Proloagele din 1 Ianuarie

Luna ianuarie în ziua dintâi: prăznuim Tăierea împrejur, cea după trup, a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

        Astăzi, la opt zile de la Nașterea Sa, Domnul rabdă tăierea împrejur cea după trup, ca împlinind Legea, să dea în lături rânduiala trupească a legii vechi și să aducă în lume o tăiere împrejur nefăcută de mână: Tăierea-Împrejur cea duhovnicească a Sfântului Botez, adică „dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii” (Col.2.11). Ca Fiu al Lui Dumnezeu și ca mare întemeietor al Testamentului celui veșnic, o dată cu supunerea Sa la rânduiala tăierii împrejur, Domnul astăzi pune capăt, deci, legii vechi și face început rânduielilor Testamentului celui Nou, scris pe tablele inimii oamenilor. Drept aceea, noi creștinii nu mai suntem ținuți la tăierea-împrejur cea trupească, dar suntem ținuți să ne supunem și să împlinim rânduielile unei adevărate tăieri-împrejur duhovnicești.  Suntem datori, îndeosebi, că Noul Legământ, întemeiat de Domnul Iisus să săvârșească în noi o deplină supunere față de Dumnezeu, a trupului nostru și a poftelor lui, o deplină dăruire, o deplină pătrundere cu puteri sfinte a acestui trup și a cerințelor lui, lucrare atât de însemnată în lupta noastră duhovnicească, pentru că nu este vorba de o tăiere-împrejur numai a trupului, ci este vorba de o tăiere-împrejur a inimii noastre, adică o tăiere-împrejur care atinge toate gândurile, toate voile, toate simțirile noastre cele mai tainice, îndepărtând tot ce nu poate merge împreună cu o adevărată căutare a lui Dumnezeu. Și această tăiere-împrejur a inimii nu-i cu putință fără o adâncă sforțare. Sărbătoarea Tăierii-Împrejur este însă și sărbătoarea numelui lui Iisus. Că tăindu-se împrejur, Domnul a fost numit cu numele Iisus, cum spusese îngerul, mai înainte de a se fi zămislit. El în pântecele Fecioarei. Și praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seamă trebuie să aibă chemarea acestui nume în viața noastră duhovnicească și cât de mare putere are acest sfânt nume: „Că Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dat lui nume, care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al acelor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ și orice limbă să mărturisească, că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2,9-11)”   „Și, acum, Doamne, întinde mâna Ta, ca să se facă tămăduiri, minuni și semne prin numele lui Iisus, robul Tău cel sfânt „(Fapte 4,29-30)”. Aceasta am luat-o de la Sfinții Părinți și o prăznuim o dată cu începutul cununii anului. ȘI facem sărbătoare și zi domnească, pentru toate câte Domnul S-a smerit și le-a primit pentru noi. Și dacă s-au întors părinții Săi acasă, Iisus a viețuit după firea omenească, crescând cu vârsta, cu înțelepciunea, și cu Darul, spre mântuirea noastră. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

Sfantul Vasile cel Mare

Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintelui nostru Vasilie cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei.

 

         Acest între Sfinți, Părintele nostru Vasilie cel Mare a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului și marelui împărat Constantin și, pânăƒ în zilele împăratului Valens, cel căzut în rătăcirea lui Arie. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinți dreptcredincioși și înstăriți, Emilia și Vasilie, tatăl său fiind un luminat dascăl în cetate. Iubitor de învățătură și înzestrat pentru carte, Sfântul Vasilie și-a îmbogățit mintea cercetând, rând pe rând, școlile din orașul sÄău Cezareea, apoi din Bizanț, mergând pânăƒ și la Atena, cea mai înaltă școală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie de Nazians, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie. A fost înălțat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuși împăratul Valens. Sfântul Vasilie a dus o luptă aprigă, cu scrisul și cuvântul, luminând creștinătatea și apărând dogma Sfintei Treimi. Și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea acestei dogme de căpetenie a creștinătății. Sfântul Vasilie a îndreptat și unele lipsuri ale monahismului din timpul săƒu, chemându-i pe moanahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii persoanale, ci și în folosul aproapelui. Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă Biserică, azile și spitale, în ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească avuțiile lor, ajutând pe cei nevoiași și lipsiți. S-a mutat către Domnul la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie, plâns de credincioși și de necredincioși, care-l iubeau și-l cinsteau pentru bunătatea și înțelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop în Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel Mare. Pentru rugăciunile lui, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, pe care a fãcut-o în Niceea.

             Odinioară, de nelegiuitul împărat Valens (364-378), în cetatea Niceea, s-au apropiat căpeteniile ereziei ariene cerând ca, din soborniceasca biserică cea din cetatea aceea, să gonească poporul dreptcredincios, iar Sfântul locaș să-l dea adunării lor celei arienesti. Și a făcut așa împăratul cel rău, el însuși fiind eretic: a luat, adică, biserica de la cei dreptcredincioși, cu sila, și a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit acolo marele Vasilie, apărătorul cel de obște al Bisericilor, la care toată mulțimea celor dreptcredincioși venind, cu strigare și cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa”. Iar înțelepciunea zice: „Dreptatea împăratului la judecată se vede”. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioși din Sfânta Biserică și dând-o răucredincioşilor? Zis-a lui Împăƒratul:  „Tot la învinuiri te întorci, Vasilie? Nu ți se cuvine ție să fii așa.” Răspuns-a Vasilie: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri.” Și înfruntându-se ei și împotrivindu-se sta acolo de față mai marele bucătarilor împărătești, numit Demostene acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocarând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici și pe necăƒrturarul Demostene.” Iar stolnicul, rușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Biserici.” Și a tăcut Demostene rușinat. Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se și, pe de altă parte, rușinându-se, a zis lui Vasilie: „Să mergi tu între dânșii să faci dreptate, dar așa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credință cu tine.” Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi și pe mine la surghiun să mă trimiți și pe cei de o credință cu mine să-i izgonești și Biserica să o dai arienilor.” Și, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Și chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi și între dreptcredincioși pentru biserica pe care ați luat-o cu sila.” Iar ei au răspuns lui: „Deci judecă, dar după judecata împăratului.” Iar Sfântul a zis: „Să mergeți, și voi arienii și voi dreptcredincioșilor, și să închideți biserica și, încuindu-o, să o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și aceștia cu ale lor, și să puneți de amândouă părțile păzitori. Și mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și, după aceasta, să vă apropiați de biserică. Și de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, ușile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte și vom merge cu litie, cântând, la biserică și de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, apoi, iarăși, a voastră să fie biserica.” Și plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Și, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părțile, Sfânta Biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită și întărită. Și rugându-se arienii trei zile și trei nopți și de Biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Și se rugau de dimineață pânăƒ la al șaselea ceas, strigând: „Doamne miluiește” și nu s-au deschis ușile Bisericii și s-au dus fără dar și rușinați. Atunci, marele Vasilie, adunând pe toți dreptcredincioșii, cu femeile cu copiii, au ieșit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând, acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineață cu toții la cea sobornicească biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.” Apoi , stând înaintea ușii bisericii a zis către popor: „Ridicați mâinile voastre și strigați cu dinadinsul „Doamne miluiește.”” Și aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să facă tăcere și, apropiindu-se de ușă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori și a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.” Și, glăsuind tot poporul „Amin!”, îndată s-a făcut cutremur și au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile s-au dezlegat pecețile și s-a deschis ușa, ca de un vânt și furtună mare, și s-a lovit ușa de zid. Iar dumnezeiescul Vasilie a început a cânta: „Ridicați porțile voastre, ridicați-vă porțile cele veșnice și va intra Împăratul Slavei.” Și, intrând Vasilie în biserică, cu toată mulțimea drepcredincioşilor, și, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulțimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credința lor cea rea și la cei dreptcredincioși s-au adăugat. Și, aflând și împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a lui Vasilie, și de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte și a defăimat urâciunea relei credințe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credința cea dreaptă și a pierit rău după aceea. Că, biruit și rănit fiind el la război, în părțile Traciei, a fugit și s-a ascuns într-o şurăƒ de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând șura cu foc, au aprins-o și, acolo, împăratul arzând, și-a dat sfârșitul. Și a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasilie, dar în același an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul.

Altã minune a Sfântului Vasilie, despre femeia cea pãcatoasã.

