Cum să păstrăm aprinsă flacăra credinței

Să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui”.
Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El” și de „a pătimi pentru El” devine mai mare (Filipeni 1, 29).
Părinții nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârșitul lumii. Odată, un ucenic și-a întrebat starețul:
– Ce am făcut noi, avva?
Și bătrânul a răspuns:
– Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinții noștri.
– Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?, a întrebat din nou.
– Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi.
– Și ce vor face creștinii de pe urmă?, a întrebat ucenicul.
– Aceia abia vor putea să păstreze credința, dar ei vor fi mai slăviți în Cer decât părinții noștri, care puteau să învie morții.
De aceea, se cuvine credincioșilor „să umble întru viață sfântă și în cucernicie, așteptând și dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (II Petru 3, 11-12), dând mulțumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paști și „dreptate și sfințire și izbăvire” (I Corinteni 1, 30).
În același timp, trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Sa Împărăție, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui” (II Timotei 4, 8).
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 118-119)

Treptele desăvârșirii credinței

Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească.
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire: cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit. Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească. Trecând prin cele trei trepte, omul creşte până la vârsta lui Hristos. Sporeşte adică „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Treapta curăţitoare a începătorilor nevoinței întru cucernicie este foarte strâns legată de pocăinţă. Şi când spunem pocăinţă, înţelegem, pe de o parte, lepădarea de „omul vechi” al trupului, iar pe de altă parte, „îmbrăcarea” în omul cel nou, înnoit de lucrarea Sfântului Duh. Pocăinţa încercată pe treapta curăţirii se înfăţişează prin urârea celor materialnice, omorârea patimilor trupului prin post şi priveghere, fuga de orice pricină ce aţâţă patimile, vărsarea de lacrimi, căinţa pentru cele trecute; prin potrivirea purtărilor cu bunătatea Duhului; prin curăţirea minţii de orice întinăciune, cu sfântă umilinţă; prin sălăşluirea raţiunii în minte. În general, pe această treaptă, pocăinţa se vădeşte în viaţa de nevoinţă. Omul stinge puterea focului celui dinlăuntru, închide gura patimilor sălbatice, se face tare duhovniceşte.
Treapta luminării este cea dintâi nepătimire. Însuşirea ei de căpetenie este cunoaşterea existenţelor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Roadele luminării sunt: curăţirea minţii prin harul dumnezeiesc ce mistuie inima precum un foc, dezvăluirea înţelegătoare a ochilor inimii şi zămislirea înlăuntrul minţii a raţiunii cunoaşterii, care se exprimă în concepte înalte. Cu alte cuvinte, în această stare, omul are rugăciunea minţii neîncetată şi dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe deasupra, dobândeşte cunoaşterea celor dumnezeieşti şi omeneşti şi experiază descoperirea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu. În această stare, omul este ridicat în văzduh, precum proorocul Ilie, străbătând cerurile.
Treapta tainică sau desăvârşitoare este a celor desăvârşiţi, care au ajuns a fi teologi ai Bisericii. Omul îndumnezeit are părtăşie cu puterile îngereşti, se apropie de Lumina cea necreată şi adâncurile lui Dumnezeu i se dezvăluie prin Duhul. El vede energia fiinţială cea necreată a lui Dumnezeu. Acel om cunoaşte multe din lucrurile ascunse altora ‒ tainele aflătoare în Sfânta Scriptură. El se înalţă până la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel, şi aude cuvinte negrăite, şi vede ceea ce ochiul omului nu poate să vadă. El ajunge teolog în Biserică şi trăieşte (…) „ca un desăvârşit în Dumnezeul cel desăvârşit”.
(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, pp.116-117)

Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.
Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau şi, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Încetaţi! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric).
Preacuviosul Avva Dorotei povesteşte că, pe când petrecea în chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli şi cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. Învinuitorul îl învinuia pe cel învinuit că în acea dimineaţă, devreme, ar fi furat nişte smochine din livadă şi le-ar fi mâncat; la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineaţa cu pricina, ci într-una din aşezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, şi se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieştii Liturghii (învăţătura a 9-a a Preacuviosului Avvă Dorotei).
Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: „Ce este credinţa?”. Pimen Cel Mare a răspuns: „Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie” (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.
(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 15)

