Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până laCrezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Sursa

Cei vechi se numeau in sapte randuieli

1

La monahii cei vechi se aflau şapte rânduieli în muntele acesta. Şi acestea şapte aveau o unire în călugărie, numai numirea schimbându-şi, adică: chinoviaţii, postnicii, schiteii, liniştitorii, peşteranii şi care sunt la catismă şi se linişteau împrejurul mănăstirii şi idioritmiţii.

Cei din chinovii sunt aceştia care sunt într-o mănăstire adunaţi şi le au toate de obşte: trapeza una, la slujbă cu toţii, având un stareţ peste toţi, supunându-se întru toate şi făcând ascultare.

Cei de-al doilea sunt schiteii, care aveau viaţă mai înaltă decât chinoviaţii, se linişteau deosebi prin locuri liniştite, două sau trei stadii departe unul de altul, şi se nevoia fiecare deosebi după puterea sa. Dar în ziua de astăzi au pierdut viaţa schiteiască şi se numesc chilioţi în loc de schiţei. Iar liniştitorii erau care se uneau cu cei de sus schiţei, şi aceştia erau adunaţi, şi ţineau de obşte viaţă, precum ruşii astăzi la Schitul Prorocul Ilie, la Pantocrator, numai coliba lor o aveau deosebit, la locuri liniştite, precum şi cei de astăzi schiţei. Hrana şi rucodelia le erau de obşte şi o biserică sobornicească întru care se adunau la privegheri şi la Liturghii.
Iar în ziua de astăzi şi liniştitorii şi-au pierdut liniştea şi s-au apucat de deşartă cugetare a vieţii, şi s-au făcut şi aceştia chilioţi mincinoşi, vânzând şi cumpărând colibele, şi primesc şi milostenie din care se şi fericesc. Iar chilioţii adevăraţi sunt cei care cu ostenelile lor trăiesc, şi nu voiesc să primească milosteie, şi se nevoiesc cât pot, şi păzesc canoanele vieţii monahiceşti.
Vai de schiteii cei de acum, care primesc milostenie şi nu o lucrează, şi apoi o cheltuiesc la cele pământeşti şi deşarte, şi prisosul îl învistieresc! Unii ca aceştia nu sunt schiţei, ci listei, adică unii care răpesc sânge străin şi socotesc că fac cele plăcute lui Dumnezeu, şi se îndreptează că acesta este meşteşugul lor. Aşa cei de astăzi schiţei fac şi zic că slujesc lui Dumnezeu, şi că sunt plăcute faptele lor. Insă eu zic: să ştie că nu slujesc lui Dumnezeu, după cum ei socotesc, ci slujesc lui mamona, pentru aceea zic că s-au făcut tâlhari.
O, părinţilor, către toţi zic: lăsaţi reaua voastră obişnuinţă şi puneţi început măcar acum, şi petreceţi după chipul vostru cel monahicesc şi după făgăduinţa schimei!
Socotiţi, o, părinţilor, cum împărăţiile lumii acesteia atâta chivernisesc pe cei stăpâniţi şi priveghea-ză de se face ceva între dânşii, încât oamenii să doarmă fără de frică şi fără de grijă, lăsând casele lor deschise, şi să nu le fure lucrurile lor. Intre care până în ziua de astăzi asemenea este Sfântul Munte acesta, prin cercetarea Preasfintei Stăpânei noastre. Că vă păzeşte darul ei şi nu vă temeţi de vrăjmaşii voştri.
Insă pentru nemulţumirea voastră şi defăimarea schimei monahiceşti, iubirea de avuţii şi dihoniile dintre voi, o să vă vie urgie a risipirii şi o să lăsaţi casele deschise şi o să fugiţi, şi o să vă temeţi de cea dintre voi răpire mai mult decât de cea de la vrăjmaşi şi tâlhari, şi nu o să vă mai încredeţi unul pe altul din tâlhărească voastră răpire, şi o să încuiaţi casele unul de frica altuia, şi mare grijă o să aveţi şi pentru averile adunate. Şi frica aceasta nu va lipsi de la voi, şi o să vă tremure inima ziua şi noaptea ca să nu prăpădiţi lucrurile voastre. Şi în toate zilele o să aveţi frică să nu vă omoare cineva, fiindcă aţi pierdut fericita neagoniseală, care nu are frică nici de vrăjmaşii cei văzuţi, nici de cei nevăzuţi.

