Pr. Mihai Andrei Aldea despre neintemeierea unui Sinod „panortodox”

Despre Adunarea din Creta

Mă tot întreabă fii şi fiice duhovniceşti, precum şi alţii, care este părerea mea despre numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
Părerea mea este prea puţin importantă, fiind eu neînsemnat şi cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu. Dar, chiar şi aşa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească. Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului şi altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale şi alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenicpentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înfiinţa numai şi numai într-unsinod ecumenic!
Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înfiinţat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există aşa ceva („sinod panortodox”).
Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
Negarea canonicităţii unui aşa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la fiinţă din nefiinţă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicităţi, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutaţii genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază şi creşte printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicţii doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat şi mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri şi auto-contraziceri.
Din acest punct de vedere aşa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate şi ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristeţe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
Afirmaţia este extrem de grea şi o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut şi ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”?
Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.

Ceea ce înseamnă că:

1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur şi simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie.

Prin urmare, ortodocşii care acceptă denumirea de „sinod panortodox” săvârşesc o greşeală uriaşă, negând ortodoxia Bisericii de care aparţin!
Faptul că, de fapt, această rătăcire animă pe unii dintre cei care au produs, impus şi/sau susţinut o astfel de ciudată denumire se vede şi prin justificările absurde pe care le dau poziţiei lor.
Trecem peste faptul că nu văd – aşa cum se întâmplă adesea cu cei orbiţi de învăţături străine – contradicţia logică elementară prezentată mai sus.
Trecem peste acest fapt deoarece „scuzele” pentru o asemenea purtare şi stranie denumire sunt cele care arată limpede rătăcirea. Şi se împart, din câte am văzut noi, în două:

1. Spun unii că sinodul nu se poate denumi ecumenic pentru că „lipseşte Biserica Romei”.
Afirmaţia este neadevărată de două ori.
În primul rând, pentru că Biserica Romei nu lipseşte, de vreme ce la Roma există biserici ortodoxe şi clerici ortodocşi, ce vor fi reprezentaţi în Creta. Ba chiar există Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, având sediul episcopal… la Roma!
Deci, în chip categoric, Italia în general şi Roma în particular nu lipsesc din adunarea clericală denumită „sinod panortodox”.
În al doilea rând, pentru că niciodată nu a fost condiţionată canonic ecumenicitatea unui sinod ecumenic de prezenţa unei episcopii, fie ea a Romei, Constantinopolului sau Ierusalimului, chiar dacă este foarte bine să fie prezente cât mai multe dintre ele, iar acceptul lor ulterior – chiar şi în lipsa reprezentanţilor la sinod – este vital.

2. Spun unii că sinodul nu se poate numi ecumenic pentru că „există o ruptură în Biserică”.
Prin „ruptură” înţeleg aceşti „unii” faptul că o serie de grupări ce se bazează într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată deplină – pe Sfânta Scriptură nu sunt în comuniune cu Biserica lui Christos. (Aici intră, după ideologiile ecumeniste ale acelor „unii”, ba Papalitatea, ba unele sau altele din grupările protestante ori neoprotestante, ba copţii sau iacobiţii etc.)

Dar niciodată nu au fost toţi cei care se revendică ai Scripturii în comuniune!
În vremea Întrupării Domnului nostru Iisus Christos cei care se revendicau ca fiind ai Scripturiierau împărţiţi în farisei, saduchei, esenieni şi alţii asemenea. Dar nu formau, nici pe departe, un întreg.
În vremea creşterii Bisericii şi propovăduirii apostolice erau pe lângă adevăraţii creştini şi nicolaiţii, simoniştii şi alţii asemenea. Care se revendicau a fi ai Scripturii, dar nu erau.
La fel a fost şi în timpul Sinoadelor Ecumenice, când grupări mai multe sau mai puţine, mai largi sau mai restrânse, după epocă, pretindeau a fi ale Scripturii, fără să fi fost.
Fie în vremea Sfinţilor Apostoli, fie în vremea Sinoadelor Ecumenice, orice sinod ortodox a fostsinod deplin fără participarea celor care se pretindeau ai Bibliei deşi o încălcau! Cu atât mai mult Sinoadele Ecumenice au fost depline şi ecumenice indiferent de lipsa unora sau altora din grupările eterodoxe.
De fapt şi prima grupă de pretexte pentru denumirea eretică „sinod panortodox”, şi a doua grupă de pretexte ţin de una şi aceaşi rătăcire, aceea care confundă Biserica şi ucenicii lui Christos cu toţi cei care se pretind a fi aşa ceva.
Pare greu de crezut că un om logic poate să facă o asemenea confuzie.
Dar acolo unde sentimentalismele şi interesele subiective domină, orice confuzie devine posibilă.
Desigur, se poate pretinde că eu sunt cel care greşeşte (şi cei care au aceeaşi părere cu mine). Că fie sentimentalismele, fie interesele subiective mi-ar putea întuneca discernământul, astfel încât eu să fiu cel confuz.
Şi, desigur, o asemenea ipoteză trebuie acceptată ca probabilă pentru oricare părere personală.
Doar că se poate vedea în ceea ce am prezentat nu doar o logică foarte clară – ceea ce este insuficient într-un asemenea caz – ci şi mărturia Bisericii de-a lungul veacurilor. Care constituie o mărturie invincibilă!
Cei numiţi „creştini” sociologic sau social – cum vrem să spunem -, adică indiferent de apartenenţa lor la Biserică sau la alte grupări, erau în jurul anului 300 sub 10% din populaţia Romaniei (denumită astăzi „Imperiul Roman”).
În vremea unor sinoade ecumenice membrii Bisericii alcătuiau o minoritate din masa „creştinilor după nume”.
Şi totuşi niciodată Biserica nu s-a împiedicat de problema raportului numeric, teritorial, de prestigiu etc. între ea şi eterodocşi.
Nici una dintre cele două tipuri de scuze pentru denumirea „sinod panortodox” nu există în Istoria Bisericii!
Există cel mult texte ale eterodocşilor (ereticilor) care se plâng împotriva Sinoadelor Ecumenice sau împotriva Bisericii în baza unor asemenea scuze…
De aceea, de altfel, nici nu a existat vreodată în Istoria Bisericii ideea sau termenul de „sinod panortodox”, pentru că nicicând nu a fost primită în Biserică ideea eretică a „lipsei” sau „mutilării” Bisericii prin faptul că există eterodocşi (în afara ei, unde le este, logic, locul).
O a treia grupare de scuze vede în denumirea necanonică de „sinod panortodox” un fel de „pogorământ” pentru cei din afara Bisericii. Care, pentru mulţi din cei afectaţi de rătăcirea ecumenistă, sunt mai importanţi în neadevărul lor decât ortodocşii sau Adevărul Dumnezeiesc.
Pentru că, de fapt, nu ascunzând lumina sub obroc sau adevărul sub denumiri „diplomatice” îi putem ajuta pe cei din afara Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să trăim în Lumină astfel încât să fim lumină, spre a-i putea elibera pe cei care vor să vadă Adevărul şi să fie în Lumină. Aceasta este datoria Bisericii şi a ucenicilor lui Christos. Iar diplomaţia iubirii, deşi necesară în lucrarea misionară, devine rătăcire atunci când afectează Învăţătura Bisericii sau organicitatea ei. Ceea ce denumirea de „sinod panortodox” o face din plin.
Pentru toate aceste pricini socotesc, plin de tristeţe, că întrunirea sau adunarea din Creta nu este de fapt un sinod, ci o adunare politică, sortită eşecului. Am spus acest lucru în particular de câte ori am fost întrebat şi, iar fiind întrebat, o spun din nou şi public.
De altfel, dată fiind pretenţia de sobornicitate şi unanimitate a adunării din Creta denumită „sinod panortodox” putem vedea că a eşuat deja! Nu doar pentru faptul că din ultra-clericalism a închis dintru început porţile fundamentalei deschideri către plinătatea Bisericii (în limba română nici astăzi majoritatea documentelor nu au fost măcar traduse, cu atât mai puţin să fie cercetate de întreaga Biserică). Nu doar prin dispreţul arătat faţă de toţi creştinii şi clericiii ne-înregimentaţi administrativ, care nu au avut nici un cuvânt de spus pe temă – atitudine total necanonică ce adaugă la necanonicitatea aşa-numitului „sinod panortodox”.
Mai mult decât atât, opoziţia Patriarhiei Gruziei, dar şi a multor ierarhi a căror ortodoxie şi jertfelnicie creştină este binecunoscută, au făcut din această adunare un copil mort înainte de a se naşte.
Din fericire, spun eu, pentru că astfel se uşurează durerile cumplite prin care, altfel, ar fi trecut Biserica. Şi care, de altfel, nu sunt încă îndepărtate cu totul, deşi sunt mari şanse ca adunarea din Creta să rămână, asemenea altor pseudo-sinoade şi întruniri necanonice, doar sursa unor documente sterpe, diplomatice şi pseudo-teologice, şi un exemplu despre cum nu trebuie să lucreze ortodocşii.
Ultra-clericalismul, monahomania, ecumenismul, etnofobia şi filetismul sunt câteva din rătăcirile ce au dus izvodirea unui asemenea mutant eterodox denumit „sinod panortodox”. Nu am atins această problemă, aşa cum nu am atins nici problema convocării canonice a unui sinod ecumenic – ceea ce ar fi fost adunarea din Creta dacă era canonică – şi nici alte probleme foarte grave ce ar fi trebuit lămurite de foarte multă vreme. Şi care au fost acoperite de cele cinci rătăciri amintite mai sus, cele mai grave, din câte ştiu eu, din toate cele care luptă Biserica din interior în aceste vremuri.
Îmi cer iertare înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce nu am izbutit să exprim îndeajuns de limpede şi adevărat!
Îmi cer iertare înaintea celor care citesc ori aud aceste cuvinte pentru orice supărare pe care ele le-ar pricinui-o!
Dar cred întru Dumnezeu că acesta este adevărul, oricât de neplăcut sau dureros ar fi de auzit şi asumat!

