Trebuie să păzim cu tărie mărturisirea de credinţă ortodoxă

Sf Maxim Grecul : ”Cu privire la ce m-ai întrebat, îţi voi răspunde şi prin tine îi voi răspunde fiecărui ortodox. Trebuie să păzim cu tărie mărturisirea de credinţă ortodoxă. Dacă veţi asculta această scurtă înştiinţare a mea şi veţi înceta să tulburaţi poporul lui Dumnezeu, atunci slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat mie, păcătosului, această putere a cuvântului! Iar dacă nu veţi asculta, atunci feriţi-vă de cele spuse de Domnul: vai celui prin care vine sminteala. Pacea lui Hristos să fie cu voi!” – epistola Sf Maxim

Prietenului său iubit, călugărul Maxim îi urează să se bucure în Domnul!

Cu privire la ce m-ai întrebat, îţi voi răspunde şi prin tine îi voi răspunde fiecărui ortodox. Sfântul simbol, adică mărturisirea de credinţă creştină ortodoxă, a fost alcătuit de primul Sinod Ecumenic al Sfinţilor Părinţi, care au fost în număr de 318 şi care s-au adunat în oraşul Niceea în timpul marelui Împărat Constantin. Atunci, Crezul a fost alcătuit numai până la cuvintele: „Şi întru Duhul Sfânt”.

Iar al doilea Sinod Ecumenic, la care au participat 150 de Sfinţi Părinţi ce s-au întrunit împotriva lui Macedonie – luptătorul potrivnic Sfântului Duh, care a rostit hule la adresa Lui şi L-a numit creat, iar nu Făcător – a adăugat (la ceea ce alcătuise Primul Sinod) învăţătura despre Sfântul Duh.

Iar al treilea Sinod Ecumenic, la care au participat 200 de Sfinţi Părinţi, s-a întrunit în Efes împotriva luptătorului de Hristos Nestorie. Acesta a hulit şi a spus că unul este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi altul este Acela pe Care L-a născut Pururea Fecioara Maria, de aceea el nici nu a vrut să o numească pe Pururea Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, ci a numit-o Născătoare de Hristos, despărţind, blestematul, în două persoane un singur Dumnezeu-om, pe Iisus Hristos. Din această pricină, acest al treilea Sfânt Sinod a hotărât şi cu asprime a poruncit sub ameninţarea unor blesteme cumplite ca Sfântul Simbol, alcătuit de cele două Sinoade dinainte, să se păstreze neschimbat şi nimeni să nu îndrăznească, în obrăznicia lui nesăbuită, să adauge ceva la el, nici să scoată din el nici chiar o cirtă sau o iotă, nici să schimbe vreo învăţătură sau vreo literă din el.

Pe lângă aceasta, ei au hotărât aşa: dacă cineva, mai târziu, va îndrăzni să facă aşa ceva cu privire la Simbolul credinţei ortodoxe, să fie blestemat şi străin de toată teologia şi adunarea creştină.
Straşnică este această poruncă,straşnică este şi interzicerea de a schimba ceva. Cu privire la acest lucru trebuie să avem mare băgare de seamă dacă dorim cu adevărat să dobândim mântuirea şi unirea cu Sfinţii Părinţi care au alcătuit Sfântul Simbol al credinţei noastre ortodoxe. Şi să nu spui că nu există mare diferenţă în ceea ce şi-au îngăduit să facă astăzi cei ce au născocit noua învăţătură.
Straşnica interzicere [a schimbării] îi supune deopotrivă anatemei şi pe cel ce adaugă şi pe cel ce scoate şi pe cel ce schimbă chiar şi cea mai mică formă. De aceea nu este bună lauda voastră, ca să nu spun: obraznică, pentru că vă supune aceleiaşi anateme şi pe voi, care aţi schimbat cuvintele insuflate de Dumnezeu şi spuneţi: „din Maria”, iar nu „de la Maria”, şi „aşteptăm” iar nu „aştept”, şi „viaţa ce va să fie în veci amin”, iar nu „viaţa veacului ce va să fie”.

Vă este de ajuns că aţi săvârşit fapte potrivnice, iar ceea ce ţine de Sfântul Duh, să hotărască aceia, cărora le este încredinţat acest lucru; căci nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona, spune Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 16, 13). Cât s-a rugat marele împărat Iustinian la al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic să i se îngăduie să adauge în Sfântul Simbol un singur cuvânt mic: „pururea”, ca în locul cuvintelor „şi de la Maria Fecioara”, să se rostească: „şi de la Maria Pururea Fecioara”. Însă acei Fericiţi Părinţi, păzind porunca primelor patru Sinoade, nu i-au îngăduit să adauge această expresie în Sfântul Simbol deşi nu era nimic rău în ea, ci, dimpotrivă, ea mărea slava şi lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. De aceea iau poruncit să spună şi să scrie acest lucru în alte laude aduse Ei. Atunci împăratul, neprimind din partea Sinodului ceea ce ceruse şi fiind biruit de dragostea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a alcătuit singur următoarea cântare:

„Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cela ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”…

Iar cu privire la faptul că nu vreţi să rostiţi împreună cu toate Sfintele Sinoade şi cu Sfinţii voştri făcători de minuni: „aştept învierea”, ci spuneţi: „aşteptăm”, acest lucru este gândit de voi datorită încălcării nedemne a poruncii Sfinţilor Părinţi, care nu îngăduie nimănuisă schimbe nici o învăţătură, oricare ar fi ea, în Sfântul Simbol. Aveţi grijă ca, din acesteîncălcări mici ale voastre, să nu cădeţi în altele mai mari. A încălca hotarele şi rânduielile părinteşti nu este folositor, spune Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă nu minte Cel ce le-a spus Ucenicilor Săi:

Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10, 20), atunci este evident că voi în nesăbuinţa voastră omenească vreţi să spuneţi: „aşteptăm” – la plural, iar nu la singular: „aştept”. De aceea trebuie să spuneţi:

„Credem într-Unul Dumnezeu”, iar nu „cred” şi „mărturisim un botez”, iar nu „mărturisesc”.

Oare nu înţelegeţi cugetarea voastră nebună? Să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, spune preaînţeleptul Pavel, Apostolul lui Hristos (Rom. 12, 3).