                În zilele Cuviosului părintelui nostru Vasilie, era în Cezareea o văduvă de neam bun și foarte bogată, care petrecând în desfătări și întru plăcerea trupului, se robise păcatului și se tăvălea în necurăția desfrâului mulți ani. Iar Dumnezeu, care caută îndreptarea tuturor, s-a atins de inima ei cu darul său și și-a venit femeia întru sine. Și fiind ea în singurătate, cugetă la mulțimea cea nemăsurată a păcatelor sale și a început a se tângui, zicând: „Vai mie, păcătoasa și desfrânata, cum voi răspunde Dreptului Judecător pentru atâtea păcate ce s-au făcut de mine, casă trupului mi-am stricat, sufletul mi-am spurcat; vai mie, celei mai păcătoase decât toți, căci cui m-am asemănat cu păcatele? Desfrânatei, sau vameșului? Că nimeni nu a greșit așa ca mine. Mai ales că, după Botez, atâtea răutăți am făcut, de unde voi lua îndrăzneală să cred că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?” Așa tânguindu-se, și-a adus aminte de toate cele ce de la tinerețe pânăƒ la bătrânețe le-a făcut și, șezând, le-a scris pe hârtie. Și mai pe urmă decât toate a scris alt oarecare păcat mai greu, și cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi, înștiințându-se de vremea când sfântul Vasilie, mergea la biserică, a alergat la dânsul și, aruncându-se înaintea picioarelor lui cu hârtia, strigă zicând: „Miluiește-mă Sfinte al lui Dumnezeu, pe mine ceea ce am greșit mai mult decât toți.” Iar Sfântul, stând, a întrebat-o pe ea ce voiește de la dânsul? Iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită în mâinile sale, i-a zis: „Iată Stăpâne, toate păcatele și fărădelegile mele le-am scris în hârtia aceasta și le-am pecetluit. Iar tu, plăcutule al lui Dumnezeu, să nu le citești pe ele, nici să dezlegi pecetea. Ci, numai cu rugăciunea ta, să le dezlegi pe ele, că eu cred că Cel ce mi-a dat mie gândul acesta, te va auzi când te vei ruga pentru mine.”   Iar Vasilie, luând hârtia, a căutat la cer și a zis: „Doamne, al Tău unuia este lucrul acesta, căƒ de vreme ce păcatele a toată lumea Tu le-ai ridicat, cu cât mai vârtos poți să curățești păcatele unui singur suflet, pentru că toate păcatele noastre nenumărate sunt la Tine, iar milostivirea Ta este nemăsurată și neurmată.” Aceasta zicând a intrat în biserică ținând hârtia, și aruncându-se pe sine înaintea Jertfelnicului, a petrecut toată noaptea, rugându-se pentru femeia aceea. Iar a doua zi, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a chemat femeia și i-a dat ei hârtia pecetluită, precum a și fost, zicând către dânsa: „Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu.”  Iar ea a zis:  „Am auzit, cinstite părinte, și, pentru aceasta, ți-am făcut rugăciune ca să aflu îndurările Lui.” Aceasta zicând femeia, și-a dezlegat hârtia și, și-a aflat toate păcatele sale șterse, afară numai de acel greu păcat scris pe urmă care, era neșters, și văzând aceasta, femeia s-a înspăimântat, și bătându-și pieptul săƒu, a căzut la picioarele Sfântului strigând: „Miluiește-mă robule al lui Dumnezeu Celui de sus, și, precum pentru toate fărădelegile mele te-ai îndurat și ai rugat pe Dumnezeu, așa și pentru aceasta te roagă, ca să fiu cu totul curată.” Iar Arhiepiscopul, milăƒ fiindu-i de ea, a lăcrimat și a zis: „Scoală-te, femeie, că și eu om păcătos sunt și-mi trebuie și mie milostivire și iertare. Iar Cel ce a curățit păcatele tale, pe care le-a voit, puternic este ca și păcatul tău cel neșters să-l curățească, de te vei feri de acum pe tine de păcat și de vei începe a umbla pe calea Domnului; apoi nu numai iertată vei fi, ci și slavei cerești te vei împărtăși. Însă, te sfătuiesc să mergi în pustie și vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem; aceluia să-i dai hârtia aceea și-l roagă pe el, ca să mijlocească spre tine milostivirea Iubitorului de oameni. Dumnezeu.” Iar femeia, după cuvântul Sfântului, s-a dus în pustie și multă cale umblând, a aflat chilia fericitului Efrem și, bătând, a zis: „Miluiește-mă pe mine, păcătoasa, Cuvioase Părinte.” Iar Efrem, știind cu Duhul pricina venirii ei, i-a răspuns ei: „Du-te de la mine femeie, că om păcătos sunt, trebuindu-mi și mie ajutor de la alții.” Iar ea i-a dat hârtia, zicându-i: „Arhiepiscopul Vasilie m-a trimis la tine, că, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curățești păcatul meu, cel scris în hârtia această, pentru că pe celelalte păcate el le-a curățit, iar tu, pentru un păcat, să nu te lenevești a te ruga, că la tine sunt trimisă.” Iar Cuviosul Efrem i-a zis: „Nu, fiică, ci cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu cât mai vârtos pentru unul va putea a-L ruga. Deci, du-te dar, du-te și nu sta, ca să-l afli pe el între cei vii, mai înainte de a nu se duce către Domnul.” Iar ea închinându-se lui, s-a întors la Cezareea. Și, intrând în cetate, a sosit la îngroparea Sfântului Vasilie, pentru că murise, și acum duceau sfântul lui trup la mormânt. Și întâmpinându-l femeia a început a striga cu multă tânguire către Sfântul, ca și către cineva viu, zicând: „Vai mie, Sfinte al lui Dumnezeu, vai mie, ticăloasa, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca să ieși în liniște din trup. Dar iată m-am întors fără folos, atâta osteneală, în pustie, în zadar suferind. Să vadă Dumnezeu și să judece, că, deși puteai tu însuți să-mi dai ajutor, la altul m-ai trimis.” Acestea strigând, a aruncat hârtia deasupra năsăliei Sfântului, spunând la tot poporul de osteneala sa. Iar unul din clerici, vrând să vadă, cei scris în hârtie, a luat-o și desfăcând-o, n-a aflat într-însa nici o scrisoare, ci toată hârtia era curată, și a zis femeii: „Nimic nu este aici scris. Nu te mai osteni, dar, fiindcă nu știi ce a făcut iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru tine.” Și tot poporul, văzând minunea aceasta, a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o putere că aceasta, robilor săi, și după mutarea lor.

Altã minune despre pãgânul ce a fost botezat de Sfântul Vasilie.

          Un pagan, anume Iosif, locuia in Cezareea si era atat de iscusit doctor, incat pe omul ce avea sa moara il cunostea dupa faţă, mai inainte cu trei sau patru zile, si-i spunea lui ceasul sfarsitului său. Iar de Dumneze-purtatorul Parintele nostru Vasilie, vazand cu Duhul intoarcerea lui Iosif la Hristos, ce avea sa fie, il iubea pe el foarte si adeseori, la sfatuirea sa, chemandu-l, il invata sa se lase de paganeasca lege si sa primeasca Sfantul Botez. Iar Iosif se lepada, zicand: „Intru care credinta m-am nascut, intru aceea vreau sa mor.” Iar Sfantul i-a zis lui: „Sa ma crezi pe mine, ca nici eu nici tu nu vom muri, până ce tu nu te vei naste din apa si din Duh, ca, fara acest dar, nu-ti este cu putinta, ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu. Au doar si parintii tai nu s-au botezat in nor si in mare? Si n-au baut ei din piatra care era o inainte-inchipuire a lui Hristos, piatra cea duhovniceasca, care din Fecioara, pentru mantuirea noastra, S-a nascut, pe Care parintii tai L-au rastignit si, la ceruri suindu-Se, sade de-a dreapta Tatalui si de acolo va veni iarasi sa judece viii si mortii?” Inca multe si alte folositoare cuvinte ii spunea lui Sfantul, dar paganul ramanea in necredinta sa. Iar, cand a sosit vremea ducerii Sfantului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit Sfantul si a chemat pe doctorul cel pagan, ca si cum ajutor doctoricesc trebuindu-i de la dansul, si i-a zis lui: „Ce parere ai, Iosif, despre cursul vietii mele?” Iar el, privindu-l cu luare aminte, a zis catre cei de aproape si Sfantului: „Gătiţi toate cele de ingropare, ca va muri îndată.” Iar Vasilie i-a zis: „Nu stii ce graiesti.” Zis-a doctorul: „Sa ma crezi stapane, ca inca soarele astazi nu va apune, iar tu vei muri.” Iar Vasilie i-a zis lui: „De voi trai până dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei face?” Raspuns-a Iosif: „Să mor!” Iar Sfantul i-a zis: „Cu adevarat sa mori pacatului, ca sa viezi intru Dumnezeu.” Zis-a lui doctorul: „Stiu ce graiesti, stapane, iata ma jur tie ca, de vei fi viu până mâine, voi face voia ta.” Si s-a rugat dumnezeiescul parinte Vasilie lui Dumnezeu, ca sa-i prelungeasca viata până a doua zi, pentru mantuirea paganului si i s-a indeplinit rugaciunea. Iar a doua zi, a trimis ca sa-l cheme, si doctorul nu credea, pe sluga care-l chema, că Vasilie este inca viu si s-a mirat mult de aceasta. Si căzând la picioarele Sfantului, cu inima curata, a zis: „Mare este Dumnezeul crestinilor si nu este alt Dumnezeu afara de El”; deci ma lepad de legea cea lepadata de Dumnezeu si marturisesc Legea crestineasca cea adevarata; deci porunceste, Sfinte Parinte, fără zăbavă, ca sa primesc Sfantul Botez eu si toata casa mea.” Iar Sfantul Vasilie i-a grait lui: „Eu insumi te voi boteza cu mainile mele.” Si apropiindu-se doctorul, a vazut mâna Sfantului cea dreapta si a zis: „Prea slabite sunt puterile tale, stapane si, drept aceea, nu vei putea sa ma botezi singur.” Raspuns-a Vasilie: „Avem pe Ziditorul, Cel ce ne intareste pe noi.” Si, sculandu-se, a intrat in biserica si, inaintea tuturor, a botezat pe pagan si pe toti ai casei lui si l-a numit pe el Ioan si l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, singur slujind intru acea zi si invatand pe cel nou botezat pentru vesnica viaţă si, rostind catre cuvantatoarele sale oi cuvinte de învăţătură. Si, asa, a trait până la ceasul al noulea. Apoi, dand cea mai de pe urma sarutare si iertaciune tuturor, multumire a inaltat lui Dumnezeu pentru toate cele negraite ale Lui daruri si, inca multumirea fiind in gura lui, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si s-a adaos Arhiereul catre Arhierei si marele tunet al Cuvantului catre propovaduitori, in ziua dintai a lui ianuarie intru al cincisprezecelea si cel mai de pe urma an al imparatiei lui Valens si intru al patrulea an al imparatiei lui Gratian, care a imparatit dupa Valentinian, tatal său. Sfantul, marele Vasilie, a pastorit Biserica lui Dumnezeu opt ani sase luni si saptesprezece zile. Si a vietuit de la nasterea sa cincizeci de ani. Iar paganul cel nou botezat, vazand ca Sfantul a murit, a cazut la picioarele lui si, cu lacrimi, a zis: „Cu adevarat, robule al lui Dumnezeu Vasilie, si acum n-ai fi murit, daca tu însuţi n-ai fi voit.” Si adunandu-se multime de arhierei, au cantat psalmii cei de deasupra gropii si au ingropat cinstitele moaste ale Sfantului, placut al lui Dumnezeu Vasilie, in Biserica Sfantului Mucenic Evpsihie. Iar Sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, atunci episcop al cetatii Sozima, fiind instiintat de aceasta, a scris cunoscutul cuvant de ingropare. Si venind l-a citit pe el deasupra mormantului cu multe lacrimi, laudand pe unul Dumnezeu in Treime, Caruia se cuvine slavă în veci! Amin.
Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage01Ian.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie01.htm

Proloagele din 27 decembrie

Luna decembrie în 27 de zile: pomenirea Sfântului şi întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan(+33).