Preot al lui Hristos, Mihai-Andrei Aldea

sursa

Mitropolitul Nifon al Targovistei se roaga impreuna cu ereticii si marturiseste alt crez decat Crezul Ortodox la intrunirea „Consiliului Mondial al Bisericilor” din 4 noiembrie 2013 in Busan, Republica Koreea

La momentul 1:34:56 o sa vedeti cum IPS Nifon marturiseste impreuna cu eterodocsii crezul CMB si apoi se roaga impreuna cu ei: „Sa recunoastem unul in celalalt Biserica cea Una, Sfanta, Sobornicesca si Apostoleasca” adica teoria ramurilor (ideea conform careia orice grupare protestanta este Biserica cea Una, Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca). Iata in ce mizerie este bagata Biserica Ortodoxa! Sa intelegem ca Inaltpreasfintitul Nifon are alt crez decat crezul ortodox, care afirma faptul ca Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este numai Biserica Ortodoxa?

Pentru ca sa faci parte din Biserica cea Una, trebuie sa marturisesti aceeasi credinta, pe cand membrii CMB marturisesc credinte diferite fata de credinta Bisericii cea Una, care este reflectata in invataturile Sinoadelor Ecumenice si Locale, in scrierile Sfintilor Parinti si in Evanghelie. Daca Dogmele Bisericii ar fi mincinoase, atunci si Evanghelia ar fi mincinoasa.

Dumneavoastra Inaltpreasfintite Nifon prin marturisirea facuta la CMB marturisiti o alta „evanghelie” straina Bisericii Ortodoxe:

preot Matei Vulcanescu

Pregatiri intense pentru “al optulea Sinod”

o analiza a revistei Presa Ortodoxa

“În ultima perioadă au circulat prin agenţiile de presă „de nişă”, într-un mod destul de discret, ştiri despre un preconizat sinod “pan-ortodox.” Aflam, astfel, din aceste ştiri, că agentul mobilizator al acestei vaste acţiuni este Patriarhia Ecumenică, făcând apel la întâi-stătătorii ortodocşi să participe, în luna iunie a.c., la întâlniri pregătitoare ale sinodului preconizat a se desfăşura la sfârşitul anului 2009. Întâlnirile ar urma să aibă loc în Rhodos, declarat (fără vreun temei istoric) „centru al Ortodoxiei”, datorită faptului că acolo s-au ţinut şedinţele pregătitoare Conferinţei Bisericilor Europene (CEE) precum şi Simpozionul dedicat Sfântului Apostol Pavel din octombrie 2008, precedenta întrunire a întâi-stătătorilor ortodocşi.

Temele întâlnirii pregătitoare din iunie a.c., după cum suna comunicatul oficial din partea Patriarhiei Ecumenice, sunt grăitoare prin sine însele:

1. Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin).
2. Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală.
3. Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă.
4. Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi).
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10. Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Am subliniat cele mai izbitoare teme pentru conţinutul lor inovator: încercările de extindere a noului calendar la toate bisericile (5); de permisivitate a Bisericii faţă de metodele contraceptive (6); de „relaxare” a postului tradiţional ortodox, după model catolic (7); de întărire a orientării ecumeniste (8, 9) şi de sprijinire a noilor forme de guvernământ mondial (10).
Istoria tentativelor de întrunire a unui sinod “pan-ortodox” din ultima sută de ani stă, de altfel, fără excepţie, sub semnul modernizării şi reformării Bisericii Ortodoxe. Elementele comune ce se desprind din această istorie sunt: ele sunt convocate de patriarhii ecumenici (Patriarhul Meletie, Patriarhul Athenagora, ambii acuzaţi că au avut legături cu anumite cercuri oculte), au o tematică vădit inovatoare faţă de tradiţie şi întăresc implicarea bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenică.
Astfel, în 1923 a avut loc prima întrunire cu titlul de „pan-ortodoxă”, (deşi lipseau reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe surori) sub oblăduirea Patriarhului Meletie (Metaxakis), care a produs în Biserică o mare tulburare prin introducerea noului calendar, acceptat de unele Biserici Ortodoxe locale, printre care şi a noastră. Printre celelalte puncte adoptate la acel congres (şi care nu au fost ratificate oficial de nici o biserică ortodoxă) se numărau şi:

* posibilitatea căsătoriei preoţilor şi diaconilor după hirotonie, inclusiv a celor rămaşi văduvi;
* a mutării praznicelor care cad în timpul săptămânii în ziua de Duminică, „pentru a nu intra în conflict cu orarul de lucru săptămânal”;
* şi, nu în ultimul rând, preoţii şi monahii erau încurajaţi să-şi taie barba şi părul şi să-şi poarte veşmintele doar în biserică.

A rămas în seama unui „mare sinod pan-ortodox” ulterior întărirea acestor decizii, precum şi discutarea altora, ca „problema posturilor”, a „lungimii slujbelor”, a „căsătoriei episcopilor” etc. În 1961, Patriarhul Athenagora (Spirou) preia ideea şi convoacă o întrunire „pan-ortodoxă” la Rhodos (de aici provenind tradiţia modernă a întrunirilor în acest oraş, în vechime un cunoscut centru al păgânătăţii). Întrunirea a avut un caracter deosebit de ruşinos prin faptul că, la insistenţele trimisului oficial al Patriarhiei Ruse (aflată atunci sub înrâurire sovietică), patriarhul a avut o atitudine prietenoasă faţă de regimurile comuniste, refuzând să ridice problema ateismului şi prigoanei anticreştine din aceste ţări (atitudine păstrată, de altfel, şi la întâlnirile ulterioare). Patriarhul Athenagoras anunţa mai apoi, într-o pastorală din 1968, „apropiata bucurie a unui Mare Sinod ce va avea ca scop reînnoirea Bisericii, precum şi stabilirea unităţii tuturor bisericilor creştine”.
Prima întrunire „pre-sinodală” de importanţă mai mare a avut la Chambessy, în anul 1976. Este relevant faptul că lista de teme stabilită la această întâlnire este aproape identică cu cea citată de mai sus. Aceleaşi probleme legate de jurisdicţia asupra diasporei ortodoxe, diptice şi recunoaşteri canonice, precum şi reformele ce se vor a fi aduse caracterului ortodox al nunţii, tradiţiei postului, calendarului liturgic şi datelor marilor praznice ale creştinătăţii. Până şi apelul la „pace, fraternitate şi libertate” este afirmat în aceleaşi fraze. Şi, evident, nu lipseşte apelul la angajarea statornică în „dialogurile” ecumenice din Consiliul Mondial al Bisericilor, precum şi cu anglicanii, romano-catolicii şi alte confesiuni, inclusiv cu religiile necreştine (istoric realizat cu ajutorul informaţiilor din revista „The Orthodox Word”, nov.-dec. 1976).
Vedem, aşadar, că tentativele inovatoare şi ecumeniste în sens sincretist, alături de cele ce vor să politizeze profund Biserica, au deja o istorie în spate. Planurile de slăbire a Bisericii prin instituţionalizarea adaptării la duhul lumesc, prin dezrădăcinarea marilor izvoare de viaţă ale tradiţiei (posturile, marile praznice, căsătoria), precum şi promovarea „dialogurilor ecumenice” vădit păgubitoare pentru ortodocşi arată că toate acestea fac parte dintr-o serie de acţiuni concertate cu acelaşi scop – înrobirea Bisericii de către puternicii acestei lumi. Cu atât mai mult în zilele noastre… căci nu este întâmplător faptul că al doilea summit G20 va avea loc în toamna anului 2009, fiind urmat, după cum se preconizează, de acest „mare sinod pan-ortodox”.

