Orice altă iubire îl poate duce pe om la deznădejde, însă iubirea de Dumnezeu ne urcă în sferele cereşti, ne dăruieşte linişte, bucurie si plinătate

De multe ori, pentru a descrie stări duhovniceşti folosim imagini cotidiene omeneşti, fără să intrăm, desigur, în esenţa lucrurilor, fiindcă aşa ceva este cu neputinţă. Cu toate acestea, se accentuează diferenţa şi întâietatea izbânzilor duhovniceşti. Părintele Porfirie, pentru a accentua superioritatea iubirii de Dumnezeu, descria iubirea omenească.

Iată cum povăţuia: „Iubirea de Hristos este altceva. Nu are sfârşit, nu ne săturăm de ea. Ea dăruieşte viaţă, dăruieşte putere, sănătate… şi cu cât dă mai multe, cu atât omul vrea să se îndrăgostească. Pe când iubirea omenească îl poate vătăma pe om, îl poate înnebuni. Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri dau înapoi. Iubirea de Hristos nu are hotare, precum este iubirea omenească. În iubirea omenească, după aceea poate să înceapă gelozia, cârtirea, până şi crima. Se poate preschimba în ură. Iubirea întru Hristos nu se preschimbă. Iubirea lumească ţine puţin şi încet-încet se stinge, pe când iubirea de Dumnezeu creşte şi se adânceşte din ce în ce mai mult.

Orice altă iubire îl poate duce pe om la deznădejde, însă iubirea de Dumnezeu ne urcă în sferele cereşti, ne dăruieşte linişte, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri obosesc, pe când aceasta este mereu proaspătă. Este o plăcere de care nu ne săturăm, de care nu ne plictisim niciodată. Este bunul cel mai de preţ.”

Presb. Dionisie Tatsis – Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie. Editura Egumeniţa

Alții te iau, de pe Cruce nu te pogori

Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon), scriind în 1934, din Sfântul Munte, prietenului său David Balfour:

“Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

Situația tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmașul în lume, mai ales la Paris. În parte îți voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă și simțeam o dorință atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă și să rămân acolo singur. Dar totuși, într-o extremă încordare a voinței, ajungeam la mine în odaie și aproape cădeam la pământ în neputință, din pricina zbuciumului și a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, și chiar plângeam. Și numai rugăciunea mă ridica și reașeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui cu putință, care până atunci nici nu venise în inima mea.

Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorința. Și ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînțeles mie însumi, mă simt ca și cum mi-am pierdut voința și, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoșător. Numai Domnul știe, ba și cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorințe dobitocești. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai știu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o înțeleg atât de bine. Aș fi făcut orișice, numai să nu mă rog. Atunci am înteles puterea cuvântului Părinților, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruiește ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă și puțini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.

Credința mea adâncă este ca dacă mata (și este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți- și de către oameni, și chiar de către Dumnezeu –Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?-niciodată nu vei cunoaște dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până în sfârșit de sărăcii de tot felul (și duhovnicești, și trupești), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump.
Căci vrajmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și ale celei pur și simplu animalice, trupești, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în “înșelare”.

Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că (…) și eu am cunoscut dureri asemănătoare?

Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inima neînțelegătoare…

Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel încat cel ce pașește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrajmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de mareț, încât, daca am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne“pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, alții te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.

Ți-aș mai povesti Încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experiența vieții tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoșezi de norii ce se adună.

Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Starețului tau. Vezi la sfârșitul celui de-al“Treizeci și doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el își sfătuiește ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Și așa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îți slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde privești, dureri. Iar ceea ce iți cade sub ochi, aceea iți atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-așezare, atunci poți scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile și lupta sunt puternice, nu trebuie să zăbovești, scrie părintelui Siluan, și cred lui îDumnezeu că vei primi ajutor. Poziția ta este deosebit de grea, deoarece te afli in lupta piept la piept cu vrajmașul.

Iar aceasta înainte de a te fi învățat a te lupta cu patimile. Dar și cei ce s-au învățat (relativ, bineînțeles), le biruiesc cu nevoința și cu truda. Sf. Ioan Gură de Aur numește patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrânețe ne sfâșie. Trebuie să ajungi să iubești starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la aceasta patima cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.

Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfărșit durerea, pătrunzând în inimă, stingea și îmblânzea mișcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului și în absență, aici la Athos, a smintelilor și patima curvească atacă mai puțin, iar apoi acest mijloc, dacă se folosește adesea și pentru vreme îndelungată, turbura tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu colțul unei bucăți de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inima. Două săptămâni cu greu m-am mișcat, brațul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziția culcat, tot greu îmi era și să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputință a nu recurge la acest mijloc. Și ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întărește înfierbântarea ei, până și loviturile puternice care lasă în urma lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îți este și greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te lovești neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a liniști trupul.

“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci?Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoință, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.

Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineți, începand prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar și împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, și dintr-o dată simți ușurare: ca o lumină oarecare se ivește în suflet. Sf. Vasilie cel Mare și Ioan Scărarul spun că mai placută este suferința de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.

În legătura cu felul cum traiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.

(…)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticnești, îndrepteaza-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viața vecinică dacă ea se dobândește astfel. În schimb, când acești nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit strălucește, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

(Arhimandritul Sofronie – Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)

1

Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume.

Atunci cand Dumnezeu S-a pogorat in aceasta lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a facut vazut. Si privindu-L, noi, de fapt, Il privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu in lume, Icoana lui Dumnezeu in lume (Coloseni 1,15). Si aparand aceasta Icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, Biserica Ortodoxa a reusit sa-l apere pe om, a reusit sa-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca sa ne transmita noua, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina pacatelor si a patimilor, am slutit-o, am zgariat-o prin toata viata noastra intinata. Domnul a coborat in aceasta lume, a devenit om, asa cum se spune in minunatele cantari si rugaciuni, ca sa innoiasca Chipul Sau in om, sa innoiasca Icoana Sa in om, care a fost pangarita de patimi, pangarita de viciile noastre, stricata de pacatele noastre, incat omul a devenit slutire a Icoanei lui Dumnezeu. Si El, pogorandu-Se in aceasta lume ca o curata, preacurata Icoana a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a aratat ce este omul, ce este omul desavarsit, cum trebuie sa fie omul in aceasta lume.
Caci ce inseamna sa fii Icoana lui Dumnezeu, sa fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta inseamna, frate: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu in noi; avem simtire, avem inima – aceasta este chipul lui Dumnezeu in noi; vietuim in aceasta lume – aceasta este chipul vietuirii dumnezeiesti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu- acesta este chipul nemuririi dumnezeiesti. Si Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Sau, ca sa vietuim in aceasta lume intru El, ca mintea noastra totdeauna sa cugete: Ia aminte de unde esti, tu esti de la Dumnezeu, sa ai ganduri curate, ganduri dumnezeiesti. Atunci voia noastra este sanatoasa si desavarsita, cand se intoarce catre voia lui Dumnezeu, catre originea sa. Simtirea noastra este curata, sanatoasa, este dumnezeiasca, daca se calauzeste dupa simtirea dumnezeiasca.
In aceasta lume, noi purtam, de fapt, o lupta neincetata, o lupta pentru Icoana lui Dumnezeu care se afla in sufletul nostru. Cine o fura de la noi? Toti iconoclastii, toti potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este pacatul. Pacatul nu Il suporta pe Dumnezeu, nu Il vrea pe Dumnezeu nici in om, nici in lumea dimprejurul sau. Iar in pacat iconoclastul principal este satana, impreuna cu ingerii sai, diavolii cei intunecati. Ei sunt aceia care ne fura sufletele noastre, care arunca pacate in sufletele noastre si acopera Chipul lui Dumnezeu care este in noi. Cu catranul cel negru al pacatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Si omul, daca traieste in pacate fara sa se pocaiasca, daca nu se lupta impotriva pacatelor sale, daca ramane in ele, daca nu le spovedeste, ce ramane din sufletul sau? Chipul lui Dumnezeu ramane cu totul manjit de vicii care raspandesc duhoare, de patimi si de moarte, infricosatoare imagine, cumplita rusine!
In aceasta lume, noi suntem, frate, la lupta, mereu in lupta. Niciodata nu inceteaza aceasta lupta. Nu exista impacare intre om si diavol, nu exista impacare intre om si pacat. Diavolul alearga in jurul fiecaruia dintre noi cautand ca sa o schimonoseasca, sa intineze, sa distruga, sa nimiceasca Icoana lui Dumnezeu, Care este intru noi, ca sa-l poata purta pe om dupa voia lui cea demonica si nebuna si sa-l infunde in iad. De aceea in Evanghelie auzim de atatea ori din gura Mantuitorului: Privegheati, privegheati asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul este maretia dumnezeiasca intru tine, marirea dumnezeiasca. Aceasta este cea mai de seama valoare pe care o aveti; cea mai de seama valoare dupa Dumnezeu, in toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tau! El este nemuritor si vesnic. Unde va merge sufletul tau depinde de tine: va merge, oare, in vesnica Imparatie a Cerurilor sau in intunericul vesnic, in iad – depinde de libera ta voie.
Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume. Iti cunosti vrednicia, traieste potrivit cu ea. Iar pe aceasta intotdeauna o pazeste numai Domnul Hristos, Sfanta Sa Biserica si toate sfintele puteri pe care El i le-a daruit. Iata, Domnul i-a daruit Bisericii toate mijloacele si puterile, pentru ca sa pastram intru noi aceasta maretie dumnezeiasca si sa o sporim pana la cea mai inalta masura. Ne-a daruit Sfintele Taine si sfintele virtuti.
Iata, ce este sfantul post? Sfantul post este curatirea sufletului, curatirea icoanei din suflet de noroiul pacatelor, de smogul patimilor, de malul viciilor, daca omul voieste cu sinceritate sa-si curateasca sufletul inaintea lui Dumnezeu, sa curateasca icoana sufletului sau care este cu totul manjita si cel mai adesea stricata de pacate. Domnul i-a randuit Sfintei Sale Biserici sfantul post, pentru ca in cursul postului sa ne curatim de orice intinaciune, sa curatim acest chip dumnezeiesc, aceasta icoana a lui Dumnezeu din noi, pe care am patat-o.
Apoi, rugaciunea este recunoasterea ajutorului lui Dumnezeu, a luminii ceresti ce se pogoara in sufletul nostru intunecat, pentru a scoate bezna intunecata a pacatelor din icoana sufletelor noastre. Ce este iubirea evanghelica? Ce este milostenia, ce este blandetea, ce este smerenia? iconography1Toate acestea sunt puteri dumnezeiesti, sfinte virtuti evanghelice pe care ni le-a daruit Domnul Hristos, iar Biserica ni le daruieste si ni le recomanda ca sa ne curatim sufletele de pacate si sa zugravim icoana, icoana lui Hristos in sufletele noastre.
Culmea a toate este atinsa prin Sfanta Impartasanie. Sfanta Impartasanie prin care fiecare dintre noi ne impartasim – cu Cine? Cu Insusi Domnul Hristos! Caci in Sfanta Impartasanie fiecare crestin Il primeste pe Dumnezeu intreg, Il primeste pe minunatul Domn Hristos, primeste intregul Sau Adevar vesnic, intreaga Sa Dreptate vesnica, primeste intreaga Sa Viata vesnica.
De aceea, fratele meu, Sfanta Impartasanie este cel mai insemnat eveniment in viata fiecarui crestin, cel mai important. Prin ea tu primesti nestirbit nemurirea lui Hristos in sufletul tau, Il primesti pe El intreg, primesti Evanghelia Sa intreaga. Ia aminte cum traiesti, pana in ziua de astazi. Nu sluti chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Domnul Hristos, Care prin Sfanta Impartasanie a intrat in sufletul tau. Nu-I impleti prin pacatele tale cununa de spini in jurul capului. Nu-I intina minunatul si Sfantul Sau Chip cu tina pacatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum traiesti! Daca pana astazi ti-ai ingaduit orice pacat, fie ca ai furat, fie ca ai savarsit adulter, sau ai fost iubitor de argint, sau ai avut ganduri necurate in sufletul tau, osteneste-te ca pe toate acestea sa le respingi.
Tu Il saruti pe Domnul – ce raspundere, ce lucru infricosat! Stii, fiecare nou pacat al tau este o palma peste Sfantul Sau Chip, fiecare pacat al tau este o lovitura de moarte in icoana vie din sufletul tau. Sinucidere este aceasta. Te-ai impartasit, ai devenit purtator de Hristos, te-ai indreptat, ti-ai indreptat viata. Nu ingadui in niciun fel ca aceste dorinte sa te ucida. Gandurile cele rele aduc tulburare: lupta-te impotriva lor, nu te lasa stapanit de rau. Biruie raul cu binele! Biruie-l pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai impreuna cu Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fara El, oamenii sunt molii si plosnite, pe care diavolul le imprastie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai impreuna cu Domnul Hristos. Si El stapaneste asupra vietii noastre, asupra intregii vieti de pe pamant.
Fie ca El sa ne curateasca de tot pacatul, de orice patima, sa ne izbaveasca de orice diavol, de orice moarte, ca si noi sa fim pe pamant, cu adevarat, icoane vii ale lui Dumnezeu, ca omul sa fie maretie dumnezeiasca pe pamant. Omule, frate! Nu uita niciodata ca esti un mic dumnezeu in facere! In facerea fiintei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu. Ia aminte cum traiesti, ia aminte ce faci cu icoana lui Dumnezeu care este in tine. Ia aminte, omule! Omule! Omule! Caci, viata noastra isi are inceputul pe pamant si ne duce inaintea prealuminatului Chip al lui Dumnezeu, ca acolo sa dam raspuns ce am facut cu chipul lui Dumnezeu in aceasta lume.
Fie ca Bunul Dumnezeu sa daruiasca inimii fiecaruia dintre noi toate darurile ceresti, toate virtutile evanghelice: si credinta, si dragostea, si nadejdea, si rugaciunea, si postul, si rabdarea, si blandetea, si smerenia, pentru ca sa putem tine piept in aceasta crancena lupta pamanteasca si sa pastram chipul lui Dumnezeu in sufletele noastre, si sa plecam din aceasta lume in cea de dincolo spre Hristos Cel inviat. Iar pana atunci, fie ca sfantul post sa ne conduca spre Sfintele Pasti, spre Sfanta Inviere a lui Hristos – ca atata timp cat vietuim in trup sa I ne inchinam Lui, Domnului Celui Inviat, Biruitorului pacatului, al mortii si al diavolului, Lui, Celui ce a daruit Viata vesnica si trupului, si sufletului nostru. Aceluia, numai Lui, fie-I slava si cinstea vesnica, acum si in vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013