        Făcându-se, oarecând, întrebare, între saduchei, farisei şi elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii zicând că este prooroc, alţii că este înşelător, alţii că este Fiul lui Dumnezeu, fericitul acesta, întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a stat într-un loc înalt şi bine a vestit şi a mărturisit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a zis: „Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi este tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul acela care crede şi nu se îndoieşte de Iisus Hristos, că El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre, Care S-a născut din Fecioara cea sfântă şi curată, aleasă, mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat. Că pe cei orbi, i-a făcut să vadă, pe cei leproşi, i-a curăţit, dracii i-a gonit şi pe toţi ne-a mântuit”.
Iar ei, auzind aceasta, se certau cu dânsul, grăind împotrivă. Şi, hulind pe Domnul cel propovăduit, l-au dus pe Ştefan la adunarea sfatului, la arhierei, că nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi duhului care vorbea, precum scrie la Faptele Apostolilor. Şi au adus martori mincinoşi, care au zis: „Noi l-am auzit pe acesta grăind cuvinte de hulă împotriva Templului şi a Legii şi, că Iisus Nazarineanul va schima obiceiurile pe care ni le-a dat Moise”. Şi pe când îl învinuiau, cei din sobor au văzut faţa lui Ştefan strălucind, ca o faţă de înger. Şi, umplându-se de râvnă, Ştefan a adus împotriva lor cuvânt de mustrare, precum odinioară Ilie, zicând către dânşii: „Oameni tari în cerbicie şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt; cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi”. Iar ei, auzindu-l şi neputând suferi, s-au pornit cu nespusă mânie şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Dar, căutând la cer, Ştefan a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta slavei şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7,56). Şi, astupându-şi urechile, necredincioşii s-au aruncat asupra lui, l-au scos afară din cetate, şi-l ucideau cu pietre, pe când el se ruga pentru dânşii, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi, acestea zicând, a adormit. Sângele Mucenicilor este totdeauna o sămânţă care aduce roade. La uciderea lui Ştefan era un tânăr, care păzea hainele ucigaşilor Mucenicului. Se numeşte Saul şi el se învoise la uciderea ce se făcea. Dar iată, rugăciunea şi sângele lui Ştefan au biruit în taină şi acest Saul, după ce s-a întâlnit cu Domnul, pe drumul Damascului, s-a făcut Sfântul şi marele nostru Apostol Pavel. Sângele Mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.

  wp-image-4503476132225349993.jpg

Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Teodor, cel scris cu fier ars în foc, fratele lui Teofan poetul(+850).

       Sfântul Teodor, împreună cu fratele său Teofan, au trăit pe vremea lui Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor Icoane (829-842) şi mult s-au nevoit, amândoi, pentru cinstea şi închinarea la Sfintele Icoane. Deci, fiind bătuţi fără de milostivire, după porunca lui Teofil, li s-a scris pe fruntea lor, cu fier ars în foc, aceste stihuri iambice:

 Toţi care au alergat la Ierusalim, acea cetate, 

 Unde picioarele lui Dumnezeu-Cuvântul, cele preacurate, 

 Spre întemeierea lumii, au stătut. 

 La cinstit loc, aceştia au văzut 

 Vase viclene, înşelătoare a deşartei credinţe, 

 Fapte rele de ruşine, cu cuget rău lucrând. 

 De acolo, s-au izgonit, ca nişte tulburători fiind. 

 Deci, ca unor făcători de rele, feţele scriindu-li-se. 

 Se osândesc, iarăşi izgonindu-se. 

      Deci, după ce li s-au scris stihurile acestea, au fost trimişi în surghiun, unde marele biruitor Teodor s-a mutat către Domnul. Se zice însă că la vremea când a adormit Sfântul, s-a dus la el un mare bătrân şi a auzit pe Sfinţii Îngeri, care cântau cântări duhovniceşti, cu care împreună a cântat şi el. Deci, prin aceste cântări, Dumnezeu a arătat cât cinsteşte pe sluga sa Teodor.

Întru această zi, cuvânt despre un cãlugar, care a înviat pe femeia ce n-a putut sã-l înşele.

          Era un călugăr oarecare, în părţile cele mai de jos ale Egiptului, singur vieţuind şi la un loc pustiu. Şi, iată, din îndemnul satanei, o oarecare femeie desfrânată, auzind de dânsul, a zis unor tineri: „Ce-mi veţi da mie şi eu voi ruşina pe călugărul vostru?” Iar ei au făgăduit ce-i vor da ei un lucru scump. Deci, ea, după ce a înserat, mergând, a sosit la chilia călugărului, ca şi cum s-ar fi rătăcit. Şi, după ce a bătut în uşa lui, văzând-o pe ea, călugărul i-a zis: „Cum ai venit aici?” Iar ea, plângând, a răspuns: „M-am rătăcit şi am ajuns aici.” Şi, primind-o, a intrat ea în ograda lui, iar el a intrat în chilia lui şi s-a încuiat acolo. După aceea, iată, a început ticăloasa a striga: „Părinte, fiarele mă mănâncă.” Iar el, iarăşi, tulburându-se, a zis: „De unde mi-a venit ispita aceasta?” Apoi, de judecata lui Dumnezeu temându-se, deschizându-i uşa, a băgat-o pe ea înăuntru. Şi îndată a început diavolul a-l săgeta pe dânsul spre ea. Iar el, cunoscând asprimea vrăjmaşului, şi-a zis întru sine: „Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul lui Dumnezeu lumină este.” Şi, sculându-se, a aprins o lumânare. Şi, aprins fiind el de poftă, zicea: „Cei ce fac păcate ca acestea, aceia în muncă vor merge. Deci, să mă încerc pe mine aici; oare, putea-voi suferi focul cel veşnic?” Şi, punându-şi degetele sale deasupra lumânării, le-a ars pe ele şi nici nu simţea când ardeau, de iuţimea înfocării trupeşti. Deci, aşa făcând de cu seara până în ziuă, şi-a ars toate degetele sale, iar ea, văzând cele ce se făceau, de frică s-a făcut ca o piatră. Apoi, venind a doua zi, tinerii aceia ziceau: „Venit-a aici o femeie în noaptea aceasta?” Iar el le-a răspuns: „Aşa este iat-o înăuntru, doarme.” Şi, mergând, au aflat-o pe ea moartă. Şi i-au zis lui: „Părinte, a murit.” Atunci bătrânul şi-a descoperit mâinile sale şi le-a arătat lor, zicând: „Vedeţi ce mi-a făcut mie fiica vrăjmaşului; mi-a prăpădit degetele mele.” Şi le-a spus lor ceea ce se făcuse. După aceea, le-a zis lor: „Scris este să nu răsplăteşti rău pentru rău.” Şi, făcând rugăciune, a înviat-o pe ea; apoi s-au dus aceia şi s-au întors la Dumnezeu. Drept aceea, fraţilor, să cunoaştem şi noi vitejia şi răbdarea acestui fericit părinte, care cu atâta de mare patimă a desfrânării a luptat încât şi degetele şi-a ars, în vreme ce noi nu putem a suferi nici un gând. Toate acestea, însă diavolul le aduce asupra noastră şi el se luptă cu noi neîncetat. Deci, rogu-vă pe voi, iubiţilor fraţi, să ne întrarmăm mintea noastră, spre Dumnezeu, cu privegheri, cu rugăciuni, cu luptă şi osteneli şi neîncetat să vărsăm lacrimi înaintea Stăpânului Hristos şi prin aceasta, să biruim trupul şi pe diavolul, ca pe un rău asupritor. Să alegem, aici, calea cea strâmtă, ca să aflăm, acolo, calea cea desfătată, care ne duce pe noi la Împărăţia Cerurilor. Că, dacă aici vom alege calea desfătării, apoi, vom merge necăjiţi dincolo, departe de Dumnezeu, unde viermele nu doarme, şi unde focul nu se stinge, precum a zis Domnul.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur,pentru cei ce, împãrtãşindu-se, nu aşteaptã sfârşitul Liturghiei.

        Vreţi să vă spun ce faptă săvârşesc cei care pleacă din biserică înainte de sfârşitul slujbei şi care nu ascultă cuvintele de mulţumire? Este cu putinţă să vă vină greu ceea ce am să vă spun, dar mare nevoie este ca lucrul acesta să fie spus. Când Iuda era la Cina Cea din Urmă, în vreme ce toţi ceilalţi stăteau la masă cu Domnul, el s-a ridicat de la Cină şi, sculându-se, a ieşit. Pe acela îl urmează şi aceia care pleacă înainte de cea din urmă rugăciune de mulţumire. Că dacă n-ar fi ieşit, n-ar fi ajuns vânzător; dacă n-ar fi părăsit pe ucenici, nu s-ar fi pierdut; dacă nu s-ar fi despărţit de turmă, nu l-ar fi găsit pe el singur lupul şi nu l-ar fi mâncat; dacă nu s-ar fi răsleţit de păstor, nu l-ar fi răpit pe el fiara sălbatică. Şi iată, el se adună cu iudeii, iar Apostolii ies, cântând, cu Stăpânul.  Şi, acum, iubiţilor, să ne gândim la cele spuse. Iată, Domnul îţi împărtăşeşte trupul Său. Când te ospătezi cu mâncare trupească, îndată, după ospăţ, mulţumeşti. Dar, când tu, care eşti om şi de o fire netrebnică, te împărtăşeşti cu o hrană duhovnicească şi care întrece toată zidirea văzută şi nevăzută, pentru ce nu rămâi să mulţumeşti, şi prin cuvinte şi prin fapte? Spun acest lucru, nu ca să mă aprobaţi, nici ca să strigaţi, ci ca, amintindu-vă, să împliniţi rânduiala cuvenită. Ceea ce primiţi se numesc Sfintele Taine; şi sunt. Iar acolo unde sunt Taine e nevoie de multă linişte. Aşadar, cu multă linişte, cu multă rânduială, cu evlavie, să ne apropiem de această jertfă sfinţită şi să mulţumim, după cuviinţă, ca să atragem şi mai mult bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să curăţim sufletul şi să avem parte de bunurile cereşti, de pace, de înnoire, de lumină, de putere, pe care să dea Dumnezeu, să le dobândim toţi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/

Proloagele din 24 decembrie

 

Luna decembrie în 24 zile Întru această zi, învăţătură  la înainteprăznuirea Naşterii lui Hristos    