2
Deoarece în anumite cercuri de oameni fără pregătire teologică se încearcă prezentarea acestui sinod drept „cel de-al optulea sinod ecumenic”, trebuie spus că denumirea este una cu totul improprie, pentru următoarele motive:

1. Nici un sinod nu poate fi numit a priori „ecumenic”, în înţelesul celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice, pentru că recunoașterea caracterului ecumenic al sinodului poate veni doar după încheierea lui, urmată de receptarea unanimă tuturor hotărârilor lui ca fiind ortodoxe de către pleroma Bisericii (adică de către ortodocșii de pretutindeni).
2. Deși s-a încetăţenit oarecum numărul de șapte pentru Sinoadele Ecumenice, în conștiinţa Bisericii Ortodoxe există deja un „al optulea sinod”. De-a lungul vremii au fost considerate ca Ecumenice și alte sinoade cu caracter profund dogmatic, precum cel prezidat de Sfântul Fotie de la Constantinopol, din 879 (care a condamnat adăugirile apusene la Crez și este numit „al optulea Sinod Ecumenic” în vestita Enciclică a tuturor Patriarhilor ortodocși de la 1848) sau cel în care a strălucit Sfântul Grigorie Palama, tot de la Constantinopol, din 1351, unde se dezvoltă formularea dogmei ortodoxe a energiilor necreate şi învăţătura isihastă. Acest sinod este numit „al nouălea Sinod Ecumenic” de mari teologi contemporani precum Pr. Prof. Dr. Ioannis Romanidis şi Pr. Prof. dr. Gheorghios Metallinos). Iată ce declara acesta din urmă:
„Cauza convocării unui Sinod Ecumenic este întotdeauna o problemă anume, și se pune întrebarea: care e problema capitală cu care ne confruntăm azi?… În mod tradiţional, Sfinţii Părinţi ridicau în Sinod trei mari tematici: probleme privind dogma Treimii, probleme privind hristologia sau probleme privind harul dumnezeiesc și mântuirea omului… Nu mai avem nevoie de nimic nou pe lângă cele deja statornicite pentru a ne mântui; trebuie doar să trăim și să lucrăm potrivit Predaniei ortodoxe”.
3. Trebuie precizat faptul că cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice recunoscute sobornicește de Biserica Ortodoxă au avut ca temei de convocare o problemă dogmatică arzătoare, iar nu una administrativă. În schimb, după cum se poate observa din problematicile „pre-sinodale”, acestea sunt toate de natură organizatoric-administrativă și, în mare majoritate, nu au un caracter imperativ, cu implicaţii asupra mântuirii oamenilor. Deoarece problematica ridicată de acest preconizat sinod este vastă şi fiecare temă în parte trebuie să fie abordată din punct de vedere ortodox tradiţional, vom deschide, cu acest număr, o rubrică dedicată acestor controverse teologice contemporane. Ce este un sinod ortodox şi, mai ales, unul “pan-ortodox”? Cum s-au raportat sfinţii apropiaţi vremurilor noastre precum şi marii teologi la un astfel de sinod? Acestea vor fi temele abordate în numerele viitoare. Deocamdată începem seria articolelor referindu-ne la tema raporturilor cu alte confesiuni creştine. În comunicatul citat la începutul articolului se afirmă că „schisma din 1054, cu toate consecinţele sale grave asupra Bisericii Universale, a privat Biserica Ortodoxă de forţa necesară şi abilitatea de a fi prezentă în societate în mod constant de-a lungul istoriei.” Afirmaţia este gravă pentru erezia conţinută implicit: Biserica Universală este prezentată ca fiind ceva diferit de Biserica Ortodoxă, iar răul schismei este arătat ca fiind unul ce ţine de eficienţa angrenajului instituţional, şi nu de faptul că în Apus s-a impus erezia papismului.
Să fie oare această abordare un semn că se doreşte o apropiere mai mare de romano-catolici? Care ar fi premisele unei astfel de apropieri? (…)”

Articol aparut in revista “Presa Ortodoxă”, nr. 4/2009

sursa

Patriarhul Giorgiei Ilia II respinge documentul despre ecumenism pregătit pentru Marele Sinod

Catholicos-Patriarhul Ilia II, a anuntat ca Biserica Georgiei RESPINGE documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștina” pregatit pentru Sinodul Pan-ortodox.


În urma sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Apostolice din Georgia care a avut loc pe 16 februarie 2016, Sanctitatea Sa Ilia al II-lea, Catholicos-Patriarhul întregii Georgii, Arhiepiscop de Mtskheta și Tbilisi a anunțat că Sinodul a respins documentul„Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” , care a fost pregătit pentru viitorul Sinod Pan-ortodox, ce va avea loc în Creta, în iunie 2016.
Biserica Georgiei a deplâns, de asemenea, și alte documente. La Marele Sinod unde vor lua parte cele paisprezece Biserici Ortodoxe Autocefale, dacă un document nu va primi acordul unanim va fi respins. „Sfântul și Marele Sinod care va avea loc în iunie … Biserica noastră va rămâne cu vechiul calendar … Biserica noastră a fost, este și va fi o apărătoare a Ortodoxiei.
Biserica Ortodoxă Georgiană respinge documentul despre ecumenism pregătit pentru Marele Sinod. Biserica noastră este cea care a salvat țara și poporul nostru. În viitor Biserica noastră va rămâne o apărătoare a Ortodoxiei”.

sursa: graiulortodox

Parintele Iustin Pârvu: Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite

Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici. Ori aşa ceva nu se poate. Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite. Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a întrebat: „La cine aţi fost? …Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi fără probleme!”. Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat? Aşa că noi suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma Securităţii. De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea Securităţii? Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi Securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula.

(Preluat din Ne vorbește Părintele Justin, vol III)

Noi reactii fata de Marele Sinod Pan-Ortodox: Scrisoarea Mitropolitul Hierotheos (Vlachos), adresata Sinodului Greciei


Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) de Nafpaktou s-a adresat, printr-o scrisoare, Arhiepiscopului Atenei și Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia, pe tema textelor pre-sinodale ale Sfantului si Marelui Sinod Pan-Ortodox (iunie 2016), care ar urma sa fie aprobate.

„Preafericirea Voastră, Președinte al Sinodului,
Soborul întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe (6-9 martie 2014) a decis să creeze o comisie inter-ortodoxa speciala, constând din cate un episcop și un consilier din fiecare Biserică autocefală. Printre indatoririle comisiei, s-ar numara si revizuirea textelor: Biserica Ortodoxă și mișcarea ecumenică; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine și contribuția Bisericii Ortodoxe la promovarea păcii, dreptății și iubirii între popoare și eradicarea formelor rasiale și a altor forme de discriminare. Această lucrare a inceput in luna septembrie 2014 și s-a incheiat de Sfintelor Paști, în anul 2015 .
ntrucat fiecare Biserică Autocefală va constitui „o singură voce”, adică un vot, la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ramasesem cu impresia că revizuirea textelor urma să fie făcută de către reprezentanții Bisericii noastre, care ar primi instrucțiuni și îndrumare din partea Sfântului Sinod al Bisericii (local).
Cu toate acestea, am fost informat recent că textele pe marginea acestor subiecte au fost completate de către Comisia Speciala Inter-Oortodoxa și au fost deja prezentate Sfântului si Marelui Sinod, fără cunoștința ierarhilor Bisericii noastre, și nu știu ca ele sa fi fost vazute de Sfântul Sinod permanent (local)”.
In continuare, acesta acuza, in scrisoarea sa, faptul ca unele texte deja adoptate si verificate anterior, au suferit, intre timp, unele modificari, despre care ierarhii Bisericii Greciei nu ar fi fost informati:

„Ca membru al Sfântului Sinod Permanent, am cerut, în decembrie 2015, sa ni se puna la dispozitie textele, care ne-au fost oferite în ianuarie 2016. Ulterior, am studiat textele hotarate, comparandu-le cu textele redactate anterior, de cele patru Sinaxe Presinodale pan-ortodoxe, și am constatat că existau diferențe, ca urmare a revizuirii acestora.
Aceasta dă naștere mai multor întrebări:
Ce Sfant Sinod permanent a aprobat revizuirea acestor texte specifice ale Sinaxelor Presinodale Pan-Ortodoxe?
Ce Sfânt Sinod peramanent s-a ocupat de aceste subiecte și de remarcile făcute?
Caror si cator ierarhi le-au fost aduse la cunostinta acele părți care au fost revizuite?
De ce aceste texte nu au fost prezentate spre aprobare Ierarhiei, facand referire la Sfântul si Marele Sinod fără știrea Ierarhilor?
Câti ierarhi au fost conștienți de textele revizuite, cu excepția mitropoliților Sinodului, care au fost recent instiintati de ele, desi între timp au fost aprobate de către reprezentanții Bisericilor autocefale și trimise Sfântului si Marelui Sinod?

Preafericite,
Întrebările care se nasc sunt grave și au nevoie de răspunsuri, care trebuie să fie transmise tuturor ierarhilor Bisericii noastre, deoarece prezenta Sinodului Permanent nu este în măsură să-și asume o astfel de mare responsabilitate.
Acest lucru este deosebit de important, deoarece intr-un loc se specifica: „Biserica Ortodoxă consideră că orice tentativă de rupere a unitatii Bisericii, intreprinsă de indivizi sau de grupuri, sub pretextul păstrării sau apărarii adevăratei Ortodoxii, trebuie condamnata” (Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine §22).
Cu alte cuvinte, în cazul în care decretele adoptate de către Sfântul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ignorandu-i pe ierarhi, călugării și teologi, vin în contradicție cu viziunea patristică, acestia vor fi considerați raspunzatori, judecati și condamnati, în cazul în care ar refuza să le pună în aplicare?

