Cum îl bucură femeia pe diavol

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei.

Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, îl huleşti pe Dumnezeu.
E ca şi cum ai spune: „Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă şi să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că simt «femeie fermecătoare», modernă, nu înapoiată”. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.Aşadar, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi.

Şi să-ţi împodobeşti de-aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi Sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în împărăţia cerurilor. Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva.
Părintele Filothei Zervakos
Extras din ”Ne vorbește părintele Filothei Zervakos”, Ed. Egumenița, 2007, pag. 98

Saptamana Luminata: Aratarea lui Iisus la doi din ucenicii Sai, in drum spre Emaus

Luca XXIV, 13-25
Marcu XVI, 12-13
Luca XXIV, 13-14

„Si iata doi dintre ei mergeau in acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la saizeci de stadii, a carui nume era Emaus. Si aceia vorbeau intre ei despre toate intamplarile acelea”.

Calatoria lui Iisus cu cei doi ucenici la Emaus este istorisita numai de Luca. Marcu o noteaza numai foarte succint. Ea este relatata asa de natural incat impresioneaza profund si presupune a fi facuta de un martor ocular, iar Renan o pretuieste si nu se indoieste de autenticitatea ei. Sosirile si plecarile femeilor la casa unde erau adunati ucenicii au durat doua sau trei ore sau poate si mai mult (Prot), dupa care lucrurile au revenit la normal, din punct de vedere exterior, dar agitatia domnea in interiorul locuintei respective.
Si iata ca doi din numarul ucenicilor se ridica si pleaca in aceeasi zi dupa masa, la o localitate departe de Ierusalim, cam la saizeci de stadii, cel mult 10 km numita Emaus. Ei erau Cleopa (vers. 18), probabil sotul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare, iar al doilea nenumit din modestie probabil, era Luca Evanghelistul (Teofilact) iar altii cred ca ar fi Natanael. Oricum, se crede ca erau din randul celor 72 de ucenici. Localitatea era situata la nord-vest si era vechea localitate Ammaus, amintita de Iosif Flaviu.

Era un sat dupa Marcu (XVI, 12), iar unii exegeti afirma ca era vestita printr-o fantana cu ape termale. Mai tarziu a devenit colonie romana sub numele de Nicopoli. Cei doi ucenici nu plecau la plimbare, ci pentru chestiunile lor particulare sau poate se intorceau acasa de la sarbatorile Pastilor. Oricum, sub impresia vie a evenimentelor dramatice intamplate cu Mantuitorul, ei se intretineau despre ele si le comentau, poate chiar confruntandu-se.

Luca XXIV, 15-16. „Si pe cand vorbeau si se intrebau intre ei si Iisus insusi, apropiindu-se mergea impreuna cu ei. Dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-l cunoasca”.

Discutiile lor erau, precum se va vedea, despre prinderea, judecata si rastignirea Mantuitorului si mai ales despre invierea Lui, mai precis despre mormantul gasit gol de femei.
In timp ce ei vorbeau, Domnul Hristos se ataseaza lor, venind din spatele lor, prefacandu-se a veni si El din Ierusalim. Era imbracat ca un strain, un voiajor. Si totusi puteau sa-l cunoasca prin infatisare sau vorba, dar era aruncat un val supranatural asupra fetei lor spre a nu-l cunoaste. De altfel, se poate presupune ca un inviat n-are aparentele familiale din toate zilele (Ioan XX, 14 ; XXI, 4).

Poate din cauza emotiei si tristetei lor, ei l-au confundat cu un voiajor. Intre Luca si Marcu pare a fi o mica nepotrivire; Luca spune ca „ochii lor erau tinuti sa nu-l cunoasca”, iar Marcu afirma ca „(Iisus) s-a aratat in alt chip (alta forma)”. Nepotrivirea este aparenta. Luca arata efectul „ochii erau retinuti”, iar Marcu cauza : „Li s-a aratat in chip nou”. La intrebarea de ce Iisus n-a vrut ca ucenicii sa-L cunoasca indata, Teofilact raspunde : „Pentru ca ei sa-i descopere toate nedumeririle lor, sa-si arate ranele si apoi sa primeasca leacul”.

Luca XXIV, 11-18. „Si el a zis catre ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru? Iar ei s-au oprit cuprinsi de intristare. Raspunzand unul cu numele de Cleopa a zis catre el: Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in zilele acestea”.

In timp ce ucenicii schimbau ideile lor intre ei, asupra chestiunii lui Mesia, Iisus se adreseaza in chipul unui prieten care compatimeste cu ei si care poate sa fi remarcat nelinistea si tristetea lor. „De ce sunteti tristi?” – fara a cunoaste obiectul. Si atunci unul dintre cei doi amintiti – Cleopa – il intreaba cum de el este singurul dintre strainii veniti in Ierusalim la sarbatorile Pastilor, care sa nu stie despre evenimentele intamplate? Aceste evenimente foarte importante cum tu le ignori?

Luca XXIV, 19-20. „El le-a zis: care? Iar ei au raspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri”.

Evident, Iisus isi continua intrebarile, pentru ca ei sa-si exprime toate nedumeririle si pentru ca la urma El sa le rezolve. Deci, nu se poate admite, cum spun unii rationalisti ca A. Reville ca Iisus se prefacea. Si atunci, Cleopa sau poate amandoi ucenicii rand pe rind arata lui Iisus, necunoscut de ei, ca Iisus Nazarineanul – numit astfel de adversarii lui Iisus – s-a aratat in fata poporului : „puternic in fapte si cuvant”, adica minunat prin invatatura si minunile sale; iubit de Dumnezeu prin minunile de care-l invrednicise si pretuit de oameni, ca vechii profeti (Fapte VII, 22). Dar „arhiereii si mai marii” lor l-au rastignit.

Cleopa socotea rastignirea o fapta odioasa, caci desi Mantuitorul a fost rastignit la ordinul lui Pilat, cei care l-au dat au fost arhiereii (Fapte II, 36) 56.

Luca XXIV, 21-24. „Iar noi nadajduiam ca El este cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea. Dar niste femei de ale noastre ne-au spaimantat ducandu-se dis-de-dimineata la mormant si negasind trupul Lui, au venit zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile, dar pe El nu L-au vazut”.

Dupa relatarea crimei pe care o facusera arhiereii, Cleopa arata speranta pe care o nutreau ucenicii si alti iudei referitoare la Iisus, inainte de rastignire,- ei credeau ca El va fi izbavitorul lui Israel, evident mantuitor politic. „Noi nadajduiam” este la trecut, ceea ce inseamna ca aceasta nadejde ar fi fost distrusa in intregime. Si totusi un nou motiv de speranta: astazi este a treia zi de la petrecerea acelui fapt, iar ei isi amintesc ca El le spusese candva, ca a treia zi va invia. Dar nu se intamplase nimic, asa precum ei asteptau: o inviere publica si glorioasa, precum fusesera cunoscute in toata lumea Patimile si moartea Sa.
Evident, adauga ei, o noua peripetie a survenit. Niste femei dintre cele apropiate din societatea lor, au fost dis-de-dimineata la mormant si au vazut mormantul gol, precum si niste ingeri care le-au spus ca Mantuitorul este viu, a inviat. Aceste vorbe au produs agitatie intre ei si i-au spaimantat. Spre a verifica spusele femeilor, „unii dintre noi”, adica nu unul singur (Luca XXIV, 12), ci mai multi (Ioan XX, 3) au plecat la mormant si au gasit mormantul gol, precum femeile au spus. Insa pe El sau pe ingeri nu i-au vazut, nu li s-au aratat.

Mirarea lor consta in faptul ca el nu s-a aratat ucenicilor sai intai, daca este viu. Iar daca ucenicii n-au vazut pe ingeri, ar fi un semn ca nici femeile n-au vazut nimic. Deci o parere foarte descurajanta. „Si El le-a zis catre ei: O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava sa? Si incepand de la Moise si de la toti proorocii le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

Dupa ce ucenicii isi exprima nedumerirea si indoielile lor, Iisus ia cuvantul si printr-o serie de cuvinte tari ii cearta pentru neintelegerea si credinta lor greoaie. El ii mustra mai intai ca nu cred in probele pe care le daduse ca El este Mesia si nu intelesesera tot ce se intamplase si care fusesera prezise de profeti. Iisus prezisese ca a treia zi va invia. Aceasta a treia zi venise. Femeile ii asigurasera ca le aparusera ingeri care le anuntara ca Iisus a inviat.
Doi Apostoli fusesera la mormant si confirmasera spusele femeilor. Acestea nu le fusese suficient spre a-i convinge. Dar ei trebuiau sa-si aminteasca si de spusele profetilor, in privinta patimilor si invierii lui Hristos. Atunci Iisus devine ca si inainte instructorul lor si le arata ca patimile si suferintele sale trebuiau sa se indeplineasca pentru ca El sa se proslaveasca. Prin cruce si moarte, Hristos trebuia sa intre in slava Sa(Filipeni II, 8 ; Evrei II, 10).

Daca n-ar fi murit Hristos, noi n-am fi fost rascumparati. Daca n-ar fi suferit, n-ar fi fost recunoscut drept Mesia, una dintre caracteristicile sale esentiale i-ar fi lipsit. „Si incepand de la Moise… le-a talcuit din toate Scripturile”. Adica Domnul Hristos le-a aratat ca tot ce se intamplase, referitor la Iisus-Mesia erau prevazute in planul lui Dumnezeu, totul fusese prezis prin profeti si se implinise.

Astfel el aminteste sacrificiul lui Isaac, faptele lui Iacov, prinderea lui Iosif, exilul lui Moise, diferite sacrificii ale legii care prefigurau patimile si moartea Mantuitorului. Eliberarea lui Isaac gata de jertfa, reintoarcerea lui Iacov in pamantul promis, ridicarea lui Iosif, slava lui Moise, totul preinchipuia invierea Sa. Profetii l-au zugravit in toate aceste stari; ei au prezis nasterea, viata, moartea si invierea Sa. Acestea le-a aratat Iisus ucenicilor Sai.

Evident, El n-a putut relata chiar toate locurile scripturistice in detaliu, referitoare la aceste evenimente, ci numai cele mai importante, dintre care nu puteau lipsi unii Psalmi si Isaia (LIII), unde este descrisa suferinta si slava sa. Evident, ideea despre Mesia suferind si mort pe cruce nu era conforma cu parerile si convingerile Apostolilor, desi profetii prezisera, precum am amintit, de atatea ori suferintele si patimile lui Iisus, dar ei le atribuiau mai mult poporului iudeu cel suferind sub stapaniri straine.

Luca XXIV, 28-29. „Si s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se facea ca merge mai departe. Dar ei il rugau staruitor zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-au plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei!”

In timp ce ucenicii ascultau cu interes si pasiune, cu sufletul arzand lucrurile mesianice explicate de Iisus ei ajung in locul unde trebuiau sa paraseasca drumul mare si s-o ia spre casa din Emaus, unde trebuiau sa ramana. Caci unii exegeti afirma ca ucenicii erau din Emaus si se reintorceau la casa lor.
Mantuitorul se prefacu ca merge mai departe, spre a le da lor ocazia sa-l invite, sa-l roage sa ramana cu ei. Aici nu exista nici cel mai mic gest de fals sau minciuna, ci numai o lectie, ocazie spre a fi invitat. Ocazie pe care El nu trebuia s-o neglijeze. Mantuitorul procedeaza ca si in alte ocazii, ca spre exemplu, cand ucenicii mergeau pe marea Galileii si Domnul Hristos aparand, voia sa-i depaseasca daca ei nu l-ar fi chemat. (Marcu VI, 48).