Duhul gândului smerit dăruiește-l, Doamne, slugii Tale!

Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată. Ați auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Proorocul Isaia: Așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Is. 57,15)?

Oare nu vreți ca Dumnezeu să fie cu voi? Dacă vreți, țineți bine minte: El Însuși spune că este în inimile celor smeriți și le înviorează – iar noi câtă nevoie avem să ne fie înviorate inimile! Oare nu vreți ca Dumnezeu să caute spre voi? Dacă vreți, să știți și să țineți minte că Dumnezeu caută spre cei smeriți cu inima. Țineți minte, țineți minte și cuvintele Apostolului Iacov: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iac. 4,6).

Oare vreți ca Domnul să vă stea împotrivă, oare nu vreți să primiți harul? Dacă vreți, țineți minte ce e smerenia, ce este această sfântă virtute, care este atât de plăcută Domnului, pentru care Domnul este cu noi și caută spre noi. Ea este diametral opusă mândriei. Cei smeriți sunt cei săraci cu duhul, care țin minte neajunsurile lor, care-și îndreaptă privirea spre adâncurile inimii lor, care iau aminte întotdeauna, neobosiți, la mișcările inimii lor, care urmăresc orice necurăție pe care o văd în inima lor. Sfinții, care împlineau întotdeauna poruncile lui Hristos, care Îl iubeau pe Hristos, înaintea ochilor minții cărora stătea Domnul întotdeauna, își aminteau mereu de smerenie și se rugau întotdeauna să o primească.Hristos spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Mt. 11,29). Domnul ne poruncește să învățăm de la El smerenia, Domnul poruncește să Îl urmăm în smerenie. Smerenia s-a vădit în toată viața pământească a Domnului. Ea a început chiar de la nașterea Sa, fiindcă S-a născut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, nebăgat în seamă – S-a născut într-o peșteră pentru vite, a fost pus în iesle.După aceea nu a dat, oare, toată viața Sa nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, când a vrut să-L omoare pe Mântuitorul Nou-Născut și i-a trimis pe ostașii săi ca să-i ucidă pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut să trimită o legiune de îngeri  dintre legiunile aflate întotdeauna la porunca Lui, oare n-ar fi putut să îl doboare pe Irod? Firește că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie și a fugit în Egipt de mânia lui Irod. De câtă smerenie a dat dovadă pe urmă în viața Sa, mergând două sute de kilometri pe jos până la Ierusalim la prima chemare a celor ce aveau nevoie de ajutorul Lui, fără să aibă unde să-și plece capul ! Oare n-a arătat o pildă de smerenie desăvârșită, cu totul neobișnuită, atunci când a spălat picioarele ucenicilor? Aceasta este marginea smereniei.Cât privește smerenia de care a dat dovadă înaintea judecății, când a fost dus pe Golgota, când a fost răstignit pe Cruce, despre ea nu cutează să vorbească gurile omenești – atât este de mare, nemăsurată.Domnul poruncește să învățăm de la El smerenia. Dar cine își amintește acum de smerenie? Smerenia este o însușire a sufletului omenesc pe care cei mândri o înfierează cu dispreț, fiindcă ei nu cred în Hristos, au ales alte căi decât calea Lui: ei spun că smerenia este duh de robie, că cei smeriți sunt robi, lipsiți de calitatea cea mai necesară, indispensabilă, lipsiți de duhul protestului, al împotrivirii cu forța în fața gravelor probleme ale omenirii.Există adevăr în asemenea afirmații? Nu, nici urmă. Despre cei smeriți trebuie să spunem nu ceea ce vorbesc cei care-i înfierează, ci cu totul altceva, și anume că ei nu sunt robi, care se supun răului și silniciei, ci singurii biruitori asupra răului și silniciei. Trebuie spus că numai ei se luptă cu adevărat împotriva răului, căci dezrădăcinează din inimile lor și din inimile celorlalți oameni înseși izvoarele răului. Ei nu cred că pricina răului constă doar în imperfecțiunea relațiilor sociale.