+ Ierotei de Nafpaktos și Sfantul Vlasios”

sursa

Cuvinte profetice şi mântuitoare

Oamenii care vor trăi în mileniul al optulea (7500 de la zidirea lumii), vor trăi în ticăloşie şi desfrânare. Atunci se va face tulburare mare şi se vor certa mereu, fără să iasă la vreun capăt.

Apoi se va face sinodul al optulea…, şi atunci oamenii se vor linişti puţin, şi iarăşi îi va duce gândul la cele viclene, la pierzanie, … şi nu vor cunoaşte ce este cununa căsătoriei, ci se vor duce spre pierzanie şi vor trăi în desfrânare, mai rău ca in Sodoma şi Gomora…, şi alte mulţimi de rele se vor întâmpla. Şi cu cât răutăţile vor fi mai mari, cu atât nenorocirile care se vor abate asupra lor vor fi mai crunte. Vor hotărî că cel care lucrează răuta­tea este bun… şi cu cât oamenii vor fi mai lacomi, cu atât mai multe nenorociri vor veni în lume… Iubirea de arginţi este patimă nesătulă… Lăcomia este călăuzitorul spre pierzanie, iar lepădarea de cele lumeşti este călăuzitorul spre mântuire. Te lăcomeşti? îţi vei pierde mântuirea, deoarece mântuirea omului riscă să se piardă în lăcomie.
Această desfrânare va aduce în lume întris­tare şi fericirea va pieri. Aceasta va instaura di­honia în lume şi în societate… Lăcomia este tronul antihristului… Lăcomia a adus minciuna în lume şi oamenii sunt atraşi de minciună şi nele­giuire, săvârşind nedreptatea. Adevărul va pieri şi oamenii se vor lăfăi în minciună. Adevărul este iconomia întrupată a lui Hristos şi propovăduirea Evangheliei. Minciuna provine de la antihrist şi de la împărăţia acestuia, care are ca scop adu­cerea nefericirii şi a pierzaniei în lumea întreagă. Şi în timp ce proorocii vorbesc despre venirea Domnului, lăcomia va întuneca cugetul oameni­lor, pentru a-i face nesimţitori faţă de mântuirea lor, prin multele griji pe care le vor avea. Mântuirea va lucra doar pentru cei care nu se vor lăsa atraşi în lucrarea antihristului. Căci lucrarea antihristului este grija lumească şi strângerea de avuţii… Şi astăzi oamenii se dedau strângerii de avuţii şi mulţimii de griji şi au fost predaţi pierzaniei prin răpire, trădare, minciună, lăcomie, mândrie, prin întărirea inimii şi prin iubirea de arginţi.

Când lumea va fi lipsită de harul Sfântului Duh, atunci va fi cuprinsă de toate necazurile.

Mai întâi lumea va fi lipsită de iubire, armonie şi înţelepciune. Apoi fiecare ţară va fi răvăşită şi stăpânitorii ei vor pieri, iar Biserica lui Hristos va fi si ea lipsită de arhierei, păstori şi duhovnici.

După această nenorocire se va naşte necura­tul din pântecele necurăţiei, şi va săvârşi semne si minuni prin închipuiri diavoleşti, prefăcându-se în faţa lumii că este blând şi smerit la inimă, pe când el va fi învârtoşat la inimă şi sălbatic la cuget. Hrana antihristului va fi tulburarea oamenilor.
Tulburarea oamenilor va fi judecarea aproa­pelui, invidia, ţinerea de minte a răului, ura, duş­mănia, lăcomia, adulterul, desfrânarea, pierderea credinţei şi mândria. Acestea îl vor hrăni pe an­tihrist şi el va fi căpetenie peste ţară… şi stăpâ­nitorul lumii. Va stăpâni peste simţurile omului, și toţi vor crede în el, fiindcă el va fi legiuitor şi împărat, şi-i va duce pe toţi la pierzanie. Şi cel ce se va afla pe calea pierzaniei, acela va crede că lucrează la mântuirea lui.

Atunci Evanghelia Bisericii va fi nesocotită, căci pierzania va aduce mare nefericire în lume, i se vor face mari semne şi minuni. Va fi o foamete mare, iar oamenii nu se vor mai sătura, căci atunci vor mânca de şapte ori cât mănâncă acum și tot nu se vor sătura, şi pretutindeni va fi mare durere…

Atunci, dintre cei care s-au pecetluit cu pe­cetea lui antihrist mulţi vor muri pe drumuri şi inima li se va împuţina şi mai mult şi neputând răbda foamea vor tăbărî să-i mănânce pe cei morţi… şi pe pecetea lui va scrie: „eşti al meu, da, sunt al tău de bunăvoie, nu cu forţa”, şi vai de cei care vor primi această pecete. Atunci se va face mare tulburare în lume… şi văzând Dumnezeu tulbura­rea oamenilor, va porunci mării să-şi recapete prma stare, care era fierbinte… şi când antihrist va sta pe tronul lui blestemat, apa va fierbe ca într-o oală, şi plantele şi copacii de pe pământ se vor usca de fierbinţeala mării şi izvoarele vor seca, iar animalele şi păsările vor muri. Atunci ziua va de­veni ca ceasul, săptămâna ca ziua, luna ca săptămâna, căci din pricina vicleniilor omului toate se vor scurge în grabă, pentru a se termina repede timpul pe care l-a grăit Dumnezeu…

Atunci vor veni să propovăduiască proorocul Ilie şi dreptul Enoh. Cel ce va face răbdare şi nu va primi pecetea antihristului se va mântui şi Dumnezeu îl va lua în Rai; e suficient să nu pri­mească pecetea şi să-şi facă semnul crucii, fiindcă semnul crucii îl scapă pe om de chinurile iadului, pe când pecetea antihristului îl predă lor. Şi dacă le e foame, să nu ceară mâncare, ci să aibă răbdare, şi Dumnezeu, văzând răbdarea lor, va trimite ajutor de Sus.

Fiii netrebnici ai lui antihrist sunt desfrânarea, adulterul, crima, răpirea, furtişagul, nedrep­tatea, minciuna, tirania, negoţul cu oameni… atât de vicleană va deveni atunci firea omenească…, şi vor lucra viclenia lor mai mult decât demonii…, şi văzând antihrist că firea omenească devine mai vicleană decât demonii, se va bucura mult…

Urgia lui Dumnezeu vine să-i chinuiască pe cei care lucrează fărădelegea”.

Despre venirea antihristului şi despre oamenii din vremea de apoi

„Prin anul 1900, lumea din vremea aceea va deveni de nerecunoscut.

Când se va apropia vremea antihristului necuviinţa şi fărădelegea se vor înmulţi însutit. Atunci lumea va fi de nerecunoscut.

Chipul oamenilor se va preschimba şi nu se vor deosebi bărbaţii de femei prin hainele neruşi­nate şi prin părul capului.

Oamenii de atunci se vor sălbătici din prici­na rătăcirii antihristului.

Nu va mai exista respectul faţă de părinţi şi fată de cei mai vârstnici.

Iubirea va lipsi, iar preoţii creştinilor vor fi oameni iubitori de slavă deşartă, nedeosebind calea dreaptă de cea strâmbă.

Atunci se vor schimba moravurile şi tradiţii­le creştinilor şi ale Bisericii.

Cumpătarea va lipsi de la oameni şi va stă­pâni risipirea.

Minciuna şi iubirea de arginţi vor ajunge la măsura maximă, şi toţi vor alerga să strângă bogăţii.

Desfrânarea, adulterul, furtişagurile şi cri­mele vor stăpâni în vremea aceea şi prin lucrarea păcatului necuviinţei, oamenii vor fi lipsiţi de harul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul Botez, precum şi de mustrările de conştiinţă.

Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de pre­oţi evlavioşi şi cucernici şi vai de creştinii aflaţi atunci în lume, care vor fi total lipsiţi de credinţă, căci nu vor avea nicio luminare. Atunci vor pleca din lume în sfintele locuri de refugiu pentru a afla odihnă sufletească în necazurile lor şi pretutin­deni vor găsi piedici şi supărări. Acestea se vor întâmpla pentru că antihrist va împăraţi peste toate şi va deveni stăpânitorul lumii, făcând semne şi minuni închipuite, şi va da înţelepciune vicleană sărmanilor oameni, şi vor vorbi unul cu altul de la un capăt la altul al pământului. Atunci oamenii vor zbura în aer ca nişte păsări şi vor străbate adâncurile mării ca nişte peşti.

Acestea toate săvârşindu-le sărmanii oa­meni, vor trăi în huzur, neştiind că acestea sunt rătăcirile lui antihrist. Şi vicleanul va face ca ştiința să evolueze atât de mult, încât oamenii vor fi amăgiţi şi nu vor crede în existenţa Dumnezeului Treimic.

(Nil Aghioritul, Izvorâtorul de mir „Grădina evanghelică”, Sfânta Mănăstire Stavrovounios, Cipru)

Demonul urlând din gura unei femei, la mormântul Sfântului Paisie Aghioritul: „Încă puțin şi am să vă pun la toți 666 pe mână”

Intr-o dimineata de decembrie a anului 1996, la pangarul manastirii de la Suroti se aflau maica responsabila, doi soti impreuna cu copilul si cu tatal lor, doua femei de varsta mijlocie si un barbat tanar. Deodata s-a auzit un strigat puternic.

