Sfantul Fotie, nu Papei

Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: De ce nu răspunzi? Sfântul le spune: – Nici Iisus nu a scăpat de condamnare.

“Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim…Faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană“

“Spune viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte”.

1

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN KANDIOTIS
LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

Pe 19 ianuarie l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus „nu” papei. Astăzi se aude din nou un „nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.

***

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.
Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.
Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.
Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.
Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).

1Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.
Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.
Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.

***

1Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…
Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.
Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.
Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 7 spre 8.02.1986, vineri spre sâmbătă)

(traducere din elină: monahul Leontie)

sursa: cuvantulortodox

„Donaţia lui Constantin” şi „Decretalele”


Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la Patriarhul Fotie până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la Constantinopol în momentul depunerii  lui  Ignatie  şi  alegerii  lui  Fotie.  El  ştia  numai  că  profesorul  Fotie  era  laic  în momentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile pripite, aceste canoane nu erau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a trecut câteodată pe deasupra canoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în împrejurări de mare nevoie, precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt, hirotonia lui Fotie nu era fără precedente dintre cele mai venerabile. Însă Nicolae voia să fie arbitrul suprem în aceste lucruri. În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a folosit un document fals, alcătuit în cancelaria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în care Sfântul Constantin împăratul  (307-337),  Cel  întocmai  cu  Apostolii,  ar  fi  donat,  chipurile,  cetatea  Romei şi întregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).

Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene (57), care erau în cea mai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări autoritatea papală. Se susţinea că Donaţia lui Constantin, scrisă probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutul veacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin, botezul şi minunata tămăduire de lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de recunoştinţă, Constantin i-a dat Papei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei cu toate provinciile, districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene (58).”
fwtios2
Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut Decretalele lui Isidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene) (59),  în care se afirma că ar fi compilate de către un oarecare Isidor Mercator. Se spunea că documentul ar fi, chipurile, o culegere de hotărâri ale sinoadelor şi ale Papilor, de la Sfântul Clement Romanul (88-97) până în veacul al optulea. El acorda întreaga autoritate lumească şi bisericească Papilor Romei. Unele materiale erau autentice, dar cea mai mare parte erau contrafăcute. Decretalele îi arată pe Papi pretinzând autoritatea supremă încă de la început, îngăduind tuturor episcopilor să facă apel direct la Roma. Se limita autoritatea arhiepiscopilor, iar episcopii şi papii erau socotiţi liberi de orice control din partea stăpânirii lumeşti. Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele au fost folosite spre a întări pretenţiile papale. Se pretindea că fără Papa Romei nu se putea lua nici o hotărâre în Biserică.
Prin urmare, conform Papei Nicolae, fără Roma Creştinismul nici nu ar fi putut să existe.
Astfel, sprijinindu-se pe aceste documente, Papa Nicolae căuta să ia de la împăratul bizantin întreaga Italie de Sud, Sicilia şi întreaga Peninsulă Balcanică, dimpreună cu toate ţinuturile slave care abia începuseră a primi credinţa creştină de la Constantinopol.
Însă Nicolae avea să afle că, chiar dacă izbutise a supune un Apus neştiutor de carte, răsăritenii priveau cu dispreţ încercarea lui de a dobândi supremaţia asupra lor.
Note

57.  Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)

58. Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.

341

59.  Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai multe amănunte asupra Falselor Decretale:

„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica avea deja un Codex canonum, o colecţie de legi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadele continuară  opera  apostolilor,  iar  când  Biserica  s-a  bucurat  de  oarecare  linişte,  s-au  adunat  aceste  legi respectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă ele erau în greceşte în cea mai mare parte, se traduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit cel Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu o alta, după rugăminţile lui Iulian, administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorile papilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe cele ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima, Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia. Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care să fi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea. Isidor din Sevilla, la începutul secolului al şaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie cel Mic. El adăugă în ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau provinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a murit în 384 şi care a fost predecesorul lui Sirikie. Colecţia lui Isidor din Sevilla începe prin canoanele sinodului de la Niceea. El s-a slujit de vechea traducere, iar nu de acea a lui Dionisie cel Mic, pentru canoanele greceşti. Colecţia sa a fost puţin cunoscută, şi nu se întâlneşte în istorie decât în 785, însă desfigurată şi adăugată cu fraze intercalate de către un falsificator necunoscut, dându-şi titlul de Isidor Mercator. Această colecţie conţinea, pe lângă piesele colecţiei lui Isidor din Sevilla, nişte Decretale pe care le atribuia papilor celor dintâi trei secole. Mai mulţi erudiţi au vrut a face din Isidor Mercator un scriitor deosebit de Isidor din Sevilla. Alţii pretind că acesta din urmă adăugase la numele său, din smerenie, pe acela de Peccator, de unde s-ar fi făcut Mercator. Oricum ar fi, cei mai buni critici ultramontani [iezuiţi], precum şi galicani, convin că Decretatele, atribuite papilor celor dintâi secole în colecţia lui Isidor Mercator, sunt false. (…) Ultramontanii nu pot susţine făţiş aceste Decretale ca adevărate, căci s-a demonstrat până la evidenţă că ele au fost fabricate în parte din vechi canoane, amestecate cu câteva extrase din scrisorile papilor din secolele al patrulea şi al cincilea, în ele s-au regăsit pasaje întregi, mai ales din Sfântul Leon şi din Sfântul Grigorie cel Mare. Totul este inserat într-o limbă latină proastă, care chiar pentru cel mai slab erudit are toate caracterele stilului secolelor al optulea şi al nouălea. Colecţia lui Isidor Mercator a fost mai cu seamă răspândită de Riculf, arhiepiscop de Maienţa, care s-a suit pe acest scaun în 787; din cauza aceasta mai mulţi critici au pretins că colecţia apăruse mai întâi la Maienţa, şi chiar că Riculf i-ar fi autorul. Fost-au Falsele Decretale fabricate în Spania, în Germania, sau la Roma? Nu sunt decât probabilităţi în privinţa aceasta. Cele mai vechi copii ne spun că Ingelramn din Metz a fost acela care a adus colecţia la Roma cu ocazia unui proces susţinut acolo în 785; însă alte copii ne spun că papa Adrian a fost cel care, cu această ocazie, remise lui Ingelramn colecţia, la 19 Septembrie 785. Sigur este că la Roma se găseşte cea dintâi menţiune despre dânsa. Cu toate acestea, Adrian ştia că ele erau false, fiindcă cu zece ani mai înainte el dăduse lui Carol cel Mare o colecţie de canoane, care nu era alta decât cea a lui Dionisie cel Mic. Falsele Decretate fură atât de bine răspândite în Apus, încât ele fură primite pretutindeni, şi cu deosebire la Roma, ca autentice. (…) Toţi ştiu că de la căderea Imperiului Roman cea mai mare parte din popoarele occidentale fură esenţial modificate prin invazia unor noi popoare; că Biserica s-a resimţit profund de această schimbare; că studiile fură părăsite şi că din secolul al şaptelea cea mai de plâns ignoranţă a domnit în Bisericile Apusene. Episcopii Romei începură de pe atunci a se amesteca direct în guvernământul Bisericilor particulare, ce se găseau adeseori în mâinile unor cuceritori de abia creştini. Ei trimiseră misionari pentru a lucra la convertirea popoarelor cotropitoare; şi aceşti misionari, ca sfântul Bonifatie din Maienţa, păstrau papilor carii îi trimiseseră simţămintele unor discipoli către învăţătorii lor. Bisericile nou întemeiate de ei rămâneau credincioase acestor simţăminte. N-ar fi deci nicidecum de mirare ca fabricatorul Falselor Decretate să se fi găsit la Maienţa sau în împrejurimi: el a compus această operă cu nişte fragmente din Sinoade şi din Părinţi, şi a adăugat dispoziţii care se găsesc în perfectă armonie cu uzul scaunului Romei la finele secolului al optulea şi pe care i le-a inspirat Roma. Această coincidenţă, unită cu ignoranţa ce domnea atunci, explică deja îndeajuns felul cum Falsele Decretale putură fi admise fără reclamaţie- scaunul Romei uzând de toată influenţa sa pentru a le răspândi. Fiindcă cea mai mare parte din Biserici erau obişnuite de două secole a simţi autoritatea episcopilor Romei, ele primiră fără a le controla nişte documente ce păreau a nu fi decât consacrarea acestei autorităţi. Falsele Decretale nu creară deci nicidecum un drept nou pentru Bisericile Apusene; ele veniră numai a sprijini regimul care, graţie dezordinilor sociale, fu creat de papii înşişi. (Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.

273-276.) [Vezi şi ediţia electronică disponibilă în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net ]
Extras din VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL MARE – Patriarhul Constantinopolei, Ediţie electronică – APOLOGETICUM, 2006.sursa

Există doar o singură Biserică a lui Hristos



Sfântul Fotie cel Mare

         Cea mai bună comuniune este comuniunea în Credinţa şi în dragostea cea adevărată… Nu există nimic mai minunat decît Adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, dreptcredincioşii creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie să păzeşti toate fără nici o excepţie şi, mai presus de toate, cele ale Credinţei.

          Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat de moarte… Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi să le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorătoare neglijenţă.
Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (sec.X)
(Epistola I către papa Nicolae)

                               SURSA

Sfântul Fotie cel Mare – Despre erezia catolicilor, „Filioque”

„Afară de josnicele greşale de care am făcut pomenire, apusenii s-au silit a încălca prin tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez, care a fost întărit de toate Soboarele a Toată Lumea şi are putere nebiruită. O, diavolească născocire! Slujindu-se de un grai nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl – pricină a Fiului şi a Sfântului Duh; apoi Fiul – pricină a aceluiaşi Duh? Aceasta înseamnă a despica principiul cel unu într-o îndoită Dumnezeire, înseamnă a înjosi theologia creştină până la basmele ellinilor şi a batjocori Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu. Dar cum ar putea purcede Sfântul Duh şi de la Fiul la fel ca şi de la Tatăl? Dacă purcederea pe care o are de la Tatăl este desăvârşită şi deplină – precum şi este, fiindca El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – ce anume este purcederea de la Fiul, si care ii este scopul?”
„Latinii îl fac pe Fiul mai mare decât Duhul, căci Îl socotesc [pe Fiul] un principiu, aşezându-l în chip necinstitor mai aproape de Tatăl. Aducând un îndoit principiu în Sfânta Treime, aşa cum şi fac, latinii aduc atingere Fiului; căci făcându-L obârşie a ceea ce avea obârşie, Îl fac netrebuitor ca obârşie. De asemenea ei despart Duhul Sfânt în două părţi: una de la Tatăl şi una de la Fiul. În Sfânta Treime, care este unită într-o unime nedespărţită, toate trei ipostasurile sunt neştirbite. Însă dacă Fiul ajută la purcederea Duhului, fiimea este atinsă şi ipostaticitatea vătămată.” (…)
„După învăţătura Filioque este cu neputinţă a vedea pentru ce Duhul Sfânt nu ar putea fi numit nepot! Că de vreme ce Tată este obârşia Fiului, Carele este a doua obârşie a Duhului, atunci Tatăl este atât obârşia nemijlocită cât şi cea mijlocită a Duhului Sfânt!
Arătând deci aici numai în scurt cugetarea cea latinească, voiu lăsa înfăţişarea ei amănunţită şi lepădarea ei până când ne vom afla adunaţi în sobor. (…)”
Sursa: “Stâlpii ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu Egumenul, Sfântul Grigorie Palama”
Editura Egumeniţa

                        ☆ ☆ ☆


Sursa

SFANTUL FOTIE MARTURISITORUL – stalpul credintei drepte si plinitorul pacii lui Hristos in valtoarea tulburarilor bisericesti si lumesti

(sursa-)

Sfantul Fotie Marturisitorul este unul din sfintii despre care marturiile nu abunda, cel putin in spatiul autohton ortodox. Nici macar nu este trecut in calendarul editat de patriarhie (cum nu stim sa fi fost nici in cele precedente). A fost indelung batjocorit in scrierile apusene. Observam ca pana si intr-una din cartuliile aparute mai recent, despre el, din care am reluat si noi cateva fragmente, preocuparea autorului pare a fi cumva sa gaseasca motive intemeiate in a rasufla usurat ca Sfantul Fotie este perceput drept onorabil si de catre unii catolici.
Cum sa il intelegem noi, in aceste conditii, pe Sfantul Fotie? Sfantul Fotie Marturisitorul a repetat experienta Sfintilor Parinti ai Bisericii Sobornicesti si Apostolesti. Intocmai ca Sfintii nostri Parinti – Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, si, mai tarziu, ca Grigorie Palama si Marcul Eugenicul – Sf. Fotie a pastorit turma cea cuvantoare in vremuri de mari tulburari atat in cat si asupra Bisericii si a imperiului bizantin. Pe toate acestea le-a biruit pentru ca, precum Sfintii Parinti, a stat cu frica intru Adevar, pazindu-L, marturisindu-L si traindu-L indiferent de consecintele nefaste care s-au abatut asupra lui, fiind, astfel, gata sa isi puna sufletul pentru turma.
Intocmai ca Sfintii Parinti, el pastoreste Biserica intr-un moment in care se zguduie din toate incheieturile, datorita intrigilor din interior, a inovatiilor eretice introduse in dogmele credintei precum si datorita pretentiilor pur si simplu statale emise din ceea ce fusese altadata Scaunul Romei.
Intr-adevar, de aceasta data, daunatoarele inovatii nu mai apartineau unor ereziarhi care, prin intrigi de tot felul, incercau sa indeparteze prin orice mijloace pe drept-credinciosii arhierei si sa capteze de partea lor diverse partide din jurul imparatilor, sau chiar pe imparati, cum se intampla pe vremea lui Arie. Ereziile erau promovate de insisi episcopii (papii) Romei, care aveau o putere si o influenta deja enorme. Apusul se afla sub controlul lor. Poate tocmai datorita acestei puteri imense, papii Romei, mai ales Nicolae I, care a incercat in tot chipul sa scape de Sf. Fotie, s-au lepadat de pastorirea duhovniceasca si au alunecat in dorinta de stapanire. Astfel, au ajuns promotori ai inovatiilor si au cautat, ca un stat sau putere imperiala oarecare, sa isi extinda stapanirea si asupra Rasaritului. Cu aceasta grava anomalie si ratacire a avut de-a face patriarhul Fotie, in conditiile in care imperiul bizantin era macinat de intrigi interne, iar Biserica din rasarit era si ea mult slabita de rivalitatile din interior. Intelepciunea si discernamantul Sf. Fotie au amanat, practic, ruperea Romei de Biserica. In fata continuelor atacuri si pericole, Sf. Fotie a intruchipat pacea lui Hristos, pacea cea adevarata, care nu face compromis cu minciuna, nici nu cedeaza in fata fortei – este pacea pe care o aduce marturisirea.
Sa intelegem din viata Sfantului ca, desi foarte educat si cultivat, ca si Sfintii Parinti Capadocieni, sau, mai tarziu, ca Sf. Grigorie Palama, aceasta invatatura a fost primita cu discernamant si pusa in slujba adevarului de credinta. Sa intelegem ca familia buna in care s-a nascut (buna in ambele sensuri – si ca prestigiu social, dar si ca marturie de credinta, unchiul sau fiind un marturisitor pe vremea prigoanei iconoclastilor) nu i-a fost piedica in a parasi preocuparile lumesti si in a se darui cu totul ravnei celei dumnezeiesti. Sa intelegem, iarasi, ca a fost pus patriarh impotriva vointei sale, intr-un moment de mare tulburare in Biserica dar si pe plan politic, si ca, practic, acceptarea arhieriei echivala aproape cu o condamnare. La urma urmei, de ce sa fi parasit Sfantul linistea scolii in care era profesor, bucuria ce era adusa de cartile pe care le iubea, pentru a fi varat pana peste cap in tot felul de intrigi care sfarseau ori cu exilul, ori cu temnita, ori cu asasinatul? Desi numirea lui fusese fortata de oarecare om de stat puternic al Imperiului, cu toate acestea, Sfantul Fotie il mustra fara ezitare si cu multa durere pe puternicul Bardas, atunci cand acesta ii reprima brutal pe oponentii sai. De altfel, prima depunere a sa din scaunul patriarhal se va datora mustrarii aduse imparatului Vasile I: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”.
In fata provocarilor venite dinspre Roma, care era sub influenta unor papi tot mai doritori de putere lumeasca, si care il contestau vehement, Sfantul Fotie a ales sa fie indelung rabdator. Dar cand Roma a inceput o adevarata “cruciada”, parasind teritoriile sale si ajungand taman in Bulgaria, Sfantul Fotie cel Mare devine un aparator si marturisitor al dreptei credinte. Deoarece, dincolo de abuzurile canonice savarsite de Roma, noii cruciati aduceau cu ei drept invatatura de credinta inovatii transformate in dogma – cea mai grava fiind adaosul Filioque.
Sfantul Fotie, drept “rasplata” pentru slujirea sa si pentru pastrarea dreptei credinte, a fost depus de doua ori, anatemizat, exilat, lipsit de carti, pe toate intampinandu-le insa cu pacea si durerea inimii. In fata acuzatorilor sai adunati intr-un sinod mincinos, alege sa taca.
<<Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: “Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: “De ce nu răspunzi?” Sfântul le spune “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.>>
Astfel, intelegem ca in momentele in care Biserica era zguduita de Portile Iadului, Sfantul Fotie cel Mare a fost Stalpul de neclinitit al acesteia