Păziţi, aşadar, şi propovăduiţi mărturisirea de credinţă creştină neschimbată, aşa cum le-au lăsat-o ortodocşilor toate Sfintele Sinoade şi cei patru patriarhi şi aşa cum au păzit-o Părinţii şi Sfinţii făcători de minuni, ca să fiţi în toate urmaşii lor şi împreună cu ei părtaşi ai împărăţiei cerurilor şi ai vieţii veşnice a veacului viitor, adică a veacului ce va să fie şi care va începe la a doua venire a înfricoşătorului Judecător.
Şi să nu spuneţi: „şi viaţa viitoare în veci”, ci: „viaţa veacului ce va să fie”, adică Însuşi Mântuitorul Hristos. Căci El este pentru noi şi viaţa şi învierea noastră, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El vă veţi arăta întru slavă (Col. 3, 1-4).
Aştept, precum se spune în textul grecesc, această viaţă fără de sfârşit, pe Iisus Hristos. Şi nu sper, ci aştept, adică eu cred cu tărie şi nădăjduiesc fără de îndoială că voi dobândi [viaţa veşnică] şi nu aştept veacurile viitoare, potrivit cu gândirea voastră copilărească. Căci Hristos este pentru noi Viaţa şi Învierea, nu veacul şi nici veacurile.
Despre faptul că nu trebuie şi nici nu este de folos să adăugăm ceva la Sfântul Simbol sau să scoatem din el sau să schimbăm vreo expresie, ascultaţi cu atenţie ce spune

Preaînţeleptul Ioan Gură de Aur: „aşa cum pe monedele de aur împărăteşti, dacă cineva vrea să şteargă cea mai mică parte din înfăţişare, strică toată moneda, aşa şi acela care vrea să schimbe în adevărata credinţă ceva cât de mic, strică (toată mărturisirea)”.

La fel ne învaţă şi Fericitul Isidor Pelusiotul, spunând aşa: „Cei ce scot sau îndrăznesc să adauge ceva la cuvintele insuflate de Dumnezeu, suferă de unul din cele două lucruri: ori nu cred că Sfânta Scriptură a fost scrisă de Duhul Sfânt şi de aceea cu dreptate trebuie numiţi necredincioşi; ori se socotesc pe ei înşişi mai înţelepţi decât Sfântul Duh şi în acest caz ce altceva trebuie să spunem despre ei decât numai faptul că sunt nebuni”.
Urmându-i pe aceşti Sfinţi şi eu, rugătorul vostru păcătos, vă rog împreună cu Iisus Hristos, opriţi-vă de la această cugetare nou născocită, căci prin ea stârniţi numai ceartă şi ispite între ortodocşi şi nu aduceţi nici un folos.
Iată, eu, ascultându-l pe Împăratul şi Proorocul, care spune: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat (Ps. 118, 46), v-am spus tot adevărul apostolesc, propovăduit de Părinţi.
Dacă veţi asculta această scurtă înştiinţare a mea şi veţi înceta să tulburaţi poporul lui Dumnezeu, atunci slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat mie, păcătosului, această putere a cuvântului!
Iar dacă nu veţi asculta, atunci feriţi-vă de cele spuse de Domnul: vai celui prin care vine sminteala.
Pacea lui Hristos să fie cu voi!

Sursa

Reclame

Chiar de am săvârși toate virtuțile, tot în IAD ajungem dacă nu ținem Dreapta Credință.

VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII




Un bătrân cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Și era bătrânul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara, cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus:

– Eu, avva, am părtășanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit bătrânul de numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la sfânta sobornică și apostolică Biserică. Și i-a spus:

– Nu este alta mântuire decât numai în a cugeta drept și a crede că Sfânta Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

– Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu ești cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este credința cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i-a spus:

– Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui iți va descoperi adevărul!

Lăsându-l pe fratele în peșteră s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiaza în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stând în fața lui și-i spune:

– Vino și vezi adevărul!

Și luându-l, l-a dus intr-un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și-i arăta în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim pe Dioscor și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva.

– Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor ce urăsc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă iți place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfântă și sobornică, așa cum ți-a spus bătrânul. Căci iți spun: chiar dacă ai săvârși toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreapta credință.

La cuvântul acesta fratele și-a venit în sine. Când a venit bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate așa cum le-a văzut și a trecut la sfânta sobornică și apostolică Biserică. Și a rămas împreună cu bătrânul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace.
| extras din Limonariu Sursa

Credinta

ˇ        Sa alergam cu bucurie si cu luare aminte catre lupta cea buna neînfricosîndu-ne de potrivnici nostri care, si daca nu-i vedem privesc la fata sufletului nostru si de o vor vedea schimbata din pricina fricii, atunci ne vor ataca si mai puternic cunoscând viclenii ca ne-am slabanogit. Deci sa ne înarmam împotriva lor cu curaj caci nimeni nu porneste razboi împotriva celor ce lupta cu ardoare.
ˇ        Pe cât înfloreste credinta în inima, tot pe atât se sârguieste si trupul în slujire; iar când se împiedica în necredinta – cade, caci “Tot ce nu este din credinta este pacat” (Romani 14,23).
ˇ        Cel ce s-a hotarât în adâncul sufletului si din toata inima sa nu paraseasca lupta pâna la cea din urma suflare si sa nu se retraga nici în fata a mii de morti si primejdii, unul ca acesta nu va cadea cu usurinta.
ˇ        Îndoiala inimii si nestatornicia sunt o necontenita pricina de poticnire si primejdii. Cei ce se muta cu usurinta dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiti de pricepere caci nimic nu determina o mai cumplita nerodire ca nerabdarea. Manastirea în care ai intrat sa-ti fie tie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situatie nu iese din mormânt decât la învierea obsteasca. Iar daca unii au iesit si altfel, nu uita ca au murit din nou. Sa ne rugam Domnului sa nu ni se întâmple si noua acelasi lucru.
ˇ        Daca te-ai legat împreuna cu altii sa traiesti în comunitate si observi ca nu sporesti, paraseste-i fara nici o remuscare, desi cel cercat este cercat oriunde si tot asa si cel dimpotriva.
ˇ        Multe sunt lucrarile mintii omului lucrator: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împaratia Cerurilor, a râvnei sfintilor mucenici, amintirea sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul iesirii sufletului, a judecatii, pronuntarea sentintei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au facut pe multi neputinciosi a mai pacatui. Sa începem deci cu cele mari si sa sfârsim cu cele care nu trebuie uitate.
ˇ        Precum ploaia intrând în pamânt aduce plantelor o calitate potrivita lor: dulce celor dulci, amara celor amare, asa si harul daruieste inimilor credinciosilor în care patrunde neschimbat lucrarile potrivit nevoilor lor: celui ce flamânzeste i se face hrana, celui ce înseteaza, bautura preadulce, cel caruia îi este frig – haina, celui ostenit – odihna, celui ce se roaga – nadejdea inimii si celui ce plânge – mângâiere.
ˇ        Când primim cu sufletul deschis toate cele neasteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.
ˇ        Nu întunericul si aspectul dezolant al locurilor îi întareste pe draci împotriva noastra, ci împutinarea si slabiciunea sufletului nostru, dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.
ˇ        Cel ce s-a facut rob Domnului nu se teme decât de Stapânul sau, cel ce nu este asa, se teme pâna si de umbra sa.
ˇ        Cel ce a biruit frica lasa este vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.
ˇ        Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceste ca cel fricos sa nu iasa la razboi ca nu cumva ratacirea cea din urma a sufletului sa fie mai mare decât cea dintâi cadere a trupului, si pe drept cuvânt.
ˇ        Hotarârea neîndoielnica pricinuieste staruinta în necazuri si în locuri, iar îndoiala lucreaza necredinta, caderea si stramutarile dese.
ˇ        Barbatia inimii este un alt ajutor al sufletului dupa Dumnezeu, precum si lenea este un ajutor al pacatului.
ˇ        Sa nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici sa renunti cumva la lupta, ci stai barbateste si cu siguranta; îngerul care te pazeste va pretui rabdarea ta. Rana ta este usor de tamaduit cât este proaspata, dar cele vechi neîngrijite si învârtosate sunt greu de vindecat si au nevoie de multa osteneala, fier, de brici si de focul ce le însoteste pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta.