Una dintre femeile de varsta mijlocie, care era destul de voinica, tocmai cazuse la pamant si incepuse sa se loveasca, sa urle salbatic si sa-si miste repede capul intr-o parte si alta. Privelistea era ingrozitoare. Femeia cu copilul au iesit afara, iar ceilalti s-au apropiat de ea ca s-o ajute. Mugea, gafaia si spunea cu o voce barbateasca, salbatica si amenintatoare:
“Am sa va arat eu voua, astora care nu credeti, am sa va arat eu… Inca putin si am sa va pun la toti 666 pe mana…O sa va inchinati cu totii mie…Ticalosilor, imbecililor…” si alte ocari. Apoi a inceput sa scuipe si spunea infricosata: “Paisie, ma arzi, vrei sa ma trimiti inapoi in tartar… Si aceasta femeie nenorocita numai pe la manastiri ma duce… De ce o ajuti? Ma arzi, ma arzi!” Urla si se lovea atat de tare, incat toti credeau ca isi va sparge capul. Era lucru vadit ca o chinuia diavolul. “Aaa…Aaa…“, striga iarasi. “Uite, a venit si Maria acum…Ma arzi, Paisie!” si strigand acestea, ramase nemiscata, de parca ar fi lesinat. Cei care erau de fata s-au apropiat pentru a o ajuta, iar femeile au acoperit-o cu hainele ei.
Dupa aceasta au ridicat-o in picioare. Atunci femeia si-a deschis ochii si a inceput sa planga linistit, iar din adancurile inimii ei s-au revarsat aceste cuvinte: “Iti multumesc, Gheronda… Iti multumesc, Dumnezeul meu!” Si repeta aceste cuvinte cu multa recunostinta. Apoi s-a ridicat, a mers inaintea icoanei lui Hristos si a Maicii Sale si a inceput sa se roage cu suspine negraite: “Dumnezeul meu…Dumnezeul meu…Cum de m-ai primit pe mine, nevrednica? Iti multumesc, Gheronda…Nu meritam, Dumnezeul meu, un astfel de ajutor.”
Toata aceasta priveliste era deosebit de miscatoare. Apoi au salutat-o pe maica de la pangar si au plecat. Aceasta femeie care s-a izbavit de diavol a povestit ca in noaptea de dinaintea venirii ei la manastire l-a vazut pe Staretul Paisie care i-a spus: “Vino la mormantul meu si te voi face bine.” A doua zi a venit la manastire si dupa ce s-a inchinat la mormantul Staretului a venit la pangar, unde s-au petrecut cele descrise mai sus.

Din cartea Viata cuviosului Paisie Aghioritul

sursa

În vederea Sfântului și Marelui Sinod, textul adoptat in cadrul conferinței internaționale ortodoxe „Sincretismul religios” organizat de Mitropolia Republicii Moldova si Miscarea Juriștilor Ortodocși din Republica Moldova

Sfantul si marele Sinod al Bisericii Ortodoxe

Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?

Protopresbiterul Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului si al Bisericii Greciei la întâlniri interortodoxe și intercreștine, participant la dialogul cu Vechii-Catolici și cu Romano-Catolicii și la întrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregătirea Marelui Sinod Ecumenic, fiind o persoană-cheie în aceste pregătiri.

1. Scurtă referire la istoria și ordinea de zi a Sinodului.

În martie 2014 a avut loc la Constantinopol Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, care a hotărât să se urgenteze pregătirile pentru convocarea Sfântului și Marelui Sinod, așa încât, în cazul în care nu vor apărea situații neprevăzute, acesta să fie convocat în iunie 2016, de praznicul Cincizecimii, în Biserica istorică a Sfintei Irina din Constantinopol, unde s-a întrunit și Sinodul al II-lea Ecumenic (381). A fost constituită și o Comisie Interortodoxă Specială, care și-a asumat rolul de a revizui sau de a actualiza textele deja pregătite și de a le pregăti pe cele rămase.

Ideea convocării unui Sinod Ecumenic a fost enunțată pentru prima oară oficial, propunându-se și o primă listă de subiecte, la ”Congresul Panortodox” de la Constantinopol din 1923, de către Patriarhul Ecumenic, Meletios al IV-lea Metaxákis; a fost promovat ulterior în 1930 de așa-numita ”Comisie Preliminară”, care s-a întrunit în Sfântul Munte, la Sfânta Mănăstire Vatoped, și a pregătit și o primă ordine de zi. Condiții istorice nefavorabile nu au permis convocarea Sinodului înainte și după al doilea război mondial, pentru că în cele mai multe țări ortodoxe se aflau la putere regimuri comuniste atee, care făceau dificilă activitatea și deciziile Bisericilor respective.
Subiectul a fost readus în discuție de un alt Patriarh Ecumenic, Atenagora, cel care a convocat la Rodos Prima Conferință Panortodoxă, în anul 1961; această conferință a luat hotărâri decisive pentru pregătirea Sinodului și a întocmit o listă de subiecte foarte vastă, în zece puncte, care, cu tot cu subpunctele număra mai bine de 100. Această ordine de zi a fost criticată vehement și a fost catalogată drept ”manual de credință” pentru uzul școlar și catehetic întocmit după modelul ordinii de zi a Conciliului II Vatican, care, straniu, se întrunea în aceeași perioadă și a influențat, potrivit aprecierilor multora, conducerea noastră bisericească. Datorită reacțiilor negative și a criticilor, a fost retrasă această lungă listă de subiecte, care vine în contradicție cu Tradiția sinodală a Bisericii și ulterior a fost reconsiderată de Prima Conferință Panortodoxă Presinodală (1976) de la Geneva, care în cele din urmă s-a oprit la zece (10) subiecte, apreciate ca cele mai importante pentru consultare și pentru o hotărâre autoritativă. Aceste subiecte, care până azi constituie și vor constitui ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, sunt următoarele: a) Diaspora Ortodoxă, b) Autocefalia și modul de proclamare a acesteia, c) Autonomia și modul de proclamare a acesteia, d) Dipticele, e) Problema calendarului comun și a sărbătoririi comune a Paștelui, f) Impedimentele la căsătorie, g) Readaptarea rânduielilor bisericești despre post, h) Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine, i) Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică, j) Contribuția Bisericilor Ortodoxe locale la răspândirea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare și la eradicarea discriminărilor etnice și de altă natură.
A II-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1982) de la Geneva s-a ocupat cu trei dintre subiectele ordinii de zi: a) Adaptarea rânduielilor bisericești pentru post, în lumea contemporană, b) Calendarul și prăznuirea comună a Paștelui și c) Impedimente la căsătorie. Primul subiect, cel despre post, datorită pregătirii insuficiente, a fost încredințat următoarei Conferințe Presinodale (a III-a), și a elaborat textele pentru celelalte două subiecte, despre Calendar și Pascalie (stabilirea datei Paștelui) și despre impedimentele la căsătorie. A III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986) de la Geneva s-a ocupat cu patru subiecte, pentru care a pregătit și texte corespunzătoare: a) despre subiectul postului, rămas restant de la Conferința anterioară (a II-a), căruia i-a schimbat și titlul, anume ”Însemnătatea instituției postului și respectarea acestuia astăzi”, b) Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, c) Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică și d) Contribuția Bisericii Ortodoxe în răspândirea păcii, a dreptății, libertății, frățietății și a dragostei între popoare, și înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură.
Astfel, au rămas patru subiecte din zece, de care trebuia să se ocupe următoarea Conferință Presinodală, cea de-a IV-a, și să pregătească textele corespunzătoare: a) Diaspora Ortodoxă, b) Autocefalia și modul de proclamare a acesteia, c)Autonomia si si modul de proclamare a acesteia și d) Dipticele Ortodoxe. Cea de-a IV-a Conferință Presinodală, tot din cauza dificultăților și a reașezărilor [geopolitice] datorate mai cu seamă căderii regimurilor comuniste în țările ortodoxe, s-a întrunit în iunie 2009, la 23 de ani după conferința precedentă, și, din cele patru subiecte, l-a discutat doar pe cel despre diasporă, pentru care a pregătit și textul corespunzător. Înainte de ultima Conferință Presinodală, a V-a, celelalte trei subiecte au fost discutate de Comisia Interortodoxă Pregătitoare, care s-a întrunit de două ori la Geneva, în decembrie 2009 și în februarie 2011. Ultima Conferință Presinodală, a V-a, s-a întrunit în octombrie 2015 și a pregătit doar textul despre autonomie, câtă vreme celelalte două subiecte, cel despre autocefalie și cel despre diptice, întrucât nu a existat unanimitate la nivelul Comisiilor Interortodoxe Pregătitoare precedente, au fost eliminate din lista de subiecte prin decizia comună a Bisericilor și nu vor mai fi cuprinse pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.
Astfel, din cele zece subiecte inițiale, pe care le-a stabilit Prima Conferință Presinodală, în cele din urmă la Sinod se vor discuta opt (8). Întrucât, însă, două dintre acestea – ”Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine” și ”Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică” – au fost rezumate într-unul singur, anume ”Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în final s-a ajuns la un număr de șapte (7) subiecte, adică: a) Diaspora Ortodoxă, b) Autonomia și modul de proclamare a acesteia, c) Calendarul și Pascalia, d) Impedimentele la căsătorie, e) Importanța instituției postului în lumea contemporana, f) Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine și g) Contribuția Bisericilor locale la răspândirea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare și la înlăturarea discriminărilor etnice și de altă natură.
Comisia Interortodoxă Specială, numită în 2014 de Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, a adus modificări și ”îmbunătățiri” textelor mai vechi deja întocmite, care însă până azi rămân necunoscute atât episcopilor Bisericilor Locale, după cum acuză Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, al Bisericii Greciei, cât și, încă mai grav, lumii teologice și Bisericii ca întreg. Textele finale rămân secrete și ascunse, nu sunt publicate, pentru că, evident, cuprind poziții antiortodoxe, care vor provoca reacții în rândul membrilor Bisericii.
A ieșit la iveală, de pildă, [informația] că în textul despre relațiile cu eterodocșii se propune recunoașterea prin iconomie a botezului și a caracterului de Biserică al papistașilor, protestanților și al altor eretici. Se știe, de asemenea, ce tulburare s-a iscat atunci când s-a aflat că în textul despre înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură s-a propus să fie incluse și discriminările sexuale și după gen. Însă cea mai bună combatere și dezmințire a zvonurilor este [însăși] publicarea textelor, ca astfel să iasă totul la lumină, căci adevărul nu se teme de lumină. Biserica nu este o lojă masonică, ci Trupul lui Hristos, Care se identifică cu Lumina și Adevărul.

