimi ( orice patima inseamna inchinare, slujire celui rau ), sau ai facut nedreptate in viata ta.

Ce e de facut ?

Iata ce ne sfatuiesc Sfintii Parinti :

– Inmulteste rugaciunea: citeste un Paraclis dupa 12 .00 seara.

– Da de pomana cat mai des intru iertarea pacatelor sufletelor celor adormiti

-Trimite Acatiste si Pomelnice la cat mai multe manastiri

– Ia un indreptar si vezi ce pacate mai ai de spovedit. Tineti minte, daca ai comis un pacat si spovedindu-te te-ai justificat- inseamna ca acel pacat apasa de doua ori asupra ta.

– Tine post 40 de zile, citind Acatistul Maicii Domnului ( 40 de Acatiste, zilnic ).
Iar cei mai vrednici, sa tina post negru miercuri si vineri. Sau macar vineri, pentru iertarea pacatelor.

-Traieste curat , in vorba, fapta, simtire. Nu uita, ca Domnului ii este cunoscuta inima ta, gandul tau, orice faci tu, ce ai facut. Si orice ai face, gandeste-te ca EL e de fata. Caci chiar este. Asa sa traiesti toata viata ta. Evita invidia, ura, barfirea, mandria, avaritia, lacomia, zgarcenia, trufia, tinerea de minte a raului. Toate acestea aduc multa suferinta.

-Fa bine tuturor, fara sa astepti ceva in schimb

-Pe parcursul vietii, fiecare om blastema ( cu voia, fara voia lui ) pe ceilalti, fie copii, rude, prieteni, etc.
Du-te la parintele duhovnic si cere sa-ti citeasca rugaciunea de desfacere de blesteme (pe care le-ai rostit tu). A dracui sau a face pe cineva nebun, dupa sfintii parinti, se numeste de asemenea -blestem.

-Roaga-te Maicii Domnului si Ingerului Pazitor sa-ti dea daruri duhovnicesti, precum adanca pocainta, caci plansul din adancul inimii aduce degraba mila si indurarea Domnului. Plansul pentru pacat. Apoi, pentru celelalte…

-Binecuvanteaza pe cei ce-ti fac rau, caci ei de fapt sunt binefacatorii tai. Intr-o zi vei intelege acest lucru. Si binecuvanteaza de doua ori pe parintii, fratii, prietenii tai.

-Mergi regulat la Sfanta Liturghie, la Sfantul Maslu, iar daca nu ai timp- trimite Acatiste la manastiri pentru slujbele de vineri. Si nu uita, sa-ti schimbi complet modul de viata, de gandire, de mentalitate ; adica adu-ti aminte de poruncile Mantuitorului si punele in aplicare, cuvant cu cuvant, fara nici o abatere.

-Adu parintele sa-ti faca o sfestanie la casa, la gospodarie. Si evita apoi orice cuvant urat in acea casa, si orice fapta murdara. In fata icoanei sa arda candela si bobul de tamaie sa nu-ti lipseasca din casa ta.

-Roaga-te pentru parintele tau duhovnic. Caci anume el este ,,Ingerul tau pazitor pamantean ,, cel ce se roaga Domnului pentru tine, cunoscandu-te si stiindu-ti durerea.
Deci, degraba alearga la el si lasa-i Acatiste (pentru fiecare zi cand e slujba in manastire).
Si nu uita sa citesti si Acatistul Ingerului Pazitor, cu frangere de inima, caci ai si un Inger de la Botez, pe care mai toata lumea il ignora.

Acum vei intreba desigur, si pana cand sa fac eu toate acestea?

Toata viata, nu numai cand ai un necaz.

Unii desigur, dupa ce se vor tamadui sau isi vor rezolva problema, vor uita de toate acestea.

Dar eu va intreb , de mantuirea sufletului ati auzit?

Reclame

Poti schimba hotărârea lui Dumnezeu prin pocainta


In orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui „Am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel neas­tâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mus­trat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de po­runcile lui Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul Cerului. Astfel, acela a lăsat pe israeliţi liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israeliţii (Ezdra 1, 1). Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat (Ezdra 8, 88-92). Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!
Să citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte puternice. Ce poruncă dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliţi. S-au dus ceilalţi, au pregătit cere­monia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin tare şi tămâie ca să-i întărâte şi aşteptau pe împărat să vină ca să în­ceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe împărat, pentru că acela încă nu apăruse. „Împărate”, îi spune, „te aşteptăm. Toate sunt gata, elefan­ţii, iudeii şi cei chemaţi aşteaptă”. „Cine v-a spus să faceţi un astfel de lucru?” le spune. Strigăte, amenin­ţări… Şi aceasta nu s-a făcut o dată, ci de trei ori (III Macabei 5, 1-35). Oare a fost un lucru mic ca împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 391-392