     Daca sunt multe valurile marii, nu este oare cineva care sa-L trezeasca pe Iisus ca sa certe vânturile si sa faca liniste pentru a-L cunoaste ca Dumnezeu si a I se închina?
ˇ        Toti suntem slabi sau bolnavi în privinta credintei putând-o afirma cel mult prin cuvânt. Numai cel ce s-a vindecat de o boala fara mijloace ajutatoare arata ca a crezut cu adevarat.
ˇ        De crezi cu adevarat ca Dumnezeu este cel ce te-a adus aici, încredinteaza-i Lui grija de tine, aruncând asupra Lui toata grija ta si El va rândui precum voieste ale tale. Iar de te îndoiesti pentru vreun lucru, sau pentru boala trupeasca ori pentru niscaiva patimi sufletesti, trebuie sa te îngrijesti singur precum stii caci îndoiala ce apare în cel ce a lasat toata grija lui Dumnezeu, necazul unei mici suparari, îl face sa spuna totdeauna: “Daca m-as fi îngrijit de trup n-as fi astfel.” Dar cel ce se preda pe sine lui Dumnezeu din toata inima, trebuie sa se predea Lui pâna la moarte caci el stie mai bine decât noi ceea ce este de folos sufletului si trupului nostru si cu cât îl lasa sa fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multa usurare de pacatele savârsite. Caci nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât multumire, rabdare si rugaciune pentru iertarea pacatelor. În masura în care crezi mai putin ca se îngrijeste Dumnezeu de ale tale, te îngrijesti tu însuti mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu cumva venindu-ti totusi vreo suparare de pe urma asa zisei lasari în grija lui Dumnezeu, sa dai vina pe el. Cel ce se lasa din credinta tare în grija lui Dumnezeu sa o faca cu gândul de a suporta chiar moartea caci abia atunci se arata deplina lui credinta ca Dumnezeu îl va scapa când i se parea ca nu mai este scapare pentru el. Aceasta bineînteles daca va vrea Dumnezeu sa-l scape.
ˇ        Daca Dumnezeu ne da bunatatile vesnice cele negrait de mari si de pretioase, oare nu va putea El bunul cu mult mai mult sa ne dea acest mic dar al sanatatii?
ˇ        Zis-a Domnul catre Marta: “De crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu.”, crede deci si tu si vei vedea pe Lazar înviat din morti stând la masa cu Iisus si vei vedea si pe Maria sezând lânga sfintele Lui picioare izbavita de grijile Martei.
ˇ        Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a plasmuit sa-i lumineze împreuna cu ochii dinauntru cu care daca am vedea, dupa cuvântul Mântuitorului, n-am mai avea nevoie de cei dinafara care vad desertaciunea lumii.
ˇ        Sa cunoastem taria cea mai mare a puterii care vine sa se uneasca cu noi, a puterii Stapânului nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere sa calcam în picioare “serpi, scorpioni si toata puterea vrajmasului”.
ˇ        Dumnezeu ne cere noua numai cât putem, dar noi nu dam nici cât putem datorita moleselii noastre pricinuita de voia noastra. De fapt nu vrem sa dam cât putem, chiar daca as da cât pot, aceasta ar fi si ea cu mult sub ceea ce este necesar pentru curatirea mea de pacate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlineste nu numai ce nu pot de fapt sa dau, ci si ceea ce lipseste din ceea ce pot sa dau. Se cere numai sa crezi în darnicia Lui. Aceasta este îndrazneala credintei si Dumnezeu va da datorita credintei, nu numai pe masura credintei noastre, ci si cât este nevoie.
ˇ        Frica de Dumnezeu da putere, ea nu slabanogeste; cu cât mai mare este frica de Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El în acela cu puterea Lui care se raspândeste din El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este plin de puterea Lui caci în frica aceasta este trairea prezentei covârsitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îti da putere sa n-ai frica de altceva, te ajuta împotriva patimilor îti mobilizeaza si întareste toate resursele de lupta. În frica Dumnezeu este trait ca Cel ce nu poate fi definit, este o frica ce-ti deschide orizontul de dincolo de lume care în acelasi timp te atrage, care te face sa te pocaiesti de pacate, si sa urmaresti binele simtindu-l pe Dumnezeu ca sustinator al binelui.
ˇ        Zi întotdeauna gândului tau: “Eu si Dumnezeu suntem singuri pe lume si de nu voi face voia Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui strain.” (Trebuie sa ma port ca si cum n-ar fi altul pe lume în afara de mine si de Dumnezeu, de aceea nu pot face decât sau voia mea sau a lui Dumnezeu. Dar daca o fac pe a mea nu voi fi socotit ca al lui Dumnezeu, ci ca o fiinta autonoma, strain de Dumnezeu sau ca a celuilalt a carui voie o fac caci facând voia mea, ma dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui ce mi-a insuflat mândria.
ˇ        Sa privim la Azaria si Anania, care având încredere în Dumnezeu ca poate sa-i scape din cuptor, ziceau împaratului: “Avem în ceruri pe Dumnezeu care poate sa ne izbaveasca din mâinile tale si din cuptorul de foc. Si chiar daca nu o va face, noi zeilor tai nu ne închinam.” (Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slavit îndata ce i-a lasat, pâna ce-au fost aruncati în cuptor, iar când s-a aratat tuturor desavârsita lor încredere în Dumnezeu i-a izbavit si i-a slavit pe ei lasând prin ei pilda celor zabavnici în a crede în Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui.”
ˇ        Unii calugari auzind de apropierea unor tâlhari voiau sa plece din manastire. Dumnezeu care ne-a izbavit pâna acum de toate necazurile, negresit ca ne va izbavi si ne va apara de orice rau. Sa aruncam, deci asupra Lui toata grija noastra (I Petru 5,7) si toata nadejdea. Oriunde v-ati afla sa nu va fie teama de nici un rau prin rugaciunea sfintilor. Stati tari în credinta în Hristos cântând cu Proorocul: “Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luati seama sa nu vada omenii ca avîndu-L pe Dumnezeu, va temeti de oameni, caci este scris: “chiar de-as umbla în mijlocul umbrei mortii nu ma voi teme de rele ca Tu cu mine esti.” Spune sufletului care se îndoieste sa aiba curaj: “Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru este Dumnezeul lui Iacov.” Va îmbratisam pe toti în Domnul care zice: “Eu sunt, nu va temeti.”