Mare este neliniștea legată de hotărârile Sinodului.

După această referire sintetică la lunga istorie și la ordinea de zi a Sinodului, prezentăm și supunem dezbaterii întrebarea despre care ar trebui să fie poziția Bisericii, a clerului și a poporului față de Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni în noul an. Se cuvine să ne bucurăm sau să ne neliniștim în fața acestui eveniment bisericesc istoric cu adevărat mare? Va aduce foloase sau vătămare Bisericii?
Primul răspuns al celor care ignoră tradiția sinodală a Bisericii și nu cunosc tendințele teologice și bisericești care predomină la nivelurile înalte ale conducerii bisericești este că Sinodul va aduce multe foloase Bisericii Ortodoxe, pentru că, pe lângă faptul că va soluționa subiecte importante ale relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale și ale păstoririi credincioșilor, întâi de toate va consolida unitatea dintre acestea și va arăta că Biserica Ortodoxă, deși este alcătuită din biserici autocefale și independente, are o unitate puternică și indisolubilă. Până și un ortodox bine intenționat ar putea să aprecieze și să afirme că, într-adevăr, ne aflăm în fața unui mare eveniment istoric, că, în sfârșit, după 12 secole de tăcere și inactivitate sinodală la nivel ecumenic panortodox, adică după al VII-lea Sinod Ecumenic, reușim, în sfârșit, să convocăm un Mare Sinod, care vine în continuarea Sinoadelor Ecumenice, și să arătăm că Biserica Ortodoxă nu s-a blocat în trecut, în Tradiție, ca o fosilă de muzeu, așa cum ne acuză protestanții, ci este un organism viu, care se interesează de prezent, de subiecte și probleme contemporane și, înainte de toate, că doar ea reprezintă continuitatea autentică a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, a Bisericii Apostolilor, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor.
În felul acesta este abordat Sinodul și în felul acesta îl abordează încă mulți ortodocși, chiar și mulți dintre episcopii care au făcut parte mulți ani la rând din vechile comisii și conferințe presinodale, socotindu-se pe ei înșiși, cu teamă și cutremur, ca stând pe locurile Sfinților Părinți din vechime care au participat la Sfintele Sinoade Ecumenice. Sunt pline actele primelor Conferințe Presinodale de această conștiință de sine responsabilă a multor reprezentanți.
Din păcate, realitățile însele, procedura, ordinea de zi, însuși conținutul textelor, dar și multe declarații ale unora dintre persoanele care conduc evoluția Sinodului ne provoacă tuturor o mare neliniște cu privire la corectitudinea hotărârilor Sinodului și la caracterul ortodox al acestuia. Există o axiomă, care s-a cristalizat în credința și viața Bisericii, anume că recunoașterea hotărârilor unui Sinod nu depinde nici de înțelepciunea, nici chiar de virtutea reprezentanților; acest sinod [va fi recunoscut,] dacă [într-adevăr] reprezintă o continuare cu autoritate și autentică a sinoadelor precedente, ale căror hotărâri trebuie să le urmeze cu fidelitate, și înainte de toate, [această recunoaștere] depinde de corectitudinea dogmelor și a canoanelor pe care le instituie [sinodul]. Cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul are valoare de axiomă și de apoftegmă: «Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat ca atare corectitudinea dogmelor»[1].
Nu putem aici, desigur, să expunem și să prezentăm toate elementele, toate indiciile, din care reiese că Sinodul se află în afara tradiției sinodale a Bisericii Ortodoxe și urmează o cale proprie, străină, influențată de alte tradiții și de alte crezuri ale vremurilor noastre, rupt de Sfintele Sinoade precedente. Vom menționa cele mai importante încălcări.
În primul rând, este prima oară în istoria sinoadelor, când pregătirea a durat atât de mult. Este o situație fără precedent, un adevărat record al timpului pregătirii Sinodului. Dacă am calcula pornind de la primul anunț oficial al Patriarhului Meletios Metaxakis făcut la ”Congresul Panortodox” din Constantinopol, din 1923, au trecut 93 de ani. Iar dacă am calcula de la prima decizie panortodoxă organizată a Primei Conferințe Panortodoxe de la Rodos (1961), avem 55 de ani. Și, desigur, nu facem din acest lung interval de timp al pregătirii un criteriu definitoriu pentru un sinod, ci apreciem, alături de mulți alții, că acest lucru arată că nu exista nici o ”cauză binecuvântată”, nici o ”nevoie urgentă” pentru convocarea Sinodului, ci se vădește că acesta slujește altor interese eclesialo-politice. Pentru că, dacă ar fi existat o ”nevoie urgentă”, așa cum totdeauna se întâmpla în tradiția sinodală, odată cu apariția unei erezii, schisme sau alte abateri, acestea trebuia combătute imediat, în câteva luni sau ani. Același lucru este valabil și pentru labirintul, pentru haosul de subiecte pe care le-a stabilit Prima Conferință Panortodoxă din Rodos (1961), a căror multitudine și elaborare putea fi încredințată eventual spre studiu doar Facultăților de Teologie și centrelor de cercetare, iar nu unui sinod, pentru a lua decizii, dat fiind că, în afara faptului că pentru aproape toate [subiectele de pe ordinea de zi] există decizii ale unor sinoade și poziții ale Sfinților Părinți, un Sinod Ecumenic se ocupă totdeauna cu un număr restrâns de subiecte care tulbură viața Bisericii și nu se transformă în facultate sau centru de cercetări [teologice]. Chiar și din lista mai restrânsă de subiecte, din cele zece subiecte de care se ocupă de atâția ani procedura presinodală, doar două au caracter de urgență, întrucât creează probleme legate de unitatea trupului bisericesc, de unitatea liturgică și euharistică – anume calendarul-pascalia și diaspora. Toate celelalte, ca postul, impedimentele la căsătorie, idealurile creștine de pace, libertate, discriminări etnice etc., au fost soluționate cât se poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală, în timp ce restul, cele legate de autonomie, autocefalie, diptice etc. vădesc de fapt tendințele de întâietate ale mai-marilor bisericești și, desigur, pentru a se păstra o bună rânduială, ar putea fi soluționate în urma unor înțelegeri, fără a fi sub imperiul urgenței, căci nu au totuși impact direct în viața duhovnicească a credincioșilor.
Ne dezamăgește să constatăm că a fost modificat caracterul ecumenic al Sfântului și Marelui Sinod și încă mai mult ne dezamăgește și considerăm că este inacceptabilă din punct de vedere eclesiologic justificarea adusă pentru această modificare de Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, la Sinaxa Ierarhilor Tronului de la Constantinopol, din 29 august 2015. Mai exact, în timp ce toți cei care au avut inițiativa și ideea Sinodului, care au promovat Sinodul și au luptat pentru el, credeau că va fi vorba de un Sinod Ecumenic, pe care l-au numit inițial Sfânt și Mare, întrucât caracterul ecumenic al unui Sinod este recunoscut ulterior de întregul Bisericii, totuși, Patriarhul Ecumenic, în această declarație a sa, răsturnând pe toți și pe toate, a spus că Sinodul nu este convocat ca ecumenic, că nu poate fi caracterizat ca ecumenic, pentru că nu participă la el și creștinii din Apus. A declarat ad literam: ”A doua observație asupra acestui subiect este precizarea asupra caracterului Sfântului și Marelui Sinod care urmează a fi convocat. Când acest Sinod a fost definit de Prima Conferință Panortodoxă Presinodală s-a evitat în mod conștient caracterizarea lui ca ecumenic, pentru motivul că nu sunt chemați să participe creștinii din Apus, așa cum se întâmpla totdeauna în Biserica veche la convocarea Sinoadelor Ecumenice”. Îți vine greu să crezi că declarația aceasta a fost rostită de buzele unui patriarh, chiar ale unui patriarh care, și înainte de a deveni patriarh, ca episcop, a participat activ la Comisiile și Conferințele Presinodale, iar pe unele dintre acestea chiar le-a prezidat. Nici o Conferință Presinodală nu a justificat caracterizarea Sinodului ca neecumenic pe motiv că sunt absenți creștinii din Apus. Este o părere personală eronată a Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, care se bazează pe propria sa eclesiologie personală, pe care a promovat-o și în alte cazuri, și care a fost criticată public în Grecia de mulți episcopi, clerici, monahi, profesori ai Facultăților de Teologie și simpli mireni, care au semnat cu miile și un memoriu [împotriva acesteia].