In adevar, ucenicii vazand ca vrea sa plece mai departe, il invitara la ei, motivand ca „este seara”. „A ramane la noi”, ne indreptateste a crede ca ucenicii erau din Emaus. Ucenicii au exagerat putin in privinta timpului, pentru a-l obliga pe Iisus sa ramana, deoarece dupa plecarea lui Iisus ei au putut sa se reintoarca la Ierusalim. Iisus accepta.

Luca, XXIV, 30-31. „Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si frangand le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut, si El s-a facut nevazut de ei”.

Dupa ce Domnul Hristos a intrat in casa din Emaus cei trei calatori s-au asezat la masa pentru a cina de seara, lasand strainului locul sa prezideze. Caci cei doi trebuie sa-l fi luat, cel putin, ca pe un rabin foarte invatat. El se comporta intocmai ca la un pranz iudaic, pronuntand rugaciunea pe care evreii o fac inainte de masa, in toate momentele cand sunt cel putin trei la aceeasi masa. Prin formula intebuintata: „a binecuvantat painea si frangand-o le-a dat-o lor”, formula euharistica (Luca XXII, 19) si care se afla si in Fapte unde se arata misterul euharistic (Fapte II, 42, 46), se recunoaste ca aici Mantuitorul a mancat cu ucenicii Sai prima Euharistie dupa inviere. Parintii si scriitorii bisericesti, ca si multi exegeti o afirma, ca Hrisostom, Augustin, Teofilact, Fouard etc.

Totusi alti exegeti mai noi spun ca Iisus nu putea oferi unor ucenici Sf. Euharistie, ei care nu fusesera la instituirea ei. La pranzul din Emaus a lipsit formula absolut consacrata: Multumind, a frant si a dat-o lor (Luca XXII, 19), iar Euharistia nu poate fi efectuata complet fara Vin.

Dar la „binecuvantarea si frangerea painii” li s-au deschis ochii si L-au cunoscut, spun ucenicii mai tarziu in fata celor din Ierusalim (vers. 35). Acest fapt, al recunoasterii, se spune, ar fi o minune divina efectuata in virtutea acestei hrane ceresti care este o figura a Euharistiei. Iar alti exegeti afirma ca Hristos a fost recunoscut dupa maniera sa de a rupe painea. Insa cea mai verosimila interpretare este cea veche: Iisus a fost recunoscut dupa ce frange euharistic painea.

Dupa frangerea painii Mantuitorul s-a facut nevazut de ei, fara a se explica motivul si modul disparitiei. Felul acestei disparitii se datoreaza insusirilor Domnului dupa inviere, cand El imbraca un corp simplu nesupus conditiilor timpului si spatiului, un corp nou proslavit, spiritual. Cand a vrut sa se indeparteze de ucenici s-a indepartat ca o umbra. De ce a disparut?
Probabil ca a socotit ca si-a atins scopul de a convinge pe cei doi ucenici ca este Mesia cu adevarat, inviat din morti. „Si au zis unul catre altul: Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? Si in ceasul acela, sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon”.

Dupa disparitia brusca a Mantuitorului, ucenicii ramanand singuri au inceput sa vorbeasca intre ei si sa reflecteze asupra intalnirii lor cu Iisus si faptele legate de el. Ei isi amintira caldura ce le incalzea sufletele pe cale si profunzimea cu care le explica Scripturile. Ei se mirara cum de nu l-au recunoscut mai devreme, din elocventa divina si din forta supranaturala a vorbelor sale. Oricum, simteau o mare bucurie ca Iisus este viu si li s-a aratat.
In acelasi timp, desi orele erau inaintate, simtind nevoia sa comunice si celorlalti aceasta veste imbucuratoare, au renuntat la odihna si s-au intors la Ierusalim. Ei au gasit in camera colegiului „pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei”. Propriu-zis ei au gasit numai zece ucenici, caci Toma lipsea (Ioan XX, 24) si pe cei ce se adunau cu ei. Ucenicii care veneau din Emaus sub numele de „unsprezece” denumeau in general colegiul apostolic, denumirea tuturor apostolilor.
Apostolii impreuna cu anumiti ucenici – probabil din cei 72 sau chiar toti – erau adunati in Duminica invierii si discutau impreuna, spunandu-si ce vazusera si auzisera despre acest mare eveniment. Intrand cei doi noi veniti, sunt intampinati cu noua veste pe care gandeau ca o impartasesc primii: „A inviat Domnul cu adevarat si s-a aratat lui Simon”. Un strigat de bucurie si triumf pe care Biserica primitiva si cea Ortodoxa il intrebuinteaza ca salutare intre crestini in zilele Pastilor.

Luca XXIV, 35. „Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei in frangerea painii”.

La aceasta veste raspunsera si cei doi ucenici, istorisind cum au calatorit impreuna cu Iisus spre Emaus cum le-a explicat Scripturile, aplicand profetiile mesianice ale Vechiului Testament la El, cum au cinat impreuna cu El si cum l-au recunoscut ca este Iisus inviat, din binecuvantarea euharistica de la cina. Evanghelistul nu ne spune cum au primit ucenicii relatarea celor doi.

Insa Evanghelistul Marcu adauga: „Si aceia (cei doi), mergand, au vestit celorlalti, dar nici pe ei nu i-au crezut” (XVI, 13). Deci, nu i-au crezut nici pe ei, dupa cum nu crezusera nici pe Magdalena (Marcu XVI, 11). Probabil necredinta lor provenea din acea neintelegere cum Iisus s-a aratat aproape in acelasi timp lui Petru (Luca XXIV, 34) si la acestia doi dintr-un loc atat de indepartat, cum era Emaus. Probabil ca starea de necredinta si indoiala o aveau numai unii.

Oricum, ei s-au incredintat deplin numai cand Domnul Hristos s-a aratat intregului colegiu. Insa nu se poate pune la indoiala aceasta aratare, desi E. Renan spune ca pe ucenicii din Emaus i-a impresionat un intelept in Scripturi, care a frant plinea .

Moartea lui Dumnezeu si invierea omului

Moartea lui Dumnezeu este una din temele centrale nu numai ale filozofiei si ale literaturii occidentale contemporane, dar si ale teologiei insesi. In acesti ultimi ani s-au scris despre moartea lui Dumnezeu mii de pagini, s-au montat piese de teatru, s-au turnat filme. Tema nu mai este rezervata „specialistilor”. Intereseaza marele public. Acest studiu ar vrea mai intai sa prezinte in general si sa explice fenomenul, apoi, dupa ce l-a situat pornind de la criterii ortodoxe, sa incerce sa schiteze contributia pe care ar putea-o aduce la aceasta dezbatere Ortodoxia.
In filozofie tema a fost abordata pentru prima oara de Nietzsche. Se stie ca pentru Nietzsche moartea lui Dumnezeu e manifestata de rasturnarea tuturor valorilor  (nevazutul, ideile, idealurile) si totodata se identifica cu aceasta rasturnare. Pentru Nietzsche unica valoare, valoarea suprema ramane omul, „supraomul”: „Unde este Dumnezeu? – scrie el in 1882. Va voi spune. Noi l-am omorat. Noi toti suntem ucigasii Lui… Dumnezeu este mort… Dumnezeu va ramane mort. Ce sunt Bisericile daca nu cavourile si mormintele lui Dumnezeu?”