Al treilea – cei din catisme, împrejurul mănăstirii, precum în ziua de astăzi stau vierii şi cei ce îşi cumpără pâinea, iar în vechime erau cei ce nu puteau să rabde tulburarea chinoviei. îi trimiteau la catisme ca să se liniştească, cei care se nevoiau după puterea lor şi se înfrânau. Dar în ziua de astăzi şi aceştia, văzând pe cei defăimători, şi-au pierdut buna rânduială a lor şi înfrânarea şi s-au abătut la altele.

Al patrulea – cei din peşteri, care trăiau ca cei fără de trupuri şi se nevoiau peste fire, aveau desăvârşit neagoniseală şi negrija de cele pământeşti, şi trăiau cu puţină pâine uscată, cu apă, şi acestea cu înfrânare. Iar în ziua de astăzi şi această vieţuire s-a prăpădit din Sfântul Munte.

Al cincilea – postnicii, care în ziua de astăzi sunt schiteii. Şi precum cei mai dinainte schiţei au pierdut petrecerea schiteiască şi s-au făcut chilioţi, aşa şi postnicii au pierdut postniceasca vieţuire şi în loc de postnici s-au numit aschitei. Iar în ziua de astăzi au pierdut şi aceştia schiteiască vieţuire şi au căzut în slobozenie. Insă numirea este bună la dânşii şi acum, dar petrecerea vicleană, că şi aceştia s-au făcut chilioţi.

Al şaselea – idioritmiţii, adică cei ce petrec în voile lor. Aceasta era petrecerea idioritmiţilor celor din mănăstiri pe care o aveau în vremurile vechi, vieţuire plăcută lui Dumnezeu, petreceau ca cei liniştitori, împodobiţi cu faptele bune. Iar în ziua de astăzi au pierdut de tot viaţa monahicească şi vieţuiesc ca mirenii cei din lume. Că până acum, de se şi leneveau la cele călugăreşti, dar păzeau curăţenia, şi aceasta îi despărţea de lumeni. Iar în ziua de astăzi au pierdut şi această curăţenie, că o întinează privind cu împătimire la tinerii cei fără de barbă pe care îi au prin mănăstiri. Şi s-au stricat cu aces-tea şi şi-au pierdut mântuirea.

Al şaptelea – liniştitorii, care se linişteau în multe locuri ale muntelui. Iar în ziua de astăzi şi aceştia s-au făcut cerşetori şi s-a stricat desăvârşit vieţuirea lor, dimpreună cu celelalte vieţuiri. Numai chinoviile se mai ţin până în ziua de astăzi, însă nu ca cele vechi, fiindcă li s-a stricat gustul şi lor, adică ascultarea, unirea frăţească, neagoniseală şi curăţenia întregii înţelepciuni. Că urmează cele potrivnice, adică nesupunerea, urâciunea, învrăjbirea între dânşii, grăirea împotrivă, silnica învistierire, nepaza blagoslovniei şi întinăciunea fecioriei, din împreună-petrecerea cu cei tineri pe care îi primesc şi vieţuiesc împreună cu dânşii.