Să aveţi înştiinţare, fraţilor, că întru această zi este postul înainteprăznuirii Naşterii lui Hristos, întru care cu dragoste şi cu curăţie să vă adunaţi, întru al şaselea ceas(oră 12 din zi), la rugăciune; mânia călcând, de spurcăciunile trupeşti curăţindu-vă şi toate necuvioasele lucruri lepădându-le, ca vrednici să fim, cu buze curate şi cu inima fără prihană, să ne împărtăşim cu trupul Domnului, întru care pentru noi S-a îmbrăcat Domnul şi a sărăcit de bună voie. Că ne-a văzut pe noi afundaţi în răutatea păcatului, robiţi de diavolul, prin lucruri urâte de Dumnezeu şi n-a răbdat să ne mai vadă căzuţi în atâtea nenorociri. Şi, plecând cerurile S-a pogorât pe pământ şi, fără de prihană şi fără de amestecare, a luat trup de om, în pântecele Preacuratei Fecioare Maria sălăşluindu-Se. Şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel fără de început, S-a făcut, cu trupul, om, adică Dumnezeu şi Om, îndoit cu firea. Că a vrut să înnoiască neamul omenesc şi să-l ducă la locul cel dintâi, dintru care a căzut, când a ascultat pe vrăjmaşul care, amăgind pe strămoşul nostru Adam, omul cel dintâi, l-a surpat şi în viaţa muritoare l-a mutat. Deci, pentru aceasta, s-a făcut arătarea lui Dumnezeu, pogorându-se la noi Fiul lui Dumnezeu. Bucurie ca aceasta nu s-a mai făcut de când este lumea, că Fiul lui Dumnezeu a venit, nu ca în vremea veche, prin prooroci şi prin pilde, ci, prin naşterea cea din Fecioară, S-a arătat nouă faţă către faţă. Nu este nici un lucru mai fericit şi mai mântuitor decât acesta. Este minunea cea mai înaltă, decât toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu, de la începutul lumii. Drept aceea, îngerii propovăduiesc taina şi steaua vesteşte pământului pe Împăratul ceresc. Iată, păstorii aleargă să vadă pe pruncul Care li s-a propovăduit. Magii, cu daruri împărăteşti, I se închină, iar îngerii laudă pe Dumnezeu, Care Se Slăveşte de cei de sus; şi pe pământ se vesteşte pacea. Că, iată mărturiseşte şi Apostolul: „Aceasta este pacea noastră care a împreunat pe îngeri cu oamenii, amândouă cetele le-a făcut una, făcând pace prin cruce, omorând vrăjmăşia şi împăcându-ne cu Dumnezeu. În El viaţa s-a arătat şi fiii lui Dumnezeu ne-am făcut”(Efes. 2,14,16). Deci, ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Să ne veselim, mai întâi, că şi pe noi ne-a învrednicit Dumnezeu să-I dăm un răspuns pentru toate câte ni le-a dat. Iar răspunsul nostru este viaţa noastră creştinească de fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între-olaltă, viaţa noastră cea cu strădanie, pe care am iubit-o şi făgăduinţă am dat pentru ea la Sfântul Botez, viaţa noastră care este adevărată slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor noştri. Deci, de poftim să umblăm şi noi pe urmele Domnului, şi ale Sfinţilor Lui, să nu ne îngrijim numai de mântuirea noastră, ci de toţi oamenii din lume. Nu suntem noi fraţi cu toţi oamenii? Nu suntem zidiţi dintr-un pământ? Nu ne-am botezat într-o sfântă scăldătoare toţi? Să ne ostenim şi să ne rugăm, dar, pentru toţi fraţii noştri din lume, întristându-ne de păcătoşi, de eretici, chiar şi de limbile păgâne, care se află în întunericul necredinţei; cu un cuvânt, pentru toţi oamenii, precum porunceşte Apostolul Pavel. Folosul nostru va fi cu atât mai mare. Ne vom împlini o sfântă datorie, vom dobândi curăţirea şi iertarea păcatelor noastre şi vom câştiga viaţa cea veşnică a Împărăţiei cereşti, întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

Întru această zi, pomenirea Preacuvioasei Muceniţe Evghenia (+1262)

Această Sfântă Evghenia s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, din părinţi păgâni cu cerinţa, anume Filip şi Evghenia. Tatăl său, Filip, s-a învrednicit a primi o slujbă împărătească în ţara Egiptului. Deci, a plecat acolo cu toată familia sa. Iar Evghenia, fiica lor, furişându-se, a fugit de la părinţii ei într-o noapte, în taină, numai cu două slugi şi îmbrăcându-se bărbăteşte a mers la un episcop şi, luând dumnezeiescul Botez şi tăindu-şi părul, şi-a pus numele Evghenie şi plecând foarte de noapte, s-a dus la mânăstire. Şi petrecea acolo cu tot felul de bunătăţi: cu osteneli, cu trude şi cu nevoinţe şi cu şederea de toată noaptea la rugăciune. Şi atât a strălucit, ca un mare luminător, încât a rugat-o soborul mănăstirii, când s-a întâmplat de a murit egumenul, să ocârmuiască şi să ia grija mănăstirii asupra ei. Iar, ea, smerindu-se de cuvintele lor, nu voia, dar mai pe urmă, fiind silită, a primit. Ci cuvântul şi lauda nu fiecum i-au fost, ci adevărul l-a arătat pe Evghenie mare şi luminat între toţi, că şi faţa şi mintea lui atrăgeau pe toţi în chip minunat, ca magnetul pe fier, spre câştigarea bunătăţilor celor duhovniceşti. Iar o femeie bogată, anume, Melantia, ce se tâlcuieşte negreală, neagră cu adevărat şi la suflet, dacă l-a văzut pe Evghenie din fire frumos, a fost cuprinsă de mare dragoste, la vederea lui. Şi, găsind o mincinoasă şi deşartă pricină, că are o boală îndelungată şi vrea să i-o spună în taină, că nu este alt chip a se izbăvi de boala ei, Evghenie, milostivindu-se cu inima şi încrezându-se, din nevinovăţie, în viclenele şi amăgitoarele cuvinte ale Melantiei, s-a plecat şi a mers la casa ei, necunoscând vicleşugul. Şi, crezând că este bolnavă a şezut lângă patul celei ce bolea nu de boală, ci de poftă trupească. Şi, căutând Melantia la faţa Evgheniei, n-a putut tăinui mai mult focul poftei cel ce se ascundea în lăuntrul ei şi a început a grăi cuvinte de desfrânare: „Cu nesuferită poftă, şi cu nemăsurată dragoste sunt cuprinsă pentru tine”. Acestea şi mai multe zicând Melantia, cuvioasa Evghenia se ruşina de neruşinarea acelei femei şi i-a răspuns ei groaznic: „Taci, o, muiere, taci şi nu încerca a ne vătăma pe noi cu otrava balaurului celui vechi, că văd că te-ai gătit pe tine, mare lăcaş, diavolului. Depărtează-te, ispititoareo, de la slugile lui Dumnezeu”. Acestea şi mai multe îi zicea. Iar Melantia, umplându-se de nespusă ruşine şi de mânie, s-a dus în cetate şi, mergând la prefect, îl pâra pe Evghenie egumenul. Şi zicea: „Minunatul egumen de la cutare mânăstire, amăgind cu cuvinte înşelătoare pe femeile curate, a venit şi la mine, fiind el îndrăzneţ şi „neruşinat păcătos”. Iar prefect în anul acela era chiar tatăl Sfintei Evghenia. Deci, fiind el judecător în cetate, dacă a auzit aceasta, minunându-se foarte, îndată a trimis la mânăstire, poruncind să aducă la judecată pe Evghenie, ca pe un egumen ce era, şi pe călugării legaţi, ca pe nişte vinovaţi, şi mincinoşi slujitori, sau, mai vârtos a zice, ca pe nişte răufăcători, ca să stea de faţă şi să răspundă. Deci, dacă au fost scoase la judecată şi mănăstirea şi cetatea, a început a grăi Melantia, ocărând pe minunatul acela egumen şi batjocorindu-l şi învinuidu-l cu multe cuvinte. Şi, cu îndrăznire strigând către toţi şi arătându-l prietenilor ei cu degetul, ca pe un slujitor spurcat, şi pe cei ce erau sub ascultarea lui, ca pe nişte desfrânaţi, zicea: „Ascultaţi toţi, că adevărul vă grăiesc!” atunci Evghenie, îndată rupându-şi haina lui, a zis către cei ce erau de faţă, cu multă îndrăznire: „S-ar cădea nouă să vă mulţumim şi să suferim şi ocări şi batjocuri şi chinuri pe trup, dar ca să nu se facă de râs chipul călugăresc ce purtăm, iată, eu sunt femeie în fire, fiică de prefect şi judecător tatăl meu iubit, iar doamna lui îmi este mama, care m-a născut. Şi aceştia îmi sunt fraţi, că nu le voi zice slugi. Acestea zicând buna Evghenia, toţi s-au minunat. Şi, fiecare se mira, văzând în ce chip a pedepsit Dumnezeu, cu dumnezeiască judecată, viclenia Melantiei. Deci, tatăl Evgheniei, îndată lăsând slava, bogăţia şi strălucirea lumească, s-a botezat, şi s-a făcut păstor credincios cetăţii, încheindu-şi viaţa cu mucenicie, că a fost omorât cu sabia de necredincioşi, şi s-a dus la veselia cereştilor lăcaşuri. Iar maica sa, numaidecât lăsând ţara cea străină a Alexandriei, s-a întors la moşia ei din Roma. Şi, ieşind poruncă împărătească în vremea prigoanei lui Galeriu, să se aducă jertfă la idoli, şi-a mărturisit credinţa şi a fost dată morţii. Cât despre Evghenia, care atâta strălucise de faţă cu toţi, din dorul ei cel mare către Hristos, i-au legat de grumaji o piatră mare şi au aruncat-o în apă şi ieşind ea sănătoasă, i-au tăiat capul cu sabia şi, veselă, a zburat către Împăratul şi Mirele său.