In timpul sau Nietzsche se vedea obligat sa puna aceste cuvinte in gura unui nebun. Vorbind insa in cursul unei reuniuni publice la Geneva indata dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Sartre reia linistit aceleasi cuvinte: „Domnilor, Dumnezeu este mort. Va anunt moartea lui Dumnezeu.”
Ce inseamna moartea lui Dumnezeu pentru filozofia existentialista atee ne-o arata limpede literatura legata de aceasta filozofie. Din moment ce Dumnezeu nu exista, exista numai viata biologica. Cu o jubilatie dionisiana Camus celebreaza in primele sale lucrari grandoarea si bucuria acestei vieti: frumusetea unei zile insorite la marginea marii; o noapte de iarna cand familia e adunata in jurul focului. Dar viata biologica e o viata care se descompune. Si, foarte curand, Camus insusi descopera in interiorul vietii viermele care o roade, care-i rapeste bucuria, care-i stoarce substanta nelasand decat un gust searbad si absurditate, si iscand in om senzatia de vid si de haos, stare de lucruri descrisa cu o atata intensitate in Strainul [L’Etranger] si pe care in lucrarea cu acelasi nume Sartre o numeste atat de just Greata [La Nausee].
Existentialismul concepe moartea nu drept ceva indepartat, ceva care-l asteapta pe om la sfarsitul vietii, ci drept ceva aflat inauntrul sau. Sabia lui Damocles a mortii este incontinuu suspendata deasupra lui si ii mutileaza visurile, ii intrerupe eforturile cele mai nobile, ii reduce pana la sufocare limitele existentei. Una atare om, spune Camus, e un Sisif fortat sa-si poarte pe culmea muntelui piatra pretioasa a vietii lui, dar abia ajuns la capat aceasta piatra ii scapa si se rostogoleste in prapastie. Se simte abandonat, pustiu. Condamnat sa vada, intelege, e constient ca viata e absurda. Heidegger marturiseste ca, fara sa o fi cautat, se gaseste aruncat, abandonat, intr-un ungher al universului, si constrans sa traiasca.
Cu acest gust al vidului in suflet, omul contemporan primeste propovaduirea crestinismului occidental care de secole ii propune drept solutie la relele vietii pamantesti promisiunea fericirii vietii dupa moarte si care priveste viata prezenta exclusiv drept spatiu in care prin fapte (romano-catolicii) sau prin credinta (protestantii) omul devine vrednic sau nu sa mosteneasca vesnicia.
Omul contemporan nu resimte insa decat aversiune pentru o astfel de viziune care distinge excesiv timpul si vesnicia, viata pamanteasca si viata cereasca, relativizand cu disperare sensul celei dintai. „Daca exista un pacat impotriva vietii, scrie Camus, acesta nu este atat acela de a dispera de ea, cat de a spera intr-o alta viata, si de a lasa grandoarea nemiloasa a unei vieti pretins vesnice sa instraineze iubirea noastra de viata reala.” Si in numele vietii reale si palpabile, Camus refuza sa creada intr-o alta care, oricat de frumoasa si vesnica, ar fi in orice chip o alta viata.
Sartre este aici si mai categoric. Tocmai credinta intr-o alta viata e ceea ce aduce moartea in viata prezenta. Ea echivaleaza cu o sinucidere. Si impingand respingerea pana la Dumnezeu insusi, el sustine ca un Dumnezeu care nu ia in serios viata prezenta a omului, care nu se intereseaza de problemele sale istorice reale, ci ii impune existenta umana drept o perioada de expiere si satisfacere a dreptatii divine, un astfel de Dumnezeu poate fi fara indoiala drept, dar cu siguranta el nu iubeste omul. E un parinte egoist si sadic, caruia ii place sa-si vada copilul chinuit si implorand, pentru a avea El insusi bucuria de a-i oferi mantuirea atunci cand va voi. Dar pentru omul contemporan, pentru omul matur, cum se caracterizeaza el insusi, o atare mantuire e inacceptabila si un atare tata este inutil. De aceea e mai bine pentru copil sa rupa orice relatie cu tatal si sa se sileasca sa se salveze singur. Iata de ce Sartre, care n-a cunoscut invatatura Bisericii Ortodoxe Rasaritene asupra sinergiei divino-umane (credinta neoprimand, ci dezvoltand si implinind omul), afirma categoric ca credinta intr-un Dumnezeu drept, dar sadic, degradeaza, injoseste si instraineaza pe om.
Deci logic, pentru ca omul sa fie liber si autentic, trebuie ca Dumnezeu sa nu existe. Intr-o piesa de teatru foarte dura a lui Sartre cu titlul ironic Diavolul si bunul Dumnezeu [Le Diable et le Bon Dieu], dupa o cautare angoasata a fericirii la diavol si la Dumnezeu, eroul central conchide: „Eu sunt cel care exist. Eu singur. Tot acest timp am cerut un semn. Dar n-am primit nici un raspuns. Cerul ignora pana si numele meu. M-am intrebat in fiecare clipa ce as putea sa fiu in ochii lui Dumnezeu. Acum stiu: Nimic. Dumnezeu nu ma vede. Dumnezeu nu ma intelege. Dumnezeu nu ma cunoaste. Vezi golul de deasupra capetelor noastre? E Dumnezeu. Acest loc macinat in usa? E Dumnezeu. Aceasta gaura in pamant? E Dumnezeu. Tacerea, e Dumnezeu. Abisul, e Dumnezeu. Singuratatea oamenilor, e Dumnezeu. In tot acest timp eu singur existam. Eu am decis raul. Eu singur am gasit binele. Eu am pacatuit. Eu am facut lucrurile bune pe care le-am facut. Eu ma acuz astazi pe mine insumi. Eu singur pot sa ma iert. Eu, omul. Daca Dumnezeu exista, omul nu exista. Dar Dumnezeu nu exista. Bucurie, lacrimi de bucurie. Aliluia. Dumnezeu nu exista.” Si vazand-o intrand pe scena pe Hilda, o femeie pe care inainte nici nu indraznea sa o priveasca de teama sa nu pacatuiasca, a luat-o de mana si i-a zis: „Dumnezeu e mort. Nu mai avem martor. Eu singur pot sa-ti vad parul si fruntea. Cat de adevarata esti inaintea mea acum ca Dumnezeu nu exista. In sfarsit suntem singuri.”
Aceste texte arata limpede ca o mare parte din filozofia si literatura existentiala contemporana se straduieste sa faca din om o fiinta independenta sau adversara a lui Dumnezeu, lucru cauzat, vom vedea, de idea falsa ca Dumnezeu nu se intereseaza de om si nu-l iubeste, ci il pedepseste si il degradeaza. Faptul ca aceste texte au hranit noua generatie europeana nu este evident lipsit de consecinte. Si in America de astazi aceeasi opozitie fata de Dumnezeul crestinilor si fata de viata religioasa conventionala a suscitat intr-un mod mult mai biologic, am putea spune, tineretul hippy care proclama: „Domnilor, Dumnezeul de care vorbiti nu este viu. Viata voastra insasi este moarta. Un Dumnezeu care nu atinge existenta noastra, care nu intra in legatura cu trupul nostru, nu serveste la nimic. L-am putea accepta pe Iisus care a vorbit de iubire. Dar Dumnezeul vostru e util in masura in care acest lucru va aranjeaza. Va serviti de El cum vi se pare mai bine; asa cum noi ne servim de marijuana. Daca Dumnezeu exista, sa vina sa ne caute acolo unde suntem. Altfel, Dumnezeu nu exista.”
Aceasta provocare a omului contemporan a bulversat fireste Bisericile romano-catolica si protestanta. Teologia occidentala s-a silit sa-i raspunda. Miscarea, de altfel promitatoare pe care au initiat-o unii teologi, mai ales francezi, in scopul revenirii la izvoare si, situand in centrul cercetarilor lor teologice simtul istoriei sfinte, de a crea in profunzime o reinnoire biblica, liturgica si patristica, nu s-a putut impune. Aceasta miscare a fost depasita, se pare, de modernisti care, atrasi de curentele contemporane, au ramas legati de suprafata lucrurilor si, in legatura cu filozofia si literatura contemporana, au creat ceea ce se numeste „teologia mortii lui Dumnezeu”.
Aceasta scoala are doua directii fundamentale. Prima este linia lui Bultmann, care sub influenta lui Heidegger vede esenta crestinismului in relatia dintre Dumnezeu si om, relatie care poarta sau, mai bine zis, care este mantuirea. Dimensiunea istorica a crestinismului devine atunci cu totul secundara. Persoana istorica a lui Iisus, viata, minunile, insasi invierea lui Hristos sunt mituri, cu alte cuvinte una din numeroasele expresii care pot sa-i imbrace esenta. Si pentru ca astazi expresia, limbajul lumii, civilizatia s-au schimbat, e necesara si schimbarea expresiei esentei crestinismului. E faimoasa teorie a „demitologizarii”.
A doua directie impinge aceasta linie pana la consecintele ei extreme. Pentru ca Biserica sa-si poata apropia omul secularizat al lumii actuale, trebuie sa puna mai multe intrebari fundamentale cu privire la sensul lui Dumnezeu. Trebuie sa se intrebe in fine serios asupra realitatii sacramentelor sau sfintelor Taine si asupra realitatii Bisericii si sa gaseasca un raspuns. Daca de acum inainte Dumnezeu nu se mai descopera in gandurile si descrierile pe care le da Evanghelia si in ideile „dogme” ale Bisericii, ci El se descopera in realitatea lumii, atunci sacramentul real astazi, adevarata slujba a poporului, Liturghia crestina contemporana, nu mai trebuie sa fie dumnezeiasca Euharistie, ci iubirea aproapelui, politica si sindicalismul. Pe aceasta problematica s-au scris carti cu titluri suficient de clare: „Dumnezeu fara Dumnezeu”, „Evanghelia crestinismului ateu”, „Noua esenta a crestinismului”, „Moartea lui Dumnezeu si civilizatia epocii postcrestine” etc.
In fata acestui fenomen complex si incarcat de sens al „mortii lui Dumnezeu”, care poate fi atitudinea Bisericii Ortodoxe Rasaritene? Ca intotdeauna, aceasta atitudine trebuie sa fie si aici in acelasi timp critica si constructiva.
Ortodoxul care incearca sa interpreteze fenomenul ateismului nu poate sa descopere aici in esenta decat pacatul lui Adam. Asa cum il reveleaza propriile sale texte, procesul ateismului contemporan repeta in liniile sale mari evenimentul caderii. Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu l-a creat pe Adam destinandu-l unirii cu El. Scopul omului era de a se ridica pana a deveni dumnezeu-om. Dar pentru a ajunge aici, Adam trebuia sa se orienteze in mod corect, sa se situeze pozitiv fata de Dumnezeu si sa mearga pe drumul pe care il conducea Acesta. Diavolul a ajun sa-l convinga insa ca Dumnezeu e gelos pe el si ca vrea sa-l mentina in robie. L-a impins astfel sa se revolte, l-a atras pe un alt drum care trebuia sa-l conduca numaidecat la starea de Dumnezeu si sa faca din el un Dumnezeu intr-un mod autonom. Dar acest drum nu exista cu adevarat. in realitate Adam n-a schimbat drumul. A iesi de pe drum. Si s-a prabusit zdrobit in gol. in pamantul neascultarii, departe de locul in care auzea glasul Cuvantului lui Dumnezeu care aduce viata, omul s-a gasit de acum inainte separat de viata adevarata. A pierdut „suflarea de viata” pe care i-a dat-o Dumnezeu atunci cand l-a creat. A ajuns „pulberea pamantului”.
A cazut in simpla viata biologica, viata supusa stricaciunii, care este moartea. Obscuritatea, intunecimea, dominatia instinctelor, spaima supravietuirii fac ca acum oamenii, ajunsi departe de Dumnezeu, sa se respinga si sa lupte unii cu altii. Cain il omoara pe Abel. Iar umanistul Sartre descopera cu oroare ca „infernul sunt ceilalti”.
Declaratiile umanismului autonom reveleaza astfel ca acest umanism nu este decat o provocare diabolica, care-l impinge pe om sa-L exileze pe Dumnezeu din lumea Sa: „Vreau oameni peste tot, in jurul meu, deasupra mea, oameni care sa-mi ascunda cerul” (Sartre). Dar respingerea lui Dumnezeu lasa inevitabil in lume un gol inspaimantator. „L-am ucis pe Dumnezeu pentru ca ma separa de oameni. Dar moartea lui face definitiva aceasta separatie” (Sartre).
Filantropia medicului din Ciuma [La Peste] lui Camus lasa repede gol locul Strainului indiferent fata de toti si toate. Descrierea golului macabru al mortii culmineaza in Morti fara ingropaciune [Morts sans sepulture], iar descompunerea vietii se reveleaza cu tot tragismul sau in piese de teatru cum sunt Zidul [Le Mur] si Asteptandu-lpe Godot [En attendant Godot].
„- Ce zi este astazi? – intreaba in aceasta ultima piesa unul din vagabonzi.

– Joi.

– A zis ca va veni joi.

– Si daca azi este vineri?

– Dar poate suntem marti.

– Ce zici? Daca revenim maine?

– Da. Dar vom aduce funia.

– Si daca n-a venit?

– Ne vom spanzura.

– Daca a venit?

– Vom fi salvati.”

Si putin mai incolo:

– Nu vom sfarsi niciodata, a zis unul.