Insă şi liniştitori, şi schiţei, şi postnici se află, dar şi-au pierdut dulceaţa petrecerii şi cugetă cele deşarte, cum să trăiască trupeşte, iar cei din peşteri s-au prăpădit de tot.
Şi idioritmiţi se află, dar şi-au pierdut desăvârşit puterea călugăriei cu tinerii cei fără de barbă, cu răpiri, cu nedreptăţi, cu învistierire fără de lege şi cu dobânzi. Schiţei sau chilioţi se află şi ei, dar s-au împătimit la lucrarea pământului, cu care au pierdut gustul vieţii monahiceşti şi nu se mai simt că sunt monahi. Au schima pe dânşii, dar vieţuiesc mireneşte, ca rumenii. Şi cei din catisme se află, însă şi aceştia, văzând pe alţii, s-au dedat la slobozenie. Şi postnici se află, însă peste dânşii nu se mai află desăvârşit viaţă monahicească, ci trăiesc cu multă împătimire la cele pământeşti, cu deşarte griji înconjuraţi. Şi toţi dimpreună se nevoiesc, cum să adune şi să învistierească metalele pământului. Au dobândit nefrica lui Dumnezeu şi se nălucesc că fac ceva, însă lucrarea lor toată priveşte spre agoniseli şi e pornită cu totul din nefrica lui Dumnezeu, spre toate faptele cele rele, care sunt: zavistia, mânia, iuţimea, pomenirea de rău, nemilostivirea, iubirea de argint şi de averi, necurăţia, nesimţirea şi a cugeta la cele deşarte.
Şi aşa aflându-se împătimiţi la cele pământeşti, îşi pierd în zadar ostenelile cele duhovniceşti. Se silesc lucrând grădini, vii şi pomi de tot felul, şi cu acestea şi-au zdrobit mântuirea lor, ca vasele olarului pentru bani.
Dacă întrebaţi, o, postnicilor şi aschitei, din ce s-a zdrobit mântuirea voastră (eu, cel din punere fiu al lui Dumnezeu Nil), vă răspund: că aţi făcut în viaţa monahicească multe feluri de fapte rele împotriva schimei şi a vieţuirii voastre. Că cei vechi se schimbau din schiteiască în postnicească vieţuire, iar voi lăsaţi schiteiasca vieţuire şi vă schimbaţi întru cea deşartă şi mincinoasă petrecere, uneltind pe a judeca şi a osândi unul pe altul. Aceasta se unelteşte mai mult împrejurul mesei voastre, a idioritmiţilor şi a schiteilor, unde mâncând şi bând mai mult grăiţi de rău, judecând şi defăimând pe toţi. Şi întrebuinţaţi bucate îndulcitoare şi poftitoare. Nu urmaţi măcar pe necredincioşii agareni, care stau la masă cu adâncă tăcere şi nu vorbesc unul cu altul.
Această multă cuvântare a mesei se cheamă mâncare de cărnuri, fiindcă cu judecata mănâncă carne de om. Aţi căzut întru aceste patimi din pricină că aţi pierdut gustul vieţii monahiceşti deasupra voastră. Pentru aceea zic iarăşi: Scoală, Cuvioase părinte Petre al Athonului! Scoală-te să vezi pe cei împreună schiţei cum vieţuiesc astăzi, că nu au asupra lor nici umbră de vieţuire schiteiască, ci vieţuiesc ca lumenii cei bogaţi şi se rătăcesc ca iezii în văi şi în prăpăstii! S-au dat la multa grijă pentru avuţii şi a sluji pântecelui. Umblă încoace şi încolo după cele deşarte, cugetând ce să agonisească şi să învistierească, ca să se îmbogăţească. S-a pustiit vieţuirea schiteiască, au lăsat petrecerea cu care au început şi vieţuiesc spre pierzare. S-au întors cu cugetul lor la vieţuirea cea lumească întru care au petrecut mai înainte în lume.
Lumenii, deşi au tulburări pentru cele de nevoie, dar au frica lui Dumnezeu. Iar aceşti monahi ai vremii de acum nu au nici frica lui Dumnezeu şi au defăimat şi poruncile monahiceştii vieţuiri, dir pricina tulburărilor şi grijilor celor multe. Dumnezeu să-i miluiască, căci s-au făcut prea ticăloşi!
Ah, părinţilor, din două una are să se aleagă: ori cu adevărat pocăiţi-vă, ori o să vină urgia risipirii de la barbari, ca să facă dreaptc răsplătire. Dar ce folos pentru astfel de alegere? Este mult mai bine ca singuri să alegeţi pe cea mai bună, adică să alergaţi cu pocăinţă fierbinte către Dumnezeu şi să faceţi părăsire de răutăţi, să urâţi tul burările şi deşertăciunile vieţii acesteia cele deşarte şi nefolositoan şi de suflet pierzătoare, şi să vă grijiţi numai pentru mântuirea sufletelor voastre.