Si ce folos daca poți mântui mii de suflete, si tu să ajungi cu ușurință în iad

Sunt în iad din toate categoriile sociale și profesionale. Cei mai mulți sunt clerici. De ce? Mirenii reușesc mai ușor să intre în Rai, mai ușor înaintează spre Rai deoarece nu se consideră pe sine superiori celorlalți. Clericul însă, din pricina familiarității lui cu taina preoției, uită să folosească preoția ca pe un burete, ca pe un ștergar pentru a șterge sudoarea, lacrimile, durerile, suspinele oamenilor, căci toți sunt astăzi obosiți și chinuiți și mâhniți și răniți și trădați, iar clericul folosește preoția ca pe o putere, o autoritate.
Astfel, oamenii ne respectă și ne cinstesc ca pe o autoritate, și a devenit greu să eviți, să ocolești situația aceasta. Iată cugetele de slavă deșartă. Și din moment ce ai asemenea cugete, harul Sfântului Duh nu se odihnește întru tine și ești în pericol de a nu te mântui. Pe de o parte se face lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar tu ca preot nu te poți mântui. Să ajuți să se mântuiască atâția și atâția și tu să te condamni la iad! Iar Sf. Isaac Sirul spune de asemenea un lucru înfricoșător: „Poți mântui mii de suflete, iar tu să ajungi cu ușurință în iad.”

Ca urmare, mântuirea noastră, a creștinilor – în general, a clericilor – în particular, nu depinde de câți am salvat, câți am îndrumat și câte cărți am scris și în câte limbi au fost traduse sau ce faimă are omul, și ce spun alții despre noi – de bine sau de rău. Noi să vedem acum ce spune Hristos. Ai auzit vocea Domnului înlăuntrul tău? Nu ai auzit încă? Auzi încă cele ale lumii. A, de aceea nu auzi vocea lui Dumnezeu, fiindcă urechile tale alte lucruri vor să audă. Deci clar că ceva nu merge bine în cazul acesta. Căci cu siguranță dacă auzi vocea Domnului, îți vei schimba felul în care gândești, precum și modul în care viețuiești.

Efrem Ieromonahul, „Cuvinte simple din Sfântul Munte”, Editura: Egumenita

Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!

Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic…niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!

Iisuse…Hristoase…sunt un simplu copil, deşi am împlinit deja 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu…
Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaşte şi nici nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?

Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură, de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să Te întâlnească. Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine. Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare şi atât de josnice…
Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi. Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea…
Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa, tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă…nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini… de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă? Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare Tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine…Poate nu pot discerne voia Ta…
Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei… Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic…niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi… Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că în preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm să văd că nimeni nu mă întreabă ce am… Oare chiar nu le pasă?
Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume ar trebui să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură dacă merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Iisuse? Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încercă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac?
Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Nu ai râs nici măcar o singură dată! Poate că s-a întâmplat doar să zâmbeşti uşor… Ştiu sigur că ai plâns; nu pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire?
Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine. Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu niciun chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi-mi provoacă repulsie…
Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine? De fapt, cine mai crede azi în Tine? Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine.
Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic…niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!
Dă-mi putere să exist!
fragment din cartea Părintelui Paulin de la Putna – “Iubire, spovedanie, libertate”
SURSA:
http://altarulcredintei

Când nu-l „înghiţi” pe aproapele tău, s-ar putea ca problema să fie la tine

Foto: Oana Nechifor

Foto: Oana Nechifor

Dacă îţi doreşti sănătatea, tu va trebui să te îndrepţi, nu aproapele tău, aşa cum vom vedea în continuare. Deseori te întristezi şi cârteşti: „Acest om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăşte, mă dispreţuieşte, mă vorbeşte de rău, să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită. Când stomacul nu mai poate să „digere” mâncărurile pe care le înghiţi, înseamnă că ai o problemă, eşti un om care suferă. Şi dacă îţi doreşti sănătatea, va trebui să te îngrijeşti să afli modul potrivit prin care să-ţi vindeci stomacul.
Acelaşi lucru este valabil şi cu „stomacul” care se numeşte suflet. Când nu-l „înghiţi” pe aproapele tău, când, aşa cum se spune, nu-l ai la inimă, tu eşti problema, nu aproapele tău! Deci eşti în postura celui care suferă! Şi dacă îţi doreşti sănătatea, tu va trebui să te îndrepţi, nu aproapele tău, aşa cum vom vedea în continuare.