– Sa nu ne gandim, raspunde celalalt. Dar gasim mereu ceva care ne da impresia de a exista… Existam, vom exista mereu, acesta-i nenorocirea vesnica.”
„Nu inceteaza sa spuna ca vor pleca, noteaza un critic, dar raman mereu asezati in acest loc pustiu. De altfel a pleca sau a ramane n-are sens. E acelasi lucru. Nu va schimba nimic. Nu exista nimic decat moartea de nemiscat. Nu exista aici decat nemiscarea mortala.”
E limpede deci ca astfel, continuand sa-L omoare pe Dumnezeu, Adam si ateii contemporani nu ajung decat sa-l omoare pe om. Refuzand comuniunea cu Dumnezeu, isi pierd centrul vietii, raman ratacitori, pustii, morti. Chiar si atunci cand vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, propriile lor texte nu arata in realitate decat moartea omului. Pare ca la intrebarea „a fi sau a nu fi” epoca noastra a raspuns: a fi si a nu fi.
Cat priveste eforturile teologiei occidentale de a raspunde la aceasta problema, trebuie sa marturisim sincer ca acest efort ne este simpatic, dar si ca in lumina traditiei ortodoxe solutia data ne apare inexacta si primejdioasa.
Intr-adevar, teologul trebuie sa vorbeasca limba timpului sau. E o datorie primordiala. Traducerea propovaduirii e un drept inalienabil pe care prin sfantul Pavel Hristos l-a dat fiecarei epoci si pe care l-au confirmat Parintii din secolele IV si XIV. Dar credinta in istoricitatea lui Iisus, in faptul ca intr-adevar Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut aievea om pe timpul Cezarului Augustus, ca a fost rastignit, a murit, a inviat si S-a inaltat la cer, iar prin sfintele Taine continua sa ramana cu adevarat, in mod real, istoric, in mijlocul Bisericii, care constituie de-a lungul veacurilor Trupul Sau istoric, aceasta credinta ramane nucleul crestinismului. Or tocmai acest nucleu risca sa-l nege teologii occidentali din scoala „mortii lui Dumnezeu”. Dorinta lor de a merge spre omul areligios de astazi este generoasa si pleaca de la o intentie buna. Dar in loc de a cobori in esential si de a da omului pe adevaratul Dumnezeu, ei se revarsa la suprafata, abandonand ei insisi succesiv religia, Biserica, pe Hristos, si ajung la un Dumnezeu fara Hristos, la un Dumnezeu dezintrupat, la o idee care se inrudeste cu dumnezeul filozofilor, dar nu este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, Dumnezeul care mantuieste. O astfel de teologie se vrea actuala, dar nu propovaduieste mantuirea. Si cu toata simpatia pe care un ortodox poate s-o aiba pentru intentiile ei, trebuie sa spunem: daca aceasta teologie s-ar impune in Occident, ar insemna in mod inevitabil sfarsitul istoric al crestinismului occidental.
In afara de acest risc fundamental trebuie subliniat de asemenea faptul ca teologia acestei scoli este incapabila sa aiba cu ateismul un dialog asupra esentialului. Solutia pe care o propune este in realitate superficiala si teoretica. Nu atinge esenta lucrurilor. Nu ridica cu nimic gravele intelegeri gresite care au condus la revolta umanismului impotriva lui Dumnezeu.
Miscarea existentialista contemporana cere cu insistenta si la modul absolut ca viata sa aiba un sens demn si omul sa aiba o vocatie demna. Dar, in loc de a-l inalta pe om, teologia mortii lui Dumnezeu il secularizeaza pe Dumnezeu si astfel in mod inevitabil il coboara si mai mult pe om. Exista aici un cerc vicios. Miscarea este centrifuga. Ea indeparteaza tot mai mult gandirea filozofica si teologica occidentala de realitatea mantuirii, care este reconstituirea istorica si invierea omului si semnifica, unifica, nemureste ca pe un tot unic viata sa in acelasi timp pamanteasca si cereasca.
Suntem aici in inima a ceea ce face neputinta gandirii occidentale: separarea si opozitia dintre istoric si transcendent, pamantesc si ceresc, vremelnic si vesnic. Ceea ce am spus pana acum a aratat ca teologia occidentala a sfarsit prin a subestima realitatea istorica in folosul transcendentei, ca, la cealalta extremitate, umanismul a respins transcendenta pentru a salva realitatea istorica si, pentru a se apropia de umanism, teologia occidentala moderna predica un Dumnezeu nou aproape in intregime secularizat.
Iar acum falia este mare. Iar interventia Ortodoxiei este mai necesara ca oricand.
Care ar putea fi aportul Ortodoxiei la solutionarea acestei probleme? Limitele unui articol nu ne ingaduie sa raspundem deplin si pe larg la aceasta intrebare. Dar dupa ce am prezentat si explicat fenomenul, putem acum indica o noua directie, o noua perspectiva care sa permita o intelegere mai deplina si un deznodamant mai inalt. Putem sublinia cateva premise fundamentale necesare solutionarii problemei.
Despre aceasta noua perspectiva pe care o propune Ortodoxia se poate spune din capul locului ca ea nu fractioneaza, nu fragmenteaza, ci sintetizeaza si universalizeaza, in loc sa fie separate sau opuse, lucrurile se completeaza si unesc. Este limpede ca aceste trei cupluri antitetice – vesnicie sau timp, viata viitoare sau prezenta, Dumnezeu sau omul -, pe care le-am vazut, sunt la originea problemei mortii lui Dumnezeu si chinuiesc Occidentul in aceste ultime decenii. Aceste vicisitudini ale Occidentului sunt naturale si inevitabile. Caci din clipa in care realitatile care formeaza cuplurile in chestiune se scindeaza si se opun inaintea omului, ele isi pierd autenticitatea si nu mai sunt decat doua abisuri la fel de inspaimantatoare si unul si celalalt, in care omul este inghitit oricare ar fi latura in care prefera sa cada.
In perspectiva ortodoxa, dimpotriva, aceste realitati coexista. Una o arata pe cealalta si este totodata completata de cealalta. Pentru traditia ortodoxa, timpul arata vesnicia. Face vesnicia reala si o reveleaza. Iar vesnicia implineste timpul. Constituie sfarsitul sau, adica scopul si continutul sau. Aceasta relatie este si mai stransa in cel de-al doilea cuplu: viata viitoare si viata prezenta a omului. Pentru Ortodoxie, viata omului este una singura si unica. E viata uneia si aceleiasi persoane care incepe sa existe aici si continua sa existe in cer fara nici o ruptura. Astfel viata viitoare nu striveste, nici nu relativizeaza viata prezenta. Dimpotriva, ii da sens si continuitate: ceea ce facem in aceasta viata nu este intamplator si izolat, ci este menit sa ramana in cealalta. E ceea ce afirma Sfanta Scriptura pentru care omul nu este un suflet inchis intr-un trup, cu alte cuvinte un suflet care va incepe sa traiasca atunci cand va fi eliberat din trup, ci o persoana care incepe prin a vietui in timp si e chemata sa nu mai moara, ci sa vietuiasca vesnic. Se stie ca in limbajul sfintei Scripturi sufletul inseamna viata. „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga, daca isi va pierde sufletul sau?” inseamna: „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga daca si-ar pierde viata sa?” Sau: „Ce ar da omul in schimbul vietii sale?” [Mc 8, 35-37].
Se intelege de la sine ca intr-o atare perspectiva, refuzul lui Camus de a accepta viata viitoare nu mai are nici o ratiune de a fi. Acest refuz, am spus-o, se datoreaza faptului ca Albert Camus nu vede ce relatie poate sa existe intre viata prezenta si viata viitoare. Exclamarea sa dupa ce a citit cartea lui Lossky Teologia mistica a Bisericii Rasaritului este caracteristica in aceasta privinta: „In sfarsit putem discuta cu crestinismul.”
Eficienta acestei perspective universale a Ortodoxiei este si mai evidenta in cel de-al treilea cuplu antitetic – Dumnezeu si omul -, in care ea ridica si suprima orice opozitie si orice contestatie. Invatatura Parintilor ortodocsi vede omul drept „slava”, drept manifestarea chipului lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie omul este cu adevarat si aievea revelarea lui Dumnezeu in timp, dar prin aceasta el nu-si gaseste implinirea si plenitudinea decat in Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om „dupa chipul Sau” inseamna pentru Parintii ortodocsi ca l-a creat cu scopul de a-l uni cu El. Omul, spune sfantul Vasile, este chemat sa fie dumnezeu. Tinde spre Dumnezeu, este chemat sa se ndice la inaltimea lui Dumnezeu, sa devina dumnezeu-om, «caci pentru omul nou (dumnezeul-om) – scrie Nicolae Cabasila in controversa sa cu umanistii din secolul XTV – a fost formata la inceput natura umana. Pentru El a fost omul inzestrat cu inteligenta si dorinta. Am primit gandirea pentru a-L cunoaste pe Hristos. Am primit dorinta pentru a merge spre El. Si avem memorie pentru a-L purta. Caci El este modelul dupa care am fost creati”.
Acesta este motivul pentru care dupa acelasi Parinte, Dumnezeul-om este cel mai inalt „salas al iubirilor omenesti”, dorinta ultima, suprema. Astfel Dumnezeul-om, care in loc de a-i separa, ii uneste acum pe Dumnezeu si pe om in aceeasi Persoana fara contopire si fara impartire, este cea mai deplina revelare a omului si a lui Dumnezeu care poate exista si cheia care ne permite sa intelegem intreg crestinismul ortodox. Dumnezeul-om Hristos implineste omul, il reveleaza pe Dumnezeu, incheie istoria. E criteriul ultim si cel mai inalt al Ortodoxiei.
Hristos Dumnezeul-om este mai intai revelarea adevaratei naturi umane. Este Fiul Omului desavarsit. Este rodul suprem al naturii noastre. Este Omul care apare si se arata in istorie in clipa in care natura noastra isi atinge scopule ultim, in care se uneste cu natura divina in una si aceeasi persoana. Multi atei au sustinut in decursul veacurilor ca omul poate deveni Dumnezeu independent de Dumnezeu. Dar erezia nu este niciodata atat de indrazneata ca adevarul. Nici un eretic n-a atins vreodata indrazneala Parintilor ortodocsi, care subliniaza ca prin harului Dumnezeu omul nu numai ca poate deveni Dumnezeu, dar chiar si sa-L nasca pe Dumnezeu in istorie, cum explica foarte limpede Cabasila in omiliile sale consacrate Maicii lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie, maretia naturii umane este tocmai aceea ca ii e dat sa devina Maica a lui Dumnezeu. Fiul unic al Maicii Domnului reveleaza, asigura si atesta aceasta maretie.
Dar Hristos Dumnezeu-omul reveleaza si natura reala a lui Dumnezeu. Reveleaza iubirea lui Dumnezeu pentru om. Se stie ca Duhul Sfant afirma prin gura lui Ioan Evanghelistul ca „Dumnezeu este iubire”. Aceasta iubire nu este o mila condescendenta, este reala, facuta din respect profund si din pretuire, este o filantropie, iubire de oameni. Desi o poate face, Dumnezeu nu invinge El insusi moartea si pe diavol prin atotputernicia Sa. Nu acorda mantuirea omului din condescendenta. Se face om real, om adevarat. Biruie moartea in om, pentru ca apoi toti oamenii sa o poata birui. Pentru ca omul sa fie curatit, pentru ca sa-si regaseasca lumina vechii frumuseti, Dumnezeu suporta ca un om scuipari si palmuiri. Aratandu-L pe Dumnezeu umilit, Pilat spune acest cuvant revelator: „Iata omul!”.
Mai mult: Dumnezeu coboara cu noi, moare cu adevarat ca omul real care era. Dar El este Dumnezeu. Si invie. Astfel in Hristos omul invie. „Hristos a inviat din morti… si celor din morminte viata daruindu-le.” Scopul pentru care Dumnezeu moare este asadar evident: este invierea omului. Tocmai acest scop vrea Domnul sa-l descopere si sa-l ateste atunci cand, cu cateva zile inainte de moartea Sa, trece prin Betania si-l invie pe Lazar. „Invierea cea de obste mai inainte de patimirea Ta aratand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”, se spune in troparul sarbatorii.
E foarte limpede acum ca perspectiva ortodoxa in care am incercat sa situam tema noastra ne conduce spre inima problemei: moartea istorica reala a lui Iisus Hristos. Si ajunsi in aceasta inima vedem ivindu-se in fata noastra solutia. Natura lucrurilor ne-o descopera drept insasi exigenta Ortodoxiei: raspunsul la vestirea mortii lui Dumnezeu este evanghelia invierii omului.
Acest punct e una din temele centrale ale vestirii celei bune a mantuirii. Mai exact, este mantuirea insasi. „Caci daca mortii nu invie, proclama apostolul Pavel, zadarnica este credinta noastra.” „Dar acum Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti.” Iar sfantul Ioan Hrisostom ii cheama pe oameni sa celebreze aceasta sarbatoare: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacatele sale, caci iertarea din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, caci ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului… Hristos a inviatsi demonii au cazut. Hristos a inviat, sa se bucure ingerii. Hristos a inviat, si viata stapaneste. Hristos a inviat, si nici un mort nu mai este in mormant.”
La aceasta inaltime, unde se situeaza invierea reala si adevarata a omului, intreaga problematica a filozofilor si teologilor mortii lui Dumnezeu nu poate fi decat una secundara, in realitate, am vazut, reprezentantii acestei scoli vorbesc nu de moartea istorica a lui Dumnezeu, ci de moartea unei idei pe care si-au facut-o despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este pentru ei un joc de cuvinte care nu serveste decat acoperirii realitatii gretoase care este moartea omului. O recunosc ei insisi, cum a aratat-o scurta studiere a textelor lor. Dar ceea ce propovaduieste Ortodoxia nu este o ideologie sau filozofie. Ortodoxia propovaduieste o istorie reala: moartea reala si istorica a lui Dumnezeu, care aduce invierea reala si istorica a omului. „Iisus a strigat cu glas mare si si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua… mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat. Si iesind din morminte au intrat in sfanta cetate si s-au aratat multora” [Mt 27, 50-53]-
Teologia ortodoxa poate asadar propovadui moartea lui Dumnezeu mult mai usor decat ateii. In Vinerea Mare, la slujba Prohodului, credinciosii ortodocsi celebreaza tocmai aceasta moarte. Dar chiar atunci cand il ingroapa pe Dumnezeu – minunea Vinerii Mari – ei praznuiesc omorarea mortii si invierea mortilor. „Iadul e lovit in inima primind pe Cel care a fost lovit in coasta cu sulita. Si se tanguie mistuit de focul dumnezeiesc spre mantuirea celor care canta, Dumnezeu Mantuitorule bine esti cuvantat.” „Cand Tu, Puternice, ai fost pus in mormant, ai rupt cu mana Ta incepatoare de viata incuietorile mortii si ai propovaduit celor ce dormeau acolo din veac eliberarea nemin-cinoasa, facandu-Te Cel dintai sculat din morti, Mantuitorul meu.” Hristos a murit deci in mod real. Dar a murit ca sa-l intalneasca pe om acolo unde se gasea, in stricaciune si moarte, in suferinta si disperare, in nonsens si in absurd, si ca sa-l invie.