Cuvintele Preacuviosului părintelui nostru Nil Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul; Editura Sophia

sursa

Situatia actuala din Schitul Prodromu, Sfantul Munte Athos. Marturisire…

Anunț pentru crestinii dreptslavitori, referitor la situatia din prezent, in Schitul Romanesc Prodromu, Sfântul Munte Athos si cum au decurs evenimentele după sinodul eretic din Creta.

Informatiile va sunt dezvăluite in premiera!

Nu exista pana la ora actuala publicat ceva adevarat intru-totul.
Sunt un vietuitor al acestui schit,n-am sa-mi afisez numele,dar după cele scrise aici va puteti da seama ca vreau sa va marturisesc adevarul. Nu vreau sa va sperii de la început,dar trebuie sa va marturisesc ca situatia actuala din schit este putin spus dezastruoasă. Aceasta din aproape toate punctele de vedere.Cine vrea sa se convinga sa intrebe pe cei care trec pe aici. Desigur, daca au ochi duhovnicesti cu care sa vadă. Sa incep cu ce este mai important, adica partea duhovniceasca.
Acea adunare eretică din Creta, care din „discreti” s-au facut aratati public , ne-au creat o mare posibilitate sa ne probăm pe noi însine in aceste circumstante grave si chiar fara precedent din toata istoria Bisericii Ortodoxe.La noi in acest schit, in momentul de fata, conducerea o deține fostul staret Atanasie. Personal nu-l mai consider staret, pentru că a cazut in erezie, fiind in comuniune cu ereticii ecumenisti, pomenind numele lor la slujbele din biserica si coliturghisind cu „preoții” ecumenisti.Iar pe deasupra nu vorbeste public despre erezia ecumenista, si nu lasa pe ucenicii pe care îi spovedeste, sa se informeze sau sa citească din Sfintii Parinti despre erezii.
Pe alta parte pozează ca „ortodox”. Veniti la fata locului si va veti convinge singuri,ca nu-i greu de observat.Iar in ce privește asa zisa obste,situatia este urmatoarea: majoritatea merg după cum dictează cel de sus pus. Doi parinti țin o gândire indoelnica, adica au oprit pomenirea ereticului Bartolomeu, dar comuniunea nu. Si acum sunt sub canon, adica nu au voie sa slujeasca,acestia fiiind ieromonahi.In schimb, pentruca vin la biserica unde se pomeneste ereticul, fac „ascultare” si vin si la trapeza cu „obstea”, nu sunt pârâti la manastirea Lavra. Cei doi Parinti sunt ieroshimonahul Paisie si ieromonahul Ioil.Parintele Ioil, in schimb slujeste numai in sobor cu cei care pomenesc pe eretic, neconstientizand ca aceasta este tot comuniune cu erezia. V-am informat,pana aici de extremiști ecumenisti, constienti sau in curs de conștientizare si de asa zisi moderați, adica cei doi preoți. Mai sunt parinti care constientizeaza erezia ecumenista dar, stau totusi inca in partasie cu cei care pomenesc. Dar atentie, ca avem si o singura persoana neutra, monahul Gherasim. De fapt este mult mai ascuns si vatamator, atat pentru el insusi cât si pentru ceilalti.Deci deocamdata nu comentam acest caz. Acum sa va spun cate ceva, despre controversatul părinte ieroschimonah Iulian. Opera lui de activitate,in mare parte se repetă ca pe vremuri.Sa ma explic putin. Părintele avand faima deja cunoscuta de mare duhovnic greu îi vine sa si-o păstreze in situatia actuala.Un părinte pe care l-a preocupat in special studiul cărților de tot felul, nu a reusit totusi sa conștientizeze intru totul gravitatea evenimentelor pe care le trăim astăzi, apoi sa sfatuiasca corect sufletele spre mântuire. De ce spun acestea? Deoarece,se vede din fapte.Dansul este de partea moderatilor. De fapt ,fiind in sinaxa schitului,a jucat si inca mai joaca un rol foarte important. Acum si-a dat demisia pentru