0206photios.constantinople.jpg

CAPITOLUL VI Primul episcopat
Rana pe care insolentul Bardas a deschis-o în trupul Bisericii nu s-a vindecat uşor. In ciuda alegerii celui mai bun om din Bizanţ, Fotie, în scaunul episcopal al capitalei, în ciuda liniştii aparente, criza nu trecuse. Ignatie observa evenimentele în tăcere. Când adepţii lui, episcopi şi călugări, au cerut ca patriarhul nou numit să nu-şi exprime părerile proprii, ci să fie doar un organ executiv al episcopului depus Ignatie şi al lor, şi când au văzut reacţia venită mai ales de la palat, s-au răzgândit. La două luni după hirotonirea lui Fotie, episcopii ignatieni extremişti s-au adunat în biserica Sf. Irina. L-au proclamat ca patriarh legitim pe Ignatie şi au renunţat la supunerea faţă de Fotie, privându-l de dreptul de a sluji ca episcop (859). Situaţia era extrem de gravă. Deşi în trecut mulţi episcopi distinşi şi personalităţi importante din Constantinopol îi ceruseră lui Ignatie să-şi înainteze demisia pentru ca dificila problemă canonică a alegerii lui Fotie să poată fi rezolvată, Ignatie a refuzat categoric. Sunt numeroşi specialişti care acceptă ipoteza că Ignatie a demisionat, dar mulţi alţii au păreri diferite; în orice caz, problema dificil de explicat pentru specialişti este schimbarea bruscă a episcopilor ignatieni. Profesorul Dvornik este de părere că „motivul acestei acţiuni îl putea constitui interpretarea diferită a caracterului garanţiilor date de Fotie celor cinci conducători ai grupului ignatian“. Cu siguranţă, toate aceste evenimente îi erau cunoscute lui Ignatie şi aveau aprobarea lui. Ignatie nu putea îngădui nedreptatea care i se făcuse. Nu avea puterea spirituală pentru a urma exemplul Sf. Ioan Gură de Aur. Astfel, prin modul lui de a acţiona, a contribuit la deteriorarea situaţiei. Când s-a văzut în faţa unei asemenea revolte a episcopilor ignatieni, Fotie a fost nevoit să ia măsurile necesare. Acum putem găsi justificarea reacţiilor lui Fotie şi refuzul lui de a accepta rangul de patriarh. El prevăzuse evenimentele viitoare, de aceea respinsese insistent numirea. Din acest moment viaţa lui Fotie va fi o nesfârşită luptă. El a convocat un sinod care s-a întrunit mai întâi în biserica Sfinţii Apostoli (859) iar apoi în biserica palatului Vlaherne. La cererea lui Bardas şi pentru a pune capăt problemei privind demisia lui Ignatie, sinodul a hotărât că numirea lui Ignatie nu era legală, întrucât nu fusese ales de un sinod, ci numit de împărăteasa Teodora. Prin urmare, întregul episcopat al lui Ignatie era ilegal. Bineînţeles, episcopii ignatieni, călugării şi populaţia aflată sub influenţa călugărilor au protestat împotriva sinodului fotian. In acel moment Bardas şi-a scos la iveală toată furia faţă de protestatari. Fotie a protestat în mod repetat împotriva cruzimii lui Bardas faţă de cler şi de populaţie. A întâlnit însă ostilitate în ambele părţi. Lui Bardas îi reuşise deja ceea ce voia să realizeze, şi anume să îndrepte ura ignatienilor împotriva altei persoane. Astfel, împinşi de situaţia şi de atmosfera creată, ignatienii nu luptau împotriva lui Bardas, ci împotriva Bisericii însăşi. Plin de indignare faţă de violenţa lui Bardas, şi luând decizia de a părăsi scaunul episcopal dacă situaţia avea să se menţină aceeaşi, Fotie i-a scris în acel moment lui Bardas:
„Am ştiut foarte bine, chiar înainte de experienţa episcopatului, că nu sunt vrednic de demnitatea episcopală sau de munca pastorală. De aceea eram neliniştit, căci m-au silit şi m-au adus cu forţa la această treaptă arhierească. De m-ar fi răpit moartea înainte de a fi fost ales… Eram mâhnit amarnic din această pricină. Am plâns… Eram indignat, am făcut orice în afară de a mă învoi cu ei, cei care m-au ales şi m-au forţat; şi i-am implorat să ia de la mine această cupă plină cu multe şi felurite griji şi ispite. Acum, după aceste întâmplări, chiar cele petrecute mă învaţă şi îmi mustră nevrednicia. Şi frică nu am pentru ceea ce s-a petrecut deja; şi suspin, şi sunt uluit de cele ce au venit deja asupra mea. Pentru că atunci când văd preoţi, oricine ar fi ei, suferind cu toţii laolaltă pentru o greşeală, fiind bătuţi, confiscându-li-se averea şi pătimind umilinţe, smulgându-li-se limba (Izbăveşte-ne, o, Doamne, de păcatele noastre!), cum aş putea să nu-i numesc mai fericiţi decât mine pe cei care au murit? Cum aş putea să nu văd în povara pe care au pus-o asupra mea o mustrare pentru păcatele mele?”
Şi după ce protestează împotriva altor violenţe săvârşite de Bardas, Fotie îşi încheie scrisoarea:
„Aceste lucruri vi le-am scris cu lacrimi însângerate, în ce vă priveşte, aceasta este, aşadar, ultima scrisoare pe care o veţi primi de la mine. Scriu aceste lucruri avându-L martor pe Dumnezeu. Dacă în ciuda rugăminţilor mele aveţi intenţia de a mă ignora…, nici nu o să vă mai scriu, nici nu o să vă mai împovărez; voi renunţa la episcopie şi voi plânge pentru păcatele mele.”
Aceste rânduri ale lui Fotie ne permit să apreciem just evlavia sa faţă de Dumnezeu, blândeţea inimii mişcate de suferinţa duşmanilor, dar şi altruismul care l-a făcut să-şi pună viaţa în pericol înfruntându-l pe iritabilul, atotputernicul şi crudul Bardas. După protestul lui Fotie persecuţiile nu au încetat cu totul, dar prin acţiunile sale au fost cel puţin îmblânzite. La cererea lui Fotie, i s-a permis lui Ignatie, care fusese mutat din Insula Terebinthos în Insula Mitilene, să se întoarcă la Constantinopol, iar averea i-a fost înapoiată, încă o dată s-au făcut eforturi pentru a-l convinge să-l recunoască pe Fotie ca succesorul lui legitim, dar a fost în zadar. Ignatie nu s-a lăsat convins. Problema cerea deci o rezolvare mai complexă şi mai eficientă. Conducerea împreună cu Fotie au decis aşadar convocarea unui nou sinod, pentru ca recunoaşterea lui Fotie să poată ieşi triumfătoare şi, astfel, să-şi poată exercita fără piedici slujirea episcopală. Pentru ca hotărârile sinodului să aibă mai multă valoare s-a hotărât invitarea patriarhilor răsăriteni (din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) şi a patriarhului Apusului, papa Nicolae I.
In scrisoarea de instalare adresată patriarhilor răsăriteni şi papei, Fotie relata evenimentele care au avut loc la Constantinopol şi accentua mai ales faptul că a acceptat să fie ales şi ridicat la rangul de patriarh sub mari presiuni. Din cauza conflictelor din Constantinopol, Fotie nu i-a putut trimie o astfel de scrisoare papei Nicolae I mai înainte de anul 860. în acelaşi timp, se urmărea indirect participarea unor reprezentanţi ai Bisericii Apusene la sinodul convocat la Constantinopol. Acest sinod trebuia să rezolve problemele cu privire la Fotie şi la Ignatie şi să ia în discuţie, de asemenea, subiectul noii condamnări a iconoclasmului şi a altor erezii recente. Scrisoarea împăratului Mihail al III-lea către papă conţinea şi ea aceleaşi menţiuni.
Nicolae I era un om ambiţios şi însetat de putere, având drept scop al vieţii extinderea autorităţii Bisericii Romei peste întreaga lume. Acesta este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi papi ai Evului Mediu timpuriu, iar creşterea autorităţii papale în cursul secolelor următoare este legată pentru totdeauna de acţiunile acestui mare papă, ale cărui scrieri despre caracterul sublim al instituţiei papale au avut o influenţă fără precedent asupra canoniştilor şi teologilor Bisericii Apusene din Evul Mediu. El a reuşit să aducă toţi ierarhii apuseni sub ascultare absolută faţă de el şi a zdrobit toate tendinţele spre autonomie din puternica Biserică Francă.”
Aşadar, unei astfel de persoane i-au trimis scrisori Fotie şi împăratul Mihail al III-lea. Nicolae I, sprijinindu-se pe puterea pe care reuşise să o obţină în Apus, a văzut aici un prilej favorabil, din moment ce aştepta de ceva timp să intervină în Răsărit şi să aplice şi acolo imperialismul lui ecleziastic. Visul său de a-şi impune voinţa în Răsărit nu era însă un lucru uşor. Dorinţa de a face din Biserica Răsăriteană servitoarea stăpânirii lui asupra lumii a eşuat, o dată ce Răsăritul nu se afla la acelaşi nivel spiritual cu lumea occidentală. Din cauza inculturii, Apusul se supusese de mult pretenţiilor papale. Răsăritul însă, fiind leagănul şi matca civilizaţiei şi a creştinismului, a respins cu mult dispreţ născocirile de ultimă oră şi deformările aduse creştinismului de Biserica Romei, după cum vom vedea mai târziu. Astfel, socotind că a sosit ocazia potrivită pentru a interveni în treburile bisericeşti din Răsărit, Nicolae I i-a trimis la sinodul convocat la Constantinopol, ca reprezentanţi ai săi, pe episcopii Rodoald de Porto şi Zaharia de Anagni. Delegaţia papală avea instrucţiuni să analizeze problema lui Fotie. Dacă constatau că totul se desfăşurase în conformitate cu canoanele, aveau să îl recunoască pe Fotie ca patriarh legitim, cu condiţia ca Iliria şi sudul Italiei să fie înapoiate Romei. Aceste regiuni aparţinuseră Romei înainte de 733, când împăratul Leon al III-lea Isaurul le-a trecut sub jurisdicţia Bisericii Constantinopolului. La sinodul de la Constantinopol (861), Fotie a fost declarat nevinovat, iar Ignatie condamnat. Delegaţia Romei a recunoscut legalitatea lui Fotie fără a impune condiţia lui Nicolae, ca Iliria şi sudul Italiei să-i fie înapoiate. Să observăm că, într-o epistolă trimisă lui Fotie înainte de examinarea cazului, Nicolae îl numea „episcopul Constantinopolului” şi slăvea pe Dumnezeu pentru credinţa dreaptă a lui Fotie şi pentru onestitatea caracterului său. Acest fapt dovedeşte că papa era interesat să obţină Iliria şi sudul Italiei şi nu să pună la îndoială legitimitatea lui Fotie. După încheierea lucrărilor sinodului, care poartă ciudatul nume de sinodul „I-II” (Prima-secunda), reprezentanţii papali Rodoald şi Zaharia s-au întors la Roma şi i-au făcut cunoscute lui Nicolae rezultatele sinodului. In plus, un trimis al împăratului i-a adus lui Nicolae actele sinodului, precum şi scrisori de la împăratul Mihail al III-lea şi de la Fotie.
Epistola lui Fotie a devenit celebră prin ideile pe care le cuprinde. Fotie se dovedeşte a fi un excepţional interpret al gândirii patristice vii, un arhitect al unităţii creştine viitoare, un distins ierarh şi un neasemuit următor al lui Hristos, un om capabil să găsească baze solide şi neclintite pentru fundamentarea şi promovarea creştinismului. El afirmă aici că la temelia unităţii creştine trebuie să stea dogmele fundamentale ale credinţei şi nu punctele secundare şi neesenţiale asupra cărora creştinii pot avea păreri diferite. Astfel de elemente, în opinia marelui patriarh Fotie, sunt acelea care au fost create de temperamentul diferit al fiecărei naţiuni, limbi, în general de tradiţiile diferite. Astfel, căsătoria sau celibatul preoţilor, obiceiul clericilor de a se bărbieri sau nu, un anumit fel sau altul de rugăciuni şi posturi etc., toate acestea nu ar trebui să fie un semn al dezbinării între creştini. Printre altele, Fotie afirmă următoarele:
„Nimic nu este mai cinstit şi mai preţios decât dragostea. Aceasta este părerea tuturor, fiind confirmată şi de Sfintele Scripturi. Prin ea, cele despărţite se unesc, devin strâns legate, unindu-se mereu tot mai strâns. Ea închide toate căile spre revolte şi conflicte interne; pentru că «dragostea nu gândeşte răul, îndelung rabdă, toate le nădăjduieşte, toate le îndură» şi, conform Sf. Pavel, «nu cade niciodată». Ea împacă slujitorii vinovaţi cu stăpânii lor, scoţând în evidenţă firea lor asemănătoare şi diminuând astfel vina. îi învaţă pe slujitori să îndure cu blândeţe mânia stăpânilor şi îi consolează pentru inegalitatea stării lor prin exemplul celor care au suferit la fel ca ei. îmblânzeşte mânia părinţilor împotriva copiilor şi a murmurelor acestora. Face din dragostea părintească o armă puternică ce vine în ajutorul lor, prevenind în familie acele certuri de care natura se cutremură. Opreşte cu uşurinţă neînţelegerile dintre prieteni şi îi convinge să-şi reia cu bunăvoinţă relaţiile prieteneşti. Cât despre cei care au aceleaşi gânduri despre Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, deşi distanţa îi separă şi nu se văd niciodată, ea îi uneşte şi îi identifică nevăzut şi face din ei prieteni adevăraţi. Şi dacă din întâmplare unul din ei ar ridica acuzaţii nechibzuite împotriva celuilalt, ea înlătură răul, aşază lucrurile pe calea cea bună şi pecetluieşte legătura unirii…
Această dragoste este cea care m-a făcut să îndur fără greutate învinuirile slobozite asupra mea, sfinţite părinte, ca pe nişte săgeţi; cea care m-a împiedicat să consider cuvintele sfinţiei voastre ca provenind din mânie sau dintr-un suflet capabil de insulte şi duşmănii; cea care, dimpotrivă, m-a făcut să le privesc ca pe o dovadă a unei afecţiuni care nu se poate ascunde şi a unui zel scrupulos pentru disciplina bisericească, o dovadă a râvnei de a vedea totul făcut corect. Fiindcă, din moment ce dragostea nu ne va permite să considerăm nedrept nici măcar răul, cum ne va permite să numim nedrept orice alt lucru? O astfel de natură are dragostea, încât va socoti ca un bine intenţionat chiar ceea ce ne aduce suferinţă. Dar, de vreme ce nu există nici un motiv ca adevărul să nu fie spus între fraţi, sau între părinţi şi copii (fiindcă ce este mai cinstit decât adevărul?), daţi-mi voie să vorbesc şi să vă scriu cu deplină libertate, nu din dorinţa de a vă contrazice, ci cu scopul de a mă dezvinovăţi…
Am auzit spunându-mi-se: «Oamenii nu ar fi trebuit să vă nedreptăţească.» Se spune aşa despre cei care m-au nedreptăţit: «Nu trebuiau să vă forţeze.» Principiul este minunat; dar cine merită învinuirile sfinţiei voastre dacă nu cei care m-au forţat? Cine ar trebui compătimiţi, dacă nu cei care au fost forţaţi? Dacă cineva i-ar lăsa în pace pe cei care au făcut presiuni cu scopul de a lovi în cei care le-au suferit, m-aş fi putut aştepta ca dreptatea sfinţiei voastre să îi condamne. Se spune că au fost încălcate canoanele Bisericii pentru că am fost ridicat de la treapta de laic la cea mai înaltă slujire preoţească. Dar cine le-a încălcat? Cel care a aplicat forţa sau cel care a fost silit prin forţă, împotriva voinţei lui? «Ar fi trebuit să rezistaţi!» Cât de mult? Am rezistat chiar mai mult decât trebuia. Dacă nu m-aş fi temut să nu stârnesc furtuni încă şi mai mari, aş fi rezistat chiar până la moarte. Care sunt însă aceste canoane despre care se spune că au fost încălcate? Canoane pe care Biserica Constantinopolului nu le-a primit niciodată până astăzi. Canoanele nu pot fi încălcate decât atunci când trebuie respectate; însă, din moment ce nu le-am primit, a nu le respecta nu poate constitui un păcat. Am vorbit destul – chiar mai mult decât ar fi trebuit; nu vreau nici să mă apăr, nici să mă justific. Cum aş dori să mă apăr, când singurul lucru pe care îl vreau este să fiu izbăvit din furtună şi uşurat de povara ce mă doboară? Atât de mult am râvnit eu la acest scaun şi atât de mult ţin să-l păstrez… «Dar dacă scaunul episcopal este o povară pentru voi acum, la început nu a fost aşa.» L-am luat împotriva voinţei mele, şi împotriva voinţei mele rămân în el. Dovadă este faptul că am fost forţat de la început; că am vrut de la început, ca şi astăzi, să îl părăsesc. Şi deşi a trebuit să mi se scrie unele lucruri politicoase, era imposibil să mi se scrie cu amabilitate şi să fiu lăudat. Am primit cu bucurie toate câte mi s-au spus, mulţumind lui Dumnezeu care conduce Biserica. Mi s-a spus: «Aţi fost luat dintre mireni; aceasta nu este o faptă lăudabilă; de aceea suntem nehotărâţi şi am amânat consimţământul nostru până după întoarcerea apocrisiarhilor noştri.» Ar fi fost mai bine să spuneţi:
«Nu ne vom da deloc consimţământul; nu aprobăm; nu acceptăm şi nu o vom face niciodată». Cel care s-a oferit pentru acest scaun, care a cumpărat episcopia, cel care nu a primit niciodată un vot cinstit este un om josnic în toate privinţele. «Renunţaţi la episcopie şi la slujirea de păstor.» Dacă cineva mi-ar fi scris aceste lucruri, ar fi făcut-o într-un mod agreabil, oricât era de greşit. Dar era necesar ca omul care suferise atât de mult preluând episcopia să sufere din nou când o părăseşte? Ca omul care a fost împins cu forţa la acea slujire să fie scos din ea cu o violenţă încă şi mai mare? Cel care are astfel de simţăminte, astfel de gânduri, trebuie să se frământe prea puţin ca să respingă calomniile prin care vor să îl lipsească de scaunul episcopal. Destul însă asupra acestui subiect…”
Papa Nicolae I, care se considera împărat al întregii lumi, nu a dat atenţie ideilor ecumenice creştine ale Bisericii Răsăritene, interpretate cel mai bine, în acel moment, de Fotie. Când a fost informat că nu i-au fost îndeplinite condiţiile, Nicolae s-a mâniat teribil, iar mânia lui a căzut mai întâi asupra reprezentanţilor săi, pe care i-a excomunicat. A convocat apoi un sinod latin (863) şi l-a excomunicat pe Fotie pe baza acuzaţiei că fusese înscăunat patriarh în mod necanonic. L-a excomunicat şi pe episcopul Grigorie Asbestas, care a jucat rolul principal la hirotonirea lui Fotie. L-a ameninţat de asemenea pe Fotie că, în cazul în care nu se va conforma hotărârilor sinodului de la Roma, va rămâne excomunicat până pe patul de moarte. Nicolae credea că are în faţă împăraţi inculţi ai Apusului sau episcopi latini jucărie, care tremurau în faţa excomunicărilor lui. Nu înţelesese că adversarul său era adevărata tradiţie a opt secole de creştinism, tradiţie pe care Fotie o deţinea pe deplin şi al cărei apărător era. In plus, Nicolae I nu s-a oprit aici. A trimis scrisori împăratului Mihail al III-lea şi lui Fotie, atacându-l violent pe Fotie şi nemainumindu-l episcop, ci doar un „om foarte învăţat”. Le-a scris de asemenea şi patriarhilor răsăriteni. In toate scrisorile lui, Nicolae I îşi declara pretenţiile, în mod deschis, şi nu îl recunoştea nici pe Fotie, nici excomunicarea lui Ignatie. Împăratul Mihail al III-lea a răspuns atunci papei, spunându-i că hotărârile lui nu aveau valabilitate, de vreme ce nimeni nu îl desemnase pe el şi sinodul lui ca judecători. în răspunsul către Mihail al III-lea, papa Nicolae I îşi reafirma pretenţiile pe un ton şi mai categoric. El îşi întemeia aceste pretenţii pe binecunoscutele documente false (donaţia lui Constantin şi decretele pseudo-isidoriene) şi pe interpretarea papală a cunoscutelor pasaje din Noul Testament (Matei 16,18 etc.). Nicolae cerea ca Fotie şi Ignatie să fie trimişi la Roma pentru a fi judecaţi de el. Este foarte clar că în acest moment Biserica Răsăriteană s-a simţit grav jignită de acţiunile papale fără precedent. In ciuda celor petrecute, Fotie nu a cedat mâniei şi nu a răspuns. A considerat că singura cale eficientă de păstrare a unităţii dintre Răsărit şi Apus este tăcerea, ştiind foarte bine că scrisorile şi cuvintele lui vor fi zadarnice. Nici împăratul nu a continuat corespondenţa.
Cu toate dificultăţile provenite din interiorul şi din afara Bisericii, episcopatul lui Fotie a dat roade deosebit de bogate. Mai ales după recunoaşterea lui de către Sinodul I-II din 861, Fotie s-a dedicat cu râvnă reorganizării vieţii bisericeşti. Ca om înţelept, a observat că în Răsărit creştinismul era în pericol din cauza numeroşilor necreştini aflaţi la est, la nord şi la sud. Era necesar ca slavii şi bulgarii care locuiau în Peninsula Balcanică de multă vreme să fie creştinaţi şi să devină cu orice preţ prieteni ai Bizanţului. Se înţelesese corect că Peninsula Balcanică era centrul nervos al vieţii Imperiului Bizantin. Era, aşadar, de neconceput să se dea libertate de acţiune oricărei alte puteri politice sau ecleziastice care ar fi dorit să intre în această zonă. Astfel, în 863, au ajuns în Moravia misionarii greci, sub conducerea fraţilor tesaloniceni Chiril-Constantin şi Metodie, trimişi de Fotie şi de împărat. Prin colaborarea regelui Ratislav, misionarii au propovăduit cu succes credinţa creştină. Ca misiunea lor să fie mai bine primită, au predicat în limba slavonă. Alfabetul slavon a fost inventat de ei pentru a face posibilă traducerea Bibliei şi a cărţilor liturgice în limba slavonă. Misionarii greci nu au avut ca scop schimbarea conştiinţei etnice a locuitorilor, ci creştinarea lor. Ca urmare a succesului misiunii bizantine în Moravia, regele Boris I al Bulgariei şi-a exprimat dorinţa de a adopta creştinismul, în 864 el a fost botezat şi a primit numele de Mihail. I-a fost naş împăratul bizantin Mihail al III-lea. Misiunea greacă era deci liberă să lucreze în mijlocul poporului bulgar. Se păstrează una dintre scrisorile trimise de Fotie regelui proaspăt botezat. In această scrisoare el îi înfăţişează regelui datoriile lui ca stăpânilor creştin.
Putem întrezări aici admirabilele aptitudini pastorale ale lui Fotie. Printre altele, el scrie:
„Maiestatea voastră şi iubitul meu fiu, unele haruri oferă bunuri mărunte şi trecătoare. Dar acelea care ajută la îmbunătăţirea sufletului omenesc sunt adevăratele haruri, pentru că aduc sufletului câştiguri mari şi nepieritoare. Cel mai important dintre harurile de început este cunoaşterea corectă a curatei şi neprihănitei noastre credinţe creştine şi împărtăşirea cu Tainele Bisericii. Cu ajutorul acestora ne-am pregătit călătoria către Dumnezeirea între-it-Una şi către realitatea de neînţeles în esenţa ei pentru raţiunea umană, care este cauza tuturor lucrurilor… Acest adevărat conducător nu se îngrijeşte doar de mântuirea lui, ci arată aceeaşi grijă şi prevedere şi pentru poporul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. El cheamă poporul şi îl călăuzeşte la desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu. Te rog, nu îmi trăda aşteptările, ci, de-a lungul întregii tale vieţi, purtarea să-ţi fie în acord cu credinţa… Dumnezeu ne îndeamnă să oferim ca roade virtuţile noastre şi nu să necinstim credinţa prin faptele noastre. Şi noi te îndemnăm deci şi te sfătuim să-ţi împodobeşti credinţa cu virtuţi şi să-ţi cultivi virtuţile prin credinţă, ca să poată deveni mai strălucitoare. Conducătorul trebuie să arate multă cucernicie în toate faptele sale şi decenţă în obiceiuri. Trebuie să te rogi doar lui Dumnezeu. Trebuie să veghezi asupra alunecărilor limbii, pentru că în multe cazuri câteva cuvinte au făcut multă stricăciune şi uneori au pus în pericol însăşi viaţa. Trebuie să eviţi calomniatorii şi reclamanţii… Nu-ţi face prieteni cu uşurinţă. Iar când începi prietenii, trebuie să-i alegi numai pe cei cu caracterul nobil. Nu căuta să auzi lucruri plăcute de la prietenii tăi, ci numai adevărul. Trebuie să-ţi conduci cetăţenii bazându-te nu pe putere, ci pe dragostea lor… Răutatea este o boală gravă pentru orice suflet, dar este şi mai gravă pentru un conducător… Ai fi cel mai bun judecător al celorlalţi dacă, atunci când ţi-ai cerceta propriile fapte, ai înfăţişa conştiinţei tale un bilanţ al lor şi ai găsi căi de îndreptare a greşelilor tale… Trebuie să-ţi aminteşti mereu orice bine pe care ţi-l fac alţii şi să uiţi repede orice lucru bun pe care îl faci tu însuţi. Fericirea supuşilor arată înţelepciunea şi dreptatea stăpânirii. Aceste puţine cuvinte din multele pe care am vrut să ţi le scriu, o, copil adevărat şi nobil, căruia i-am dat naştere în chinuri spirituale, trebuie să le socoteşti ca un legământ dumnezeiesc şi ca modele autentice de virtute. Mă rog ca tu să te dai pildă vie de purtare dreaptă şi neprihănită, după voia lui Dumnezeu. Fă aceasta pentru mine: să devii un exemplu, un model de evlavie şi de orice altă virtute, nu numai pentru supuşii tăi, dar şi pentru urmaşul tău, o pildă pentru întreaga omenire şi un imbold puternic spre orice lucru nobil şi bun”.
Creştinismul răsăritean al secolului al IX-lea găsise în persoana lui Fotie un păstor şi un dascăl autentic, capabil să înveţe corect adevărul evanghelic. Lumina credinţei creştine a strălucit, aşadar, biruitoare în Imperiul Bizantin. După anul 860, ruşii au ajuns la Bosfor, ameninţând să cucerească Constantinopolul. Distrugerile provocate de ei au fost uriaşe.
Locuitorii Constantinopolului erau îngroziţi. S-au adunat împreună în cetate, fiind pregătiţi să lupte până la moarte. In acest moment critic pentru capitală, Fotie a fost de partea populaţiei. Asemenea predecesorului său, Sf. Ioan Gură de Aur, care a ţinut faimoasele predici „despre statui” pentru a consola populaţia Antiohiei, Fotie a predicat cetăţenilor Constantinopolului. Prin lucrarea lui, locuitorii au fost încurajaţi şi întăriţi. Acest prim contact al ruşilor cu bizantinii a avut totuşi, după câţiva ani, urmări foarte importante. Patriarhul Fotie a încercat şi a reuşit să convertească la creştinism poporul rus. Misionarii lui Fotie activau de asemenea în mai multe zone din jurul Mării Caspice şi al Mării Negre, unde locuiau populaţii de origine turcă şi de alte origini. Aceste populaţii erau khazarii, alanii etc. Misiunea a avut foarte mare succes în acele regiuni. După cum am văzut, misionarii greci propovăduiau în Bulgaria şi Moravia cu foarte bune rezultate. Imperialismul papal al lui Nicolae I nu putea tolera însă strălucirea mereu în creştere a scaunului episcopal al noii Rome şi influenţa pe care o exercita asupra altor naţiuni. Refuzul Răsăritului de a se supune Romei l-a iritat foarte tare. In ciuda hotărârilor sale şi ale sinodului latin, întregul Răsărit l-a recunoscut pe Fotie ca patriarh legitim.[…]
Relaţiile deja tensionate dintre Răsărit şi Apus au început să se deterioreze acum din cauza problemei bulgare. Regele bulgar Boris I (Mihail) dorea să întemeieze o Biserică bulgară independentă, în timp ce Fotie intenţiona să trimită doar misionari. Din moment ce nu i-a trimis un patriarh sau un mitropolit, Mihail s-a întors către franci şi către Roma, cerându-le să-i împlinească dorinţa de avea o Biserică independentă. Mai mult, el a cerut părerea Romei în legătură cu diferite probleme religioase şi morale (866). O astfel de ocazie era tocmai ceea ce îşi dorea Nicolae. Imediat i-a trimis în Bulgaria pe episcopii Fortunatus şi Paul, însoţiţi de alţi misionari. Ei aduceau scrisori ale lui Nicolae, ce cuprindeau răspunsuri la întrebările lui Boris. Misionarii latini au introdus apoi în Bulgaria obiceiuri latine, criticând aspru practicile bisericeşti bizantine. Venise deci vremea confruntării dintre Răsărit şi Apus, din moment ce, după cum am afirmat mai sus, Peninsula Balcanică reprezenta o problemă de viaţă şi de moarte pentru creştinismul răsăritean. Fotie a luat întreaga răspundere asupra sa. Tăcerea lui nu a dat roade. A fost considerată de papalitate mai curând o dovadă de slăbiciune. Având dreptatea de partea lui, Fotie a căutat şi a găsit armele potrivite pentru a-şi înfrunta adversarul şi a înlătura pericolul venit din acea direcţie. El a înţeles că apărarea Răsăritului nu ar reuşi dacă în lupta împotriva invaziei papale în Peninsula Balcanică s-ar baza numai pe canoane. De aceea, a mutat apărarea în zona dogmelor şi a Sfintei Tradiţii. Chiar latinii i-au dat această ocazie, întrucât i-au învăţat pe bulgarii de curând convertiţi să-i urască pe clericii căsătoriţi, să postească sâmbăta, practica săvârşirii Sfintei Taine a Mirungerii numai de către episcopi, reducerea Postului Paştelui la o săptămână etc.; în plus, i-au învăţat că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul (Filioque). Aceasta era o învăţătură necunoscută până atunci în Biserică. Fotie a trimis imediat o enciclică patriarhilor răsăriteni, îndemnându-i să ia parte la lupta împotriva denaturării egoiste de către Roma a adevăratei învăţături a Evangheliei şi a Tradiţiei.
Printre altele, Fotie afirma în această celebră scrisoare:
„Oameni lipsiţi de evlavie şi respingători, iviţi din întuneric (veniţi din Apus), s-au năpustit asupra celor de curând convertiţi şi asupra naţiunii de curând aşezate, întocmai ca un fulger, sau ca un cutremur, sau ca o revărsare de grindină, sau, ca să mă exprim mai bine, ca un nemilos mistreţ singuratic. După ce au sfâşiat cu picioarele şi cu dinţii via cea iubită, sădită de curând de Dumnezeu, adică prin purtarea lor ruşinoasă şi prin stricarea dogmelor (lucru obişnuit pentru ei), au adus-o la ruină. Căci au lucrat cu viclenie pentru a-i corupe şi pentru a-i despărţi în taină de adevăratele şi neprihănitele dogme şi de credinţa curată creştinească”.
Pretenţiile de primat ale papei, acţiunile jignitoare ale lui Nicolae I şi ale sinodului său îndreptate împotriva Bisericii Răsăritene, problema invaziei papale în Bulgaria şi noua învăţătură despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul au devenit fundamentul şi motivaţia convocării unui sinod la Constantinopol. Astfel, reprezentanţi din Răsărit s-au adunat la Constantinopol în 867. O sursă ne informează că actele acestui sinod au fost semnate de o mie de membri. Sinodul l-a excomunicat pe Nicolae I şi a condamnat practicile bisericeşti latine şi noua învăţătură a Romei despre Duhul Sfânt introdusă în Bulgaria. Mai mult, i se cerea împăratului apusean Ludovic al II-lea să intervină şi să-l demită pe Nicolae. Nicolae I a murit însă în acelaşi an, fără a afla hotărârile sinodului.