Daca n-ar fi murit, intruparea Sa n-ar fi fost totala. N-ar fi fost decat aparenta. Dar a murit aievea. Pentru ca a luat in serios conditia noastra muritoare. In toate, afara de pacat, a devenit ceea ce suntem. Omul L-a parasit pe Dumnezeu, s-a abatut in gol, s-a zdrobit in pacat. Si Dumnezeu Se goleste in insusi spatiul pacatului, poarta fara pacat drept trup al Sau trupul pacatului si il sfinteste. Se revarsa ca un parfum in noroiul gretos si ii transforma mirosul greu in buna-mireasma. Traieste viata cotidiana a omului si-i da un sens, o umple de vesnicie. Lucreaza cu mainile, pentru a arata ca truda cotidiana cea mai monotona are un scop si un continut vesnic. Simte suferinta, intristarea, agonia. Nu e nimic in viata omeneasca, nici o forma din aceasta viata pe care sa nu o fi trait El insusi. Si merge pana la moarte. Caci oriunde ne-am gasi vrea sa fie aproape de noi. Daca suntem disperati, trebuie sa stim ca Hristos este alaturi de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Daca suntem nelinistiti, Hristos este alaturi de noi, ca Unul care a cunoscut nelinistea. Daca suntem parasiti, daca suntem singuri, trebuie sa stim ca nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost parasit pe cruce de Tatal Sau. Oricat de jos am cadea, Hristos este mai jos de noi, pentru ca S-a pogorat la iad. Iar cand murim, Hristos ne asteapta in abisul mortii noastre.
Din acest motiv moartea lui Dumnezeu nu-i zdrobeste pe credinciosi, ci, dimpotriva, e consolarea si speranta lor. „Crucea Ta, Doamne, viata si invierea poporului Tau este.” Proclamarea mortii lui Dumnezeu inseamna astfel biruinta si slava nu a necredinciosilor, ci a Bisericii. Moartea lui Dumnezeu se identifica cum invierea lui Hristos. Dumnezeu a murit, dar Hristos a inviat. Intr-o duminica dimineata la Ierusalim, pe timpul lui Pontiu Pilat, Hristos a inviat cu adevarat si in mod real. Caci Hristos inviat a rupt legaturile stricaciunii. L-a eliberat pe om de propriile sale piedici. A tocit acul mortii si a redat omului viata. A surpat zidul despartitor, „a unit ceea ce era despartit”, a adus viata in moarte, vesnicia in timp, cerul pe pamant, pe Dumnezeu in om. „Toate au devenit una.”
Dar cum aceasta inviere a omului este inviere nu numai a sufletului, ci si a trupului sau, este firesc ca ea sa declanseze si invierea faptelor omului, a civilizatiei si a creatiei sale, care sunt prelungiri ale trupului omului. Dupa invierea lui Iisus Hristos, Duhul Sfant se revarsa in toata creatia, painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos. Limitele spatiului si timpului se sparg. Si incepe noul timp liturgic, noul spatiu liturgic: timpurile din urma.
„Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura invierea lui Hristos, prin care s-a intarit.”
„Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura Sioane, iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te, caci Fiul tau a inviat.”
Panayotis Nellas
Extras din „Ortodoxia – divino-umanism in actiune”, Ed. Deisis.

A treia zi de Pasti

In vara anului trecut, am avut mai multe zile o durere de spate, care devenise insuportabila, si m-am gandit ca ar fi bine sa merg la un medic. Am mers la Policlinica cu plata nr. 3, de pe calea Serban Voda din Bucuresti. Platesc consultatia, urc un etaj, stau la rand dupa doua persoane, apoi intru si eu. In fata mea, la birou, era un medic in jur de 70 de ani, slab, inalt, cu parul alb si un inceput de chelie, halat alb, imaculat, maini… de doctor.
Ma intreaba:

– Cum va numiti ?
– Trusca Nicolae.
– Varsta ?
– 45 de ani…
– Ocupatia ?
– … sunt preot !
– Unde ? ma intreaba mirat.
– Intr-un sat, Negoiesti, pe soseaua spre Oltenita, la vreo 42 de km… este o biserica monument istoric – i-am “turuit” eu.
Dar domnul doctor se incrunta, apoi se mini si ma intreaba:
– Cum domnule, esti preot la Negoiesti ? Un sat care are o halta de tren ? … trece trenul prin Negoiesti ?
– Da, i-am raspuns entuziasmat. Apoi am gandit – uite ce mica e lumea, am si o “pila” la doctor pe negandite; ce minune !
Dar domnul doctor ma ia direct, fara ocolisuri:
– Sa-ti fie rusine, parinte ! Veneam cu trenul de la Oltenita anul asta, marti dupa Pasti, si am vazut niste tarani care sapau pe camp, langa halta Negoiesti. Oamenii aia erau din satul dumitale ! Dumneata nu le spui la biserica…
Domnule doctor, il intrerup eu spasit, simtindu-ma vinovat, le spun, dar oamenii s-au emancipat…
– Ce emancipare, parinte ? sare doctoral de pe scaun. Ce emancipare ? Au sape cu telecomanda ? Dumneata stii ce-a spus Blaga ? Unde este vesnicia aia de care vorbea ? Cum e posibil ca taranul roman sa se perverteasca atat de mult, incat sa-si uite traditia si credinta, sa dea cu sapa a treia zi dupa Pasti? Cum indrazneste sa ceara de la Dumnezeu sa-i rodeasca pamantul, cand taranul il ofenseaza? Voi, preotii de la tara, veti fi gasiti raspunzatori de intelectualitatea tarii, peste timp, pentru pierderea traditiei din satele romanesti. Dezbraca-te ! a strigat la mine.

In timp ce-mi dezbracam camasa si maieul, ma gandeam ca mai are putin si… ma ia la bataie. Era nervos, suparat si incruntat. Nu-mi venea sa cred ce mi se-ntampla, si-mi spuneam c-am avut o zi proasta. De consultatie… nici nu mai eram atent la ea.
– Te-a tras curentul, domule parinte. Uite aici reteta asta… te ungi cu unguentul asta. Parintii mei – continua domnul doctor – sunt din Ardeal. Eu m-am nascut langa Sibiu si cred ca popa-al nost’ ar fi mers pe camp, si-ar fi certat taranii, daca i-ar fi vazut ca lucreaza a treia zi de Pasti.
N-am mai avut nici o replica. Eram biruit de punctul de vedere al unui credincios al Bisericii, era revoltat… simtea ca pierde ceva. Nu s-a lasat, si cand am iesit pe usa cabinetului mi-a strigat de au auzit toti de pe hol:
– Parinte, zi-le taranilor dumitale, sa nu mai dea cu sapa marti dlupa Pasti, ca e pacat de Dumnezeu !
Simteam ca-mi este rusine, dar nu eram suparat pe doctor, avea perfecta dreptate. Mi-a trecut prin rninte un gand rautacios. Ce-ar fi ca cineva din satul meu sa se accidenteze, muncind a treia zi dupa Pasti, si sa ajunga la doctoral ortoped, de la Policlinica cu plata nr. 3, din Bucuresti:
– Cum va numiti ?
– … !
– Varsta ?
– … !
– De unde sunteti ?
– Din Negoiesti… stiti…  marti dupa Pasti, mi-am dat cu sapa-n picior…
– Iesi afaraaa ! mi-am imaginat eu razand, chipul nervos al domnului doctor, strigand la consateanul meu, care ar fi primit o lectie de religie de la un medic.
Preot Nicolae Trusca,

Parohia Negoiesti, judetul Calarasi.
26.04.2011

Sursa

Sfântul Serafim Sobolev – Cuvânt la a II-a zi de Paşti

Despre roadele Învierii lui Hristos şi cel mai important dar – harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este scopul vieţii creştine. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”(Troparul praznicului).

Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare deosebită. Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii, prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite binefaceri.

Primul este acela că preacuratul Lui trup, pe care l-a împrumutat din Preaneîntinata Lui Maică, după înviere a devenit cu totul duhovnicesc. Domnul se arată ucenicilor Săi prin uşile încuiate (vezi Ioan 20,19-26). Dar, în acelaşi timp, trupul lui Hristos s-a proslăvit mai ales după înălţare, când Domnul a stat cu trupul de-a dreapta Tatălui.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa „Credinţa ortodoxă pe scurt”, spune că trupul Lui Hristos, după înălţare, S-a împărtăşit pentru totdeauna cu fericirea şi slava dumnezeiască; Lui i se închină îngerii şi-L proslăvesc. În ce fel de slavă dumnezeiască petrece trupul lui Hristos, despre aceasta mărturiseşte Domnul Sfântului Ioan Teologul, pe insula Patmos, înainte să-i descopere soarta lumii.

Faţa lui Hristos strălucea ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Marele Apostol n-a putut suporta această slavă dumnezeiască şi a căzut ca mort la picioarele lui Hristos(vezi Apocalipsa 1,16-17).

Mărturiseşte despre această slavă a lui Hristos şi arătarea Lui către Sfântul preacuvios Serafim, după Liturghie, în Marea Joi. După această arătare, bineplăcutul lui Dumnezeu nu se putea clinti din loc, stând nemişcat două ore în altar şi simţind în inima sa fericirea Raiului.

Dar este şi alt rod al învierii lui Hristos. Dacă în asemenea slavă petrece trupul în care s-a îmbrăcat Domnul, atunci şi trupurile noastre, la unirea lor cu sufletele noastre în ziua învierii de obşte a morţilor, sunt chemate, în puterea învierii lui Hristos, la o nespusă şi mare slavă dumnezeiască: Hristos s-a sculat din morţi, fiind începătura celor adormiţi (I Corinteni 15,2). Nu se poate arăta prin cuvinte şi acea slavă sau fericire a Raiului, care se va deschide pentru noi, după învierea morţilor şi după înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Dorind să arate toată puterea acestei slave, apostolul Pavel a mai putut spune doar atât: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Sfântul Ioan Teologul, având în vedere slava şi fericirea noastră viitoare, la care suntem chemaţi de Dumnezeu, a spus: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, (se înţelege la a doua venire a Domnului) noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3,2). În aceste cuvinte apostolul lui Hristos mărturiseşte că slava noastră viitoare, fericirea noastră viitoare acum nu pot fi cuprinse de mintea omenească.

Dar, în acelaşi timp, marele apostol arată că această slavă, această fericire a noastră vor consta în vederea adevăratului nostru Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, în Fiinţa Lui. Îl vom vedea aşa cum este, se înţelege, nu numai în Fiinţa lui omenească, ci şi în cea dumnezeiască.

Acum noi nu putem să pătrundem însuşirile dumnezeieşti, manifestările Lor în viaţa noastră, despre care şi apostolul Pavel a spus: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui” (Romani 11,33).

Dar atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu chiar în Fiinţa Lui. Dacă din contemplarea lui Hristos în trupul Lui proslăvit sfinţii simţeau o asemenea fericire nespusă, atunci ce fericire vom simţi noi contemplându-L pe Hristos în Fiinţa Lui. Mai mult, la această contemplare, la această fericire şi slavă vor participa şi trupurile noastre înviate.