Nu mântuiește sau vindecă omul „orice credință”

Un mod prin care mulți încearcă să tâlcuiască minunile fără să fie „obligați” să creadă că există Dumnezeu (pentru că aceasta ar avea înfricoșătoare consecințe morale și existențiale pentru conștiința lor), este concepția că „înlăuntrul omului” se ascund uriașe „puteri”, care, atunci când „crede” sau „vrea” ceva foarte mult, ele sunt puse în lucrare și înfăptuiesc ceea ce vrea omul.
Omul încrezător „nu știe” că deține astfel de puteri, ci are numai încredere în Dumnezeu sau în sine (este același lucru, potrivit concepției de mai sus), însă această încredere activează „automat” puterile sale. Ar putea să se „încreadă” fie într-o minge de fotbal, fie în „soartă”, fie „în sufletul unui mort”, fie într-un basm (zână din mitologia populară nord-europeană) – nu are importanță către cine sau către ce se îndreaptă credința lui, pentru că în realitate nimic din acestea nu „există”, căci orice credință este „credință în propriile mele puteri” și de aceea „credința face minuni”. Este vorba despre ceva asemănător cu efectul placebo, medicamentul imaginar ce se dă experimental bolnavilor, care se simt mai bine – sau chiar se vindecă -, deoarece „credința” lor că au luat un medicament eficient, activează puterile vindecătoare interioare, care îi vindecă. Tot acestui lucru i se atribuie și înrâurirea binefăcătoare a rugăciunii: deoarece știu că cineva se roagă pentru mine, puterile mele interioare sunt activate și mă vindec.

Firește, aici va putea ridica două obiecții:

a) Nu se vindecă toți oamenii care „cred” că se vor vindeca,

b) De multe ori se întâmplă minuni la oameni care nu cred sau care nu știu că cineva se roagă pentru ei.

Susținătorii acestei concepții explică primul caz ca pe o lipsă de credință, în timp ce pe al doilea îl leapădă, caracterizându-l în mod samavolnic drept minciună.

Se pune de față și un argument din Noul Testament, și anume că Iisus în destule cazuri a spus oamenilor pe care i-a vindecat: „Credința ta te-a mântuit” (Mt. 9,22; Mc. 10, 52) și ceva asemănător (de pildă la Mt. 8,10; 15,28). „Iată, deci, – spun ei – că credința a făcut minunea și nu Dumnezeu. Aceasta a spus-o Iisus, Care a fost un mare înțelept și un dascăl sincer”.

Dar să vedem puțin subiectul acesta.

Despre ce credință vorbea Domnului?

Există unele cazuri în care Domnul se referă concret la ceea ce trebuia să creadă oamenii pentru a se izbăvi de problemele sănătății lor: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?” (In. 9,35-38) și „Crezi că pot face aceasta?” (Mt. 9, 28).

Așadar, potrivit lui Iisus nu „orice credință” mântuiește sau vindecă omul, ci credința concretă în Însuși Fiul lui Dumnezeu și Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Menționăm că în cazurile sutașului roman (Mt. 8, 5-13), a paraliticului din Capernaum (Mt. 9, 1-8) și a Cananeencei (15, 21-28), credința altora a devenit pricină ca Iisus să-i vindece.

Se pare că sutașul roman sau Cananeeanca nu știau exact „cine era Iisus”, însă cu siguranță nu ar fi avut aceleași rezultate, dacă ar fi „crezut” că îi va vindeca zeii religiilor lor politeiste. Dumnezeu Care a săvârșit minunea era pentru ei Dumnezeu despre Care vorbea Iisus. El nu a pretins de la ei să devină ucenicii Săi, nici să-și „corecteze credința”, ci a primit credința lor. Cu toate acestea El este Cel care a vindecat pe bolnavii lor, iar nu zeii panteonului roman sau cananean. Iar aceasta se datorează – după noi creștinii – faptului că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor (încă și mai mult: al tuturor ființelor) și face bine fiecărei făpturi a Sale, fie că-L cunoaște, fie nu.