CAPITOLUL VII Prima depunere şi exilul


0206photios.constantinople.jpg

In timp ce lucrurile luau o astfel de întorsătură, Nicolae I dispărând de pe scena luptei dintre Răsărit şi Apus, în Constantinopol aveau loc noi schimbări politice. Vasile I Macedoneanul, care fusese până atunci co-imperator cu Mihail al III-lea, îl asasinase pe Bardas, unchiul lui Mihail. L-a ucis apoi pe Mihail al III-lea, binefăcătorul său, şi a luat în propriile mâini conducerea statului (septembrie 867). Pentru a câştiga mulţimile, dar mai ales cercurile tradiţionaliste (zeloţii), care erau împotriva lui Fotie, şi pentru a obţine favoarea Romei – întrucât Roma era în vremea aceea atotputernică în Apus – Vasile I l-a detronat pe Fotie şi l-a ridicat în scaunul patriarhal pe Ignatie. Ca să confere legalitate actelor sale, a hotărât convocarea unui nou sinod, în acest scop, el i-a scris papei Hadrian al II-lea, succesorul lui Nicolae I, cerându-i reprezentanţi. Hadrian al II-lea i-a trimis ca reprezentanţi pe episcopii Donatus şi Ştefan şi pe diaconul lui, Marinus. Hadrian îl condamnase deja pe Fotie şi sinodul ţinut la Constantinopol în 867. Noul sinod (869-870), considerat de romanocatolici al VIII-lea Sinod Ecumenic, l-a condamnat pe Fotie şi i-a achitat pe Ignatie şi pe Nicolae I. Şi la acest sinod dezideratul papal cu privire la înapoierea Iliriei şi a Bulgariei a rămas nesatisfăcut. După cum am afirmat mai sus, regele bulgar Boris I (Mihail) îi solicitase lui Nicolae I crearea unei Biserici Bulgare independente (866). Dorinţa nu i-a fost însă împlinită. În momentul întrunirii sinodului de la Constantinopol (869-870), a sosit acolo şi delegaţia bulgară, cerând sinodului să i se comunice de care Biserică aparţine nou-întemeiata Biserică Bulgară. In ciuda protestului delegaţiei papale, sinodul a declarat că Biserica Bulgară ţine de Biserica Constantinopolului. Ignatie l-a trimis apoi în Bulgaria ca mitropolit pe Iosif, un episcop grec. Observăm deci că în problema Iliriei şi a Bulgariei atât sinodul lui Fotie, cât şi cel al lui Ignatie au urmat aceeaşi linie. Deşi la sinodul ignatian (869-870) au participat doar o sută zece episcopi, în timp ce la sinodul lui Fotie din 867 au fost prezenţi o mie, o dată depus, Fotie nu a vrut să adopte o atitudine de opoziţie, tulburând astfel Biserica. A luat drumul exilului amar. De acolo nu le-a trimis adepţilor săi nici o scrisoare, pentru a nu stârni acte de fanatism, ci i-a sfătuit să îndure cele întâmplate fără proteste şi fără murmure. […] Delegaţia papală şi ignatienii, pe de altă parte, au citit tare în sinod (869-870) anateme nemiloase la adresa lui. Anatemele rostite de delegaţia papală au fost următoarele: Politicianului şi uzurpatorului Fotie – anatema. Laicului şi oratorului public Fotie – anatema. Novicelui şi tiranului Fotie – anatema. Schismaticului şi condamnatului Fotie anatema. Infidelului şi paricidului Fotie – anatema. Făuritorului de minciuni – anatema. Plăsmuitorului de dogme corupte – anatema. Noului Maxim Cinicul – anatema. Noului Dioscoros – anatema. Noului Iuda – anatema.
Prin întreaga lui conduită, patriarhul Fotie şi-a dovedit marea nobleţe, bunătatea, răbdarea, blândeţea şi distincţia caracterului său. Era mare în cuvinte, dar şi în fapte, plin de dragoste faţă de prieteni şi de răbdare faţă de maliţioşii şi fanaticii lui duşmani. Când cutremurele au zguduit capitala, mulţi au crezut că sunt trimise de Dumnezeu. Fotie nu a folosit acest eveniment în avantajul său, cum făcuseră mai înainte ignatienii. El îi scria diaconului Grigorie, unul dintre adepţii săi: „Cine suntem noi, cu toate că am trecut prin atâtea suferinţe de neînchipuit, ca să stârnim în aşa măsură mânia lui Dumnezeu asupra unui oraş cu o populaţie atât de mare?… Vă rog, sfinţia voastră, să nu gândiţi un asemenea lucru.”
In timpul exilului, deşi îi lipseau toate, mai ales mult îndrăgitele cărţi care îi puteau aduce nemăsurată alinare, Fotie nu a rămas inactiv. A scris lucrarea Discurs asupra reînvierii maniheismului, alcătuită din patru cărţi. Printre cele mai frumoase opere ale sale se numără Amfilohia, o „colecţie de lucrări în care sunt analizate subiecte scripturistice”. Această operă a fost începută în exil şi terminată mai târziu. A corectat de asemenea lucrările pe care i le trimiteau studenţii lui, adăugând observaţiile necesare. In timpul amarelor zile de persecuţie, Fotie a rămas deci un dascăl şi un păstor spiritual. Purtarea paşnică şi demnă a lui Fotie a câştigat curând respectul şi preţuirea societăţii creştine. Cei mai fanatici duşmani au fost impresionaţi de virtutea şi nobleţea creştină a sufletului său. O atât de rară personalitate nu a rămas pentru mult timp în obscuritate şi exil. Chiar împăratul Vasile I a recunoscut nedreptatea, şi a anulat decizia sa cu privire la exilul lui Fotie. El a dispus aşadar ca Fotie să se întoarcă la Constantinopol şi să se ocupe de educaţia copiilor săi. După întoarcere, Fotie şi-a continuat şi activitatea de profesor la şcoala superioară de la Magnaura. A uitat toate nedreptăţile care i se făcuseră, şi-a deschis inima, şi ia cerut lui Ignatie împăcarea. Liniştea şi propăşirea Bisericii erau cea dintâi datorie a lui. Ignatie, fiind un om moral şi o mare personalitate, în ciuda caracterului irascibil, a dat şi el dovadă de înţelegere şi a acceptat împăcarea. In acest fel, cei doi mari oameni – pe care Biserica Ortodoxă îi recunoaşte ca sfinţi, cinstindu-i -, uitând nedreptăţile din trecut, s-au decis să lucreze împreună pentru binele Bisericii. După ce s-au împăcat, între ei s-a înfiripat o asemenea colaborare şi dragoste, încât deseori Ignatie îi cerea sfatul lui Fotie. Cel din urmă scrie despre această nouă prietenie:
„Am încercat orice cale pentru reaşezarea şi sporirea păcii. Amândoi am căzut în genunchi şi ne-am cerut iertare unul altuia pentru orice ofensă adusă. Mai târziu, când el a căzut bolnav şi a cerut să mă vadă, l-am vizitat; nu o dată sau de două ori, ci frecvent, făcând tot ceea ce puteam pentru a-i uşura suferinţa. Şi dacă îi putem aduce vreo consolare prin cuvinte, i-am oferit şi această alinare”.
În privinţa relaţiilor dintre Răsărit şi Apus, în timpul episcopatului lui Ignatie situaţia nu a fost cu nimic mai bună decât în vremea lui Fotie. Când a fost informat despre hotărârile sinodului din 869-870, şi anume despre afilierea Bulgariei la Biserica Constantinopolului, papa Hadrian al II-lea i-a scris împăratului Vasile I şi lui Ignatie, protestând împotriva acestei decizii. Ignatie a intrat în conflict cu succesorul lui Hadrian, Ioan al VIII-lea, din cauza aceleiaşi probleme, el rămânând fidel sinodului din 869-870 în privinţa jurisdicţiei bisericeşti asupra Bulgariei. După cum am văzut mai sus, Ignatie a trimis în Bulgaria un episcop grec, misionarii latini fiind expulzaţi (870). Din cauza acestei atitudini a lui Ignatie, Roma nu a fost deloc mai mulţumită cu el decât fusese cu Fotie. În plus, consolidarea puterii Imperiului Bizantin în Sicilia şi în sudul Italiei, care s-a realizat mai întâi prin încheierea unei alianţe cu împăratul apusean Ludovic al II-lea, apoi prin eliminarea arabilor din sudul Italiei şi, în al treilea rând, prin eliminarea arabilor din sudul Italiei şi a piraţilor slavi din Marea Adriatică, a determinat Roma să-şi schimbe politica în privinţa Răsăritului. Când împăratul Vasile I a hotărât să reexamineze într-un sinod problema lui Fotie, Ioan a arătat bunăvoinţă şi a trimis la Constantinopol pe episcopii Paul de Ancona şi Eugenius de Ostia. Ajungând acolo, aceştia au văzut că situaţia era cu totul nouă. Ignatie murise (877 sau 878), iar Fotie se afla deja pe scaunul episcopal, fiind confirmat de cererile şi rugăminţile poporului.