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Nicolae mohahul,  care a fost ostaş (sec. IX)  

Cuviosul Părintele nostru Nicolae a fost mai întâi ostaş, pe vremea lui Nichifor, împăratul grecesc(802-811), având sub puterea sa cete de ostaşi. Deci, odată având război împăratul Nichifor, împotriva bulgarilor, a ieşit şi el cu ostaşii lui şi, înserând, a intrat la o gazdă să rămână peste noapte şi, ospătând cu gazda şi rugându-se, s-a culcat să doarmă. Iar la straja a doua şi a treia de noapte, faţa gazdei, rănindu-se cu dragostea cea satanicească către dânsul, s-a apropiat lin de patul lui şi, mişcându-l şi deşteptându-l, îl trăgea pe el, cu cuvinte desfrânate, spre împreunare trupească. Iar Sfântul a zis către ea: „Încetează muiere, cu sataniceasca şi nelegiuita ta îndrăgire şi nu pofti a-ţi spurca trupul tău, şi pe mine, ticălosul, a mă pogorî la grătarul iadului”. Iar ea, ruşinându-se, s-a depărtat. Şi după puţin venind, iarăşi silea către păcat pe bărbatul cel curat. Iar Sfântul a doua oară a depărtat-o pe dânsa, certând-o foarte, iar ea, iarăşi, s-a dus şi îmbătându-se de îndrăgire, iarăşi s-a întors la dânsul. Atunci Sfântul a zis către dânsa: „O, ticăloaso şi plină de toată neruşinarea şi obrăznicirea, nu vezi că dracii te tulbură pe tine, ca să-ţi piardă cinstea ta şi să te facă pe tine de râs şi de ocară tuturor, şi sufletul tău să-l arunce în gheena focului? Oare nu vezi că şi eu, smeritul merg la război, spre vărsare de sânge şi moarte, cu puterea lui Dumnezeu, împotriva neamurilor păgâne? Deci, cum voi spurca trupul meu, mergând la război?” Acestea şi altele ca acestea, zicându-le ei, a îndepărtat-o de la sine cu ruşine. Şi, sculându-se şi rugându-se, a purces în calea sa. Iar în noaptea următoare, pe când dormea, s-a văzut pe sine la un loc cu largă vedere. Şi aproape de el cineva puternic, şezând şi având piciorul drept pus peste cel stâng, a zis către dânsul: „Priveşte de amândouă părţile pe ostaşi”. Iar el a zis: „Aşa, stăpâne, văd că grecii taie pe bulgari”. Şi a zis cel care se arătase: „Caută acum spre noi”. Şi, căutând spre puternicul acela, l-a văzut pe el rezemând piciorul cel drept de pământ şi piciorul cel stâng punându-l peste cel drept, care lucru făcându-se, căutând iarăşi spre oşti, a văzut pe cei potrivnici tăind fără cruţare pe greci. Şi, încetând tăierea trupurilor, a zis puternicul acela către dânsul: „Caută cu deadinsul la tăierea trupurilor şi-mi spune ceea ce vezi”. Iar el, căutând, a văzut tot câmpul cel întins sub ochii lui plin de trupurile morţilor, iar la mijloc era un loc gol şi verde, atât cât s-ar fi culcat un om, şi a zis: „Stăpâne, tot pământul este plin de trupurile grecilor, celor tăiaţi fără de cruţare, afară de un loc, cât s-ar culca numai unul”. Atunci a zis puternicul acela către dânsul: „Şi ce gândeşti despre aceasta?” El a răspuns: „Neştiutor sunt stăpâne, şi nu pricep” Şi iarăşi a zis către dânsul, înfricoşatul acela: „Acest loc verde gol, pe care îl vezi, care are culcuş numai de un om, al tău este şi întru el tu erai să zaci tăiat, ca şi ostaşii tăi. Dar, de vreme ce în noaptea trecută, pe balaurul cel împletit în trei, care de trei ori s-a luptat şi a voit să te ucidă, cu bărbăţie l-ai scuturat de la tine, iată că tu însuţi te-ai slobozit de tăierea aceasta şi culcuşul acela verde n-a avut parte de tine şi ţi-ai mântuit şi trupul şi sufletul tău. Deci, de acum, dacă tu curat îmi vei sluji şi moartea cea firească o vei birui”. Acestea auzindu-le, s-a înspăimântat şi, trezindu-se, s-a suit într-un munte şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru oaste. Iar, intrând împăratul în strâmtorile Bulgariei, s-au suit bulgarii în munte, lăsând puţini pentru pază, câteva mii, pe care, grecii tăindu-i, s-au mândrit. Şi împrăştiindu-se prin ţară, după puţin, toată tabăra grecilor a fost ucisă, împreună cu împăratul Nichifor. Şi se spune că, dacă-l aflară bulgarii pe împăratul grecesc ucis, i-au făcut scăfârlia capului pahar, şi-l ridica cu vin împăratul bulgarilor, de-l bea plin, înaintea dregătorilor săi adunaţi. Şi de atunci s-a început a se ridica paharul la mese. Deci, dreptul Nicolae, aducându-şi aminte de visul acela şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a întors de acolo cu lacrimi. Şi, ducându-se într-o mânăstire a luat asupra lui chip călugăresc, şi slujind curat lui Dumnezeu, s-a făcut unul dintre părinţii cei mari, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/

Proloagele din 23 decembrie

Luna decembrie în 23 de zile: pomenirea Sfinţilor zece Mucenici  care au mărturisit în Creta (250).

      Aceştia s-au nevoit pentru credinţă în zilele lui Decius (250-253), împăratul Romei, în insula Creta şi nu erau toţi din acelaşi oraş, ci din mai multe părţi. Cinci dintre ei erau din cetatea Gortinei: Teodul, Satornic, Eupor, Ghelasie şi Evnichian, Zotic era de la Cnosos, Agatopus şi Pompie erau din Epinia, Vasilid din Chidonia şi Evarest din Heracleea. Deci, dregătorul sosind în insula Cretei, îndată a poruncit să caute pe toţi cei ce cred în Hristos. Şi au fost daţi aceştia, de păgâni, la dregătorul insulei. Şi acesta a poruncit păzitorilor să-i poarte, timp de treizeci de zile, pe la capiştele idolilor şi, de nu vor vrea să jertfească, să-i chinuie în tot chipul. Şi au fost goniţi, târâţi pe jos, prin gunoaie, scuipaţi, pălmuiţi, bătuţi cu pietre, batjocoriţi, măcar că erau din bărbaţi aleşi ai insulei. Iar la douăzeci şi trei ale lunii decembrie, au fost duşi la judecată.  Şi erau plini de bucurie şi de îndrăznire, că sufereau pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Drept aceea, au fost daţi la felurite chinuri, dar ei cu un glas strigau: „Creştini suntem, a lui Hristos jerfă, a lui Hristos junghiere.” Şi se înfuria poporul ce sta de faţă şi voia să-i sfâşie pe ei. Deci, stând ei tari şi neclintiţi în credinţa lui Hristos, dregătorul a dat asupra lor osândă de moarte, prin sabie. Şi ei, venind la locul de junghiere, au făcut rugăciune şi ziceau: „Iartă-i, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea sângelui nostru, pentru noi, pentru rudeniile şi prietenii noştri şi pentru toată ţara, ca să scape de întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă credinţa cea bună şi să Te cunoască pe Tine, lumina cea adevărată, veşnice Împărate. „Deci, aşa rugându-se, s-a tăiat fiecăruia cinstitul cap, iar după tăiere, cunoscuţii au adunat sfintele trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

deco91452039614.jpg

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Simeon Evlavis, despre trezvie.      

       Să ai, frate, totdeauna mintea ta la Dumnezeu, în somn şi în stare de veghe, la mâncare şi în vorbiri, în lucrul mâinilor şi în orice altă faptă, după cuvântul Proorocului: „Am văzut pe Domnul înaintea mea pururea.” Dar să te socoteşti pe tine mai păcătos decât tot omul. Petrecând timp îndelungat în acest gând, se va ivi în înţelegerea ta, o luminare vie, asemenea unei raze de lumină. Şi cu cât o vei cere mai mult, cu mai multă luare aminte şi cu o cugetare neîmprăştiată, cu osteneală multă şi cu lacrimi, cu atât ţi se va arăta mai strălucitoare. Iar, arătându-ţi-se, o iubeşti şi, iubind-o, te curăţeşti. Iar pe cel ce-l curăţeşte, pe acesta îl face în chipul lui Dumnezeu, luminându-l şi învăţându-l să deosebească binele de rău. Dar să ştii, frate, că e nevoie de multă osteneală, ajutată de Dumnezeu, ca să se sălăşuiască aceasta în sufletul tău şi să lumineze în el, ca luna întunericul nopţii. Mai trebuie să iei seamă şi la lupta cu gândurile de slavă deşartă şi de închipuire de sine; şi să nu osândeşti pe cineva, văzându-l că face ceva ce nu se cuvine. Că dracii, văzând sufletul curăţit de patimi şi de ispite, prin sălăşuirea harului, aruncă în ele unele ca acestea. Dar ajutorul lui Dumnezeu să fie în tine, împreună cu pocăinţa neîncetată şi cu copleşire de lacrimi. Ia seama, însă, să nu pătimeşti ceva din multa bucurie şi pocăinţă. De aceea, să nu socoteşti că acestea sunt din osteneala ta şi nu din darul lui Dumnezeu. Că atunci se vor lua de la tine şi le vei căuta mult în rugăciune şi nu le vei afla; şi vei cunoaşte ce dar ai pierdut. Dar fă, Doamne, să nu ne lipsim niciodată de harul Tău! Însă de ţi se va întâmpla aceasta, frate, aruncă asupra lui Dumnezeu neputinţa ta şi, ridicându-te şi întinzând mâinile, roagă-te, zicând aşa: „Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi neputinciosul şi nenorocitul şi trimite peste mine harul Tău. Vezi, Doamne, la ce neputinţă şi gânduri m-au adus multele mele păcate. Eu, care împlinesc în fiecare zi voia dracilor, cum nu voi fi ispitit de ei?  Sunt ispitit de multele mele păcate, fără îndoială. Şi acum Doamne, Doamne, dacă e cu voia Ta şi spre folosul meu, să vină iar harul Tău în robul Tău, ca, văzându-l pe acesta, să mă bucur întru pocăinţă şi lacrimi, luminat de raza pururea luminoasă a acestuia, păzit de gândurile murdare şi de tot lucrul rău şi de toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi astfel să primesc, Doamne, plinătatea îndrăznirii către Tine, în necazurile ce vin asupra robului Tău, de la draci şi de la oameni, şi să primesc şi tăierea voii mele, cunoscând bunătăţile ce aşteaptă pe cei ce Te iubesc pe Tine, Doamne. Că Tu ai zis, Doamne, că: „Cel ce va cere va lua, şi cel ce caută va afla, şi celui ce bate i se va deschide.” Pe lângă aceasta, frate, stăruie, rugându-te în cugetul tău, şi în celelalte toate câte ţi le va da ţie Dumnezeu, nemoleşindu-te din pricina trândăviei. Şi Dumnezeul Cel bun nu te va părăsi.
Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/

deco91452039614.jpg

Proloagele din 22 decembrie

Luna decembrie în 22 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Anastasia, vindecătoarea de răni(+304).