Așadar, de ce trebuie credința?

Credința este trebuincioasă pentru a deschide inima omului și a se face primitoare a Harului lui Dumnezeu. Dar atenție: Se poate ca inima cuiva să nu fie primitoare a dumnezeiescului Har, dacă omul, vreme îndelungată, aparținând unei religii politeiste, îi adoră pe demoni crezând că adoră „dumnezei”. Astfel, cazuri ca ale sutașului sau a cananeencei au fost deosebit de importante, deoarece, cu toate că erau închinători la idoli, inima lor nu fusese stricată de către închinarea la demoni, iar credința în puterea lui Iisus o putea deschide și strecura în ea Harul dumnezeiesc binefăcător.
Există oameni care au nevinovăția unui copil mic (Lc.18, 15-17), au „simplitatea inimii”(Fapte 2, 46) și, firește, au smerenie. Sunt aceia care „Îl cinstesc pe Dumnezeu fără să-L cunoască”(Fapte 17, 23) și fac voia Lui fără să fi citit Evanghelia, pentru că lucrează în sufletul lor, în chip sănătos legea universală a conștiinței, care a fost pusă în om de Dumnezeu (Vezi Epistola către Romani 2, 14-15).
Cazuri asemănătoare putem găsi, poate, în toate religiile, pentru care pricină vedem că se întâmplă minuni peste tot. Firește nu toate „minunile” sunt lucrări ale lui Dumnezeu, precum nu putem spune că toate minunile din afara Ortodoxiei sunt „lucrări ale demonilor”.

Ce părere avea Iisus despre credință?

Menționăm că în Evanghelii Iisus nu se arată pe Sine ca „unul din cei mulți” mântuitori și învățători, fie chiar și trimiși de Dumnezeu, ci ca singurul Mântuitor al oamenilor, care pretinde o credință exclusivă în El (Vezi Mt. 23, 8-11; In. 6, 53-58; 10, 1-21) și o desăvârșită prudență față de ceilalți (Mt.24, 4-5 și 23-25). Pretinde de asemenea să-L iubească oamenii mai mult decât pe părinții lor și pe ceilalți membrii ai familiilor lor (Mt. 10, 34-37), pentru că alipirea de familie, de „valorile familiei” și de interesele familiale ne împiedică de obicei să iubim toată lumea.

Deci, dacă acceptăm că Iisus a spus adevărul, atunci va trebui să recunoaștem că nu i-a învățat pe oameni „auto-vindecarea prin credință” și că minunea a săvârșit-o El, iar nu „credința” bolnavului „de la sine”. Iisus nu a fost un „vindecător” oarecare din mulțimea felurită de vindecători, ci lucrarea Sa a fost vindecarea prin excelență a tragediei umane, a îndepărtării de Dumnezeu, care aduce moartea.

Credința „mută munți”

În acest fel trebuie să înțelegem și textele de la Matei 17, 20 și 21, 21, unde Domnul le spune Ucenicilor Săi că dacă vor avea fie și puțină credință, „ca grăuntele de muștar”, vor porunci unui munte să se ridice și să se arunce în mare, iar acela va asculta.

Nu înțelege să „credem” că vom vorbi muntelui și astfel îl vom muta, ci să credem că Dumnezeu îl va muta datorită rugăminții noastre făcută către El. Altfel nu au sens cuvintele lui Iisus: „Dacă veți cere ceva în Numele Meu, Eu o voi face” (In. 14, 13) și: „Și orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da” (In. 15, 16).