Deseori te întristezi şi cârteşti: „Acest om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăşte, mă dispreţuieşte, mă vorbeşte de rău, să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită. Aşa ceva ar zice un musulman care are drept îndrumător Coranul, şi nu un creştin care are drept călăuze pe Hristos şi Evanghelia! Cu alte cuvinte, de vreme ce eşti creştin, eşti dator să abordezi relaţiile tale cu semenii prin prisma învăţăturii lui Hristos, şi nu prin prisma preceptelor Coranului.
Primul lucru pe care Hristos îl doreşte de la noi, creştinii, este să arătăm iubire faţă de aproapele nostru, aşa cum spune în Sfânta Evanghelie: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Nu spune doar să-l iubeşti, ci precizează: „ca pe tine însuţi”.
Şi cum te iubeşti pe tine însuţi? Dorind întotdeauna ca ceilalţi să-ţi vorbească respectuos, să-ţi arate iubire. La fel fă şi tu cu aproapele tău! Nu doreşti să asculţi acuzaţii grele la adresa ta, ci doar cuvinte frumoase. Şi dacă auzi ceva grav, te străduieşti să le demonstrezi nevinovăţia ta celor care te osândesc. La fel fă şi pentru aproapele tău: nu îngădui să fie osândit, şi dacă auzi ceva rău despre el, să-i sari în apărare! „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” (Luca 6, 31)
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Părintele Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 7-10)
http://www.doxologia

Grijile lumești ‒ o pânză de păianjen aruncată de diavol

Foto: Oana Nechifor

Foto: Oana Nechifor

Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne intenţionat între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă în pânza lui îi omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.
‒ În fiecare clipă ne pândeşte pericolul acestei secularizări. În fiecare clipă, în fiecare oră, putem fi călăuziţi către sinuciderea noastră duhovnicească.
‒ Ce-aţi spus, sinucidere?!
‒ Da, sinucidere duhovnicească, pentru că asta este secularizarea, sinucidere duhovnicească. Cel care se încurcă în lume şi în cele lumeşti se încurcă în plasa morţii şi, precum peştii care se încurcă în plasa pescarului şi nu pot să scape sunt scoşi din apă de pescar şi mor, exact aşa se întâmplă şi cu oamenii secularizaţi, cu oamenii lumeşti, care sunt netoţi sau cu mintea scurtă, ca şi peştii. Şi această prostie a lor îi conduce în final către moartea sufletească şi trupească, precum foarte frumos şi corect profeţeşte Sfânta Scriptură, zicând: Învăţătura celui înţelept este izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii (Pilde 13, 14).

Oamenii proşti şi lumeşti mor exact aşa cum mor şi insectele care, zburând libere încolo şi-ncoace, nu sunt atente şi brusc se-ncurcă în plasa păianjenului, care le pândeşte în apropiere. Şi, îndată ce vreo insectă se-ncurcă în pânza lui, el aleargă cu o viteză uimitoare, o înşfacă şi o mănâncă. Insecta îşi plăteşte neatenţia şi negrija ei cu moartea.
‒ Foarte bună comparaţia.
‒ Lumea, iubitule, este plasa pescarului diavol, pe care o aruncă între oamenii fără de minte, ca să-i prindă. Şi nu-l lasă să se descurce uşor pe cel care a intrat o dată în plasa lui. Şi încet îl omoară, şi sufleteşte, şi trupeşte.
Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne intenţionat între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă în pânza lui îi omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.
(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 204-205)
http://www.doxologia

Să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde

Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid împărăţia cerească. Trebuie adăugat la acestea ceva, care se găseşte în chiar inima pocăinţei, şi anume, să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde şi cu încredere deplină că El are destulă iubire încât să ne dăruiască iertarea şi destulă putere pentru a ne schimba.

Pocăinţa este acea cotitură a vieţii, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă şi de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu dar ca Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi.
A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viaţa noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăţia inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinaţiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerinţele adresate lui Dumnezeu în rugăciune, într-un asemenea caz pocăinţa noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare. Pocăinţa trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susţinut şi viguros de a duce o viaţă dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu însuşi nu ne va izbăvi, căci, după cum ne spune Hristos, nu cei ce zic „Doamne, Doamne” vor intra în împărăţia Cerurilor (Matei 7, 21), ci cei care aduc rod. Aceste roade noi le cunoaştem; ele sunt pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, blândeţea (Gal. 5, 22-23). Acestea ar putea face încă de pe acum din pământul nostru un paradis dacă, asemenea pomilor roditori, am putea, ajunşi la o deplină maturitate, să le rodim.
Aşa că pocăinţa se pune în lucrare atunci când dintr-odată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiinţa ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, aceasta voieşti?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert; iar tu, în semn de recunoştinţă pentru o asemenea iubire şi pentru că, răspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ţi viaţa…”
Ce s-ar mai putea spune? Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Ii spunem Domnului: „O Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: „dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă…” „Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum…” De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfăţişa El însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seamă pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune pe jar, şi ne-ar adresa această întrebare vitală; „Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?” atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă…” Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.
Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa.”
Mitropolitul Antonie de Suroj

TAINA IERTĂRII. TAINA TĂMĂDUIRII, Editura Doxologia
http://www.crestinortodox