avantajul ecumenistilor. La inceput,era de acord cu nepomenirea ereticului la slujbe,ca „sinodul„ din Creta a fost talharesc, si ne sfatuia sa mărturisim dreapta credinta si chiar ne-am bucurat la început. Dar ne întrista faptul ca primea împărtășanie de la oricine liturghisea. Dar apoi, a inteles ca nu face bine si a intrerupt comuniunea cu cei care pomenesc si se inpartasea numai de la cei doi preoti moderati,caci atunci la inceput au slujit o perioada fara sa pomeneasca. Trecand vremea, a venit inca o incercare peste parintele Iulian. A fost prigonit,amenintat si chiar numit înșelat,spunandui-se ca produce tulburare si dezbina obstea.
Fiind stresat de toate acestea si influentat si de ingrijitorul lui,schimonahul Hariton,a cedat făcând cea mai mare gafa,de fapt repetand aceasta gresala ca si in trecut, ducandu-se la biserica la iertarea de obste, facand metanie ca a gresit.Groaznica cadere au considerat-o multi, mai ales cand a mai sfatuit cu insistenta si izgonire de sub epitrafil, a celor care nu vor sa se duca si sa ceara iertare de la „staret”. De neichipuit acest lucru si de neinfaptuit,deoarece nu trebuie ca un ortodox sa-si ceara iertare in fata celui cazut in partasie cu erezia.Si din aceasta cauza, a inceput sa iasă la iveală adevarata fata ascunsă .Părintele Iulian, facand acest gest catre ecumenisti, adica de prosternare la picioarele ereticilor, s-a ales cu stergerea denumirii de înselat, neprigonirea din obste si rămanerea sub canon,împreună cu cei doi preoti de mai sus numiți.Iar canonul este, sa nu se împărtășească pana la Buna-Vestire,sa nu spovedeasca niciunul care a oprit pomenirea,iar scoaterea din sinaxa,sau iesirea, i-a fost tot impusă. Aceasta este situația părintelui Iulian foarte pe scurt, si incompletă. Acum sa va spun si despre cei care nu pomenesc pe ereticul Bartolomeu. Acestia ii poți numara pe degete.
Ieroschimonahul Damaschin Raus, schimonahul Nicodim,monahul Efrem, schimonahul Varsanufie, monahul Marcu, monahul Valerian, acestia care mai sunt inca in schit, iar doi, rasoforul Rafael si fratele Ioan fiind si ei cu nepomenirea ecumenistilor,au plecat din schit. Cei care au ramas,primii trei sunt amenintati de mănăstirea Lavra prin scrisoare, sa paraseasca schitul.Cu toții, acesti Parinti nu merg la slujbele de la biserica, pentru ca acolo se pomeneste un eretic.Nu merg la ascultarea de „obste”, unii, pentru ca nu mai recunosc nici o autoritate cazuta in partasie cu ereticii, altii au fost scoși de la ascultarea de ,,obste”si de la trapeza de ,,obste”, pe motiv ca nu vin la biserica unde se pomeneste patriarhul eretic.Lupta aceasta nu a fost deloc usoara nici pentru ei.La inceput au fost si ei trasi pe sfoara de mestesugaretul intr-ale rautatii. Li s-a oferit ocazia de a castiga la un moment dat,majoritatea voturilor pentru nepomenire, chiar in sinaxa schitului,vorbesc aici numai de cei care erau atunci in sinaxa. Dar Atanasie, fostul staret, caci acum chiar daca mai este numit de Lavra staret, si-a pierdut autoritatea,cel putin in fata celor care nu pomenesc pe eretici.Zic ca Atanasie a incercat dupa obiceiul lui sa simuleze demiterea lui.De fapt avand intermediari pe cei doi parinti moderati au reusit sa destabilizeze in asa fel situatia incat si-a preluat scaunul de staret punand conditia intoarcerii in staretie, tocmai a scoaterii unui sigur membru din sinaxa, care tinea pe ceilalti uniti.Cum a fost inscenat totul ve-ti observa:staretul si-a anuntat demisia doar verbal, inchizandu-se in chilie, chiar putin inainte de hramul Sfantului Antipa, cand trebuia sa vina si