Cel smerit nu este rob, ci e ostaș adevărat al lui Hristos.

Cât de puțină este acum smerenia, nesfârțit de puțină! Imensa majoritate a oamenilor disprețuiește smerenia, nădăjduind spre întâietate și dominație în lumea aceasta. Aproape că nu găsești oameni cu adevărat smeriți, smerenia e dată uitării, dată de tot uitării. La smerenie se gândesc cei care merg din toată inima spre calea lui Hristos, care învață smerenia de la El.Lucrul acesta poate părea ciudat: cum pot sfinții, care prin calitățile lor morale, prin înălțimea la care au ajuns, îi întrec cu mult pe ceilalți oameni, cum pot ei să se creadă, cu desăvârșită sinceritate, mai prejos decât toți ceilalți? Temeiul sfințeniei lor este acela că nu se îngâmfă socotindu-se mai presus de cineva, ci își osândesc propria inimă.Sfinții țineau sub observație, cu o atenție neobișnuită, fiecare mișcare a inimii și vedeau în ea până și cea mai mică necurăție – iar dacă o vedeau și-o aminteau întotdeauna, și ca atare se socoteau nevrednici înaintea lui Dumnezeu.Oamenii mândri și obraznici îndrăznesc să judece despre toate lucrurile cele mai înalte și mai sfinte; cei smeriți sunt lipsiți de obrăznicie, sunt modești și liniștiți. Asemenea exemple găsim din plin în Sfânta Scriptură și în Viețile Sfinților.Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât Avraam cel drept, care a primit mari făgăduințe și a fost numit ,,prieten al lui Dumnezeu,,? Iar acest mare om nu înceta să se numească „pământ și cenușă” pe sine însuși. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât David, Proorocul și Împăratul? Iar acesta spunea despre sine însuși: Eu vierme sunt și nu om, ocara oamenilor (Ps. 21,6). Acestea sunt chiar cuvintele lui, rostite cu o deplină sinceritate. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu, prin ostenelile sale, decât Apostolul Pavel? Iar el se numește pe sine „cel dintâi dintre păcătoși”, atât îi erau de străine orice obrăznicie și îngâmfare: era sfios, nu obraznic, spunea despre sine că se află în mijlocul corintenilor întru neputință și frică și cutremur mare. Această adâncă smerenie este un exemplu pentru noi toți, care suntem nesfârșit de departe de Apostol.Trebuie să ne gândim întotdeauna cu osârdie la smerenie și să o cerem de la Dumnezeu. Prin niciun fel de eforturi proprii nu putem dobândi această virtute. Smerenia este un mare dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc cei care Îl iubesc din toată inima, care năzuiesc să împlinească poruncile lui Hristos. Numai acestora le va da Domnul acest mare dar, iar când inima omului este smerită Se sălășluiește în ea Duhul Sfânt.Vedeți ce mare fericire este să fii smerit, vedeți cât de greu este să fii smerit? Să aveți nădejde și să știți că fiecare pas făcut pe calea lui Hristos vă apropie de sfânta smerenie. Dacă veți înmulți și veți îndesi pașii aceștia, cum au făcut apostolii și toți sfinții, vă veți apropia de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Săi: Cel mai mare dintre voi să le fie slugă tuturor, căci cine se va înălța va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat (Lc. 18, 14).