Despre credinta

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Tit, mustră-i cu asprime (pe creştini), ca să fie sănătoşi în credinţă (Tit 1:13). Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevărată ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu. Nu spune Apostolul Iacov (2:19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu? Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare. Apoi este credinţa schismatică. Credinţă schismatică au catolicii. Biserica Catolică înseamnă biserica universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade ecumenice. Din această cauză ei s-au rupt de credinţa şi crezul ortodox şi cred în papă. Schismatici sunt şi cei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţă ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi. Până nu se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod, sunt afurisiţi de Biserică. Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta (Galateni 6:16), adică cu dreapta credinţă, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei, luptă-te lupta cea bună a credinţei… (I Timotei 6:12); suferă ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos…, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2:3-5). Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă. Protestanţii zic sola fide, adică mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacov? Credinţa fără fapte este moartă (2:20), precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; că şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu. Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu faptele bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om. Deci să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică sola fide, ajunge pentru mântuire şi cred că pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau sola gratia, care înseamnă mântuirea numai prin har. Nu este adevărat! A zis apostolul: In har sunteţi mântuiţi (Efeseni 2:8). Da. Dar acelaşi apostol care a zis aceasta, a spus şi: Toţi vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui (II Corinteni 5:10; Apocalipsa 20:12). Ai auzit că cere fapte? Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale… şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16:27; 19:28); şi în Psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui (v. 11). Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele. Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacov: Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Incălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iacov 2:15-16). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta, să vadă credinţa ta, că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi. Deci credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţă mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţă stearpă, nelucrătoare şi nu adduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:17-20).
Credinţa mozaică este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.
Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. Ei se închină la alţi dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice Psalmistul David? Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli (Psalmi 95:5); şi iarăşi: Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi… (Psalmi 134:15-17) şi celelalte. Deci cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.
Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţă bolnavă sau stricată. In Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34 se spune: Precum este cel ce aleargă după vânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe mulţi visele i-au înşelat şi au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori. Credinţa fanatică este credinţa care urăşte pe alţii în numele lui Dumnezeu şi nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: în post, în nevoinţă, în milostenie, în lepădarea de sine, în metanii, dar n-are dreaptă socoteală în ceea ce face.
Fanatismul este asemenea cu un om care încarcă o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă îi dă drumul la o vale mare, Fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-I credinţa fanatică. Deci este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreaptă socoteală. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă. Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească”.

Credinţa ortodoxă să o propovăduiţi

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de “molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pământ, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: “Omul este nemuritor, este veşnic“. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici “dumnezeii transcedentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.

Hristos a făcut cu adevărat acest lucru atunci când S-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător la conştiinţa de sine a ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.

Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale, toate acestea ne sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).
Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde ea îşi are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională (sau o instituţie “democratica”, cum era cazul in comunism, sau o instituţie “europeana”, cum este cazul acum), de a-i atribui aspiraţii mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă “Hristos este totul şi în toţi“.
Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele.

Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Mt. 13, 29-30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos: diavolul (Mt. 13, 25-28).
Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai uneia sfinte, soborniceşti şi apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist“.
Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire

Trebuie să păzim cu tărie mărturisirea de credinţă ortodoxă

Sf Maxim Grecul : ”Cu privire la ce m-ai întrebat, îţi voi răspunde şi prin tine îi voi răspunde fiecărui ortodox. Trebuie să păzim cu tărie mărturisirea de credinţă ortodoxă. Dacă veţi asculta această scurtă înştiinţare a mea şi veţi înceta să tulburaţi poporul lui Dumnezeu, atunci slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat mie, păcătosului, această putere a cuvântului! Iar dacă nu veţi asculta, atunci feriţi-vă de cele spuse de Domnul: vai celui prin care vine sminteala. Pacea lui Hristos să fie cu voi!” – epistola Sf Maxim

Prietenului său iubit, călugărul Maxim îi urează să se bucure în Domnul!

Cu privire la ce m-ai întrebat, îţi voi răspunde şi prin tine îi voi răspunde fiecărui ortodox. Sfântul simbol, adică mărturisirea de credinţă creştină ortodoxă, a fost alcătuit de primul Sinod Ecumenic al Sfinţilor Părinţi, care au fost în număr de 318 şi care s-au adunat în oraşul Niceea în timpul marelui Împărat Constantin. Atunci, Crezul a fost alcătuit numai până la cuvintele: „Şi întru Duhul Sfânt”.