                         ☆

0206photios.constantinople.jpg

CAPITOLUL VIII Al doilea episcopat

Revenind în scaunul pariarhal, Fotie a dorit să lucreze din nou pentru pacea Bisericii. In colaborare cu stăpânirea, a convocat în anul 879 un sinod la Constantinopol, în biserica Hagia Sofia. Aproape patru sute de episcopi au participat la acest sinod. Intrucât delegaţia papală sosită de curând în capitală nu era autorizată de papă pentru a participa la sinod, Ioan al VIII-lea a fost invitat oficial de împărat şi de Fotie. Ioan a trimis ca reprezentant al său pe cardinalul Petru, care avea să se alăture celorlalţi doi episcopi ai Romei aflaţi la Constantinopol. Delegaţia Romei avea autorizaţia lui Ioan să îl recunoască pe Fotie. Recunoaşterea se făcea însă doar în baza concepţiei papale despre primat. Ioan al VIII-lea îşi exprima ideile despre primat în scrisorile prezentate de delegaţia sa la Constantinopol. Aceste pretenţii papale nu au fost deloc acceptate de răsăriteni. Ca atare, scrisorile papei au fost traduse în greacă, fiind omise însă toate enunţurile cu privire la ideile respective, în sinod au fost introduse în noua lor formă. Papa recunoştea în aceste scrisori legalitatea lui Fotie ca patriarh, condamna sinoadele precedente din Roma şi Constantinopol, care se pronunţaseră împotriva lui Fotie, şi le solicita tuturor recunoaşterea lui ca patriarh şi supunerea faţă de el. Ioan scria:
„Primiţi pe Fotie, minunatul şi cucernicul ierarh al lui Dumnezeu şi patriarhul, fratele nostru împreună preot care este de aceeaşi menire şi are aceeaşi parte şi aceeaşi moştenire ca şi Biserica Romei. Primiţi-l nu numai pentru virtutea sa, dar şi pentru ca defăimările să poată fi scoase dintre noi, şi pentru ca pacea şi iubirea lui Dumnezeu să fie sădite în mijlocul nostru. Primiţi-l fără ezitări sau îndoieli, cu dragoste şi încredere. Şi lepădaţi orice otravă a răului, vicleniei, făţărniciei şi îndoielii, primiţi-l la fel cum l-a primit Biserica Romei. Căci după cum am aflat de la majoritatea dintre voi, acest om este împodobit cu multe virtuţi dumnezeieşti, adică cu înţelepciune şi prevedere în cele omeneşti şi dumnezeieşti, ca şi cu orice altă virtute lucrătoare şi osârdie, care au făcut din el un slujitor vrednic al lui Dumnezeu. Nu am găsit cu dreptate ca un asemenea om să rămână nefolositor şi inactiv; ci, fiind ridicat la înalta treaptă a Bisericii voastre şi strălucind din nou, să săvârşească încă o dată faptele lui obişnuite, care sunt plăcute lui Dumnezeu, preoţilor şi ierarhilor”.
Fotie nu a fost impresionat de cuvintele de proslăvire ale papei la adresa lui, nelăsându-se influenţat de ceea ce scria Ioan despre primat. Până la armă a şters din scrisori toate referirile la primat. El respecta înainte de toate adevărul tradiţional al Bisericii. Ca atare, sinodul din 879-880 nu a devenit un organ al papalităţii, adică o adunare în care papa să-şi pronunţe deciziile. Prezidat de Fotie şi constând în discuţii libere, sinodul a decis independent de voinţa papei. Prin urmare, Fotie a fost achitat, iar solicitarea latinilor în legătură cu Iliria si Bulgaria a fost încă o dată ignorată. In plus, condiţia papei pentru recunoaşterea lui Fotie indică obligaţia acestuia de a-şi cere iertare pentru evenimentele petrecute – nu a fost acceptată, din moment ce Fotie nu se considera responsabil pentru trecut. Pentru a reda atmosfera acelui sinod şi impresiile episcopilor participanţi, cităm următorul fragment din actele sinodului:
«Cum şi-a reluat locul patriarhul Fotie?» «Prin consimţământul celor trei patriarhi, la cererea împăratului, sau mai degrabă cedând presiunilor făcute asupra lui şi rugăminţilor întregii Biserici a Constantinopolului», a răspuns sinodul. «Cum?», a întrebat Petru (cardinalul), «de nu a existat nici o presiune din partea lui Fotie? Nu s-a purtat tiranic?» «Din contră», a răspuns sinodul, «totul s-a făcut cu blândeţe şi în linişte.» «Slavă Domnului!», a exclamat Petru”.
După întrebările lui Petru, Fotie s-a exprimat cu aceste cuvinte:
„Vă spun înaintea lui Dumnezeu că nu mi-am dorit niciodată acest scaun; majoritatea celor prezenţi aici ştiu bine acest lucru. Prima dată l-am acceptat împotriva voinţei mele, vărsând multe lacrimi, după ce m-am împotrivit mult timp, şi ca urmare a presiunilor copleşitoare ale împăratului care stăpânea atunci, dar cu consimţământul episcopilor şi al preoţilor, care îşi dăduseră semnăturile fără ştirea mea”.
Fotie a fost întrerupt atunci de membrii sinodului, care au strigat: „Ştim acestea cu toţii, fie iin proprie experienţă, fie din mărturia altora care ne-au spus.” „Dumnezeu a îngăduit să fiu alungat”, a continuat Fotie. Nu am căutat să mă întorc. Niciodată nu am stârnit tulburări. Am rămas în linişte, mulţumind lui Dumnezeu, supunându-mă judecăţilor Lui, fără a supăra pe împărat, fără a spera sau a dori să fiu reînscăunat. Dumnezeu, care lucrează minuni, a atins inima împăratului, nu pentru mine, ci pentru poporul Său; am fost chemat din exil. Cât timp a trăit însă Ignatie, cel de sfântă amintire, nu m-am putut duce să-mi reiau locul, în ciuda îndemnurilor şi a rugăminţilor pe care mulţi mi le-au adresat în acest sens.” „Este adevărat”, a exclamat sinodul. „Am hotărât”, a continuat Fotie, „să adâncesc pacea dintre mine şi Ignatie în orice chip. Ne vedeam la palat… îmi recomanda pe cei care îi erau cei mai dragi, iar eu purtam grijă de ei. După moartea lui Ignatie, împăratul m-a rugat public şi în mod personal. A venit el însuşi să mă vadă şi să mă îndemne să mă supun dorinţelor episcopilor şi preoţilor. Am cedat în faţa unei schimbări atât de miraculoase, ca să nu mă împotrivesc lui Dumnezeu.” „Aşa este”, a spus sinodul. Din actele sinodului reiese clar că întreaga Biserică era de partea lui Fotie. Era în perioada sa de glorie şi triumf.
În ciuda hotărârilor sinodului, care a adus pace în Biserica Răsăriteană şi unificare între creştinismul răsăritean şi cel apusean, în scurtă vreme au apărut din Apus noi probleme. Când a fost informat că ideile privind primatul papal nu au fost acceptate, papa Ioan al VIIIlea a fost cuprins de mânie. El a protestat împotriva modificărilor aduse scrisorilor lui în traducerea greacă. Totuşi, a recunoscut hotărârile sinodului. A refuzat să accepte numai deciziile cu privire la problema Iliriei şi a Bulgariei şi a continuat să solicite revenirea acestor două ţări sub jurisdicţia sa. Mai târziu, acest sinod al unităţii a fost dat uitării de canoniştii occidentali. Sinodul anti-fotian din 869-870 a fost considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic. Acest sinod a fost condamnat de fapt de cel din 879-880. Această eroare tragică o întâlnim în continuare în Biserica Romano-Catolică. In ciuda existenţei unor lucrări excepţionale ale unor istorici romano-catolici precum F. Dvornik; sinodul condamnat din 869 este considerat valabil şi ecumenic.
După sinodul din 879-880, fiind în perioada de apogeu a puterii sale, Fotie s-a putut consacra total reorganizării Bisericii. El a făcut din Biserică un izvor de mare putere spirituală pentru toate activităţile omeneşti. Activitatea predicatorială şi cea filantropică au ocupat primul loc. Studiile sale, redactarea de lucrări noi şi instruirea celor care iubeau cultura nu au fost trecute cu vederea. Acum îşi putea trimite lumina pretutindeni. Conform lui F. Dvornik, relaţiile lui Fotie cu Biserica Romei în anii următori ai episcopatului său au fost normale. Părerea lui Dvornik nu reflectă totuşi realitatea, o dată ce informaţiile păstrate, considerate de el fictive, vorbesc clar despre provocarea venită din partea Romei. Credem că atmosfera era de aşa natură, încât între Fotie şi Roma nu putea exista armonie şi o colaborare paşnică, din moment ce poziţia lui Fotie cu privire la ideile papale despre primat era fundamental în contradicţie cu concepţia Romei. Desigur, papa Ioan al VIII-lea a arătat înţelegere şi nu a rupt legăturile Romei cu Biserica Răsăriteană, în ciuda faptului că Iliria şi Bulgaria nu îi fuseseră înapoiate. Urmaşul lui, Marinus (882), care a fost reprezentant papal la sinodul din 869 şi a fost persecutat de împăratul Vasile I din cauza purtării sale ostile din timpul sinodului, l-a condamnat pe Fotie şi a acordat din nou valabilitate sinodului din 869. După moartea lui Marinus, succesorul lui, Hadrian al III-lea (884), a adoptat o atitudine moderată. Urmaşul lui Hadrian, Ştefan al V-lea, a fost plin de aroganţă, ca şi Nicolae şi Marinus, şi a reabilitat sinodul din 869. El i-a trimis împăratului Vasile I şi o scrisoare, în care se exprima foarte defavorabil în legătură cu Fotie. Scrisoarea papei nu a fost însă primită de Vasile, ci de succesorul acestuia, Leon cel înţelept. (886).

CAPITOLUL IX A doua depunere şi moartea


Anul 886 a fost pentru Fotie un an al nenorocirii. A început cu moartea împăratului Vasile I, în cel de-al şaptezeci şi patrulea an al vieţii lui. Tronul imperial a fost ocupat de Leon, unul dintre foştii studenţi ai lui Fotie. După ce a arătat multă ingratitudine faţă de fostul său profesor, l-a demis şi a ridicat la treapta patriarhală pe fratele lui în vârstă de şaisprezece ani, Ştefan, care fusese botezat de Fotie. Istoricii vorbesc despre diferite motive ale acestei acţiuni a lui Leon. Unii afirmă că Leon îl ura pe profesorul său. Alţii susţin că nu putea îngădui strălucirea spirituală a lui Fotie, despre care credea că îi va umbri propria personalitate. După ce a fost demis, Fotie a luat pentru a doua oară drumul durerosului exil. Şi-a petrecut ultimele zile studiind şi scriind, într-o mănăstire a armenilor a cărei amplasare exactă rămâne încă necunoscută. A murit în jurul anului 891, departe de zgomotul şi de tulburările acestei lumi. Biserica Ortodoxă Răsăriteană l-a numărat curând printre sfinţii ei. Pomenirea lui se face în fiecare an la 6 februarie.

Din imnele zilei de prăznuire a Sfântului Fotie cel Mare
Stihiră Glasul al 4-lea:
Ca pe un viteaz între mucenici cu cântări de Dumnezeu insuflate să lăudăm pe marele Fotie cel cu nume sfânt, unealta cea întru tot lăudată a harului lui Dumnezeu, psaltirea cea dumnezeiască a Mângâietorului, stâlpul neclintit şi prea-minunat al sfintei credinţe, viteazul luptător şi apărător al ortodocşilor, marele dascăl şi ierarh, preafericitul vestitor al adevăratei învăţături, sceptrul şi lauda Bisericii lui Dumnezeu.
Cu un glas toţi dreptslăvitorii să prăznuiască cu sfinte şi cinstite cântări, lăudând pe fericitul Fotie cel preastrălucit, marele luminător a toată lumea, propovăduitorul cel fierbinte şi vestitul ierarh al Bisericii, omul cel preaales al lui Dumnezeu, dumnezeiescul episcop, înţeleptul păstor şi cârmuitor al turmei lui Hristos Dumnezeu, strălucitul păstor al Constantinopolului, primul în cinste între patriarhi.
Printr-o nelegiuită poruncă, o, Sfinte, fost-ai smuls de lângă turma ta credincioasă, şi ai suferit cumplit pentru neprihănita credinţă, o, strălucitule ierarh, preaslă-vite, Sfinte Fotie cel cu nume mare, temelie tare a Bisericii, stâlp neclintit al evlaviei. Pentru aceasta, cu osârdie te cinstim pe tine, cunoscătorule al tainelor şi învăţătorule iscusit în dogmele Ortodoxiei şi propovăduitor mult vestit al harului şi al adevărului.
Slavă: Glasul al 4-lea
Veniţi toţi credincioşii, cu evlavie să lăudăm pe preaminunatul Fotie, ierarhul şi prietenul Domnului. Căci plin de învăţătura apostolică fiind, şi locaş al Sfântului Duh prin viaţa lui cinstită arătându-se, prin învăţătura sa a alungat lupii departe de staulul Bisericii de obşte. Vestind prea limpede credinţa Ortodoxă, stâlp şi apărător al evlaviei s-a arătat. De vreme ce după moarte stă încă mai aproape de Hristos, neîncetat mijloceşte pentru sufletele noastre.


La Litie Glasul 1

Veseleşte-te în Domnul, cetatea lui Constantin, dimpreună cu toată cetatea, ostrovul şi ţinutul, la aleasa pomenire a păstorului nostru al tuturor, dascălul şi luminătorul Bisericii de obşte, Fotie cel de trei ori fericit; căci în viaţa aceasta mult s-a luptat pentru credinţa Evangheliei, surpând trufia ereziei, nimicind orice greşeală şi osândind nelegiuita adăugire la Crez. Pentru aceea, în ceruri se bucură acum de aleasă răsplătire pentru ostenelile lui şi mijloceşte neîncetat către Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Glasul al 2-lea

Omule al lui Dumnezeu, slugă credincioasă, preot al Domnului, om al osârdiei, vas ales, stâlp şi temelie a Bisericii, moştenitor al împărăţiei, cela ce eşti întocmai cu apostolii, mărturisitor şi apărător al învăţăturii ortodoxe, nimicitor al eresului celui stricător de suflet, mare Fotie, nu înceta să strigi către Dumnezeu pentru noi.

Glasul 5:

Bucură-te, cămara cea cu bun miros Stih: Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate, şi cuvioşii tăi se vor bucura. Bucură-te, întru tot lăudatule ierarh al lui Hristos; bucură-te, podoabă a Părinţilor şi a patriarhilor. Lucrarea şi rugăciunea deopotrivă ţi-au înveşmântat sufletul cu lumina lor, căci ai fost sălaş al rugăciunii neîncetate, templu al blândeţii şi mare vistierie a virtuţii binecuvântate; păzitor al veşnicei şi preaadâncii înţelepciuni şi soare prealuminos al cunoaşterii lucrurilor lui Dumnezeu, casă a păcii şi a harului dumnezeiesc, sălaş al îndoitei iubiri, şi pentru Dumnezeul tău, şi pentru aproapele tău, palat desfătat al smereniei, roagă pe Hristos Mântuitorul să dăruiască iertare sufletelor noastre şi mare milă.

Stih
:
Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere. Bucură-te, măsură a adevăraţilor ierarhi şi preoţi, cel dintâi dascăl şi învăţător preamărit, gura teologilor Bisericii lui Hristos Dumnezeu cea una sfântă, tu, cel ce ai fost vestit în cuvânt şi în învăţătură. Păstorule cu mare nume, cel întocmai cu apostolii, propovăduitor puternic, tăind mrejele ereziei în două, ca o sabie cu două tăişuri, ascuţită cu adevărul şi cu harul lui Dumnezeu, unealtă a dulcii cântări şi minte cu adevărat cerească, stâlp preaneclintit al Bisericii lui Hristos, tăria şi lauda turmei celei cucernice, roagă pe Hristos Mântuitorul să trimită sufletelor noastre iertare şi mare milă.

Stih
:
Gura dreptului cumpăneşte înţelepciune, şi buzele oamenilor cunosc harul. ucură-te, cinstita laudă a tuturor preoţilor; bucură-te, frumuseţea episcopilor şi a patriarhilor, stâlp neclintit al Bisericii şi temelie tare şi piatră, izvor sfinţit al învăţăturii ce saturi pe toţi cu adevăr, adevărată măsură a sfintei credinţe, tâlcuitor înţelept al tainelor, Fotie, Părintele nostru, toiag sfânt şi sprijin al adevărului, om minunat, strălucind cu preaslăvită strălucire, omule ceresc şi îngere pământesc, lumină a credincioşilor ortodocşi, secure care dobori cumplitul eres. Nu înceta să te rogi lui Hristos pentru cei ce cinstesc şi laudă pomenirea ta.
Lăudându-te pe tine, marele episcop şi păstorul cel cinstit şi fără de prihană, vestitorul evlaviei, gura cea înfocată a Duhului, cu osârdie te rugăm: Fă-ne parte de mijlocirile tale, Fotie, Părintele nostru, spre folosul sufletelor noastre.

Slavă: Glasul al 2-lea

Ca cela ce eşti de un cuget cu apostolii şi dascăl al lumii, Fotie, Stăpânului tuturor roagă-te să dăruiască pace lumi şi sufletelor noastre mare milă.

Glasul 5:
„Să lăudăm, credincioşii”
Strălucit arătător al înţelepciunii făcându-te, Ortodoxiei te-ai arătat apărător de Dumnezeu întărit, podoaba Părinţilor, Fotie preamărite, că tu dobori trufia eresurilor cumplite, lumină dumnezeiască a Răsăritului, podoaba Bisericii, pe care o păzeşte, Părinte, neclătinată.