ˇ        Prelungirea bolii sau sfârsitul ei tin de prestiinta lui Dumnezeu, cei ce se lasa deci cu desavârsire în seama lui Dumnezeu sunt scapati de grija si El face cum voieste si cum este de folos. Deci fiecare se va folosi de mâncare dupa credinta pe care o are. Dar ce înseamna dupa credinta pe care o are? Daca Dumnezeu a sfintit toate si le-a curatit spre a se împartasi cei ce cred, de ele, omul trebuie sa ia cu multumire din cele ce se gasesc nefacînd nici o deosebire. Fiindca nu cele sfinte si curate vatama ci numai constiinta si banuiala fricoasa si lipsa de credinta, prin socotinta ca-l vatama. Acela fiind sovaielnic în credinta lui face deosebire între acestea si de aceea sporeste în el boala. Daca crede însa în Cel ce a venit si a “vindecat toata boala si neputinta în popor”, crede ca puternic este El sa vindece nu numai bolile trupesti ci si pe ale omului dinauntru. Însa de face deosebire, se fereste de cele “vatamatoare” neavînd încredere ca le poate suporta si asa a fost biruit în cugetul lui dovedindu-se în felul acesta ca neavînd o credinta ferma. De aceea feriti-va sa luati ceva cu patima, caci aceasta vatama sufletul si trupul. (Cel ce face deosebire între mâncaruri ca unele ce-ar putea sa-l vatame trupeste si sufleteste, dovedeste ca n-are credinta ca Dumnezeu îl poate feri de ambele feluri de vatamari, sau ca-l poate vindeca de toata boala trupeasca, fapt care-l fereste si de patima sufleteasca. Unul crezând ca toate sunt bune si sfintite ca creaturi ale lui Dumnezeu si ca Dumnezeu poate vindeca orice boala si-l poate feri de orice vatamare, prin credinta lui ferma are siguranta ca Dumnezeu îl va vindeca de orice boala si de aceea se foloseste de orice mâncare fara nici o retinere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi sunt prin aceasta sfinte si deci nevatamatoare, dar cei ce le deosebesc, unesc cu ele o patima si prin aceasta le fac vatamatoare. Sfântul Maxim Marturisitorul a spus ca lucrurile au un sens pur care este de la Dumnezeu dar noi legam de unele sensuri o patima, daca putem desprinde patima de ele, acestea nu mai sunt vatamatoare. Deci în libertatea omului sta putinta folosirii curate sau a întinarii lucrurilor. Trebuie sa ne curatim noi însine de patima ca sa putem vedea sau folosi lucrurile cum sunt de fapt ele, adica curate. Omul le murdareste pe toate pentru ca le vede despartite de Dumnezeu, daca însa refacem legatura noastra cu Dumnezeu vazându-le si pe ele ca venind de la Dumnezeu le readucem la sfintenia lor).
ˇ        De crede cineva ca nu se vatama însa simte durerea bolii, ce trebuie sa cugete ca sa nu cada în necredinta? De manânca cu credinta dar staruie durerea, nicidecum sa nu intre în îndoiala, caci Dumnezeu l-a lasat în patimirea aceasta stiind ca durerea aceasta îl va izbavi de multe patimi. El trebuie sa-si aduca aminte de cuvintele Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Sa nu creada cumva ca aceasta se datoreaza mâncarurilor ce i se par ca-l vatama, ci din îngaduinta lui Dumnezeu caci chiar de s-ar împartasi de cele socotite bune si folositoare, cu nimic nu-l pot folosi acestea fara voia si lucrarea lui Dumnezeu.
ˇ        Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este deschis lor prin credinta. Asemenea revarsari de putere se fac prin si deci si din spiritul nostru.
ˇ        Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de odinioara nu m-am aratat vreunui doctor, nici nu mi-am pus vreun leac pe rana, nu din virtute ci din lene, ferindu-ma sa umblu prin sate si orase si sa îngreunez pe cineva facându-l sa se îngrijeasca de mine nevrednicul, temându-ma de raspunsul ce voi avea sa-l dau în ceasul pe care-l si asteptam, vrajmasilor mei. Fericit este cel ce poate sa rabde, caci se face partas rabdarii lui Iov. Ma gândesc ca sunt si multe femei care au staruit rabdând în durerile lor trupesti, lasând totul în seama lui Dumnezeu, încât sa ma rusinez sa-mi spun barbat cu numele. Cea care sufera de curgerea sângelui parasindu-si gândirea de mai înainte, dupa ce vazuse ca doctorii trupesti nu i-au putut folosi la nimic macar ca cheltuise tot ce avea, si-a însusit o alta gândire si a alergat la Marele si Duhovnicescul Doctor ceresc, care tamaduieste si sufletele trupurilor. Astfel, boala a fugit speriata de porunca. Apoi cananeanca a lasat pe oamenii lumii, pe vrajitori, ghicitori vazând desertaciunea mestesugului lor si a venit la Stapânul strigând: “Miluieste-ma, Fiul lui David” si de la o margine a pamântului la alta s-a vestit tuturor ceea ce i-a facut ei Doctorul de oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-ma doar la acestea doua, gândindu-ma ca doar voi putea ajunge si eu cândva la credinta lor ca sa ma învrednicesc la fericire, caci îmi ajung aceste doua femei ca sa ma dea de rusine nemaifiind nevoie sa mai aduc vorba de credinta si de smerenia sutasului care nu numai ca a lasat doctorii si vracii timpului si a cazut la Stapânul, ci s-a si socotit pe sine nevrednic sa-L duca în casa sa, ci I-a spus cu credinta puternica: “Spune numai cu cuvântul si se va tamadui sluga mea”. Astfel marea lui credinta a fost laudata de chiar Mântuitorul celor de fata.
ˇ        Cine are credinta în Hristos ca o teorie si nu trage din ea nici o concluzie pentru viata lui, având de fapt o credinta lipsita de viata, de miezul ei cel viu si roditor, este tot un eretic pentru ca mai mult compromite credinta decât o slujeste.
ˇ        Semnul ca cineva are nadejde în Dumnezeu este sa se scuture de tot gândul si grija trupului nemaiînchipuindu-si cumva ca are ceva al veacului acestuia caci altfel si-ar avea nadejdea în aceasta si nu în Dumnezeu.
ˇ        În numele Domnului, de ai trebuinta de ceva, spune-mi ca sa-ti dau! Frate, Dumnezeu sa-ti daruiasca rasplata pentru buna intentie, dar niciodata trebuindu-mi vreun lucru, n-am spus cuiva “da-mi”, ci vede Dumnezeu de am trebuinta de ceva si înseamna cuiva acest gând, iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o spun pentru ca daca cer eu, nu este trebuinta ci pofta. (Dumnezeu are grija de împlinirea trebuintelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuintele sunt cele ce tin de firea data de Dumnezeu; poftele si le stârnesc oamenii cautând cele peste trebuinta firii, sau sunt stârnite de demoni.)
ˇ        “Fiule, n-am voit sa-l necajesc pe acel frate, de aceea am aruncat toata grija asupra lui Dumnezeu (I Petru 5,7), cautând sa cunosc prin el voia lui Dumnezeu. Am crezut ca daca vrea Dumnezeu ca noi sa luam acel loc, îl va convinge pe acel frate sa nu se supere, iar de se va supara, se va arata ca Dumnezeu înca nu voieste ca noi sa luam acel loc. Iata însa ca Dumnezeu la convins pe acesta si el a primit cu bucurie îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a minunat atunci fratele de credinta avvei, de nadejdea neclintita în Dumnezeu, de iubirea lui fata de aproapele si de nelipirea fata de lucrurile lumii – caci nu l-a biruit nevoia si apasarea unei trebuinte.
ˇ        Frate, credinta în Dumnezeu cere ca daca cineva se preda pe sine lui Dumnezeu sa nu se mai aiba pe sine în stapânirea sa, ci sa se supuna Lui pâna la ultima suflare. Deci orice vine peste el, sa primeasca cu multumire de la Dumnezeu si aceasta înseamna “a multumi în toate” ( I Tesaloniceni 5,18) Daca omul nu primeste cele ce-i vin asupra, nu asculta de Dumnezeu cautând de fapt sa-si impuna voia sa. Deci credinta este una cu smerenia. Roaga-te pentru mine si nu te descuraja pentru ca altfel mânii pe Dumnezeu, sustinându-ti voia ta.