Dar este şi al treilea rod al învierii lui Hristos. Minunată este milostivirea lui Dumnezeu! Şi acum, încă în viaţa lor pământească, sfinţii se împărtăşesc de slava viitoare. Această slavă binecuvântată pătrunde toată fiinţa lor şi chiar se oglindeşte în trapul lor.

De aceea şi trupurile sfinţilor se fac purtătoare de duh şi chiar nesocotesc legile fizice. Din viaţa Sfintei Maria Egipteanca, se vede că ea trecea Iordanul, călcând pe apă ca şi pe uscat. Iar când se ruga pentru toată lumea, în prezenţa cuviosului Zosima, se ridica deasupra pământului.

Aşa se ridica şi se ruga în văzduh şi Sfântul Serafim de Sarov, înainte de a-l tămădui pe tânărul bolnav.

Însă cea mai uimitoare slavă a sfinţilor consta în aceea că erau pătrunşi de o lumină dumnezeiască, iar strălucirea acesteia, nu arareori, era vizibilă oamenilor evlavioşi. Această lumină a plăcuţilor lui Dumnezeu izgonea departe demonii, îi păzea de uneltirile vrăjmaşilor şi era vindecătoare şi îmbucurătoare pentru suferinzi.

În viaţa Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, se spune despre un tânăr îndrăcit, pe care îl duceau în Mediolan, să fie tămăduit de Sfântul Ambrozie. Dar acest tânăr a fost lăsat de diavol încă în drum spre Mediolan, căci lumina binecuvântată a marelui plăcut al lui Dumnezeu l-a ars pe demonul care locuia în tânăr şi acesta a ieşit din el.

În America de Nord există oraşul Charleston, unde se află un lăcaş închinat satanei. Un preot ortodox, care a slujit în eparhia rusă a Americii de Nord, îmi povestea că el, datorită slujbei, trebuia să meargă în acel oraş. Dar iată că la cincizeci de kilometri de Charleston, a simţit deodată în inima lui o tristeţe îngrozitoare, care creştea treptat, o dată cu apropierea de oraş. Iar când a intrat în oraş, n-a mai putut suporta această tristeţe şi s-a grăbit să plece de acolo. Când preotul a părăsit oraşul Charleston, tristeţea a slăbit, iar la kilometrul cincizeci a dispărut de tot.

În acest fel, precum de la demoni se revarsă departe păgubitoarea şi ucigătoarea de suflet tristeţe a iadului, aşa de la sfinţi se revarsă departe vindecătoarea şi de viaţă făcătoarea lumină harică, care este izvorul marii bucurii şi slave.

Ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din tot ce am spus despre binefacerile învierii lui Hristos? Dacă trupul lui Hristos, pentru totdeauna unit cu dumnezeirea Domnului nostru, este atât de proslăvit în ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui; dacă şi trupurile noastre sunt chemate de Dumnezeu la o nespusă slavă cerească şi la o mare fericire, după unirea lor cu sufletele noastre după învierea cea de obşte o morţilor; dacă şi acum trupul în viaţă al sfinţilor, prin Darul Sfântului Duh, se face atât de duhovnicesc şi proslăvit, atunci trebuie să ne păstrăm trupul nostru în toată curăţia şi sfinţenia.

Să ţinem minte întotdeauna cuvintele Apostolului Pavel din prima epistolă către Tesaloniceni: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei”… . Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 3-5,7).

Să ne ajute Domnul, pentru învierea Lui, să avem această neprihănire; şi ea va fi moştenirea noastră, dacă întotdeauna ne vom călăuzi prin smerenie şi dragoste, fără de care curăţia noastră nu va depăşi neprihănirea păgânilor, care se pot înălţa doar până la abstinenţa exterioară şi chinuitoare de la patimi.

Ei nu posedă curăţia interioară neprihănită în gânduri şi sentimente, prin care se defineşte desăvârşirea noastră morală. Asemenea neprihănire este specifică doar dreptcredincioşilor şi numai acelora dintre ei, în care lucrează harul interior, renăscător, încălzit în noi tocmai în puterea smereniei şi a dragostei.

Fie ca întotdeauna să se descopere în noi puterea învierii lui Hristos, în toate binefacerile sale şi întotdeauna să se împlinească în viaţă noastră cuvintele lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5,48). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf Nicolae” din Sofia, la 1/14 aprilie 1947)

**

Despre harul Sfântului Duh ca izvor al veşnicei bucurii a Sfinţilor.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică”( Canonul Paştilor, cântarea 1).

Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin, alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută?

Această veselie este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori. Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor noastre, al întregii noastre vieţi.

Această veselie cerească şi veşnică a început pe pământ, o dată cu învierea lui Hristos, în viaţa oamenilor celor mai apropiaţi Lui. Prima dintre toţi oamenii care a încercat această veselie, ca o bucurie dumnezeiască, neauzită, nespusă şi neasemuită a fost Preacurata Maica Domnului, şi aceasta mai ales chiar în momentul învierii.

Nu o dată Domnul vorbea ucenicilor şi chiar şi altor oameni că El, după moartea Sa, va învia a treia zi. Ar fi putut Domnul să nu spună acest lucru Preaiubitei şi Preacuratei Sale Maici şi să o lase fără mângâiere, în cele mai mari chinuri sufleteşti, atunci când Ea a suferit cel mai mult lângă Cruce, privindu-L răstignit şi însângerat?

Potrivit tradiţiei bisericeşti, Maica Domnului, ştiind că Fiul Ei dumnezeiesc va învia a treia zi, nu s-a îndepărtat de mormântul Lui şi de aceea a fost martoră a însăşi învierii lui Hristos. Se cuvenea, precum spune despre acestea sfântul Ioan Gură de Aur, ca Aceea, care mai mult decât oricine îl iubea pe Domnul şi a suferit mai mult decât oricine la Răstignire, să fie prima care să se bucure de vederea lui Hristos cel înviat.

După Ea, această veselie veşnică sau fericirea cerească au încercat-o femeile mironosiţe, apostolii şi toţi ceilalţi ucenici ai lui Hristos, iar Domnul Li s-a arătat timp de patruzeci de zile de la învierea Sa, umplându-i de bucurie dumnezeiască.

Este greu şi chiar imposibil să ne imaginăm întreaga fericire ce decurgea din aceste arătări minunate. Din relatarea Evanghelică despre arătarea Domnului înviat celor doi călători spre Emaus, Luca şi Cleopa, este evident că inimile lor ardeau, erau topite de această fericire, chiar şi atunci când Hristos, apărut în faţa lor, nu era recunoscut încă de ei, ci numai le tâlcuia mărturiile Sfintei Scripturi, că El trebuia să pătimească, să moară şi să învieze a treia zi. Ce fericire au simţit în sinea lor călătorii spre Emaus, atunci când Domnul, invitat de ei la cină, a fost recunoscut de ei când a frânt pâinea, după care s-a făcut nevăzut.

Din cauza bucuriei cereşti ei au uitat de oboseală şi fără a ţine seama de ora târzie, au purces de îndată, în mare grabă, spre Ierusalim, la apostoli, ca să le vestească şi celorlalţi această mare bucurie. Intrând la apostoli cu această veste, i-au auzit pe aceştia spunând cu gura lor: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34-35).

Când călătorii spre Emaus au povestit apostolilor ce li s-a întâmplat, dintr-o dată a stat înaintea lor Domnul înviat, umplându-i pe ei de bucuria Lui dumnezeiască.

Desigur că aceste apariţii extraordinare ale lui Hristos Cel înviat au fost determinate de necesitatea de a întări, o dată pentru totdeauna, credinţa în Biserica lui Hristos, cea care tocmai se născuse pe pământ şi a cărei dogmă de căpetenie era bazată tocmai pe învierea lui Hristos.

Mai târziu, nu a mai fost în mod deosebit nevoie de asemenea arătări dese ale lui Hristos Cel înviat. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru nu i-a lăsat pe cei care au urmat Lui să rămână neîmpărtăşiţi de această veşnică veselie, încă în timpul vieţii lor pământeşti. El le-a trimis, întâi prin ucenici, apoi prin urmaşii lor, preoţii Bisericii, de la Tatăl Său ceresc Alt Mângâietor, al cărui Har a început să se reverse asupra noastră în Biserica Ortodoxă, prin Tainele ei.

Acest Har, în diferitele şi minunatele sale manifestări, a devenit izvorul unor mari bucurii cereşti, izvorul aceleiaşi veselii veşnice în viaţa oamenilor sfinţi. Cum ar fi putut, de exemplu, Sfântul Marcu din muntele Fracesc să nu încerce această veselie, când datorită lucrării Harului dăruit lui, s-a mişcat un munte din loc, deşi el nu I-a cerut lui Dumnezeu această minune, ci doar discuta cu un alt cuvios despre faptul că Domnul a fost întotdeauna, este şi va fi cu noi prin puterea Sa dumnezeiască şi atotputernică?!

Putea să fie neatinsă de această veselie veşnică Maria Egipteanca, cea care nu o dată a trecut Iordanul ca şi pe uscat, iar când, la rugămintea bătrânului Zosima, a început să se roage pentru întreaga lume, s-a ridicat în aer?!

Oare mai puţin decât apostolii simţeau în sine o bucurie dumnezeiască oamenii sfinţi, atunci când ei înviau morţii şi prin puterea Harului dumnezeiesc, săvârşeau multe şi mari semne şi minuni, atunci când Domnul îi învrednicea de vedenii şi descoperiri cereşti neobişnuite, cum s-a întâmplat, de pildă, în vieţile Preacuvioşilor Serghie de Radonej şi Serafim de Sarov.

Sfântul Serghie s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului într-o asemenea mare slavă, încât martorul acestei vedenii, ucenicul sfântului Serghie, monahul Miheia, nu a putut suporta această slavă de lumină dumnezeiască şi a căzut la pământ ca mort. Mai târziu, după vedenie, preacuviosul Serghie i-a spus: „Şi în mine sufletul tremură de bucurie cerească”.

De aceeaşi vedenie a Maicii Domnului s-a învrednicit, la Buna Vestire, nu cu mult înainte de sfârşitul său şi preacuviosul Serafim, împreună cu monahia Evpraxia din mănăstirea Diveevo. Aceasta din urmă, de asemenea, nu a putut să suporte lumina cerească în mijlocul căreia s-a arătat în toată slava Sa Preacurata Maică a Domnului, înconjurată de îngeri, de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de Apostolul Ioan Teologul şi de alte douăsprezece fecioare. Ea a căzut, iar Maica Domnului a ridicat-o cu preacuratele Ei mâini. După sfârşitul acestei vedenii, care s-a prelungit mai mult de două ore, preacuviosul Serafim i-a spus monahiei Evpraxia: „Avem de ce să credem în Hristos”.

Altădată, învrednicindu-se asemenea apostolului Pavel, să fie înălţat până în al treilea cer, preacuviosul Serafim a simţit o asemenea fericire, de la vederea lăcaşurilor Raiului şi a slavei locuitorilor cereşti, încât nu a putut apoi să povestească nici un cuvânt despre această descoperire dumnezeiască. Dorind însă să ne arate ce mare şi nespusă fericire ne aşteaptă în veacul viitor, preacuviosul Serafim a putut doar să spună: „Dacă viermii ne-ar fi mâncat carnea trupului nostru în timpul întregii noastre vieţi, atunci ar trebui să acceptăm să fim întru totul gata să răbdăm aceasta, precum şi tot felul de alte grele suferinţe, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească şi de acea slavă pe care Le-a pregătit-o Domnul tuturor celor care Îl iubesc şi care împlinesc poruncile Lui”.

Acest Har îi renăştea şi îi făcea pe oamenii sfinţi să fie încă din această viaţă locuitori cereşti şi îngeri pământeşti. Prin puterea Lui ei atingeau dragostea desăvârşită pentru Hristos şi prin el, ziua şi noaptea, se umpleau de bucuria pe care o simt cei care se găsesc deja în împărăţia cerească a lui Hristos.