Condac Glasul al 8-lea

Incununeze-se acum cu florile cântărilor luminătorul cel preastrălucit al Bisericii şi călăuzitorul cel preaîndumnezeit al ortodocşilor, alăuta cea dumnezeieşte glăsuitoare a Duhului şi potrivnicul cel preatare al eresurilor, căruia şi strigăm: Bucură-te, Fotie preacinstite.

Megalinarie

Bucură-te, făclie a credinţei şi vieţuirii ortodoxe; bucură-te, luminarea popoarelor care au venit la Hristos; bucură-te, lumină plină de har care vădeşte nesuferita greşeală; Fotie, noi credincioşii lăudăm şi binecuvântăm numele tău.

(Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Sf. Nectarie de Eghina: „Dacă Fotie nu exista, cu adevărat n-ar fi existat nici schisma, însă n-ar fi existat nici Ortodoxie”

Care sunt cu adevărat motivele pentru care cei din Biserica Apuseană fierb de mânie împotriva lui Fotie?

Ce rău a lucrat el împotriva Bisericii Apusene, încât de zece secole aceasta să-și stârnească1furia împotriva lui? Cum de timpul n-a putut s-o potolească și să aducă uitarea răului? De unde această neputință a timpului? Datorită amintirii puternice și de neiertat a presupuselor nedreptăți sau din cauza mărimii nedreptății?
Cu adevărat, cercetătorul istoriei este pus în încurcătură, neștiind pe care din cele două s-o accepte pentru a putea explica furia apusenilor împotriva lui Fotie. În istorie, în afară de acea faimoasă enciclică a lui Fotie, nu găsim nimic altceva care să le poată stârni mânia împotriva lui. Însă este oare acea Enciclică astfel alcătuită, încât să poată stârni împotriva lui mânia veșnică a apusenilor? Socotim că nu, deoarece datorită ei au fost reluate legăturile dintre Biserici: mai întâi sub Ignatie, când sinodul a validat legăturile dintre cele două Biserici, caterisindu-l pe Fotie, și a doua oară sub Fotie, când legăturile se strâng încă mai mult. Al VIII-lea sinod ecumenic îl dezvinovățește pe Fotie și-l recunoaște ca patriarh legitim și canonic al Constantinopolului și validează punctele de căpătâi ale mai vechiului său protest împotriva inovațiilor Bisericii Apusene, validare prin care întreaga Biserică dă mărturie despre dreptatea lui Fotie. La rândul său, papa Ioan l-a recunoscut în mod sinodal dimpreună cu hotărârile Sinodului Ecumenic. Nimic altceva n-a mai făcut Fotie.
Într-adevăr, nu există un motiv direct care să justifice furia apusenilor împotriva lui Fotie. Există însă un motiv indirect, deosebit de important: consecințele Enciclicei și hotărârile sinodului al VIII-lea Ecumenic. Enciclica lui Fotie, scrisă după cea dintâi urcare pe tronul Constantinopolului, a pus stavilă acțiunilor lui Nicolae în Bulgaria, făcând cunoscut bulgarilor cine este cel care învață credința cea adevărată, dreaptă și deplină; a atras atenția Bisericii de pretutindeni asupra inovațiilor Bisericii Apusene, Fotie fiind cel dintâi care a îndrăznit s-o denunțe ca înclinând spre erezie și s-o condamne; a apărat independența Bisericii Ortodoxe Grecești pe care Papii căutau s-o subjuge.

Ce s-a stabilit la cel de al VIII-lea Sinod ecumenic

După cea de-a doua urcare pe tron, a reușit să dea o puternică lovitură semeției apusenilor, prin convocarea Sinodului al VIII-lea ecumenic și anatemizarea celor ce îndrăznesc să adauge ceva la Simbolul de Credință. Sinodul acesta i-a arătat Papei și oricărui episcop că este dator să respecte Simbolul de Credință al Sinodului de la Niceea, pe care l-au validat și confirmat și celelalte Sinoade Ecumenice. Sinodul acesta nu s-a2mulțumit doar să valideze alegerea lui Fotie, ci doar că nu l-a divinizat arătându-l cu totul superior Arhiereului Romei. Când, în ultima ședință după nesfârșite elogii în favoarea lui Fotie, Procopie al Cezareei a strigat: „Acesta trebuia într-adevăr să fie sortit a sta în fruntea întregii lumi, în chipul arhipăstorului Hristos, Dumnezeul nostru”, locțiitorii Papei au confirmat cuvântul spunând: „și noi auzim acestea, cei ce locuim la capătul pământului”, ceea ce înseamnă că l-au înălțat pe Fotie pe o culme neîndoielnic superioară Arhiereului Romei. Iar în ședința a patra, locțiitorii Papei i-au acordat ei înșiși lui Fotie acel rang superior în lume întrucât, odată ce Sinodul a strigat: „nimeni nu trece cu vederea faptul că Dumnezeu sălășluiește într-însul”, locțiitorii Papei au adăugat următoarele, cuvânt cu cuvânt: „Mila lui Dumnezeu și insuflarea Lui au răspândit o așa lumină în sufletul curat al prea sfințitului Patriarh, încât strălucește și luminează la toată zidirea. Căci precum soarele, prin simplul fapt că străbate cerul, luminează întreaga lume jur împrejur, tot așa și stăpânul nostru, kir Fotie, șade în Constantinopol, însă strălucește și aruncă lumină asupra întregii zidiri”.
La 13 august 880 Papa Ioan al IX-lea, prin răspunsurile adresate împăratului Vasile și lui Fotie, a validat cele hotărâte de Sinod .
Iată care este motivul principal pentru care papiștii sunt foc și pară împotriva lui Fotie până astăzi. Și pe bună dreptate, fiindcă, în primul rând, Fotie a respins prin atitudinea lui năvala apuseană asupra Răsăritului, salvându-l din înșelarea și de sub asuprirea papală, iar în al doilea rând, fiindcă a condamnat prin hotărâre sinodală adaosul Filioque, pe care catolicii îl introduseseră în Simbolul Credinței, supunându-i pe făptași afurisaniei. Din această cauză se simt pe ei înșiși împovărați de anatema acestui sinod, a cărui autoritate se luptă în zadar s-o doboare. Orice ar spune ei despre recunoașterea sau nu a acestor hotărâri de către Ioan și către ceilalți Papi sau despre validitatea hirotoniei lui Fotie, sunt vorbe lipsite de autoritate legală și samavolnice. Toate atacurile împotriva lui Fotie au drept cauză încercarea de a arăta că Sinodul al VIII-lea ecumenic e lipsit de autoritate, deoarece a fost prezidat de un bărbat lipsit chiar de preoție și ar fi fost alcătuit din episcopi lipsiți, la rândul lor, de rangul ierarhic, ca unii care au fost hirotoniți, în majoritatea lor, de către Fotie. Faptul acesta ne oferă și explicația motivului pentru care Papa Martin, care i-a succedat Papei Ioan pe la sfârșitul anului 882, l-a anatemizat pe Fotie. Același lucru l-a făcut și Ștefan al V-lea, succesorul urmașului lui Martin, Adrian al III-lea. Acesta din urmă spunea, cerându-și chiar iertare, că aceia care au fost hirotoniți de Fotie nu pot fi primiți în sânurile Bisericii decât ca simpli laici!
Într-adevăr, înfricoșători oameni! Acestora li se potrivește cu adevărat mustrarea făcută de Mântuitorul către farisei cum că înghit cămila și strecoară țânțarul. După cum am văzut și după cum vom vedea, unii ca aceștia nu respectă nici o lege dumnezeiască sau omenească; se ridică fără înfrânare împotriva alegerii cu totul după lege a lui Fotie. Și aceasta, după cum am văzut, dintr-un motiv cu totul particular: atitudinea lui Fotie și zidul de apărare pe care el l-a înălțat în apărarea independenței și a Ortodoxiei Bisericii Răsăritene, zid care a păzit Biserica și în vremurile ulterioare. Apărătorii de mai târziu ai Bisericii s-au adăpostit în spatele acestui zid, preluând unii de la alții ca pildă vrednică de urmat lupta lui Fotie pentru Biserică.
Lui Fotie i se datorează faptul că Răsăritul nu a fost robit de Apus. Deoarece, dacă Fotie urma poziția lui Ignatie și dacă nu se întrunea Sinodul al VIII-lea ecumenic, întreg Răsăritul ar fi fost supus Papei. Fotie nu numai că a răsturnat cele petrecute sub Ignatie, restabilind așezămintele ortodoxe, dar i-a salvat și pe bulgari de la căderea în falsa credință. Lui Fotie i se datorează faptul că bulgarii și-au păstrat dreapta credință. Acestea sunt deci motivele pentru care papistașii sunt foc și pară împotriva lui Fotie. Și au dreptate, pentru că dacă Fotie nu exista, cu adevărat n-ar fi existat nici schisma, însă n-ar fi existat nici ortodoxie, nici popoare ortodoxe, ci ar fi existat o robie spirituală și un mod de gândire religios și etnic greșit.
Pe amândouă acestea Fotie le-a salvat prin lupta lui împotriva invaziei apusene.

(Preluat din Sf. Nectarie de Eghina, făcătorul de minuni, De ce papii și supușii lor s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos).

sursa

Scrisoarea Sfantului Fotie catre Mitropolitul de Aquileea (883) prin care condamna erezia Filioque ca erezie FRANCA

Scrisoarea Sfântului Fotie către Mitropolitul de Aquileea a fost scrisă între 883 şi 884, adică după Sinodul de la Constantinopol din 879-880, al VIII-lea ecumenic, şi cu puţin timp înainte ca Sfântul Patriarh să scrie Mistagogia Duhului Sfânt.

Din nefericire, nu se ştie cui a fost adresată cu adevărat, pentru că au fost doi Patriarhi de Aquileea, duşmani, în acea vreme: Walpert la Aquileea şi Paladie la Grado (Cf. R. Haugh, Photius and the Carolingians, p.131). Este foarte posibil ca Patriarhul căruia i se adresează Sfântul Fotie, să fie un apărător al Papei Ioan al VIII-lea şi al Sinodului din 879-880, şi nu unul din partida germano-francă. Sfântul Fotie i-a răspuns acestui Patriarh de Aquileea, care îi scrisese la Constantinopol, arătându-i diferite argumente înaintate de teologii franci, ca răspuns la Scrisoarea Enciclică. Interesul esenţial pe care îl suscită această scrisoare, rezidă, deci, în două puncte principale:
1. Sfântul Fotie ştia foarte bine că în Apus, în Biserică, are loc un război teologic, între romanii ortodocşi şi francii, care încercau să uzurpeze autoritatea Bisericii, care a jucat în perioada caroligiană rolul unei etnarhii protectoare a poporului roman din Apus. Permiteţi-ne să cităm câteva rânduri din articolul lui Romanides, apărut în Dossier H Augustin, care face lumină asupra contextului istoric:
„Primul punct care trebuie luat în seamă este următorul: nu a existat niciodată, cu privire la Filioque, un conflict între romanii din Răsărit şi cei din Apus. Desigur, au existat certuri în interiorul romanităţii, asupra unor puncte care priveau hristologia şi asupra hotărârilor Sinoadelor ecumenice cu privire la Persoana lui Hristos. Dacă este adevărat că romanii din Apus au combătut hotărârile celui de-al Şaptelea Sinod, cu privire la Sfintele Icoane, în schimb, ei nu au susţinut niciodată nici dogma, nici adăugarea lui Filioque la Crez, aşa cum au făcut francii. Este deci esenţial să se înţeleagă că această controversă cu privire la Filioque, nu a fost un conflict între Patriarhiile Vechii Rome şi Noii Rome, ci între franci şi toţi romanii, din Răsărit şi din Apus.
Motivul controversei filioquiste trebuie căutat în hotărârea francilor de a face să fie condamnaţi ca eretici romanii din Răsărit, pentru a-i face pe aceştia să apară ca „greci”, adică, drept o naţiune cu totul străină, în ochi romanilor din Apus, aflaţi atunci sub dominaţi francă. Pretextul controversei filioquiste a venit din acceptarea, de către franci, a ideii că opera Fericitului Augustin este cheia pentru a înţelege teologia primelor două Sfinte Sinoade ecumenice.
Pertinenţa acestei diferenţe între cauză şi pretext apare citind hotărârile Sinodului de la Franckfurt (794), ale cărui Acte condamnau cele două tabere în conflict din timpul controversei iconclaste, cu intenţia de a-i face să pară eretici pe romanii din Răsărit.
Scopul francilor era, într-adevăr, de a rupe unitatea naţională şi ecleziastică a naţiunii romane, făcând să apară controverse dogmatice, şi astfel, să-i despartă, odată pentru totdeauna, pe romanii din Apus – aflaţi permanent pe punctul de a se revolta împotriva asupritorilor lor – de romanii din Răsărit. Pentru a face aceasta, francii lăsau să se creadă că romanii liberi din Răsărit îşi schimbaseră naţionalitatea devenind „eretici” (de parcă erezia arată naţionalitatea!), mutându-şi capitala de la Vechea Romă la Noua Romă şi preferând limba greacă celei latine. Aici se află, de fapt, argumentele pe care le găsim în scrisoarea, datată 871, a Împăratului Louis al II-lea Germanicul, către Împăratul Vasile I.
Această politică deliberată a francilor a făcut din Filioque o problemă de dimensiuni dezastruoase şi cu consecinţe ireparabile. Până atunci, de fapt, Filioque nu era decât o armă a politicii france, fără a căpăta dimensiunile unei controverse teologice, pentru că romanii nădăjduiau, împotriva tuturor evidenţelor, că papalitatea va şti cum să schimbe opţiunea francilor de a apăra această dogmă absurdă.
Când a devenit evident că francii îşi vor menţine această concepţie politico-dogmatică, romanii au reacţionat energic şi au condamnat, atât pe Filioque, cât şi poziţia echivocă a francilor, cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane – lucru ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Optulea Sinod ecumenic, ţinut în 879 la Constantinopol, Noua Romă.
Scriindu-i Patriarhului de Aquileea, Sfântul Fotie se adresează, în mod sigur, prin intermediul lui, romanilor ortodocşi din Apus, pentru a-i susţine în lupta lor împotriva francilor şi împotriva lui Filioque. Din această cauză, el le aminteşte propria lor tradiţie romană latinofonă, propria lor credinţă, adică, cea înscrisă pe scuturile de argint, având Crezul Niceo-constantinopolitan, în greacă şi latină, fără adăugiri.
2. Scrisoarea către Mitropolitul de Aquileea este importantă, pentru că reprezintă o respingere a tratatelor caroligiene, care încearcă să ofere justificări, din punct de vedere teologic şi a posteriori, pentru că Filioque a fost, în Apus, mai întâi afirmat, fără argumentaţie pentru purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Aceste tratate france au fost scrise, la cererea papei Nicolae I, care i-a solicitat lui Hincmar de Reims şi lui Liutbert de Maintz să îl ajute. Astfel au fost concepute tratatele lui Enée de Paris şi al lui Ratramne de Corbie, şi s-a reunit sinodul de la Worms.
Enée de Paris a scris Liber Adversus Graecos, o carte plină de duşmănie împotriva „grecilor”, pe care a împânzit-o cu citate din Fer. Augustin, luate din compilaţiile anterioare ale lui Alcuin.
Ratramne de Corbie a scris Contra Graecorum Opposita Romanam Ecclesiam Infamantium, care este încă şi mai elaborată decât cartea lui Enée de Paris.
Sfântul Fotie, în scrisoarea sa către Patriarhul de Aquileea, răspunde deci, unora dintre acuzaţiile lui Ratramne, dar mai ales denunţă, ca fals, apelul făcut de către franci la autoritatea Sfinţilor Părinţi romani latinofoni, ca Fer. Ieronim, Sf. Ambrozie şi Fer. Augustin – argument al autorităţii care a fost, de altfel, şi principalul argument al sinodului de la Worms.
Într-adevăr, Sfântul Fotie afirmă că, deşi pot fi unele erori la anumiţi Sfinţi Părinţi apuseni – în realitate, el nu putea să studieze această problemă decât formal, pentru că nu era uşor să citeşti operele lor, scrise în latineşte –, aceste lacune, aceste deficienţe, nu au primit nici o autoritate, pentru că ele sunt condamnate de „inima” Sfinţilor Părinţi. Aici avem argumentul Sfântului Vincenţiu de Lerin, argument dezvoltat în Commonitorium, pe care îl reia Sfântul Fotie: totdeauna, este de preferat universalitatea sau majoritatea, în locul unei păreri izolate sau rău afirmată.
În comentariul nostru, urmând majorităţii teologilor ortodocşi contemporani, vom arăta că, indiferent de caracterul „formal” al dezbaterilor asupra Fericitului Augustin, conflictul între Sfântul Fotie şi franci dovedeşte o opoziţie dogmatică esenţială între Sfinţii Părinţi ortodocşi elenofoni şi latinofoni – între care sunt incluşi şi Fericiţii Ieronim şi Augustin – şi augustinismul pe care s-a întemeiat, în mod unic, teologia francă.