ˇ        Tristetea care vine din neîncrederea în Dumnezeu da proportii mari greutatilor venite sau asteptate pricinuind prin aceasta nu numai o inhibitie, o paralizie a puterilor sufletesti, ci chiar o neputinta de a mai suporta viata – aceasta înseamna moarte. Cine crede în Dumnezeu relativizeaza toate greutatile vietii, stie ca ele sunt trecatoare, ca Dumnezeu va interveni la cererea lui si le va înlatura.
ˇ        Daca credem ca Dumnezeu nu minte si ca “celui ce crede, toate îi sunt cu putinta”, cum de n-ai dobândit ceea ce-ai dorit?
ˇ        Ce sa fac daca sunt ostenit de calatorie, iar unii nu ma gazduiesc si nu-mi dau de mâncare, mie fiindu-mi foame? Gândeste-te, cine este Cel care are grija de toti si îi hraneste pe toti. Daca deci Acesta ar fi voit sa te hraneasca, i-ar fi îndemnat pe ei sa te primeasca, dar daca nu te-au primit, este vadit ca Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt nicidecum ei de vina, caci toate ce se fac spre cercarea si mântuirea omului ca sa rabde si sa se osândeasca pe sine însusi ca nevrednic.
ˇ        De cumparati ocrotirea omului, nu va va ocroti Dumnezeu! Nu cauta sa placi oamenilor caci unul ca acesta se înstraineaza de Hristos. Aceasta o arata Apostolul zicând: “De as mai placea oamenilor, n-as mai fi robul lui Hristos.” Fa-le toate dupa voia lui Dumnezeu si-L vei avea pe El în ajutor.
ˇ        Dumnezeu vrea sa-L avem pe El, sau gândul la El în tot ce facem si noi ne gândim numai la noi ca fiinte autonome, ignorând total omniprezenta si maretia lui Dumnezeu ca si cum am putea fi noi sau vreun lucru despartit de fundamentul ultim al lui.
ˇ        Pazeste totdeauna pe Dumnezeu în duhul tau rugându-te pentru orice lucru si pazeste cu hotarâre caile tale. Nu cauta sa placi oamenilor si vei primi harul lui Dumnezeu, caci cei ce cauta sa placa oamenilor sunt straini de Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu nu este cu ei. Sa ai duhul lui Dumnezeu si El te va învata toate precum e drept, caci fara el nu poti izbuti cum se cuvine. Nu te teme de nimeni, ci adu-ti aminte de cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme, ce-mi va face mie omul?”
ˇ        Ce este îndoiala inimii si ce înseamna a fi îndoielnic? Îndoiala inimii sta în a te întreba sau a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare Dumnezeu are mila de mine sau nu?” Daca cugeti ca nu, aceasta este necredinta, iar de nu crezi ca Dumnezeu are mai multa mila de tine decât poti întelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a fi îndoielnic înseamna a nu te preda cu desavârsirii mortii pentru Împaratia Cerurilor, ci a te îngriji mai mult de trup.
ˇ        Cine alearga la rugaciunile Maicii Domnului si a sfintilor ca la niste munti, alearga de fapt la credinta în Hristos. Cine nu crede ca Hristos s-a nascut din Fecioara nu crede ca el este Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugaciunile sfintilor catre Hristos, crede în credinta lor în Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.
ˇ        Îndoiala produce si ea o boala; când zici “nu cred ca sunt sanatos” simti cu adevarat un început de îmbolnavire.
ˇ        Daca “celui ce crede toate-i sunt cu putinta” unde este atunci credinta ta? Sau daca ti-ai ales starea unui mort, întreaba-l pe mort daca o mai doreste pe sotia sa sau daca nu va fi osândit pentru ca venind ea, a curvit. Daca i-ai lasat pe morti sa-si îngroape mortii lor, pentru ce nu binevestesti Împaratia lui Dumnezeu? Unde s-a ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa pe noi sa fim ispititi” iar daca le patimim pe acestea din necredinta noastra, sa nu învinuim soarele ca nu lumineaza. De este puternic Cel ce-i zdrobeste pe toti vrajmasii împreuna cu noi si pentru noi, pentru ce-l bârfim ca sta departe de noi daca aceasta ni se trage din pricina necredintei si lenevirii noastre? Daca nimeni nu-i mai tare ca El si te falesti zicând: “Tu cu mine esti” atunci de ce te mai temi si tremuri ca un copil având asemenea aparator? (De ce te vaiti ca nu poti birui aceasta întristare când stii ca celui ce crede toate-i sunt cu putinta? Unde este credinta ta daca socotesti ca nu poti birui întristarea pricinuita de despartirea de sotie.)
ˇ        Daca suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în care lucreaza Hristos Însusi, simtim în constiinta chemarea sau revendicarea Lui si trebuinta de a-I raspunde afirmativ. Simtim în aceasta chemare atractiva lucrarea Duhului lui Hristos cel viu si nu o porunca cunoscuta din litera Scripturii, privita ca exterioara lui Dumnezeu. Simtim pe Hristos Însusi prin Duhul Sau în aceasta revendicare dulce si neconditionata, simtim o viata noua patrunsa în noi, aceasta viata ne face sfinti caci în ea ne simtim uniti cu Hristos, izvorul sfinteniei noastre.
ˇ        Sa folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns înca la desavârsire dar nu trebuie sa ne punem nadejdea în ele ci în Dumnezeu care da “moartea si viata” dupa spusa: “Eu bat si Eu vindec” (Deuteronom 32,39). Nu uita deci ca nu se vindeca cineva fara Dumnezeu.
ˇ        Roaga-te frate sa iesim cu pace din putinele noastre zile caci nimic nu vine la întâmplare si “Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.” ( I Corinteni 6,7)
ˇ        Tot ce face omul din frica de Dumnezeu foloseste sufletului sau.
ˇ        Predând fiinta ta ca pe o unealta activa voii celui ce-ti cere sa faci ceva, care este rânduit spre aceasta de Dumnezeu , traiesti predarea ta absoluta, care-ti cere ceea ce-i spre binele tau prin alta voie concreta. Prin aceasta îti arati încrederea absoluta în Dumnezeu. Voia ta nu se mai interpune între tine si El; când voia ta nu mai închide intrarea spre interiorul fiintei tale, atunci îl simti pe Dumnezeu în suveranitatea Lui de care atârni în mod absolut recunoscând aceasta atârnare. A primi din ascultare pentru Dumnezeu chiar si moartea – aceasta înseamna predarea totala lui Dumnezeu sau aducerea ca jertfa lui Dumnezeu. Cel ce traieste în aceasta dispozitie este tot timpul o “jertfa vie” lui Dumnezeu capabil de a devei o jertfa prin moarte. Dar cel ce se preda lui Dumnezeu total primindu-l în sine se sfinteste caci nu face nimic contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai ceea ce place lui Dumnezeu si din puterea lui Dumnezeu.
ˇ        Simtirea prezentei lui Dumnezeu cel Atotputernic da omului putere sa-si stapâneasca agitatia si frica manifestata în violenta si aroganta celui ce nu-si cunoaste modestele sale masuri.
ˇ        Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie sa se descurajeze si sa se teama, altfel nu va pune niciodata început caii lui.
ˇ        Daca Dumnezeu te-a adus aici, El te va si calauzi, iar daca ai venit prin voia ta, scris este: “Le-a trimis dupa mestesugirile inimilor lor”. (Psalmi 80,10)
ˇ        Deznadejdea paralizeaza orice initiativa si orice efort spiritual; nu mai crezi în tine, nici în ajutorul lui Dumnezeu.
ˇ         Nu poate muri cineva fara hotarârea lui Dumnezeu, chiar de-ar fi muscat de zeci de mii de serpi veninosi. (Chiar muscatura însasi se produce prin voia lui Dumnezeu.)