Ce nesfârșit de des se împlinesc aceste cuvinte ale lui Hristos! Cât de mulți sunt cei mândri, care năzuiesc să ajungă mai presus decât toți, dar cad apoi mai jos decât toți! Cât de mulți au fost cei smeriți, nebăgați în seamă, născuți în familii sărace, care au dus-o tare greu la începutul vieții lor, dar apoi au devenit oameni mari! Mulți, mulți oameni ce proveneau din cele mai joase sfere sociale au fost înălțați de Dumnezeu pentru smerenia lor mare, nemăsurată. Domnul spune: Mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi (Mt. 19,30). Așa se întâmplă și în viața noastră, așa va fi la Înfricoșătoarea Judecată. Cei dintâi vor deveni cei din urmă, cei nebăgați în seamă, cei disprețuiți, vor fi cei dintâi. Este nevoie de foarte multă osteneală pentru a nu uita de smerenie; este nevoie de foarte multă osteneală pentru a o câștiga. Trebuie să ținem minte cuvintele Apostolului Petru: Supunându-vă unii altora, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (I Pt.5,5). Țineți minte: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Țineți minte că Domnul Iisus Hristos S-a smerit pe Sine chiar până la moartea pe Cruce. Iar noi trebuie să năzuim spre smerenie, să o cerem mereu de la Dumnezeu: Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul găndului smerit dă-mi-l mie, slugii Tale! Să știți și să țineți minte că, dacă omul va avea în minte întotdeauna aceste cuvinte sfinte, va primi de la Dumnezeu adânca virtute a smereniei. Amin.

Din Sfântul Luca al Crimeii, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, pag. 53-62   

Sf. Ioan din Kronstadt: Postul limpezeşte mintea, contribuind la lupta cu patimile

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului. Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică. Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate fi aceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

Extras din Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005

Sfinţii şi duhoarea patimilor

1

 Din cugetările Sfântului Nicolae Velimirovici 

Printre multele tainice vestiri ce le vin din lumea de dincolo, sfinţii simt şi cu trupul uneori tainica bună mireasmă ce vine de la îngerii lui Dumnezeu, dar şi insuportabila duhoare, cea emanată de diavoli. Atunci când oamenilor sfinţi li se înfăţişează în vedenie sau aievea îngeri sau sfinţi, locul se pătrunde de o bună mireasmă dulce şi de viaţă-făcătoare; pe când atunci când ei sunt asaltaţi de războiul cel drăcesc, duhoare grea şi insuportabilă invadează locul. Sfinţii puteau să distingă care patimă îl stăpâneşte pe om, după felul mirosului pe care îl răspândea acesta. Astfel, Sfântul Eftimie cel Mare a recunoscut duhoarea patimii desfrânării pe care o împrăştia monahul Emilian de la Lavra Sfântului Theoctist. Mergând într-o dimineaţă la slujba utreniei şi trecând pe lângă chilia monahului Emilian, Sfântul Eftimie a fost izbit de reaua duhoare a dracului curviei ce ieşea din acea chilie. Monahul Emilian, deşi nu comisese [încă] păcatul desfrâului şi cu trupul, era cu totul robul gândurilor celor de desfrânare aduse de diavolul, gânduri a căror duhoare grea Sfântul Eftimie o simţea de departe. Puterea acestei percepţii s-a manifestat încă şi mai minunat la Sfântul Ilarion cel Mare. Un anume om bolind de respingătoarea patimă a zgârceniei a trimis la Marele Ilarion un coşuleţ cu legume din grădina lui. Punându-i-se în faţă legumele, Sfântul Ilarion cel Mare a exclamat: “O, luaţi acestea de aici! Nesuferit îmi este mie mirosul lor! Au nu simţiţi ieşind din ele urâta putoare a patimii zgârceniei?!”. La auzul acestor cuvinte fraţii au rămas uimiţi. Spre a le arăta adevărul, Sfântul Ilarion le-a cerut atunci să ducă legumele acelea la ieslea boilor, şi să vadă dacă boii le vor mânca. Cu adevărat, animalele le-au adulmecat uşor, apoi şi-au întors capetele cu dezgust.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 25 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)