Texte: Migne, 102, col. 794-822; J. N. Valettas, Letters of His All-Holiness Photios, Patriarch of Constantinople, Londra, 1864, p.181 şi urm.; Photius, Epistulae et Amphilochia, ed. B. Laourdas şi L. G. Westerink, coll. Teubner, Leipzig, vol. III (1985), p.138-152, Ep. 291.

Scrisoare catre Mitropolitul Aquileea

Către Prea Fericitul Patriarh, Prea Sfinţitul şi prea iubitul de Dumnezeu,fratelui meu şi coliturghisitor, Prea cinstitul şi slăvitul Arhiepiscop şi Mitropolit de Aquileea.

Fotie, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului Noua Romă şi Patriarh ecumenic.

1. Scrisoarea pe care am primit-o de la Prea Fericirea voastră, ne-a făcut de la început să cunoaştem, cugetarea dumnezeiască ce vă însufleţeşte, cât şi măreţia şi înălţimea iubirii duhovniceşti pe care o aveţi, care întrece cu mult sentimentele obişnuite ale celor ce sunt supuşi stricăciunii. Apoi, persoana plină de sfinţenie [pe care aţi trimis-o la noi], căreia i-aţi încredinţat scrisoarea, ne-a părut, prin virtuţile sale, prin înţelepciunea şi mai ales prin forţa şi prin tăria caracterului său, o oglindă în care am putut să contemplăm trăsăturile cinstite şi dumnezeieşti ale Sfinţiei Voastre. Însă, şi scrisoarea lăsa să se întrevadă acestea, cu certitudine, atâta cât poate cuvântul scris; dar el ne-a oferit o icoană vie şi desăvârşită, şi ne-a adus, de asemenea, foarte multă bucurie şi veselie, povestindu-ne evlavioasele osteneli ale Prea Fericirii Voastre. Şi pe cine am avut sub ochii noştri? Un om ce inspira respect prin înţelepciunea sa mai mult decât prin părul său alb, bogat în înţelegeri duhovniceşti ca şi în virtuţi; un om în care fineţea şi soliditatea gândirii se uneau armonios; un om, într-un cuvânt, cu totul înveşmântat în harul care se cere de la un preot, pe care numai Dumnezeu îl sfinţeşte prin puterea Sfintelor noastre Taine, şi care are cinstea de a fi ucenicul vostru şi de a fi fost hirotonit de Sfinţia Voastră.
Astfel este preotul pe care noi l-am văzut în trimisul Prea Sfinţiei Voastre. Acest lucru ne-a făcut să cunoaştem cu siguranţă, că ierarhul ce este deasupra lui, care l-a hirotonit în Taina preoţiei şi care l-a trimis acum la noi, are o bogăţie de harisme dumnezeieşti şi trebuie să fie, atât prin viaţa sa strălucitoare, cât şi prin iubirea şi prin râvna aprinsă pentru dogme, un model şi o flacără, care conduc pe tot omul pe calea mântuirii.

2. Această persoană, de care vorbesc, care a primit de la Prea Sfinţia Voastră harul de episcop, a fost hrănit, fără nici o îndoială, de la masa învăţăturilor voastre dumnezeieşti, şi s-a adăpat din izvorul bogat al desăvârşirilor voastre; fără de care, n-ar fi putut niciodată să strălucească atât de mult în virtuţi, aşa cum le stă bine Arhipăstorilor lui Dumnezeu. Dar copia nu este întotdeauna identică, cu modelul şi nici strălucirea luminii nu este aceeaşi. Trebuie, de aceea, să dăm slavă lui Dumnezeu, Cel ce este Binefăcătorul nostru şi Ziditorul universului, care sfinţeşte, în Apus ca şi în Răsărit, învăţători şi făclii, şi îi înalţă pe tronul arhiepiscopal, ca să strălucească fără a slăbi, şi să lumineze inima şi sufletul mulţimii.

3. Dar, în mijlocul mângâierilor pe care le gustăm cugetând la sfintele voastre virtuţi, admirând faptele curajoase, care ne bucură, iată că un zvon ne loveşte urechile cu zgomot – şi mai bine ar fi fost să nu-l fi auzit niciodată! Căci el nu ne aduce durere trupească, ci sufletească. Totuşi, pentru că virtuţile Sfinţiei Voastre ne-au adus multă nădejde, vă vom spune şi motivul tulburării noastre.
Dar cum să vorbim fără să plângem? Unii din Apus au lepădat cuvintele Domnului, şi ce lucru mai este frumos la ei ? Au dispreţuit ei dogmele, hotărârile Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor? Au socotit ei întru nimic precizările atente pe care aceştia le fac? Ori s-au aplecat asupra lor fără să aibă capacitatea duhovnicească necesară pentru a le înţelege ? Nu ştiu. Oricare ar fi motivul, zvonul – pe care aş vrea să nu-l fi auzit niciodată – a ajuns la urechile noastre, că unii din Apus răspândesc ideea că dumnezeiescul şi Prea Sfântul Duh nu purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, ci şi de la Fiul. Ori, afirmând aceasta, fac mult rău credincioşilor.
Această dogmă, în măsura în care rămâne o părere personală, nu cauzează, poate, un aşa mare rău celor care, din lejeritate, au îmbrăţişat-o – deşi stricăciunile nu sunt mici. În schimb, când li se va propune o discuţie pe această temă şi li se va demonstra cu claritate, pe temeiul cuvintelor înseşi ale Domnului şi pe al întregii Scripturi Sfinte, că sunt în înşelare, vor trebui atunci să renunţe imediat la această dogmă absurdă şi să accepte dogmele şi textele ortodoxe. Dacă nu vor face nimic, atunci e clar că vor cădea într-o hulă foarte mare şi vor suporta o condamnare foarte aspră, chiar dacă nimeni nu i-ar denunţa în mod expres. Căci sunt lipsiţi de orice virtute, mai ales în ce priveşte mărturisirea credinţei adevărate, şi sunt lipsiţi şi de Duhul Sfânt Însuşi, pe Care L-au jignit, dogmatizând că purcede de la Fiul.
Într-adevăr, prin această a doua purcedere, ei Îl nedreptăţesc pe Duhul Sfânt şi iau în bătaie de joc unica purcedere. Mintea lor n-a putut să găsească altceva mai aberant? Sau, mai bine zis, nu este acesta un lucru hulitor în cel mai înalt grad? Această hulă are ca rezultat atacarea a înseşi cuvintelor Domnului şi respingerea dogmei şi a tradiţiei care au fost păstrate întotdeauna în marile episcopii.

4. Iată dovezile. Leon cel Bătrân (Leon I), episcop al Romei – pentru a nu-i cita şi pe cei dinaintea lui – şi Leon cel Tânăr (Leon III), care i-a urmat, sunt cunoscuţi pentru că au păstrat credinţa şi dogmele Bisericii universale şi apostolice, cea a sfinţilor episcopi care i-au precedat şi a hotărârilor Apostolilor. Primul dintre ei a dat multă strălucire celui de-al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, prin trimişii sfinţi pe care i-a delegat, şi de asemenea, prin celebra sa scrisoare, care i-a „desfiinţat” pe Nestorie şi Eutihie. Dar, în ea declară că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, conform celor formulate la Sfintele Sinoade anterioare; însă nu vorbeşte despre o purcedere de la Fiul.

5. La fel, Leon cel Tânăr, cel cu numele şi cu credinţa la fel, înflăcărat apărător al adevăratei evlavii, dorind să evite ca traducerea într-o limbă străină să strice Crezul prea curat al sfintei noastre credinţe, a scris textul în limba originală, greacă. Astfel, el i-a învăţat pe apuseni, să cânte şi să teologhisească în limba elenă, slava Sfintei Treimi. Departe de a se mulţumi numai cu această poruncă, el a dat să se construiască plăci comemorative în care a gravat Crezul în greceşte şi pe care le-a expus în mod public, la poarta Bisericii din Roma. Astfel se putea învăţa, fără nici o teamă şi fără nici o greutate, întreg conţinutul credinţei. Şi nu mai rămânea nici un mijloc de a înţelege rău credinţa noastră, adevărata credinţă a creştinilor, folosind texte făcute în ascuns şi fără nici un sens. Nu se mai putea face astfel, din Fiul, a doua cauză a Duhului, împreună cu Tatăl – Acest Duh Care purcede de la Tatăl, egal în cinste cu Fiul născut.

6. Aceşti doi oameni, acest „duet” sfânt care a luminat Apusul, nu au fost singurii care au păstrat credinţa nepătată şi curată de orice adăugiri străine. Nu, Biserica apuseană nu duce lipsă de mărturisitori; şi nu este cu uşurinţă să numărăm corul ierarhilor care s-au făcut auziţi în intervalul de timp, care a separat pe cei doi Leon, ce au strălucit cu aceeaşi credinţă.
Dar, pentru că Biserica Romei este într-un gând cu celelalte patru scaune patriarhale şi păstrează aceeaşi credinţă; şi pentru că Biserica este întemeiată şi întărită pe piatra cuvintelor Stăpânului – această Biserică pe care porţile Iadului, adică gurile necuvântătoare ale ereticilor, nu o vor birui niciodată, după cum ne-a spus Adevărul Însuşi – de unde şi de la cine a putut să vină această nouă hulă împotriva Duhului, această hulă care este pe cale de a se răspândi? Şi cum să nu ne tânguim fără încetare, cum să nu plângem nemângâiaţi, văzând nenorocirea care decurge de aici? Dar, în acelaşi timp, acest lucru ne obligă să avem îndoită râvnă, pentru a putea împiedica suferinţa şi boala care se întinde, ca să îi înghită pe cei ale căror nume sunt înscrise în turma lui Hristos!

7. Iată de ce smerenia noastră se întoarce către cel ce este desăvârşit în virtuţi, Sfinţia Voastră, ca şi către marele apărător al Bisericii, către care privesc toţi fiii casei lui Israel. Vă cerem să faceţi să lumineze în faţa tuturor focul dumnezeiesc care arde în inima Sfinţiei Voastre: astfel, aprinzându-vă făclia, ca arhiepiscop, veţi arunca lumina mântuitoare peste toţi cei rătăciţi; şi îi veţi smulge pe aceştia din greşeala lor, aducându-i la credinţa care a umplut pământul.

8. Dogma purcederii de la Tatăl reiese în primul rând, după cum am văzut, din cuvintele Domnului (In. 15,26), fulger şi tunet care întrece toată lumina. Să primească deci, cei ce Îl calomniază pe Duhul Sfânt spunând că purcede de la Fiul, acest cuvânt al Evangheliei, şi să părăsească înşelarea şi întunericul în care se zbat. Apoi vor putea, strălucind cu adevărata credinţă, să se adumbrească, împreună cu oamenii evlavioşi, în adăposturile unde arde, cu strălucire neînserată, lumina ortodoxiei. Da, să îl respecte, în primul rând, pe Sfântul Ioan Teologul, Apostolul mistic, ce şi-a rezemat capul de pieptul Mântuitorului, şi care ne conduce în cunoaşterea tainelor cereşti, pe care le scoate ca dintr-un izvor (qu’il y a puisés); în sfârşit, să se roage ca să primească iertarea răzvrătirii lor împotriva Stăpânului, şi împotriva Sfântului Ioan, cel mai mare teolog dintre Ucenici.
Adepţii dogmei purcederii Prea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul introduc în mod necesar două cauze şi două principii; ei distrug astfel Monarhia – Unicitatea Principiului – în Sfânta Treime. Este limpede, de altfel, că dogma lor duce la predicarea, pe lângă prima dogmă, a unei dualităţi de cauze, a cărei unitate însăşi se subdivide – această hulă să cadă pe capul lor! – în două principii.

9. Pe de altă parte, dacă purcederea de la Tatăl este desăvârşită, pentru ce mai este nevoie de o a doua purcedere, din moment de Duhul primeşte deja, prin purcederea de la Tatăl, desăvârşirea absolută? Dacă, dimpotrivă, purcederea de la Tatăl este nedesăvârşită… dar cine va putea suporta o asemenea absurditate, în care cădem acceptând o astfel de ipoteză?
În primul rând, cu adevărat, cel ce îndrăzneşte să facă o asemenea afirmaţie, acela introduce nedesăvârşirea în sânul Atotdesăvârşitei Treimi.
Apoi, face ca, din două părţi care sunt imperfecte în sine, să vină Duhul Care desăvârşeşte toate.
Mai mult, se întâmplă chiar ca să facă din Duhul o fiinţă compusă, pentru că spune că a venit din două cauze, subliniind – o, limbă necurată şi inimă spurcată – că Duhul purcede în mod nedesăvârşit din fiecare dintre cele două cauze!

Cei care sunt ţinuţi de această hulă, ar da bucuroşi Duhului numele de fiu mai mic: şi dacă îşi ţin totuşi limba, este de frica reacţiei pe care o vor avea oamenii evlavioşi ; ei nu sunt mai puţin în favoarea acestei idei. Căci dacă Fiul a ieşit din Tatăl prin naştere şi duhul a ieşit din Fiul prin purcedere, atunci Duhul este înjosit la rangul de fiu mai mic. Aceasta este o urmare inacceptabilă, dacă mai avem cea mai mică urmă de evlavie, şi dacă mai vrem să fim consideraţi creştini.
Şi dacă harul lui Dumnezeu ne dăruieşte competenţa necesară pentru o discuţie teologică, nu am face o mare greşeală dacă am ignora această erezie şi am neglija respingerea ei? Cum, deci, vom ocoli noi osânda care îi ameninţă pe hulitori?