Frica de Dumnezeu este o marturie launtrica a sufletului despre prezenta si puterea lui Dumnezeu. (Fil. XII)
ˇ        Sa nu te tulburi niciodata, ci mai degraba sa ne straduim sa privim spre sarpele de arama pe care l-a facut Moise, dupa cuvântul Domnului. Caci l-a pus pe el în vârful muntelui, ca tot cel muscat de vreun sarpe, privind la el sa se vindece (Numeri 21,8-9) Domnul nostru Iisus Hristos s-a asemanat cu sarpele de arama – Fiul lui Dumnezeu s-a facut om , care prin Adam a devenit sarpe sau dusman al lui Dumnezeu. Dar Fiul lui Dumnezeu s-a facut om fara pacat, ceea ce s-a aratat în faptul ca s-a facut un sarpe de arama fara venin sau fara vreo suflare pacatoasa. De aceea la porunca lui Dumnezeu, Moise l-a închipuit pe Hristos prin sarpele de arama. Ba într-un fel Hristos Însusi lucra prin acel sarpe de arama, privirea la el vindecând pe cei pe care veninul serpilor ce-i muscau pe oameni, le pricinuia acestora moartea. Dar Hristos, omul adevarat, plin de puterea dumnezeiasca, va scapa pe oameni si de moartea vesnica. (Fil. XII)
ˇ        De cauta cineva pe Domnul cu durerea inimii, Domnul îl aude, daca cere întru cunostinta si se îngrijeste cu frica, nu este legat de ceva din ale lumii, ca sa-l duca pe el neîmpiedicat înaintea scaunului de judecata a lui Dumnezeu, dupa puterea lui. (Fil. XII)
ˇ        Ia aminte la tine cu amanuntime, ca unul ce esti totdeauna înaintea lui Dumnezeu, ca sa nu nadajduiesti nimic de la nimeni decât de la El singur, cu credinta. Iar de ai trebuinta de ceva, roaga-te lui Dumnezeu ca sa ti se împlineasca trebuinta dupa voia Lui. Si multumeste lui Dumnezeu totdeauna ca Celui ce ti-a împlinit-o, iar de-ti lipseste ceva sa nu-ti pui nicidecum nadejdea în om, nici sa te întristezi ori sa cârtesti, ci suporta cu hotarâre fara tulburare zicând: “Sunt vrednic de multe necazuri pentru pacatele mele, dar de voieste Dumnezeu, ma poate milui.” Astfel cugetând, ti se va împlini toata trebuinta. Ia aminte apoi sa nu voiesti sa primesti ceva de nu esti asigurat ca Dumnezeu ti-a trimis aceea din roade drepte si astfel sa o primesti cu pace si cu constiinta împacata. Iar cele ce le vezi venindu-ti din nedreptate, lupta sau viclenie, respinge-le si le arunca gândind ca “mai buna este o particica mica cu frica lui Dumnezeu, decât multe vistierii cu nedreptate.” (Sa nu primesti nici o scapare de vreun necaz, sau vreo usurare a vietii prin vreo fapta nedreapta a ta sau a altuia caci e de preferat un lucru mai mic ce-ti vine dintr-o fapta dupa Dumnezeu, decât un bine mai mare venit pe cale necinstita.) (Fil XII)