Iată de ce Sfântul Isaac Sirul spunea că dragostea desăvârşită pentru Hristos este Raiul pe pământ cu toate împlinirile fericirii. Nu degeaba Sfântul apostol Pavel spunea că „Harul Sfântului Duh(primit de noi prin Sfânta Biserică) este arvuna moştenirii noastre viitoare”, adică a acelei veselii veşnice, care ni se va descoperi pe deplin în viaţa viitoare, mai ales după înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos.

De altfel, sfinţii nu au fost lipsiţi nici în viaţa lor pământeană de această veselie veşnică, pe care altădată au simţit-o Preacurata Maica Domnului, sfintele femei mironosiţe şi apostolii, la arătarea lui Hristos cel înviat.

Domnul a împlinit asupra sfinţilor nemincinoasele Sale cuvinte: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15, 10). „Bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (adică va fi desăvârşită)(Ioan 15, 11).

Şi mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu se învredniceau de arătarea Domnului în slavă, arătare de care s-a învrednicit acelaşi preacuvios Serafim, la Liturghia din Joia cea Mare, la care a slujit ca ierodiacon.

După Vohodul mic, preacuviosul L-a văzut în văzduh pe Mântuitorul Hristos într-o lumină nespusă, înconjurat de o mulţime fără număr de îngeri. Cuprins de extaz ceresc, preacuviosul Serafim nu mai putea să se mişte din loc, fiind dus de pe amvon în altar de către ierodiaconi, iar timp de două ore a rămas nemişcat, meditând la vedenia dumnezeiască şi desfătandu-se de veselia cerească a acesteia.

Lucruri minunate au fost observate în vieţile sfinţilor. Domnul, nu numai că îi umplea de fericire nepământeană prin Harul Sfântului Duh, de această veşnică veselie a împărăţiei Lui celei Cereşti prin vedeniile şi descoperirile cereşti, dar şi suferinţele sufletesti, care erau atât de numeroase în viaţa lor, le transforma în izvor de bucurii dumnezeieşti.

În timpul acestor suferinţe, Domnul revărsa asupra robilor Săi adevăraţi mila Sa deosebită, iubirea Sa deosebită şi mângâierile Sale. Atunci se împlineau asupra lor cuvintele apostolului Pavel: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Chiar moartea, care pe noi ne sperie atât de mult şi o considerăm ca pe o culme a nefericirilor, pentru sfinţi era o mare bucurie şi de aceea le era cunoscută dinainte. Cu două ore înainte de moarte, Antonie, Arhiepiscopul Voronejului, apropiat în duh de Preacuviosul Serafim, l-a chemat la el pe episcopul său vicar, Elpidifor şi i-a spus: „Nu simt nici un fel de frică; vreau să mă despart de trup şi să fiu cu Hristos”.

Şi acest lucru este de înţeles pentru sufletele sfinţilor, deoarece din momentul despărţirii de trup, se luminau cu o lumină dumnezeiască şi erau însoţite de îngeri şi cuprinşi de bucurie, se înălţau la tronul Sfintei Treimi, într-o nesfârşita bucurie cerească, pentru veşnica veselie în împărăţia lui Hristos.

Spre această veşnică veselie suntem chemaţi şi noi, iubiţilor întru Hristos ai mei fii. Şi nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât năzuinţa noastră spre această veşnică veselie. Iar această năzuinţă numai atunci o putem realiza, când vom împlini cu sfinţenie şi neabătut toate poruncile dumnezeieşti.

De aceea îl vom ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos cel înviat să ne ajute să înfăptuim întotdeauna voinţa Lui cea Sfântă şi mântuitoare pentru noi şi niciodată să nu facem ceva ce nu îi este plăcut Lui şi Sfintei Lui Biserici.

De aceea, Domnul, într-o măsură sau alta, ne va împărtăşi şi pe noi veşnicei veselii a împărăţiei Lui celei cereşti, încă din timpul acestei vieţi pământeşti, iar după moartea noastră se vor împlini pentru noi cuvintele rugăciunii pe care atât de des o auzim după Sfânta împărtăşanie şi în care se exprimă această nădejde: „Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru nădejdea vieţii celei veşnice, să ajungem la odihna ceea ce este de-a pururea, unde este glasul lăudătorilor cel neîncetat şi dulceaţa cea fără de sfârsit a celor ce văd frumuseţea cea nespusă a feţei Tale”. Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 20 aprilie/3 mai 1948)

**

Curăţirea inimii de patimi este condiţia obligatorie pentru a vedea Chipul lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”.

Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă a creştinătăţii. Şi în primul rând, cuvintele: „să ne curăţim simţirile”, ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele, nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor dumnezeieşti.

Este evident că pentru mântuirea noastră nu este suficientă numai credinţa în Hristos cel înviat, ci trebuie, de asemenea, să urmăm calea cea îngustă, îndurerată şi spinoasă, de care ne-a vorbit însuşi Hristos: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14).

Greutatea acestei mari nevoinţe creştineşti o conştientizau bine cei care cu sârguinţă se luptau cu patimile lor, fără să-L trădeze pe Mântuitorul nici în gânduri, nici în sentimente şi nici în fapte. La fel de mult o simţeau şi cei ce răbdau în tăcere supărările şi iertau pe vrăjmaşii lor din toată inima; cei care îşi petreceau întreaga lor viaţă în înfrânare şi nevinovăţie, străduinsu-se a fi neadormiţi în rugăciunile lor către Dumnezeu, zi şi noapte, alungând de la ei săgeţile duhurilor viclene.

Pentru asemenea nevoinţă Harul purtător de lumină al Duhului dumnezeiesc, ceea ce este acelaşi lucru cu neapropiată lumină a învierii lui Hristos, îi ilumina pe adevăraţii creştini şi ei săvârşeau mari semne şi minuni în viaţa lor.

Acestea au avut şi au loc în viaţa bine plăcuţilor lui Dumnezeu prin Harul Sfântului Duh. Domnul le-a trimis lor darul vederii dumnezeieşti. Prin puterea acestui Har ei tămăduiau tot felul de boli şi suferinţe la oameni, izgoneau din ei diavolii şi chiar obligau fiarele sălbatice să li se supună, ceea ce însemnă minune a minunilor.

Aşa s-a supus leul, ca o făptură raţională a lui Dumnezeu, preacuviosului Gherasim de la Iordan. Aşa asculta un urs de Preacuviosul Serafim de Sarov, înţelegându-i cuvintele şi mişcările mâinii. Aşa s-au supus lupii marii nevoitoare a Bisericii Ruse, egumena mănăstirii Staroladojsk, Epraksia şi chiar au apărat-o. Unei alte mari nevoitoare din Rusia şi anume Eufrosina, nebuna pentru Hristos, i se supuneau păsările.

Iar când s-a îmbolnăvit grav şi a fost lăsată de oameni fără nici un ajutor, un corb îi aducea zilnic hrană, asemenea celui care altădată făcea acelaşi lucru pentru proorocul Ilie. În cartea, „Lavsaicon”, această culegere de istorii din vieţile Sfinţilor Părinţi, se povesteşte cum odată, în chilia marelui nevoitor şi făcător de minuni Macarie din Alexandria, a intrat o hienă, aruncându-i la picioare puiul ei orb.

Sfântul Macarie l-a luat şi scuipându-l în ochi, a săvârşit o minune. Puiul a văzut de îndată, iar mama, hrănindu-l, a plecat cu el. În ziua următoare, hiena i-a adus fericitului Macarie o piele mare de oaie, s-a lăsat în genunchi şi-a lăsat capul la pământ şi dându-i această piele, părea că-l roagă să o primească în dar, pentru tămăduirea puiului ei. Marele făcător de minuni a primit darul hienei, dar i-a interzis acesteia să nu mai mănânce oi de la oamenii săraci. Pielea sfântul Macarie i-a lăsat-o fericitului şi marelui Atanasie.

În toate aceste minuni neobişnuite oamenii sfinţi îl vedeau pe Hristos strălucind prin manifestările minunate ale Harului. Dar pentru faptul că îşi curăţeau întotdeauna toate simţirile lor de tot ce era pătimaş şi păcătos, pentru nevinovăţia lor sufletească, bine plăcuţii lui Dumnezeu îl vedeau pe Însuşi Hristos în strălucirea întregii Lui Slave Dumnezeieşti şi de la această vedere se umpleau de fericirea Raiului, încă aici pe pământ.

La această vedere minunată şi fericită ne cheamă pe noi, pe toţi şi pe fiecare în parte Sfânta Biserică, prin cuvintele arătate din canonul pascal. Ea ne cheamă să vedem pe Hristos strălucind, atât în manifestările minunate ale Harului Său, cât şi în însăşi înfăţişarea Lui.

Fie ca nimeni să nu caute acest din urmă mare bine – vederea lui Hristos însuşi, chiar aici pe pământ – imposibilă pentru noi, întrucât Domnul a vrut să ne dăruiască această moştenire prin cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acelea este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Şi să nu fie această mare chemare a Maicii Bisericii noastre zadarnică pentru noi. Ca nişte copii ascultători ai ei, să răspundem la această chemare din toată inima. Să urmăm, cât nu este prea târziu, calea îngustă şi îndurerată, calea curăţirii neabătute a inimii noastre de patimi şi a împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos, în scopul dobândirii mântuirii noastre şi a adevăratei fericiri veşnice.

Atunci Domnul va împlini asupra noastră, în toată puterea lor, cuvintele canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”, care cuvinte sunt în esenţă cuvintele lui Hristos: „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 12/25 aprilie 1949)

Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

Multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi”.

***

Domnul ne sta alaturi

Iar noi nadajduiam ca… (Luca 24,21)

Cand simti ca toate cele in care ai crezut incep sa se surpe, te incearca o grea dezamagire, o tulburare launtrica; cum a putut sa se intample asa ceva? Totul iti apare intunecat si fara nicio perspectiva de limpezire. In asemenea clipe ar trebui sa ne aducem aminte ca si Apostolii erau tristi mergand spre Emaus, dar sa ne gandim si la ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Mergeau pe drum cuprinsi de o nesfarsita tristete, dezamagiti; pierdusera totul, le era neinchipuit de greu. Iisus S-a apropiat „mergand impreuna cu ei“, dar ei nu L-au recunoscut. El vine, Se apropie de noi, merge impreuna cu noi cand suntem apasati de tristete; noi insa ne vedem de durerea noastra, n-avem ochi pentru El! Trece multa vreme si nu-L recunoastem pe Cel ce merge impreuna cu noi!
1De ce sunteti tristi? Credeti ca El nu stie de ce? Dar vrea sa-I spuneti voi, va intreaba. Fireste ca stie de ce, dar vrea sa-I spuneti voi insiva, pentru ca de aceasta marturisire aveti nevoie.

…Apostolii incep sa-si verse necazul, Ii spun de ce sunt dezamagiti, „iar noi nadajduiam ca…” (Luca 24, 21). Si, totusi, nu-L recunosc! El le vorbeste si inimile li se inflacareaza de vorbele Lui, incep sa se lumineze la chip si la suflet, dar durerea pare sa nu li se fi risipit, pentru ca inca nu L-au recunoscut. Cuvintele Sale ii mangaie, incat nu s-ar mai desparti niciodata de El: „Ramai cu noi!“

Si El a ramas. Au urmat apoi bucurie, viata noua, „dovada lucrurilor nevazute“ (Evrei 11,1).

El S-a ascuns de ochii lor, dar ei au continuat sa mearga cu hotarare inainte, fiindca stiau „in Cine si-au pus credinta“ (cf. II Timotei 1, 12), intristarea li s-a prefacut in bucurie (cf. Ioan 16,20).