Iar al doilea Sinod Ecumenic, la care au participat 150 de Sfinţi Părinţi ce s-au întrunit împotriva lui Macedonie – luptătorul potrivnic Sfântului Duh, care a rostit hule la adresa Lui şi L-a numit creat, iar nu Făcător – a adăugat (la ceea ce alcătuise Primul Sinod) învăţătura despre Sfântul Duh.

Iar al treilea Sinod Ecumenic, la care au participat 200 de Sfinţi Părinţi, s-a întrunit în Efes împotriva luptătorului de Hristos Nestorie. Acesta a hulit şi a spus că unul este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi altul este Acela pe Care L-a născut Pururea Fecioara Maria, de aceea el nici nu a vrut să o numească pe Pururea Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, ci a numit-o Născătoare de Hristos, despărţind, blestematul, în două persoane un singur Dumnezeu-om, pe Iisus Hristos. Din această pricină, acest al treilea Sfânt Sinod a hotărât şi cu asprime a poruncit sub ameninţarea unor blesteme cumplite ca Sfântul Simbol, alcătuit de cele două Sinoade dinainte, să se păstreze neschimbat şi nimeni să nu îndrăznească, în obrăznicia lui nesăbuită, să adauge ceva la el, nici să scoată din el nici chiar o cirtă sau o iotă, nici să schimbe vreo învăţătură sau vreo literă din el.

Pe lângă aceasta, ei au hotărât aşa: dacă cineva, mai târziu, va îndrăzni să facă aşa ceva cu privire la Simbolul credinţei ortodoxe, să fie blestemat şi străin de toată teologia şi adunarea creştină.
Straşnică este această poruncă,straşnică este şi interzicerea de a schimba ceva. Cu privire la acest lucru trebuie să avem mare băgare de seamă dacă dorim cu adevărat să dobândim mântuirea şi unirea cu Sfinţii Părinţi care au alcătuit Sfântul Simbol al credinţei noastre ortodoxe. Şi să nu spui că nu există mare diferenţă în ceea ce şi-au îngăduit să facă astăzi cei ce au născocit noua învăţătură.
Straşnica interzicere [a schimbării] îi supune deopotrivă anatemei şi pe cel ce adaugă şi pe cel ce scoate şi pe cel ce schimbă chiar şi cea mai mică formă. De aceea nu este bună lauda voastră, ca să nu spun: obraznică, pentru că vă supune aceleiaşi anateme şi pe voi, care aţi schimbat cuvintele insuflate de Dumnezeu şi spuneţi: „din Maria”, iar nu „de la Maria”, şi „aşteptăm” iar nu „aştept”, şi „viaţa ce va să fie în veci amin”, iar nu „viaţa veacului ce va să fie”.

Vă este de ajuns că aţi săvârşit fapte potrivnice, iar ceea ce ţine de Sfântul Duh, să hotărască aceia, cărora le este încredinţat acest lucru; căci nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona, spune Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 16, 13). Cât s-a rugat marele împărat Iustinian la al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic să i se îngăduie să adauge în Sfântul Simbol un singur cuvânt mic: „pururea”, ca în locul cuvintelor „şi de la Maria Fecioara”, să se rostească: „şi de la Maria Pururea Fecioara”. Însă acei Fericiţi Părinţi, păzind porunca primelor patru Sinoade, nu i-au îngăduit să adauge această expresie în Sfântul Simbol deşi nu era nimic rău în ea, ci, dimpotrivă, ea mărea slava şi lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. De aceea iau poruncit să spună şi să scrie acest lucru în alte laude aduse Ei. Atunci împăratul, neprimind din partea Sinodului ceea ce ceruse şi fiind biruit de dragostea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a alcătuit singur următoarea cântare:

„Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cela ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”…

Iar cu privire la faptul că nu vreţi să rostiţi împreună cu toate Sfintele Sinoade şi cu Sfinţii voştri făcători de minuni: „aştept învierea”, ci spuneţi: „aşteptăm”, acest lucru este gândit de voi datorită încălcării nedemne a poruncii Sfinţilor Părinţi, care nu îngăduie nimănuisă schimbe nici o învăţătură, oricare ar fi ea, în Sfântul Simbol. Aveţi grijă ca, din acesteîncălcări mici ale voastre, să nu cădeţi în altele mai mari. A încălca hotarele şi rânduielile părinteşti nu este folositor, spune Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă nu minte Cel ce le-a spus Ucenicilor Săi:

Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10, 20), atunci este evident că voi în nesăbuinţa voastră omenească vreţi să spuneţi: „aşteptăm” – la plural, iar nu la singular: „aştept”. De aceea trebuie să spuneţi:

„Credem într-Unul Dumnezeu”, iar nu „cred” şi „mărturisim un botez”, iar nu „mărturisesc”.

Oare nu înţelegeţi cugetarea voastră nebună? Să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, spune preaînţeleptul Pavel, Apostolul lui Hristos (Rom. 12, 3).

Păziţi, aşadar, şi propovăduiţi mărturisirea de credinţă creştină neschimbată, aşa cum le-au lăsat-o ortodocşilor toate Sfintele Sinoade şi cei patru patriarhi şi aşa cum au păzit-o Părinţii şi Sfinţii făcători de minuni, ca să fiţi în toate urmaşii lor şi împreună cu ei părtaşi ai împărăţiei cerurilor şi ai vieţii veşnice a veacului viitor, adică a veacului ce va să fie şi care va începe la a doua venire a înfricoşătorului Judecător.
Şi să nu spuneţi: „şi viaţa viitoare în veci”, ci: „viaţa veacului ce va să fie”, adică Însuşi Mântuitorul Hristos. Căci El este pentru noi şi viaţa şi învierea noastră, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El vă veţi arăta întru slavă (Col. 3, 1-4).
Aştept, precum se spune în textul grecesc, această viaţă fără de sfârşit, pe Iisus Hristos. Şi nu sper, ci aştept, adică eu cred cu tărie şi nădăjduiesc fără de îndoială că voi dobândi [viaţa veşnică] şi nu aştept veacurile viitoare, potrivit cu gândirea voastră copilărească. Căci Hristos este pentru noi Viaţa şi Învierea, nu veacul şi nici veacurile.
Despre faptul că nu trebuie şi nici nu este de folos să adăugăm ceva la Sfântul Simbol sau să scoatem din el sau să schimbăm vreo expresie, ascultaţi cu atenţie ce spune

Preaînţeleptul Ioan Gură de Aur: „aşa cum pe monedele de aur împărăteşti, dacă cineva vrea să şteargă cea mai mică parte din înfăţişare, strică toată moneda, aşa şi acela care vrea să schimbe în adevărata credinţă ceva cât de mic, strică (toată mărturisirea)”.

La fel ne învaţă şi Fericitul Isidor Pelusiotul, spunând aşa: „Cei ce scot sau îndrăznesc să adauge ceva la cuvintele insuflate de Dumnezeu, suferă de unul din cele două lucruri: ori nu cred că Sfânta Scriptură a fost scrisă de Duhul Sfânt şi de aceea cu dreptate trebuie numiţi necredincioşi; ori se socotesc pe ei înşişi mai înţelepţi decât Sfântul Duh şi în acest caz ce altceva trebuie să spunem despre ei decât numai faptul că sunt nebuni”.
Urmându-i pe aceşti Sfinţi şi eu, rugătorul vostru păcătos, vă rog împreună cu Iisus Hristos, opriţi-vă de la această cugetare nou născocită, căci prin ea stârniţi numai ceartă şi ispite între ortodocşi şi nu aduceţi nici un folos.
Iată, eu, ascultându-l pe Împăratul şi Proorocul, care spune: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat (Ps. 118, 46), v-am spus tot adevărul apostolesc, propovăduit de Părinţi.
Dacă veţi asculta această scurtă înştiinţare a mea şi veţi înceta să tulburaţi poporul lui Dumnezeu, atunci slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat mie, păcătosului, această putere a cuvântului!
Iar dacă nu veţi asculta, atunci feriţi-vă de cele spuse de Domnul: vai celui prin care vine sminteala.
Pacea lui Hristos să fie cu voi!

Sursa