Din această declarație a Patriarhului Ecumenic rezultă că Biserica Ortodoxă nu este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este o Biserică deplină, ci una deficitară. Nu este în măsură să convoace singură un Sinod Ecumenic, pentru că reprezintă doar o parte a Bisericii; cealaltă parte lipsește, adică lipsesc creștinii Apusului, papistașii și protestanții, cărora, în felul acesta, li se recunoaște caracterul de Biserică. Introduce, de asemenea, o nouă abordare asupra confesiunilor, sugerând că îndepărtarea ereticilor vatămă unitatea Bisericii și sobornicitatea acesteia, că fără eretici Biserica nu este sobornicească și unitară și că Sfinții Părinți care i-au anatemizat și i-au îndepărtat pe eretici au greșit. În esență, este vorba de acceptarea teoriei protestante a ramurilor sau a teoriei eclesiologiei lărgite a Conciliului II Vatican despre caracterul bisericesc deplin și deficitar, care este o variațiune a celei dintâi.
În felul acesta se explică insistența constantă și susținută, pe toată durata pregătirii Sinodului, asupra subiectelor legate de relațiile noastre cu eterodocșii, pe care îi recunoaștem și îi numim biserici în afara Bisericii în virtutea unei înșelări eclesiologice foarte vădite. Nu îi mai numim erezii și eretici, așa cum i-au numit toate Sinoadele locale extinse de la Constantinopol din secolul al XIX-lea și, cu toate că nu înregistrăm în mod declarat subiectul acesta pentru dezbatere pe ordinea de zi a Sinodului, îi recunoaștem indirect [pe eretici] ca Biserici. Din textele Sinodului la care am reușit să avem acces reiese că ne îndreptăm către recunoașterea Botezului și a caracterului de Biserică a papistașilor și protestanților eretici.
Anularea caracterului ecumenic al Sinodului înlesnește și în alte privințe acțiunile inițiatorilor și colaboratorilor în acest demers. Dacă Sinodul acționează ca ecumenic, este obligat să recunoască cele două sinoade precedente, pe cel din secolul al IX-lea și respectiv din secolul al XIV-lea, considerate de către toți ca ecumenice, adică Sinodul al VIII-lea, care l-a avut în centru pe Fotie cel Mare, din 879, și Sinodul al IX-lea, care l-a avut în centru pe Sfântul Grigorie Palama, din 1351, care au condamnat ca erezie, primul, Filioque, iar cel de-al doilea, harul creat și, drept urmare, și papismul. Din acest motiv, propunerea Patriarhului Serbiei, Irineu, adresată întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe, de a se pune în discuție la Marele Sinod problema recunoașterii acestor două sinoade ca ecumenice, fapt care pune în dificultate Fanarul filopapistaș, urmează linia corectă, și în același timp este în acord cu întreaga istorie și răspunde așteptărilor pe care le avem cu toții de la Sinod.
Respingerea caracterului ecumenic al Sinodului permite, de asemenea, să nu fie convocați toți episcopii din toate bisericile, așa cum se proceda la toate Sinoadele Ecumenice, și în felul acesta este evitată probabilitatea ca unii episcopi mai tradiționaliști să se împotrivească unor eventuale hotărâri ale Sinodului, contrare Tradiției, sau ca o biserică locală să aibă mai multă putere în luarea deciziilor datorită numărului mai mare de episcopi. Toate acestea însă constituie interese omenești egoiste, străine de criteriile Duhului Sfânt, dar și de eclesiologia ortodoxă, care consideră că episcopul fiecărei eparhii, chiar și al celei mai mici, dimpreună cu turma sa, reprezintă o parte vie a Bisericii Sobornicești, în timp ce absența sa nu numai că vatămă deplinătatea Trupului lui Hristos, dar și face imposibilă exprimarea de către toți a conștiinței de membri ai Bisericii, conștiință de care se vede că se tem responsabilii cu pregătirea și convocarea Sinodului. Nu este justificată de nici un criteriu, nici pastoral, nici bisericesc, participarea a numai 24 de episcopi din fiecare biserică, fapt care lezează și egalitatea episcopilor, dar stârnește și semne de întrebare legate de criteriile de alegere a episcopilor care vor participa. Episcopii care nu vor participa și care constituie majoritatea în cele mai multe biserici autocefale au o responsabilitate și valoare episcopală mai mică? Cine cunoaște și cine va transmite Sinodului ideile, aprecierile și pozițiile turmelor lor? În ce fel episcopii care participă exprimă credința credincioșilor lor și a pliromei Bisericii. Și, în caz contrar, în ce mod practic se pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși, de către pliromă?
Încheind, se impune să ne exprimăm preocuparea și neliniștea față de rezultatele Sinodului, datorită faptului că lipsesc de pe ordinea de zi problemele arzătoare și urgente care creează dezbinări și schisme în Biserică, întrucât, chiar includerea unora dintre acestea pe ordinea de zi a Sinodului. Există însă și alte subiecte urgente și serioase asupra cărora se evită luarea de și modul cum au fost abordate până acum nu ne îndreptățesc să întrezărim soluționarea lor definitivă și canonică decizii, din cauza mentalității sincretiste și ecumeniste care predomină la nivelul conducerilor bisericești și a duhului secularizant. Iată, de pildă, cum sunt abordate două dintre subiectele la care ne-am referit și anterior, anume diaspora și calendarul și stabilirea datei Paștelui: câtă vreme pentru primul se oferă o soluție temporară și de tranziție prin așa-numitele adunările episcopale din diaspora și nu se respectă, de asemenea, principiul canonic și eclesiologic fundamental ca într-o cetate (oraș) să existe un singur episcop, în privința calendarului și a stabilirii datei Paștelui, în loc să se dorească depășirea pe orice cale a schismei pe care a provocat-o introducerea noului calendar fără o decizie panortodoxă, se va provoca acum o nouă schismă prin serbarea Paștelui în comun cu toată lumea neortodoxă, care a fost propusă și se promovează. Din fericire, Biserica Rusiei și alte biserici care țin vechiul calendar strămoșesc (iulian) au declarat categoric că nici nu vor trece la noul calendar, nici nu vor accepta punerea în discuție a sărbătoririi comune a Paștelui. În orice caz, schisma dureroasă și traumatică provocată de reforma calendaristică încă există, de aceea unele Biserici trebuie să dea dovadă de bărbăție și să recunoască greșeala introducerii precipitate și unilaterale a noului calendar, fără o decizie panortodoxă, și să revină la vechiul calendar, ca să se ajungă la unitatea liturgică. Altă cale nu există. Altfel, se fac răspunzători de schismă, care, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, este mai rea decât erezia și care, după cuvântul acestui mare Părinte, nu se poate spăla nici chiar cu sângele martiriului.
Menționăm și câteva dintre subiectele arzătoare și urgente de care ar trebui să se ocupe Sinodul. De pildă, panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios vatămă conștiințe și se răspândește tot mai mult printre clerici și mireni. În loc să condamne ecumenismul, Sinodul îl adoptă indirect și îi consolidează pozițiile, de altfel, se vede că acesta este și scopul principal al Sinodului, toate celelalte subiecte sunt pretexte și umplutură. Se va confirma oare, la nivel panortodox, pentru a se înlătura orice îndoială, că Biserica Ortodoxă condamnă ca erezii papismul și protestantismul? Se vor întrerupe Dialogurile Teologice care s-au dovedit a fi un eșec și pricinuitoare de vătămare? Ne vom retrage din ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, care de fapt este Consiliu Mondial al Ereziilor?
Ținând cont că datorită influenței ecumeniste existente, Sinoadele Locale au acceptat învățături eretice, se impune ca în hotărârile acestui sinod să nu existe nici un punct sau subpunct care să întărească în pachet toate hotărârile aprobate de Sinoadele Locale ale Bisericilor participante la Dialoguri, în care automat vor intra și cele care cad sub incidența Sfintelor Canoane și se află în contradicție cu consensul Sfinților Păriți, Predania Bisericească, Sinoade Ecumenice și Locale.
Un Sinod care ar promova comuniunea cu ereticii nu poate veni în continuitatea Sinoadelor Ortodoxe care i-au condamnat pe aceiași eretici. Ca acest Sinod să nu rămână cunoscut în istorie ca un nou sinod tâlhăresc, ar trebui să ia măsuri disciplinare (caterisiri, afurisiri), în conformitate cu Sfintele Canoane Apostolice, Ecumenice și Locale, împotriva celor care propagă ecumenismul sub toate formele sale, dat fiind că ecumenismul este o erezie eclesiologică, și să reafirme condamnarea ereziilor, care au fost deja condamnate la Sinoade Ecumenice și Locale și de Sfinții Părinți de-a lungul istoriei Bisericii prin hotărâri lipsite de echivoc și anateme. Pentru a fi acceptat acest sinod de către pliroma Bisericii (totalitatea membrilor Bisericii), se impune a se reafirma condamnarea următoarelor erezii, precum și a persoanelor care le susțin sau le-au susținut și încă nu s-au pocăit pentru acest lucru și de care noi ca membri ai bisericii ne disociem:

1) înșelarea conform căreia Ortodoxia ar fi doar o parte din Biserică,
2) înșelarea conform căreia toate confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una,
3) înșelarea conform căreia Biserica Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii de Biserici» care împreună ar forma Biserica cea Una,
4) înșelarea conform căreia unitatea Bisericii s-ar fi pierdut; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Una și Unică, deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus Hristos, iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință și prin supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei, atâta timp cât ierarhia păstrează unitatea de credință,
5) înșelarea conform căreia Biserica «ar fi divizată în confesiuni creștine» și noi ar trebui «să refacem unitatea Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică prin a accepta ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni (denominațiuni) credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelale Dogme ale Bisericii, inclusiv preoția sacramentală, icoana, Harul Necreat, cinstirea sfinților, etc.
6) înșelarea conform căreia ar exista o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința comună în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând să se înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea confesiunilor (unitate în diversitatea dogmelor și a tradițiilor).
7) înșelarea conform căreia ar fi suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor ca să faci parte din Biserică (Biserica fiind văzută ca o adunare a tuturor confesiunilor creștine),
8) înșelarea conform căreia Biserica Ortodoxă și adunarea romano-catolică (papo-filioquistă) ar fi «Biserici Surori» sau «cei doi plămâni ai Bisericii»,
9) înșelarea conform căreia între Biserica Ortodoxă și romano-catolicism (papo-filioquism) nu ar exista nici o diferență dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi Primatul Papal,
10) acordurile neortodoxe semnate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului intercreștin, dialog cu care suntem de acord atâta timp cât este facut pe baze ortodoxe, pentru a-i aduce pe eretici în Biserica Ortodoxă prin Taina Botezului, a Mirungerii și a Sfintei Împărtășanii,
11) acceptarea sinodală de către unele Biserici Ortodoxe locale a dialogului de la Chambesy, în care ereticii anticalcedonieni monofiziți, așa-zișii miafiziți, urmași ai ereziei lui Sever de Antiohia (Monofiziții/Miafiziții învăța că Hristos are, după Întrupare, o singură fire, compusă, şi nu două firi neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite într-o Persoană, fiecare fire având voința și energia ei. De asemenea, nu acceptă învățătura Sinoadelor IV, V, VI și VII Ecumenice, rămânând în rătăcire și în afara Bisericii.) sunt recunoscuți ca ortodocși și afirmarea că anatematizarea lor ar fi fost cauzată de o simplă neînțelegere terminologică, și că, prin urmare, nu ar exista nici o diferență dogmatică între Biserica Ortodoxă și grupările eretice monofizite (Copți, Armeni, Siro-iacobiți, malabarieni, Etiopieni).
12) acordul de la Balamand, în care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat un nou tip de uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor, acord care a fost respins de către reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale întruniți la Baltimore, în anul 2000.
13) înșelarea conform căreia Filioque (purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi doar o simplă neînțelegere terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei Treimi – dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos Întrupat ne-a descoperit-o (Ioan 15, 26).
14) așa-zisa «ridicare a anatemelor» asupra romano-catolicilor (papo-filioquiștilor), dar și asupra ereticilor monofiziți, monoteliți și monoenergiști, anateme date la Sinoadele Ecumenice; conform învățăturii ortodoxe, o anatemă dogmatică nu se poate ridica în mod magic, fără ca motivele anatematizării să fie înlăturate.
15) înșelarea conform căreia ar exista Har Mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești și că ar exista botez valid și Har lucrător al preoției în afara Ei (simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli și simpla rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează «tainele» ereticilor).
16) înșelarea conform căreia Sfinții Părinți nu mai pot fi azi în actualitate, erezie ce neagă prezența Duhului Sfânt în Părinții de la Sinoadele Ecumenice și, prin urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție divino-umană.
17) înșelarea care afirmă că nu putem cunoaște care sunt granițele Bisericii și erezia conform căreia toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută»; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credință (Dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice și anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) și o duce mai departe până la sfârșitul veacurilor, și anume Biserica Ortodoxă.
18) înșelarea conform căreia și ereticii ar fi încorporați într-un anume fel în Biserică.
19) ideea conform căreia numărul de credincioși ar fi criteriul Adevăratei Biserici; conform învățăturii ortodoxe criteriul Adevăratei Biserici este criteriul păstrării Adevărului Revelat în mod nealterat.
20) transformarea pogorământului (iconomiei) în Dogmă sau regulă; conform învățăturii ortodoxe, pogorământul este o derogare de la regula credinței, pentru neputințe omenești, în circumstante excepționale, având ca scop aducerea oamenilor la Dreapta Credință în ciuda piedicilor obiective. Pogorământul se aplică doar în cazuri de forță majoră, pentru atingerea unui scop bun în circumstanțe adverse. Pogorământul, prost înțeles, nu urmează rânduiala în absența unor circumstanțe excepționale, constituind, astfel, nu adaptare înțeleaptă ci sfidare a așezămintelor sfinte, ducând la nesocotirea Dreptei Credințe.
21) așa-numitele «căsătorii mixte» între ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot uni cele de neunit, condiția principală a Tainei Căsătoriei fiind ca cei doi soți să fie creștini ortodocși botezați. Taina Căsătoriei este Taina dragostei și a unirii în Dreapta Credință. Nu se poate acorda această Taină numai unui singur membru, celui ortodox. De aceea căsătoria mixtă este lovită de nulitate, și în același timp contituie rugăciune în comun cu eterodocșii.
22) negarea egalității Persoanelor Sfintei Treimi; conform învățăturii ortodoxe, Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut și Duhul Sfânt purces, arată modul de existentă al fiecărei Persoane, Ele fiind egale în slavă și cinste, posedând aceeași Ființă;
23) înșelarea conform căreia Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol ar fi fără-de-egal pornind de la erezia care neagă egalitatea persoanelor Sfintei Treimi,
24) înșelarea conform căreia celelalte confesiuni creștine ar fi biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate, și că Biserica ar cuprinde într-un fel toate confesiunile despărțite de Ea.
25) înșelarea conform căreia Dumnezeu Tatăl din creștinism este identic cu dumnezeul celorlalte religii monoteiste. (Vezi Ioan 8:19.)

”Dat fiind faptul că este vorba de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, se impune ca terminologia deciziilor să fie strict teologică și bisericească. Hotărârile trebuie să fie în acord cu întreaga Învățătură a Sinoadelor Ecumenice și a consensului Sfinților Părinți, care nu este una conservatoare, ci una tradițională, nu funcționează în virtutea inerției, ci se află într-o continuă mișcare, însă în interiorul gândirii teologice bisericești. Astfel, la întocmirea textelor va trebui să participe arhierei și teologi care să fie atenți la terminologia care se va folosi, așa încât, să nu se dea expresie unei teologii neoscolastice, existențialiste, postpatristice” și cu interpretare dublă, care nu este definită ca sens la Sfinții Părinți și în Predania Bisericească. ”Este știut că Părinții Bisericii la Sinoadele Ecumenice s-au luptat cu tărie și, prin însuflarea Sfântului Duh, au folosit terminologia adecvată («prin cuvântul succint și multa știință»), care să exprime credința ortodoxă în chip sigur și de Dumnezeu însuflat. Optarea pentru o terminologie eronată conduce la abaterea de la învățătura ortodoxă. Se impune o atenție deosebită în această privință și este nevoie de clerici capabili care să cunoască îndeajuns istoria și conținutul termenilor și al expresiilor”*.

Masoneria cunoaște de asemenea o mare răspândire și, cu toate că a fost condamnată ca incompatibilă cu credința creștină prin hotărâri ale bisericilor locale, nu s-a luat încă o hotărâre panortodoxă. Același lucru este valabil și pentru multe chestiuni de bioetică și deontologie medicală, care au legătură cu reproducerea asistată, transplanturile, moartea cerebrală, eutanasia, homeopatia, subiecte care provoacă disensiuni în rândul clericilor și teologilor. Trebuie combătută mai ales promovarea bine plănuită a homosexualității și deculpabilizarea acestui cumplit și prea rău păcat, precum și dezmembrarea și zdruncinarea din temelii a tainei de Dumnezeu așezate a căsătoriei și a familiei, precum și promovarea de către conducerile politice new-age-iste a incinerării morților, care lezează și profanează sacralitatea trupului uman și care, în

[1] Μαξίμου τοῦ Ὁμολογητοῦ, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ 12, PG 90, 148. [n.trad.]

trad. preot Matei Vulcanescu

sursa