Sursa

Vremuri grele… dar frumoase, pentru cei care se supun lui Hristos, Capul Bisericii Sale!


Vremuri grele. Vremuri de prigoană. Dar să vezi și să nu crezi, prigoana vine din partea…. Bisericii Ortodoxe, căci PS Andrei este membru al ei. Adică cei care apără Ortodoxia, se duce lupta să nu mai fie membri, iar cei care nu apără Ortodoxia, s-au făcut deja „stăpâni” peste poporul ortodox. Aparatul represiv al BOR s-a pus în mișcare. „Cine mișcă, nu mai trebuie să miște(-n front)”, aceasta se pare că e deviza unora dintre cei care spun că sunt ortodocși.

„Răul trebuie smuls din rădăcină”, dar să vedem până la urmă la cine se află ascuns, sub masca cui stă răul. Dreptul la apărare și la liberă exprimare pentru apărarea credinței strămoșești nu ni-l poate lua nimeni, „sau aproape nimeni” după cum se vede. La Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența doar Sfântul Marcu Eugenicul nu a vrut să semneze actele Sinodului pe motiv că încalcă dogmele și canoanele Ortodoxiei, și hotărârile acelui Sinod tâlhăresc nu au fost validate. Acum Biserica Ortodoxă a schimbat regulile votului (de ce oare?), stabilind că se validează hotărârile funcție de votul majorității, adică după unanimitate.
Niciodată, de când este Ortodoxia (vezi Revista ATITUDINI, nr. 45, din august 2016), nu s-au validat hotărârile unui sinod prin votul majorității. Acum s-au adus „INOVAȚII” la modul de desfășurare a sinodului tocmai pentru a „reuși” să treacă actele ecumeniste, adică eretice. Și cei care au văzut această inovație și combat documentele eretice ce s-au semnat la Sinodul din Creta, iată că acum încep să aibă probleme cu autoritățile…bisericești.
Cine și-ar fi imaginat că Biserica Ortodoxă poate deveni prigonitoare a propriilor fii?! Sau acea parte din BOR care prigonește nu mai este de fapt ortodoxă, sau cei prigoniți sunt niște înșelați. Cine este de partea PS Andrei și cine de partea părintelui Staicu Ciprian-Ioan, vom vedea. Fiecare să citească, să țină seama de învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți prin care s-a exprimat Duhul Sfânt, adică Dumnezeu, și să tragă concluziile.
Cine greșește și o face și intenționat, pentru a da bine către mai marii săi, să fie așa cum spunea Părintele Arsenie Boca, adică Anatema. Rămâne de dovedit, ceea ce nu este deloc prea ușor, unde stă ascuns „răul”. Din Revista ATITUDINI, nr. 45 aflăm că în străinătate se pregătește un sinod care să amendeze clar așa-zisul Sinod Mare și Sfânt din Creta. Ajutorul Dumnezeiesc nu va întârzia pentru cei care apără Adevărul, adică sunt de partea lui Hristos. Cine are minte, să ia aminte.
„Cine-și va apăra sufletul său, acela și-l va pierde, dar cel ce-și va pierde sufletul său pentru Mine și Evanghelia Mea, acela și-l va câștiga”, așa ne spune Domnul. Puneți aceste cuvinte în „ecuația” de mai sus și vedeți cum catalogați pe PS Andrei, dar și pe Părintele Staicu Ciprian-Ioan, adică cine dintre cei doi, plus cei din spatele fiecăruia, apără cu adevărat Adevărul. Iar numele Părintelui pare să ne spună și altceva, ceva copilăresc, dar totuși ne spune: Stai-cu Ciprian Ioan. Eu unul stau cu dânsul. Fiecare e liber „să stea” cu cine dorește, dar să țină cont și de Judecata lui Hristos cea dreaptă.
Fiți drepți, căci Domnul „iubește pe cei drepți, Domnul nu-i păzește pe cei nemernici”. Nemernici suntem majoritatea, iar drepți foarte puțini. Asigurați-vă încă de pe acum și de pe aici de iubirea lui Dumnezeu, adică ieșiți dintre cei nemernici. Doamne ajută!

Lică Baltag

Notă: Preasfinția Sa și cu mine nu suntem dușmani, nici antagonici în vreun fel omenesc, ci suntem umili slujitori ai lui Hristos, care avem nevoie de rugăciunile tuturor pentru a trăi cu adevărat în Duhul lui Dumnezeu și a fi următori ai Sfinților Părinți. Nădăjduim ca cu toții să ne mântuim, întru adevărul Bisericii Sale celei Una, Sfânta Ortodoxie! Așa să ne ajute Dumnezeu! (pr. Ciprian)

sursa

3

Trepte ale nepătimirii


Atunci când spunem că suntem „nepătimitori” nu înseamnă că nu mai suntem „războiţi de draci”. Vrăjmaşul vieţii noastre continuă să-i atace chiar şi pe cei nepătimitori. Nu este el cel care a încercat să-L ispitească de trei ori pe Domnul Hristos Însuşi, în pustie? Cu adevărat nepătimitori suntem atunci când, „războiţi fiind” de diavol, „rămânem nebiruiţi” de el (Sfântul Diadoh).

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, există mai multe stadii sau trepte ale nepătimirii. Spre pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne înfăţişează patru asemenea trepte, pe care el le numeşte „miriade”, „înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii”, sau „nepătimiri generale”:

Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători.

A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt la păcate; aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune.

A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi; ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual înfăţişarea lucrurilor văzute în raţiunile lor.

A patra este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor; aceasta o aflăm la cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu.

Fiecare dintre aceste patru trepte ale nepătimirii se manifestă potrivit gradului de purificare duhovnicească a omului.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 345-346)

1

Două cuvinte care îl apropie pe om de Dumnezeu

Ce exprimă cuvintele: „Doamne, miluiește!”, dacă nu puternica încredințare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat și să miluiască pe orice păcătos care se pocăiește? Aceste cuvinte înseamnă: „Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns!”.

Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar două cuvinte, nimicește toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rostește din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire. În sfânta Lui slavă, Ziditorul dorește ca oamenii să pășească spre El.