staretul Lavrei la hram. A ales acest moment,ca sa fie cat mai putin timp de actiune. Mai in graba,nesfatuindu-se cu totii, cei doi preoti, Paisie si Ioil s-au dus repede la chilia staretului, cu un plan de pace masluita, de fapt de compromis, caci deabia acum ies la iveala toate prin roadele lor. Si care a fost planul lor. Atanasie le-a spus celor doi preoti din sinaxa,ca nu vrea sa conduca doua obsti separate.Adica atunci Paisie si Ioil inca slujeau singuri fara sa pomeneasca, iar toti care erau cu nepomenirea se impartaseau la ei doi.Asta il deranja pe Atanasie.Iar al doilea lucru foarte incomod era monahul Efrem (pr care a fost la conf. din Romania),care era pionul principal in sinaxa. Asadar,strategia a fost urmatoarea:staretul daca a vazut rugamintile celor doi intermediari, le-au pus condiții.Care au fost acelea? Primul si cel mai important, sa facă cei doi preoti presiuni asupra parintelui Efrem ca sa-si dea singur demisia,astfel Efrem va fi invinuit ca prin modul sau de a mentine nepomenirea influientand sinaxa, el de fapt ar fi vinovat de luarea schitului de catre greci.Iar al doilea lucru a fost ca cei doi parinti, adica Paisie si Ioil,care de fapt sau dus la staret pentru a-si cere iertare, au primit ca si canon sa nu mai slujeasca la altar, ci numai in sobor daca vor.Toate aceste conditii le-a incuviintat si parintele Iulian, duhovnicul celor doi ieromonahi,caci si el face acest canon…
Vai de noi prin ce caderi am trecut! Slava lui Dumnezeu si Maicii Sale, ca mai este cine sa marturiseasca adevarul, ravnitori care chiar daca nu au fost asa de la inceput, chiar si prin trecerea acestor caderi, sau ridicat si au continuat cu pocainta si cu toata rusinea lupta care deabia este la inceput si cu ajutorul lui Hristos Dumnezeu vor duce crucea pana la capat, vor avea cu siguranta nadejde de mantuire.

Iertati-ma, si va rugați-va si pentru mine păcătosul!

Un Parinte vietuitor al Schitului Prodromu ,Sf. Munte Athos

sursa

Rugăciunea să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”.


Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.
A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.

– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.
– Am probleme, Părinte, diferite probleme.
– Cât de des te mărturiseşti?
– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.
– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.
– Dar nu am ce să mărturisesc!

– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?
– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.
– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?
– Da, Părinte.
– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?
– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.
– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:
– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.
Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:
– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.
După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciunea şi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:
– Aceasta poţi să o faci?
– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.
– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”.
– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?
– Da, se află.
– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?
– Da, Părinte, pot să o fac.
– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.
Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.
Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.
Din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 143-146