         Sfânta şi viteaza Muceniţă Anastasia, din oraşul Roma, a trăit în vremea domniei lui Diocleţian(284-305), fiind dintr-o casă de bun neam. Şi tatăl ei, Pretextat cu numele, era păgân cu credinţa, iar mama sa Fausta, creştină. Şi a fost încredinţată pentru învăţătura cărţii unui dascăl, bărbat preaslăvit şi binecredincios, Hristogon, care, după aceea s-a făcut şi mucenic. Şi a învăţat de la el Sfânta Carte, iar credinţa în Hrtistos o învăţa de la maica sa. Şi se sârguia în citirea cărţilor creştineşti, ziua şi noaptea, învăţând Calea Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu. Şi, trecând mama ei, Fausta, din această viaţă, a fost dată de tatăl ei după un bărbat Puplie, de neam bun, dar păgân cu credinţa. Şi ea nu putea suferi o însoţire fără dragoste, pentru necredinţa lui, făcându-se pururea bolnavă. Şi adeseori îşi schimba hainele cele luminate şi, pe ascuns, se îmbrăca în haine sărace şi ieşea din casă, neştiind nimeni, numai o slujnică fiind pururea cu dânsa şi slujea pe ascuns celor ce se chinuiau pentru Hristos, intrând în temniţele unde se aflau, scoţându-i din legături, ungându-le rănile, ştergând puroaiele şi întărindu-i cu bucate.  Când bărbatul ei pricepu gândul ei, după cele ce făcea, pentru unele ca acestea, a fost dată mai întâi la chinuri, iar apoi a pus-o sub aspră strajă, ca piciorul ei să nu mai calce afară. Şi ea se mâhnea că nu poate sluji pe mărturisitorii lui Hristos. Şi s-a izbăvit, precum se izbăveşte o pasăre din cursa vânătorului, abia când bărbatul ei, trimis fiind de împăratul şi umblând pe mare, corabia s-a scufundat de vifor şi el s-a înecat. Deci, Sfânta, văzându-se liberă, şi-a împărţit toată averea la săraci şi slujea cu şi mai mare râvnă, celor ce se chinuiau pentru Hristos, iar după sfârşitul vieţii lor îi lua şi-i îngropa cu cinste. Şi îndemna pe mulţi spre mucenicie, pătimind ea însăşi pentru credinţă. Iar, în cele mai de pe urmă, poruncind dregătorul s-o întindă între patru pari, să o lege şi să o ardă în foc, Fericita şi-a luat cununa muceniciei.

wp-image-4503476132225349993.jpg

Întru această zi, învăţătură despre veacul acesta vremelnic şi despre Împărăţia cerurilor.

        Vremea ducerii de aici soseşte, să vă sârguiţi, dar, a vă îngriji şi a vă găti cu sufletele voastre, de vreme ce, după ducerea de aici, roada de pocăinţă sau de faptă bună să nu socotească cineva că va face. Că în iad, se zice: „Cine se va mărturisi Ţie?” Aici sunt nevoinţele şi ostenelile, iar acolo cununile şi plăţile, după legea poruncilor Domnului. Aici este lupta cu vrăjmaşii, cei văzuţi şi nevăzuţi, iar acolo răsplata cea din vitejie şi din izbândă. Aici este sârguinţa, iar acolo cinstea şi mărirea. Aici este cumpărarea nevoinţelor, iar acolo adunarea câştigului. Aici, ca în scurt să spunem, lucrările binelui şi ale răului se fac, iar acolo este răsplătirea acestora. Deci, dar, pentru urmarea şi îndulcirea cea vremelnică a păcatului, nu numai că ne lipsim de bunătăţile cele veşnice, ci încă şi muncile celor fără de sfârşit ne dăm, că, zice Domnul: „Vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică. (Matei, 25, 46).  Deci, mai întâi, credinţa cea tare către Dumnezeu, neclintită în sufletele noastre, din toată puterea să o păzim. Dar încă şi a îndrăzni ne porunceşte Mântuitorul, zicând: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Şi iarăşi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci, sufletul nu pot să-l ucidă, ci vă temeţi mai mult de Cel ce poate şi sufletul şi trupul să le arunce în gheenă. Adevărat, zic vouă, de acela să vă temeţi.” Şi pomenirea de rău să nu o ţineţi, ca întru mânia voastră, să nu apună soarele. Iar de va intra gând necurat întru cineva, apoi, îndată, sârguindu-se, să-l piardă pe acela cu rugăciunea. Că zice: „Fiţi sfinţi, precum Eu sfânt sunt!” Iar de lăcomie de averi, ca de ceea ce este maică a slujirii de idoli, să fugiţi. Şi încă mai vârtos, să iubiţi cumpătarea.

wp-image-4503476132225349993.jpg

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre pocăinţă şi umilinţă.

        Fraţii mei iubiţi, până avem vreme, să plângem întru rugăciunea noastră, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de plânsul cel nesfârşit şi de scrâşnirea dinţilor şi de focul gheenei şi să ne bucure pe noi în viaţa cea fără de sfârşit, acolo de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinul, unde nu este moarte şi stricăciune, ci numai bucurie şi veselie şi inimă bună şi celelalte bunătăţi, pe care le-a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El. Fericit, şi de trei ori fericit, este cel care se va învrednici de bunătăţile acestea şi vrednic de jale şi ticălos este cel ce se lipseşte de ele, că zice Domnul: „Ce va folosi omul, de va dobândi lumea toată, dacă sufletul său îşi va pierde?” Deci, să nu preţuim peste măsură veacul acesta, sărac şi trecător, ca să nu ne fie nouă şi mai amar focul cel neadormit şi viermele cel veşnic şi înveninat. Deşteaptă-te, o, leneşule, şi urmează în viaţa ta pe Hristos. Vezi pe cei ce sunt împreună cu tine, cum se nevoiesc şi se sârguiesc pentru mântuirea lor, cum candelele lor sunt luminoase şi gura lor pururea laudă pe Dumnezeu, Cel fără de moarte. Nu urma pe cei ce se risipesc, ci pe cei ce se nevoiesc; nu pe cei ce se desfătează, ci pe cei ce se înfrânează, nu pe cei ce râd, ci pe cei ce plâng, nu pe cei ce cântă din fluiere, ci pe cei ce se roagă; nu pe cei cu râsul, care cântă cântece drăceşti, ci pe cei ce cântă cuvinte duhovniceşti; nu pe cei ce lăutăresc, ci pe cei ce citesc. Să nu râvneşti celor bogaţi, ci celor smeriţi cu duhul. Mulţumeşte Domnului împreună cu David. Întru smerenia noastră, şi-a adus aminte de noi Domnul. Nu iubi pe cei ce se îmbată, ci pe cei ce flămânzesc şi însetoşează. Nu pe cei iubitori de vrajbă şi sfăditori, ci pe cei împăciuitori. Nu pe cei aspri şi fără de omenie, ci pe cei paşnici şi milostivi. Nu pe cei dârji, ci pe cei blânzi. Să nu te numeri cu ocărâtorii, că ocărâtorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi toate ale lor sunt păcate. După cum zice Pavel: „La cei pângăriţi şi necredincioşi, nimic nu este curat. Ci şi mintea lor este pângărită, asemenea şi cugetul.”  Deci, păzeşte-ţi cu hotărâre sufletul tău, iubite. Vezi, o, frate, să nu ai vrajbă asupra cuiva, de este cu putinţă, nici măcar un ceas. Nici să dormi cândva, având vrajbă asupra cuiva, ca nu cumva noaptea să vă despartă pe voi unul de altul şi să afli osânda neiertată. Niciodată să nu încetezi a te ruga; când poţi pe faţă, iar când nu poţi, măcar în minte. Să nu aştepţi ziua Duminicii, nici loc deosebit, nici biserică, ci, oriunde te vei afla, în ţarină, arând, ori pe cale umblând, ori oi păscând, ori în casa ta şezând, de rugăciunea ta să nu te depărtezi. Deci, vezi, o, iubite, să nu ai vrajbă asupra cuiva, că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea celui ce unelteşte răul asupra vecinului său. Păzeşte-te să nu faci otrăviri, nici vrăji. Iar tu, ca un ucenic credincios, fugi de acestea, având adevărul şi mântuitoarea şi de viaţă făcătoarea Cruce şi pe Domnul, Cel ce pe ea S-a pironit, Care păzeşte pe toţi cei ce iubesc preacurata şi de viaţă făcătoarea Cruce. Lui I Se cuvine slava în vecii vecilor! Amin.
Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage22Dec.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1270

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie22.htm

Proloagele din 21 decembrie

Luna decembrie în 21 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Iuliana  cea din Nicomidia (+304)  

Aceasta a trăit în zilele lui Maximian împăratul (304-311), fiind fiică din părinţi, de neam ales, care au logodit-o cu un oarecare sfetnic împărătesc, anume Elevsie. Şi, vrând el să facă nuntă, Sfânta n-a primit, căutând să scape de însoţirea nunţii cu un păgân. Şi zicea ea: „De nu te vei face mai întâi eparh al cetăţii acesteia, nu voi face nuntă cu tine.” Iar când tânărul s-a făcut eparh, i-a zis: „De nu te vei întoarce, din legea idolilor, la credinţa în Hristos, nu primesc nuntă cu tine.” Deci, Elevsie, spuse tatălui ei toate. Şi neputând tatăl ei să o întoarcă de la credinţa în Hristos, a dat-o în mâinile eparhului, logodnicul ei, să facă ce va voi. Şi, stând eparhul la judecată şi neizbutind să o înduplece, despuind-o a bătut-o cu vine de bou crude şi, spânzurând-o de cosiţe, a ţinut-o până ce s-a deslipit pielea de pe cap. Apoi i-a ars coastele şi i-a pătruns trupul cu fiare arse în foc şi, legându-i mâinile, a aruncat-o în temniţă. Şi stând ea la rugăciune, i s-a arătat vrăjmaşul tuturor în chip de înger, îndemnând-o să jertfească la idoli şi să scape. Iar Sfânta l-a făcut pe el de a spus singur, fără voie cine era. Deci, iarăşi, aducând-o la eparhul şi stând ea neschimbată în dragostea ce avea către Hristos, au aruncat-o într-un cuptor ars până la roşu şi, răcindu-se în chip minunat, pe mulţi i-a adus la credinţa lui Hristos. Deci, biruind toate muncile, Sfânta şi-a primit sfârşitul prin sabie. Şi, când s-a logodit cu Elevsie a fost de şaisprezece ani, iar când s-a făcut mireasa lui Hristos, prin mucenicie, avea optsprezece ani.