Asa ni se intampla si noua: trebuie sa-I spunem tot, chiar daca nu-L recunoastem inca, pentru ca El merge impreuna cu noi, Se adreseaza sufletului nostru, care trebuie sa-I raspunda. Ii va raspunde, si El se va transpune in starea lui, il va primeni prin cuvintele Sale. Iar el se va inflacara cu flacara sfanta si ii va spune: „Ramai cu mine!“

Iar El va ramane si i se va deschide, iar sufletul Il va cunoaste si Il va iubi, se va bucura de El, Ii va arata incredere si in aceasta incredere isi va gasi pacea.

***

Renasterea noastra

“Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui” (Filipeni 3, 10)

Hristos a murit pe cruce. Cum vor fi resimtit Apostolii, prietenii si ucenicii Sai acest tragic eveniment? Vor fi sperat pana in ultima clipa, refuzand sa accepte un asemenea1 deznodamant. Mai credeau intr-o minune, care sa puna capat acelei nenorociri. Dar nemiloasa moarte le-a spulberat toate sperantele.
Oare nu ni se intampla si noua sa trecem printr-o situatie asemanatoare? N-am fost confruntati si noi cu evenimente inexplicabile, cu incercari care ne-au sfasiat sufletul, cu probleme irezolvabile, cu enigme ramase nedeslusite? Asupra noastra se abat necontenit lovituri imprevizibile. Te afli in mijlocul unei vieti clocotitoare peste care se proiecteaza dintr-odata umbra mortii, smulgand de langa tine o fiinta scumpa, lasandu-te incremenit de durere. Cea mai grea incercare pe care au trebuit sa o suporte ucenicii Domnului a fost aceea ca mintea lor, inca necoapta, a vazut in aceasta moarte o infirmare a tuturor asteptarilor lor.

Din cuvintele Lui intelesera ca El este viata si adevarul si ca, daca vor crede in El, nu vor vedea moartea, ca Tatal va ramane in ei; atunci, ce explicatie mai putea avea moartea Lui?

Putea-va omul vreodata sa patrunda caile si intentiile lui Dumnezeu? Sa gaseasca cauza si explicatia evenimentelor? Unde ne este atunci credinta? O credinta vie, adevarata, nu se poate naste decat dintr-o bezna totala si dintr-o desavarsita orbire. Deplina incredere in Dumnezeu apare doar atunci cand nu putem vedea nici simti nimic in jurul nostru.
De cele mai multe ori renastem in durere, in furtuna, in dezamagire, cand ni s-au spulberat toate sperantele. Supunerea neconditionata la legea iubirii se obtine numai in asceza trupului, prin infrangerea si nimicirea trufiei din noi.

1Invierea lui Hristos s-a produs cu imprevizibilitatea unui cutremur. Era ceva la care nimeni nu se astepta, parea un lucru imposibil. Dar “puterea invierii Sale” va va elibera si pe voi. Ramaneti neclintiti in intuneric si lumina, puterea si iubirea Lui va vor lumina. Nu deznadajduiti!

Vi s-a parut ca a murit [definitiv], dar El e vesnic viu si v-a iubit cu iubire vesnica. Biruinta voastra aduce cu sine si biruinta altora. Domnul isi va vadi puterea in voi; oamenii va vor vedea credinta, vor afla ca sunteti supusi si rabdatori in incercari, va vor pretui indelunga-rabdare, bucuria duhovniceasca la vreme de necaz, pacea launtrica in timpul furtunilor vietii si vor spune: „Iata roada, iata puterea invierii Lui”.

Prin aceasta putere, lucratoare asupra neputintelor noastre, vi se va da sa indepliniti cele de neindeplinit si sa atingeti cele de neatins.

***

Sa mergem la El

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni! (Matei 11, 28)

Aceste cuvinte le-au adus multora mangaiere si intarire. Ele ne sunt adresate noua, tuturor, incat nu se va gasi niciun om care sa nu aiba nevoie de ele, mai devreme sau mai tarziu. Dar exista cazuri, exista vremuri cand ele capata o importanta deosebita. Fericirea pamanteasca, visurile avantate, inflacaratele sperante ale anilor tineri cedeaza mult prea repede locul deziluziilor si uratului, cand ni se pare ca impartasim cu lumea intreaga o imensa suferinta universala.

Oare nu ne gasim si noi, astazi, intr-o asemenea situatie? Nu ni se pare uneori ca, dupa nenumarate emotii si alarme, a dat peste un fel de acalmie morala, o nepasare fata de tot si de toate? O asemenea stare sufleteasca este explicabila in cazul unor necredinciosi, noi 1insa, mai fericiti in privinta cunoasterii adevarului si luminii si carora cerurile ne sunt deschise, nu putem si nu trebuie sa cadem in deznadejde si sa tot spunem ca nu mai avem nimic de asteptat de la viata! Ne facem oare ca n-am auzit aceste cuvinte: „Veniti la Mine toti cei osteniti…“?
Veti spune, poate, ca unuia care a obosit si se simte impovarat ii lipseste hotararea, nu are puterea de a se urni din loc si de a merge catre Iisus. Dar daca Iisus imi cere acest efort, daca ma cheama, daca asteapta raspunsul meu, inseamna ca prin insusi cuvantul Sau imi da putere. Cand spune: „Veniti la Mine…” El parca a si inceput sa ne atraga spre Sine si cuvantul Sau, care emana atata iubire, atata mila iubitoare, ne da taria sa pornim pe cale, oricat de grea ar fi ea. Cand spune „cei osteniti si impovarati” simtim in cuvintele Lui o compatimire adanca fata de neputintele noastre si o dorinta de a ne ajuta, de a ne face sa ne trezim din somnul sufletului, de a ne ridica si de a porni spre El, pentru a ne gasi in El vesnica odihna sufleteasca.

***

Ingerul de deasupra pietrei

Ingerul Domnului, pogorandu-se din cer si venind a pravalit piatra de la usa si sedea deasupra ei. (Matei 28, 2)

1De ce nu va fi zburat ingerul dupa invierea lui Hristos, ci a ramas stand pe piatra de la usa mormantului? Nu era firesc sa se intoarca in cer, dupa savarsirea maretei biruinte a Invierii? Nu, el a ramas pe piatra, pentru ca prin prezenta sa acea piatra sa se umple de lumina, sa se transforme, sa se vesteasca prin ea celor indurerati de moartea lui Iisus biruinta Lui asupra mortii si pentru ca plansul lor sa se transforme intr-o lauda adusa Domnului.
Invierea lui Hristos iradiaza lumina asupra intregului nostru trecut, asupra tuturor rugaciunilor noastre. Ea ne vesteste ca nu mai exista loc pentru ceea ce ne-am obisnuit a numi moarte. Invierea Domnului ne sterge lacrimile, da durerii si suferintei noastre o alta semnificatie.
Fie ca Domnul sa ne faca pe toti cei a caror inima sta sub apasarea pietrei suferintei sa-l vedem pe ingerul mangaietor, aducatorul vestii celei bune. Sa vedem deschisa usa sperantei, raza dumnezeiestii iubiri, triumful invierii.

Si pentru ca prinosul necazurilor noastre sa ne aduca, “din prisosinta-n prisosinta, vesnica plinatate si slava” (II Corinteni 4, 17)

***

Martorul Invierii

Si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci invaluita intr-un loc deoparte. (Ioan 20, 7)

De ce i se va fi dat atata atentie unui obiect, pare-se lipsit de importanta? Marama care se1 afla pe capul lui Iisus fusese stransa cu grija de mainile ingerului si pusa deoparte! Aceasta marama isi indeplinise menirea, acoperind fata moarta a Mantuitorului, iar acum, dupa invierea Lui, parea sa fi devenit un lucru de care nimeni nu mai avea nevoie. Si totusi, ingerul a avut grija de ea! De ce? Fiindca vointa Domnului era ca nimic din cele ale Lui sa nu se piarda. Sa fie pastrate toate cate au purtat semnul mortii, din dorinta de a se arata prin ele biruinta asupra mortii.
Dintr-un simbol al lacrimilor aceasta marama s-a prefacut intr-un stindard al biruintei. Incepuse prin a insemna esecul, distrugerea, moartea, dar de acum inainte avea sa vesteasca slava vesnica si viata vesnica.
Astfel, multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi. Un obiect menit sa ramana in mormant, ca apartinand mortii, avea sa devina martor al invierii lui Hristos, dovada a faptului ca Cel ce statuse intins, mort, cu acea marama pe fata, S-a ridicat din moarte.

Exista si in viata noastra multe lucruri care pareau moarte, lipsite de viata si care au inviat sub suflarea acelei forte „plapande care nu se stinge“ (cf. Matei 12,20), cea care rezideste ceea ce a fost daramat sau nedus pana la capat, sau rostit numai pe jumatate, care pe cele nedesavarsite le aduce la desavarsire! Atunci intelegem ca au existat clipe care ni s-au parut irosite fara rost, dar de la care ne-am ales, de fapt, cu un imens folos. In timpul cand viata noastra parea ca bate pasul pe loc, fara scop si fara folos, Domnul ne-a purtat pasii, fara sa ne dam seama, in timp ce ni se pregatea marea, cruciala cotitura a vietii noastre sufletesti. Pe solul unui pustiu aparent, avea sa rasara o dumbrava minunata; in timp ce eram cuprinsi de disperare si orbecaiam prin bezna, ne slujeau ingerii, scotandu-ne din intuneric la lumina, lumina cea fara de seaman a iubirii dumnezeiesti, in care toate ale noastre, schimbandu-se la fata, vor straluci intr-o noua, netrecatoare frumusete.

*

1

Cât timp este ziuă

“Priveghează şi intăreşte ce-a mai rămas şi era să moară” (Apocalipsă 3, 2)

Când durerea stă să ţi se prefacă in disperare, intr-o neostoită suferinţă pentru ceva ce ai pierdut, adu-ţi aminte de ceea ce incă mai ai. Amintirea răposaţilor nu trebuie să se şteargă din inima noastră, dragostea faţă de ei nu trebuie se stingă, dar această amintire să se prefacă in iubire pentru cei rămaşi in viaţă, să ne facă să slujim acestora in amintirea răposaţilor.

Când se intâmplă să-i pierdem pe apropiaţii noştri ne cuprinde părerea de rău şi ne mustrăm că nu i-am preţuit indeajuns in timpul vieţii, nu i-am iubit pe cât meritau, nu i-am mângâiat, ne este greu să recunoaştem că nu le-am oferit tot ce ne stătea in putinţă şi că acum nu mai putem nimic. N-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de aceste sentimente, dar se cuvine să tragem invăţăminte. Dându-ne seama de tot ce puteam face şi n-am făcut in trecut, să ne propunem să fim mai activi în prezent. Iar pentru ca părerile de rău să nu ne fie zadarnice, să le prefacem forţă lucrătoare, in iubire, să ardă de dorinţa de autosacrificiu, spre slujirea celor pe care îi mai avem printre noi. Aţi pierdut mult? Gândiţi-vă insă că mai puteţi fi de folos multora. Câte lacrimi mai puteţi şterge, câte suferinte mai puteţi uşura, câte inimi rămase in singurătate mai puteti incălzi cu iubirea voastră!

„Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Lucraţi cât timp este ziuă şi „intăriţi ce-a mai rămas”.

***

Fii activ

Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini. (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presa­rate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului! Fieca­re zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajun­ga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.

Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repe­de. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este ne­tarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.

Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumuse­le. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

*

Saptamana Luminata

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti „luminati” si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului.

Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.
Preotul adreseaza chemarea „Veniti sa primiti lumina!” tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: „Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant”. Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu „harti”. Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem „dezlegare la peste”.

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.
Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: „Ingerul a strigat …”, iar credinciosii se saluta cu cuvintele: „Hristos a inviat!” si raspund: „Adevarat a inviat!”

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul „Hristos a inviat din morti.” (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Adrian Cocosila

sursa