Din Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, p. 22

Sursa

Isihastul „Petrache”

Acesta, care în lume s-a numit Gheorghe Laghios, s-a născut în anul 1891 în Limnos. Se vede că de tânăr nu a fost ajutat, de aceea bea și se îmbăta. Acestea se scriu, așa cum le-au păstrat vechi cunoștințe ale lui, pentru a explica și a fi înțelese anumite nevoințe monahale deosebite de-ale sale. Dar Bunul Dumnezeu, Care a văzut buna lui intenție, a dat pocăință arzătoare sufletului simplu și rar întâlnit al său, și astfel a venit să se călugărească în Sfântul Munte în anul 1908.
După o îndelungată încercare a devenit monah în anul 1926 cu numele de Petru. A învățat de la sfințitul său stareț călugăria practică și a fost călăuzit de către acesta în cunoașterea tainelor isihiei, a trezviei, a zăvorârii și a neîncetatei rugăciuni, pe care le-a păzit până la adormirea sa.Isihastul „Petrache”
Trăind adânc pocăința pentru cele întru știință și întru neștiință păcate ale tinereții sale, a cerut binecuvântare de la starețul său ca timp de trei luni să nu bea apă, pentru ca Dumnezeu să-i ierte bețiile sale. Mânca mâncare și verdețuri, desigur, dar nu a băut apă timp de trei luni!

Când a adormit părintele Daniil, prin 1929, timp de câțiva ani atrăit împreună cu frații săi duhovnicești. Unul dintre ei a ieșit în lume. Ceilalți au murit și se pare că singur o ducea greu. Apoi au venit și anii grei ai ocupației germane și ai foametei. Astfel a fost nevoit să părăsească Chilia metaniei sale și să ia o colibă la Schitul Sfânta Ana Mică. Ea se află deasupra Chiliei Sfântului Apostol Toma, puțin mai jos de drumul ce duce la Katunakia; nu se vede fiindcă este săpată într-o stâncă. Are două chilii mici și joase. O ușă internă conduce la stâncă, unde se află o peșteră destul de spațioasă, ce are o deschizătură pentru a fi luminată. Aici Starețul se retrăgea pentru mai multă liniște.
Acesta era atelierul său duhovnicesc, stupul său duhovnicesc, dulcele său „cuib”, care pentru el era raiul pământesc, de vreme ce gusta mierea isihiei și mana Cerului. De aceea nu-l lăsa inima să iasă din chilia sa, să se întrețină și să vorbească cu alții. Micul, necărturarul și săracul „Petrache” era un isihast ce ajunsese la măsuri mari. Avea rugăciunea neîncetată, adeseori vedea Lumina necreată și trăia încă din această viață stări paradisiace.

Bătrânul Gherasim Imnograful povestește: „L-am cunoscut pe bătrânul Petru (Petrache) Katunakiotul. Era cu adevărat un monah sfânt. Făcea multă rugăciune și o mare asceză. Gătea mâncare odată pe săptămână și în fiecare zi mânca din acea mâncare. Odată a venit la chilia noastră schimbat la față. Plângând mi-a spus că în seara de dinainte, în timp ce se ruga, chilia sa a fost învăluită de o lumină și o mireasmă negrăită. El însuși a simțit o Isihastul „Petrache”nepovestită fericire, dulceață și pace. Nu mai știa dacă se află în chilia sa sau nu. Întreba ca să afle ce era acel lucru ce i se întâmplase. «Tu ești învățat, știi carte, de aceea să-mi spui: Nu cumva aceasta este înșelare a satanei, nu cumva este ceva rău?». Toate cele pe care mi le spunea erau ale Harului. Așa cum îmi povestea, deodată a ieșit din sine și pentru o clipă chipul său a strălucit. Atunci eu m-am pierdut. Nu spuneam nimic, ci îl lăsam să vorbească. Nu-l întrerupeam deloc. Luam aminte la cele pe care le zicea și le cercetam, însă nu distingeam nici un semn de înșelare. Apoi i-am spus să-L slăvească pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit să vadă unele ca acelea, fiindcă toate erau de la Dumnezeu și nu erau înșelare. Când a plecat m-a rugat să nu spun nimănui și să-L rog pe Dumnezeu să-l ajute să nu se înșele. Bătrânul Petru era un om al Rugăciunii minții. Un monah foarte smerit și simplu”.
Bătrânul Petru trăia fără răspândire. Urca vara pe vârful Athon, luând ca pricină adunatul plantelor de ceai, dar în realitate se liniștea și se dăruia Rugăciunii neîncetate a minții și contemplației. Nu avea mulți cunoscuți. Se străduia să trăiască ascuns, de aceea nici nu se păstrează multe date din viața lui. Dar, așa cum spun Sfinții Părinți, ajunge de multe ori chiar și un singur cuvânt pentru a vădi întreaga stare duhovnicească și lucrarea lăuntrică a monahului. Dacă gustă cineva dintr-un paHar mic cu vin, își dă seama de calitatea vinului din întreg butoiul. Tot astfel și bătrânul Petru, din puținele date care s-au adunat, se vede că era sporit în rugăciune. Era un monah al Rugăciunii minții, al lucrării lăuntrice. Un monah silitor, un adevărat ascet care îmbina făptuirea cu contemplația.
Toți părinții care l-au cunoscut spun despre el cele mai bune cuvinte. „Era cel mai bun monah din acea regiune”, „adevărat monah”, „un bătrânel plin de sfințenie”. Și Starețul Paisie Aghioritul spunea că dintre toți asceții pe care i-a cunoscut, bătrânul Petru ajunsese la măsuri mai mari; de aceea și voia să devină ucenicul său.
Bătrânul Petru, atunci când întâlnea părinți pe drum, nu spunea obișnuitul salut „binecuvântați”, ci o vorbă înțeleaptăIsihastul „Petrache”: „Părinților, plecăm!” (adică murim).
Avea o mare sensibilitate. Evita să înnopteze pe la chilii, ca să nu-i îngreuieze pe părinți, dar și pentru ca să nu-și piardă liniștea sa și astfel să-și încalce rânduiala sa. Odată bătrânul Ioachim Kareotul de la Chilia vatopedină a Înălțării l-a silit să înnopteze la chilia sa, dar el nu a primit, ci a pornit pe jos spre Dafni. Pe drum, văzând că s-a înnoptat și a început să plouă, și-a petrecut noaptea în scorbura unui castan.

iCând a simțit că s-a apropiat adormirea sa, a plecat de la chilioara sa de la Sfânta Ana Mică și s-a dus la metania sa, la Chilia Sfântului Petru Athonitul, ca să-și lase oasele acolo unde și-a început călugăria sa. A mai trăit câteva luni acolo și a adormit în 1958, la praznicul Sfântului Petru Athonitul, al cărui nume îl purta și în cinstea căruia era afierosită bisericuța Chiliei. Când a adormit, sigurele lucruri pe care le-au găsit în chilia sa erau puțin posmag într-un coșuleț și jumătate de sticlă cu untdelemn pentru candelă. Nici pat nu avea, nici saltea.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
Isihastul „Petrache”

Sursa