Sfântul Ierarh Petru, Mitropolitul Moscovei este prăznuit pe 24 august (mutarea Sfintelor Moaște), 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei) și 21 decembrie.
În unele sinaxare este amintit ca Mitropolit „al Kievului și a toată Rusia”, iar în altele „al Moscovei și a toată Rusia”. Ambele denumiri sunt valabile. Sfântul Ierarh Petru s-a născut în Volinia din părinți evlavioși, Teodor și Eupraxia. Chiar înainte de a-l naște pe fiul ei, Domnul i-a revelat Eupraxiei, binecuvântarea de care se va învrednici fiul ei. La vârsta de 12 ani, tânărul Petru a intrat în mănăstire. El a studiat cu folos cărțile din acele vremuri și a îndeplinit cu înverșunare ascultările monahale. Viitorul sfânt și-a dedicat mare parte din timp studiind cu atenție Sfintele Scripturi, și de asemenea, a studiat iconografia ortodoxă, învățând tainele pictării icoanelor. Icoanele pictate de Sfântul Petru au fost împărțite fraților din mănăstire, dar și pelerinilor care vizitau mănăstirea. Datorită vieții sale virtuoase și ascetice, egumenul mănăstirii a poruncit ca Sfântul Petru să fie hirotonit ieromonah. După ani de munci ascetice la mănăstire, ieromonahul Petru a părăsit obștea cu binecuvântarea egumenului, în căutarea unui loc pustiu. El a construit o chilie pe malul râului Rata și a început să practice ascetismul în tăcere. Mai târziu, în locul în care se nevoia Sfântul Petru, s-a format Mănăstirea Novodvorsk. În jurul său s-au adunat călugări și au construit o mănăstire în cinstea Mântuitorului. Ales egumen, Sfântul Petru și-a călăuzit copiii săi spirituali, nefiind niciodată supărat pe un monah ce gresea. El i-a călăuzit pe frați prin cuvânt și prin exemplu. Virtuosul egumen a devenit cunoscut nu doar în imediata apropiere a mănăstirii, ci și în locuri mai îndepărtate. Cneazul Iuri de Galicia vizita frecvent mănăstirea pentru a fi călăuzit de ascetul sfânt. Odată, în călătoriile sale prin ținuturile Rusiei, Mitropolitul Maxim de Kiev și Vladimir (6 decembrie), a vizitat mănăstirea și a tinut un cuvânt de zidire și povățuire. După ce a primit binecuvântarea Sfântului Maxim, Sfântul Petru i-a oferit o icoană a Maicii Domnului pe care o pictase. Sfântul Maxim s-a rugat înaintea sfintei icoane pentru izbăvirea ținuturilor Rusiei. Când Mitropolitul Maxim a murit, Scaunul de Vladimir a rămas neocupat o perioadă de timp. Un stareț numit Gherontie, care aspira să devină Primat al Rusiei, s-a pornit spre Constantinopol cu o scrisoare de recomandare din partea Marelui Cneaz de Vladimir, Sfântul Mihail din Tver (22 noiembrie), cu icoana Maicii Domnului pictată de Sfântul Petru, veșminte arhierești și mitră, convins fiind că va fi sfințit ca mitropolit. Petru, supunându-se voinței Cneazului Iuri al Galiției, a mers și el cu o recomandare la Patriarhul Atanasie al Constantinopolului pentru a fi sfințit ca mitropolit, dar nu avea veșminte pregătite. Dumnezeu l-a ales pe Sfântul Petru să călăuzească Biserica Rusiei. Călătoria egumenului Gherontie a fost însă amânată de o furtună mare. În timpul acestei furtuni, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat și a spus: „Demnitatea de episcop nu va fi acordată ție, ci mai degrabă celui care a pictat icoana mea.” Când a ajuns înaintea Patriarhului Atanasie, Sfântul Petru deja era în Constantinopol sfințit ca Mitropolit. Patriarhul i-a dăruit Sfântului Petru veșmintele arhierești, și icoana Maicii Domnului rostind cuvintele: „Ia sfânta icoană a Maicii Domnului, pe care ai pictat-o cu mâinile tale; pentru acest motiv, Însăși Pururi Fecioara ți-a dat acest dar și a prevestit calea ta.” La întoarcerea sa în Rusia, în 1308, Mitropolitul s-a oprit la Kiev și după un an a mers la Vladimir. Pentru noul mitropolit au urmat ani grei, din cauza invaziilor tătare (mongole), dar și din cauza unei dușmănii din partea Marelui Cneaz de Vladimir, nemulțumit fiind de nesocotirea celui ce fusese recomandat de el. Din aceste motive, Sfântul Petru a fost nevoit să-și schimbe reședința de mai multe ori (Vladimir, Kiev, Moscova). Pretutindeni, munca Sfântului Mitropolit s-a axat pe afirmarea adevăratei credințe și a moralității în eparhia sa. Mulți cneji au venit la el pentru că niciodată nu plecau neîmpăcați, deoarece Sfântul îndemna mereu la pace și unitate. În anul 1312, Sfântul a făcut o călătorie spre Hoarda uzbecă, de unde a primit un decret din partea Hanului (conducă-torului) prin care i se garanta protejarea drepturilor pe care le avea clerul rus. În 1325, la cererea Marelui Cneaz Ivan I al Moscovei(1328-1340), Mitropolitul Petru a mutat Scaunul Mitropolitan de la Vladimir la Moscova. Acest eveniment a avut o foarte mare importanță pentru ținuturile Rusiei. Sfântul Petru a prezis profetic eliberarea din jugul tătarilor și că Moscova va deveni primul oraș din Rusia. Cu binecuvântarea sa, s-a pus piatra de temelie a Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, în august 1326. Sfântul Petru a adormit în Domnul pe 21 Decembrie 1326. Sfintele lui Moaște au fost îngropate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, într-o criptă din piatră, pe care el însuși a pregătit-o. Multe minuni au avut loc pentru rugăciunile Sfântului. Multe vindecări au fost făcute în secret, lucru care arată semerenia sa chiar și după moarte. Cinstirea primului ierarh al Bisericii Ruse a fost declarată și sărbătorită pe întreg teritoriul Rusiei. În 1339, în ziua prăznuirii Sfântului Teognost(14 martie), Sfântul Ierarh Petru a fost numărat cu sfinții. Ca protector al Moscovei, Sfântul Petru a fost numit să asiste la elaborarea tratatelor de stat. Oamenii Novgorodului au avut o dată dreptul de a-și numi singuri episcopul în Catedrala Sfintei Sofia. După anexarea lor la Moscova în timpul lui Ivan al III-lea, ei au jurat solemn că își vor proclama episcopii doar la mormântul Sfântului Petru, făcătorul de minuni. Și, într-adevăr, primii ierarhi ai Rusiei au fost numiți și aleși la mormântul Sfântului Petru. Cronicile rusești îl menționează frecvent și nicio decizie de stat nu a fost luată fără rugăciuni la mormântul Sfântului Petru. Moaștele sale au fost transferate în 1472 și 1479. În memoria acestor evenimente au fost stabilite ca zile de sărbătoare 5 ctombrie și 24 August.

Întru această zi, cuvânt despre unul care a venit la ava Antonie, să se facă călugăr, dar păstra ceva avere pentru sine.  

Un frate oarecare, lepădându-se de cea proastă şi lumească viaţă şi împărţindu-şi toată averea la săraci, şi-a ţinut încă puţină avere, ca să-i fie lui de trebuinţă şi de vreo slujbă, a mers la marele Antonie. Însă, după ce a aflat şi a înţeles stareţul toate cele despre dânsul, i-a zis lui: „Dacă voieşti să fii călugăr, să mergi acum în cutare sat şi să cumperi de acolo carne şi să o pui pe ea peste trupul tău, gol fiind, şi aşa să vii aici, aducând-o.” Deci, a făcut fratele aşa, iar câinii şi păsările, văzând carnea aceea, îi rupeau lui tot trupul, până ce a venit la Sfântul. Iar, după ce a sosit înaintea stareţului, Ava îndată l-a întrebat pe el dacă a făcut precum i-a poruncit lui. Iar fratele acela şi-a arătat tot trupul lui ciupit şi muşcat de păsări şi de câini. Deci, a zis Sfântul Antonie: „Cei ce se leapădă de viaţa cea proastă şi lumească şi vor să mai aibă şi să păstreze averi şi bani, aşa vor fi rupţi şi ciupiţi, luptându-se cu dracii gândurilor.”

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre milostenie.  
Povestit-a oarecare din părinţi, că era un dregător, care, trimis cu o sabie împărătească, a găsit pe cale un mort, sărac, zăcând gol. Şi, făcându-i-se milă, a zis slugii sale: „Ia calul şi mergi puţin mai înainte.” Iar acela, pogorându-se, s-a dezbrăcat de una din hainele sale şi a pus-o peste acel mort şi s-a dus. Apoi, după puţină vreme, trimis fiind tot cu o solie şi ieşind afară din cetate, a căzut de pe cal şi i s-a frânt piciorul. Şi, ducându-l la casa sa, se lupta cu mari chinuri, şi doctorii îl căutau pe el. Iar, după ce au trecut cinci zile, i s-a înnegrit piciorul lui. Şi, aceasta văzând, doctorii au hotărât să-i taie piciorul a doua zi, ca să nu-i putrezească şi trupul. De aceasta aflând şi dregătorul, foarte se întrista şi plângea de acea primejdie; şi de mâhnire, nici nu putea să doarmă, ci şi noaptea stătea treaz. Deci, luminând candela, a văzut, la miezul nopţii, că un om se pogoară pe fereastra cea de sus şi a venit la dânsul; şi stând lângă dânsul, i-a zis: „De ce plângi, şi de ce te necăjeşti?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plâng, că mi s-a frânt piciorul şi mâine vin doctorii să-l taie?” Iar el a zis: „Arată-mi piciorul tău.” Şi, arătându-l, l-a uns cel ce s-a arătat şi i-a zis: „Scoală şi umblă!” Iar dregătorul a zis: „Nu pot că este frânt!” Iar el a zis către dânsul: „Sprijineşte-te de mine.” Şi, sprijinindu-se, s-a sculat şi a mers sănătos. Apoi, a zis cel ce s-a arătat: „Iată, te-ai făcut sănătos. Deci, culcându-te, odihneşte-te şi nu te mai necăji.” Apoi, şi pentru milostenie i-a povestit câteva cuvinte, zicând că a spus Domnul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Şi, că mila este judecată, la cel ce a făcut milă.” Şi altele ca acestea. Apoi a zis: „Mântuieşte-te!” Şi dregătorul a zis: „Te duci?” Zis-a lui acela: „Ce mai voieşti, dacă te-ai vindecat?” Şi, iarăşi, a zis dregătorul: „Pentru Dumnezeu, spune cine eşti?” Răspuns-a cel ce s-a arătat: „Caută la mine.” Şi, după ce a privit, acela a zis: „Cunoşti haina aceasta pe care o port?” Şi iarăşi dregătorul a zis: „Da, a mea este.” Şi iarăşi a zis acela: „Eu sunt acela pe care l-ai văzut mort, aruncat în drum şi mi-ai dat haina ta. Şi m-a trimis Dumnezeu ca să te vindec. Deci, mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu.” Şi, acestea zicând, a ieşit iarăşi pe fereastra aceea, prin care a intrat. Şi dregătorul nu a încetat, mulţumind lui Dumnezeu, să dea din destul săracilor, din cele ce avea.
Sursa

Proloagele din 20 decembrie

Luna decembrie în 20 de zile: pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ignatie,  purtãtorul de Dumnezeu(+107).  

Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117), şi, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca şi Sfântul Policarp al Smirnelor, a fost aşezat episcop în Antiohia Siriei, ca urmaş ce era al Apostolilor. Spun unii că el este copilul acela, pe care, luându-l în braţe Domnul, a zis Apostolilor: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.”(Matei,18,3,5). Şi Antiohia era marea cetate în care, ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creştini. Deci, când mergea Traian împotriva perşilor, Sfântul Ignatie a fost prins şi, făcând cunoscută credinţa sa în Hristos şi gândul său nestrămutat, a fost osândit să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în circ, ca un osândit de seamă ce era. Şi a făcut el drumul din Siria la Roma, păzit de o gardă de zece soldaţi, pe care, pentru asprimea lor, el îi numeşte „cei zece leoparzi ai mei.” Şi el întărea în credinţă Bisericile din toate oraşele, pe unde trecea. Şi îi ieşeau înainte pe drum creştinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea şi preţuirea lor, precum se vede din cele şapte epistole, ce ne-au rămas de la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic. „Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc, zice el, feriţi-vă de rătăcire. Unde-i episcopul, acolo-i Biserica, şi unde-i Biserica şi episcopul, acolo-i Liturghia cea adevărată. Totul este credinţa în Hristos şi dragostea. Vreau să mă asemăn lui Hristos, primind moartea de mucenic ca şi El.” Iar în Epistola către Romani zice: „Să nu cumva să mijlociţi şi să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsaţi-mă să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos.” Deci, sosind la Roma, a fost dus la locul cel de privelişte de toate părţile. Şi, slobozind leii asupra lui, aceştia l-au sfâşiat şi l-au mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care, creştinii strângându-le, le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru Hristos i s-a spus „Teoforul”, adică purtătorul de Dumnezeu. Pe vremea lui Heraclie împăratul, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaştele Sfântului au fost duse la Roma şi se află acolo în biserica Sfântului Clement.

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric despre un cãlugăr,  care a fugit de slava omeneascã.  

Un călugăr egiptean vieţuia aproape de Constantinopol, pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Şi umbla, trecând pe acolo, împăratul. Şi, lăsând toţi însoţitorii, împăratul a mers singur şi a bătut în uşa călugărului. Şi după ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, însă l-a primit pe el ca pe un ostaş, iar după ce a intrat, făcând rugăciune, s-a aşezat. Şi a început a-l întreba împăratul: „Cum se află părinţii cei ce sunt în Egipt?” Iar el i-a răspuns: „Toţi se roagă pentru mântuirea ta.” Şi i-a mai zis lui bătrânul: „Mă rog, să mănânc puţin.” Şi i-a muiat lui pâine de a sa şi a turnat untdelemn şi sare şi a mâncat; apoi i-a dat lui şi apă de băut. Deci, i-a zis lui împăratul: „Oare ştii cine sunt eu?” Iar el a răspuns: „Dumnezeu te ştie pe tine.” Atunci i-a spus lui: „Eu sunt Teodosie, împăratul.” Şi îndată, i s-a închinat lui bătrânul. După aceea, i-a zis lui împăratul: „Fericiţi sunteţi voi, că nu aveţi grijile vieţii acesteia. Cu adevărat, că împărat m-am născut şi am crescut, însă niciodată n-am mâncat pâine cu aşa dulceaţă, nici apă n-am băut aşa precum astăzi; foarte cu dulceaţă am mâncat şi am băut.” Şi i-a zis lui stareţul: „Fiindcă noi călugării toate bucatele noastre le facem cu binecuvântare, pentru aceea, dulce este şi această proastă mâncare. Iar în casele voastre toată osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile şi binecuvântare nu iau de la nimeni.” Deci, a început împăratul, de atunci, a cinsti pe călugări şi a le da câte ceva. Iar stareţul, lepădând cinstea dată de împărat, a fugit şi a mers în Egipt.

monaxos5 (2)-1941127008..jpeg

Întru aceeaşi zi, cuvânt pentru calea cea strâmtã,  care duce la Împãrãţia Cerurilor.

Să luăm aminte şi să ne păzim pe noi înşine, ca nu cumva, făgăduindu-ne a umbla pe calea cea îngustă şi cu necazuri, să aflăm că, pe calea cea largă umblând, ne rătăcim. Însă cea îngustă să ţi se arate, ca să o cunoşti, că este aceasta: înfrânarea pântecelui, starea cea cu priveghere de toată noaptea, lipsa de pâine, ocara şi batjocura, tăierea voii tale, răbdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grăit fiind de rău, a nu te mânia, defăimat fiind, a te smeri şi, înfricoşat fiind, să nu te temi. Fericiţi sunt cei ce umblă pe calea aceasta, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.
2701_sfântul_ioan_hrisostom_4 (2)1458845070..jpeg

Cuvânt despre pocãinţã al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost aşezat patriarh al Constantinopolului(398).
Iată că soseşte, fraţilor, praznicul Naşterii lui Hristos, care, decât toate praznicele, este mai cinstit şi mai înfricoşător. Pentru aceea, eu acum încep învăţătura aceasta ca, adică, să vă curăţiţi de păcate şi, aşa, să vă apropiaţi de Sfintele Taine. Să nu-mi zică mie nimeni: „Plin sunt de ruşine, fiindu-mi cugetul plin de păcate”, pentru că destule sunt, adică, aceste cinci zile, spre curăţire: dacă ne vom pocăi cu adevărat şi de vom priveghea şi vom posti, multe păcate ni se vor şterge. Să nu ne uităm, dar, la vremea cea scurtă, ci la iubirea de oameni a Stăpânului să gândim. De vreme ce, cei din Ninive, numai în trei zile s-au întors la pocăinţă şi zdrobirea şi smerenia sufletului lor au putut să potolească mânia aceea. Şi păcătoasa, într-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate păcatele, cele din lungă vreme, şi le-a spălat. Încă şi iudeilor, care-L cleveteau, pentru că a primit-o pe ea, şi acelora le-a astupat gura, iar pe dânsa de toate relele a schimbat-o şi, dându-i ei îndrăzneală, a eliberat-o. Dar pentru ce a făcut El aceasta? Pentru că ea, cu minte dreaptă şi cu fierbinte credinţă, din suflet umilit, s-a atins de sfintele şi preacuratele Lui picioare, părul dezlegându-şi, izvorul de lacrimi din ochi slobozind şi mirul tot turnându-l; adică cu aceea ce înşela pe oameni, cu aceea şi-a întocmit şi doctoria pocăinţei. Cu ochii, cu care i-a vânat pe desfrânaţi, cu aceia, acum, a lăcrimat. Împletiturile părului, cu care pe mulţi îi prindea în păcate, cu acelea, acum, a şters picioarele lui Hristos. Deci, şi tu să faci asemenea, adică, prin acelea, prin care ai mâniat pe Dumnezeu, iarăşi, prin acelea să-L şi rogi pe El acum. De l-ai mâniat prin jefuirea averilor, prin acelea te şi împacă acum cu Dânsul: cele răpite să le împarţi de la cei năpăstuiţi, încă şi ceva pe deasupra să mai dai. Să zici ca şi Zaheu: „Întorc împătrit acelora pe care i-am năpăstuit.” Iar de ai greşit cu limba, cu aceea acum curate rugăciuni să înalţi şi pe cei ce te blestemă şi te grăiesc de rău, tu să-i binecuvântezi. Deci, dacă în acest fel te vei schimba în lacrimi şi în obicei, apoi, nu lungă vreme îţi trebuie de pocăinţă, nici mulţi ani, ci numai într-o zi vei câştiga eliberare. Drept aceea, rogu-vă pe voi, să vă depărtaţi de înşelăciune şi să primiţi fapta bună. Încetaţi cu răutăţile şi vă făgăduiţi să nu le mai faceţi; şi destul vă este vouă acestea spre răspuns. Eu mărturisesc şi vă încredinţez nimic alta nu caută, fără numai ca să arate că celor ce încetează cu păcatele, şi fug de răutăţile cele mai dinainte şi cu adevărat se pocăiesc, milostiv le este Dumnezeu şi-i primeşte pe ei ca un iubitor de oameni. Că omul, întru sine, să se despartă de răutăţi şi, mai mult, să nu le mai facă pe acelea. Pentru că iubitor de oameni este Dumnezeu, iartă pe cele dintâi şi nu pomeneşte răutăţile, dacă ne pocăim cu adevărat. Că, precum femeia care se chinuieşte, doreşte să nască, aşa şi Dumnezeu doreşte să-şi verse mila Sa asupra noastră. Pentru aceea, să lepădăm toată nedreptatea şi, aşa, să începem a prăznui Naşterea lui Hristos. Să lepădăm clevetirea şi osândirea. Să călcăm ţinerea de mânie şi invidia şi toate grijile lumeşti. Şi, aşa, întru aceste cinci zile pocăindu-ne, curaţi de toată răutatea să ne apropiem de Cel curat şi fără de răutate, Dumnezeu, fiecare zicând: „Sufletul meu vreau să-l mântuiesc, ajută-mi mie, Doamne, ca să mă mântuiesc.” Că ce folos va lua omul măcar de ar dobândi şi toată lumea şi sufletul său şi l-ar pierde? Însă, aceasta nu spre osândire şi judecată o grăiesc vouă, ci căutând mântuirea voastră, ca adică să vă izbăviţi de veşnicele chinuri, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

VIATA SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT 
“Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascali, cantareti] sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“. În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…“ A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu. Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855. Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh“. Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos. Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare“ pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci. De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe. Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidit în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat. Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el: „Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei“. Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”. El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi: „Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău… Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor –  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.” Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ca este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea“. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui. Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui. Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului. După cum spunea nepoata ei, Matuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti“. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat. Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor”. (David şi Mary Ford, „Căsătoria, cale  spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001) Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“) Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari Va mai recomandam in mod special cateva sectiuni de pe blogul dedicat Sfantului Ioan: Home Fotografii Scrierile Download
Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/