10. Pentru tine, iubite şi cinstite ierarh, sfânt între sfinţi, arată-le lor încă o dată, urmările dogmei lor absurde.

Duhul purcede – în opinia lor – prin naşterea Fiului. Dar naşterea Fiului şi purcederea Duhului de la Fiul Care Se naşte sunt simultane; deci, faţă de Tatăl, şi Duhul iese prin naştere la fel de bine ca şi Fiul: pentru că Tatăl naşte pe Fiul iar Duhul împreună-răsare cu Fiul născut.
Căci dacă ieşirile Lor nu sunt simultane, ci Fiul Se naşte într-un anumit moment, şi e nevoie de un alt moment pentru purcederea Duhului de la Fiul – ei sunt reduşi aproape cu totul la acest gen de invenţii – rezultă cu necesitate că Duhul este mai tânăr decât Fiul, pentru că vine după naşterea Fiului…
Dar dacă, dându-şi seama de această primejdie, ei renunţă la această prea evidentă teomahie, recad în cealaltă problemă dificilă, fiind obligaţi să recunoască pe Duhul născut, [în loc de Duhul purces].

11. Am aflat chiar că îndrăznesc să îl atace pe Sfântul Pavel însuşi, acest stăpân şi Părinte al întregii lumi: ei invocă mărturisirea sa de om al lui Dumnezeu în sprijinul ereziei lor.
Iată argumentul lor. „Apostolul spune acestea: Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său, Care strigă în inimile noastre: Avva! Părinte!”
Ei bine! Cei care îşi imaginează că găsesc în această frază a Sfântului Apostol o justificare a propriei lor neştiinţe, trebuie să afle că însuşi acest cuvânt al Sfântului Pavel, din care ei îşi fac scut, acesta însuşi respinge cu cea mai mare putere erezia lor.
Iese din orice discuţie faptul de a-l critica pe Sfântul Pavel sau propovăduirea sa; însă noi le reproşăm faptul de a fi falsificat cuvintele sale, în care tresaltă viaţa dumnezeiască. Pentru că lor nu le e ruşine ca să pună pe seama lui cuvinte şi gânduri pe care el nu le-a avut niciodată, şi osânda pe care ei o îndreaptă înspre el, să cadă pe capul lor.
Deci, ce spune acest om ceresc? Că Duhul Fiului este trimis de Tatăl. Foarte bine. Mărturiseşte deci şi tu acelaşi lucru, cu Sfântul Pavel. Da, El este Duhul Fiului, pentru că

– El nu este niciodată străin Fiului,

– El nu Îl contrazice niciodată,

– El nu aşază niciodată altă Lege decât cea a Fiului,

şi, pe de altă parte,

– El are aceeaşi esenţă şi aceeaşi putere cu a Fiului,

– El are aceeaşi voinţă şi aceeaşi putere de decizie,

– El este, faţă de Unul – Tatăl – în acelaşi raport de dependenţă ca şi Fiul: Primul Se naşte din Unul, Al Doilea purcede tot din El;

şi iată de ce Sfântul Pavel a zis că El este „Duhul Fiului”.
Ei nu au deci altceva de făcut decât să păstreze această sintagmă şi nimeni nu îi va acuza de erezie.
Sfântul Pavel nu a zis: „El purcede de la Fiul”; ci unii vor să spună că a zis, aruncând calomnii asupra propovăduirii sale şi făcându-se pe ei vinovaţi de erezie. Dacă ei cred că faptul de a-L numi „Duhul Fiului” înseamnă că purcede de la Fiul, atunci vor dogmatiza şi faptul că Tatăl purcede pe Fiul, pentru că Tatăl este mereu numit „Tatăl Fiului”.
Mai mult, interpretarea lor va face loc la o multitudine fără sfârşit de cauze şi de purcezători ai Duhului: pentru că Îl numim, de asemenea, şi „Duhul Înţelepciunii”, al „Cunoştinţei” al „Puterii”, şi al tuturor atributelor de acest fel care se cuvin Dumnezeirii.
Dacă deci, sub pretextul că Îi atribuie Duhului toate aceste lucruri printr-un complement direct, ei susţin că Duhul purcede din ele; ei bine, putem spune atunci că avem de-a face cu nişte minţi foarte inteligente! Dar cum să nu vezi prăpastia acestei greşeli, abisul înfricoşător în care demersul lor „subtil”, îi face să cadă?

12. Să luăm în considerare un alt aspect al dogmei lor; de aici vom vedea ieşind într-o zi, o altă blasfemie.
Să presupunem că Duhul purcede de la Fiul, fără să fie nici anterior, nici posterior naşterii Fiului, pentru că aceste determinări temporare sunt cu totul excluse în Sfânta Treime.
Duhul, să zicem, purcede simultan, dar şi de la Unul şi de la Celălalt: în acelaşi timp de la Tatăl şi în acelaşi timp de la Fiul.
Atunci, Cel purces va fi diferit în El Însuşi, în funcţie de Ipostasurile, de Persoanele care Îl purced. Vor fi deci două Duhuri în loc de unul, unul purcezând de la Tatăl şi celălalt de la Fiul.
Căci contrariul ar fi ceva cu totul monstruos şi neobişnuit, pe care nu putem să-l vedem nicăieri, nici chiar la fiinţele care se reproduc prin naştere.
Într-adevăr, este evident faptul că mai multe fiinţe care sunt persoane, pot să iasă din una şi aceeaşi persoană. În schimb, ca o singură şi aceeaşi fiinţă, o persoană unică, să iasă din principii diferite fără să păstreze în sine diversitatea persoanelor care au conceput-o, este un fenomen necunoscut şi imposibil de exemplificat. Nici naşterea, nici alt mod de concepere, chiar superior naşterii, nu ne dau nici cel mai mic indiciu [că aşa ceva ar putea fi posibil].

13. Să luăm cazul copiilor. Se întâmplă adesea ca să se nască mai mulţi, împreună sau unul după altul, dintr-unul şi acelaşi pântece. Alt exemplu: aceeaşi mână loveşte, scrie, face bine şi se întinde către Dumnezeu. Dar a scrie este o sarcină proprie mâinii; lucruri asemănătoare putem spune, dacă vrem, şi despre picior. Cine ar putea să creadă, doar dacă nu este nebun, că mersul este un lucru specific atât mâinii, cât şi piciorului, că faptul de a vedea aparţine atât ochiului, cât şi urechii, sau alte lucruri de acest fel?
Dimpotrivă, la fel cum mădularele sunt despărţite şi aşezate în spaţiu, încât să poată fi distinse unele de altele, la fel şi acţiunea lor, energia proprie fiecăreia dintre ele, este strâns legată de firea mădularului care acţionează, şi se diferenţiază de celelalte. Aceeaşi specificitate există şi la nivelul fiinţelor care sunt cu totul independente de alte fiinţe, adică a ipostasurilor, a persoanelor.

14. Ce scăpare le mai rămâne adepţilor acestei hule? Răul are atâtea şiretlicuri cu care să ne înşele! Totuşi, puterea şi înţelepciunea Pietrei Unghiulare, vorbind prin gura robilor Săi, dejoacă cu uşurinţă aceste stratageme.
Să fim serioşi! La ce subterfugiu au să mai facă acum apel, pentru a întări blasfemia lor? Cu a cui autoritate se vor mai acoperi? Cu cuvântul însuşi al Domnului! Da, într-adevăr, nu le ajunge să hulească împotriva Stăpânului; mai trebuie să mai şi demonstreze că El Însuşi le-a dat ideea acestei hule, şi că El a făcut din aceasta o lege.
„Mântuitorul, spun ei, zice: «Acela va primi din al Meu şi El aceea vă va vesti vouă» (In. 16,14)”
Dar, tocmai acest pasaj este cel la care ne putem referi pentru a-i contrazice, şi pentru a demonstra că Duhul primeşte de la Tatăl şi purcede de la Tatăl, într-un mod cu totul neîndoielnic. Deci, dacă aceşti oameni îşi susţin erezia pe un verset care, în realitate, îi contrazice în cel mai înalt grad, nu sunt ei de plâns? Aceşti teoreticieni lamentabili se arată încă şi mai lamentabili în dialoguri. Nu este acesta versetul dorit? Ce poate fi însă mai limpede, decât acest cuvânt al Domnului, pentru a respinge îndrăzneaţa lor teorie? Nu ar putea reieşi de altundeva mai cu claritate că Duhul purcede de la Tatăl şi nu de la Fiul.

15. Într-adevăr, ceea ce Domnul ne învaţă în altă parte, când spune că Duhul purcede de la Tatăl (In. 15,26), El exprimă aici prin cuvintele „Duhul va primi (va lua) din al Meu”. Să luăm aminte: El nu spune „de la Mine”, ci „din al Meu”, adică, în mod evident, din Tatăl. Doar dacă nu există, pentru ei, altcineva, în afară de Tatăl şi de Duhul, care să fie al Fiului şi pe care Fiul să îl numească „al Meu”.
Dacă vrăjmaşii noştri îşi mai imaginează, că mărturii atât de copleşitoare pentru ei, converg sensului pe care îl doresc ei, nu ştiu ce avocat ar mai putea găsi, pentru a susţine dogma lor absurdă.
Ei se arată neputincioşi de a înţelege texte care sunt cunoscute de toată lumea; neputincioşi de a păstra dogma pe care au ţinut-o în mână; şi neagă faptul de a învăţa, de la altcineva, ceea ce nu cunosc. Ar fi trebuit să cerceteze cu ardoare şi să ceară ajutorul oamenilor înţelepţi, care i-ar fi scos din neştiinţa lor. Ei, în schimb, se prezintă ca nişte stăpâni şi care nişte părinţi, ai propriilor lor elucubraţii.
Pentru că Domnul zice: „Duhul va primi din al Meu şi aceea vă va vesti vouă”, oare n-au nici un scrupul, ca să nu înţeleagă cuvintele „din al Meu”, altfel decât ni le-a spus Mântuitorul? De ce falsifică ei, ceea ce El a spus, citind „de la Mine”, în loc de „din al Meu”? Căci poate că tocmai acest mod de a citi, i-a condus să gândească, că ar fi aici o confirmare a ideii lor.
Dar, admiţând chiar, că Domnul ar fi spus aceasta – ceea ce nu este cazul – eu susţin totuşi, că interpretarea lor rămâne inacceptabilă. Căci termenul „lambanein” (a lua, a primi) nu este totdeauna folosit, pentru a arăta purcederea. El poate îmbrăca, în anumite contexte, un sens cu totul diferit.
Trebuie să facem foarte bine diferenţa între două idei. Faptul că un ipostas primeşte şi face să ţâşnească apele înţelepciunii într-un alt ipostas (sau: izvorăşte ceva într-un alt ipostas), nu are nimic de-a face cu faptul de a purcede, adică de a-şi primi fiinţa sau ipostasul. Astfel, luând în considerare numai sensul termenilor folosiţi, şi tot nu văd nici o îndreptăţire a gândirii lor.
Un cu totul altul argument al lor, se arată a fi îmbibat de aceeaşi demenţă, şi produsul aceleiaşi neştiinţe; şi în acelaşi timp, bun de a-i înfunda în aceeaşi necredinţă şi lipsă de evlavie, care îi poartă spre moarte.

16. Iată aici noul lor argument: „Să zicem că este adevărat ceea ce spuneţi; Dar Sf. Ambrozie cel Mare, Augustin, Ieronim şi încă alţii câţiva, care se bucură de aceeaşi autoritate şi de aceeaşi importanţă dogmatică ca şi aceşti trei Părinţi, şi care sunt de asemenea cunoscuţi, prin viaţa lor luminoasă şi virtuoasă, au învăţat, nu o dată, în operele lor, că Duhul purcede de la Fiul. Urmându-i pe aceşti învăţători, noi credem şi mărturisim această dogmă; şi noi nu vrem să îi nedreptăţim pe aceşti Sfinţi Părinţi şi să îi acuzăm de erezie!”
Primul răspuns care trebuie să le fie dat, sare în ochi: dacă zece, sau chiar douăzeci de Sfinţi Părinţi, ar fi spus aceasta, atunci când zece mii spun contrariul, atunci întreb: cine îi insultă pe Sfinţii Părinţi? Cei care restrâng acest ocean imens de credinţă, la o foarte mică minoritate, cei care fac din această mână de oameni, împotrivitori şi vrăjmaşi ai Sfintelor Sinoade Ecumenice şi ai mulţimii nenumărate de Sfinţi Părinţi purtători de Dumnezeu ? Sau cei care sunt din marea majoritate?
„Dacă refuzăm să spunem că Duhul purcede de la Fiul, zice potrivnicul nostru, atunci îi ridiculizăm pe Sfinţii Părinţi, care au spus tocmai aceasta.” Dar dacă acceptăm să o spunem, nu ne batem joc atunci, cu atât mai mult, de Sfinţii Părinţi, care, în majoritatea zdrobitoare a lor, n-au acceptat această dogmă, nici pentru o clipă?
„Dar a susţine contrariul a ceea ce au spus ei, înseamnă a-i insulta pe Sfinţii Părinţi”. Dar nu înseamnă a insulta, cu atât mai grav, Atotputernicia Stăpânului a toate, atunci când se falsifică cuvintele Sale şi când este ales un alt învăţător, în afară de El, pentru a face cunoscută teologia?
Pe de altă parte, cine susţine aceste lucruri pe care le pretindeţi? Da, cine îl insultă pe Augustin, acest om sfânt, pe Ieronim sau pe Sfântul Ambrozie? Nu este mai degrabă acelaşi care se opune Stăpânului şi Părintelui tuturor? Ba da, el este, şi nu cel care, fără a înainta pe acest drum, recunoaşte smerit că toată lumea trebuie să se supună sfintelor porunci ale Stăpânului universului.

17. Dar, din două, una – insistă potrivnicii noştri – : ori aceşti Sfinţi Părinţi de care vorbim, au afirmat o dogmă adevărată, şi atunci toi cei care îi socotesc în numărul Părinţilor, trebuie să îmbrăţişeze şi ei această opinie; sau ei au proferat o hulă, şi atunci trebuie să îi condamnăm cu totul, împreuna cu dogma eretică.
Ce nedreptate enormă! Iată deci, până unde merge necuviinţa!
Încă nemulţumiţi îndeajuns pentru această „subminare” (subversion) a Teologiei, din care ei fac lege, li se pare că nu au parcurs decât jumătate din drum, dacă nu reuşesc să îi sară chiar şi pe aceia pe care îi socotesc Sfinţii lor Părinţi! Ei îi supun unui examen cu totul necuvincios, şi „le dezvelesc ruşinea”. Da, ei sunt cu adevărat urmaşii lui Ham care, în loc să acopere ruşinea tatălui său, a avut îndrăzneala şi impudoarea să o descopere. Dimpotrivă, fiii Bisericii, inimile credincioase învăţăturilor şi dogmelor sfinte, ştiu, vrednici urmaşi ai lui Sem şi Iafet, atât să acopere ruşinea părintelui lor, cât şi să condamne comportamentul urmaşilor intoleranţi ai lui Ham, fugind de tovărăşia lor.

18. Este bine de remarcat că, dacă oamenii pe care i-am numit Sfinţii Părinţi, nu au spus nimic împotriva Stăpânului tuturor, nici noi nu ne opunem lor cu nimic. În schimb, dacă voi spuneţi, că ei se împotrivesc cuvintelor Stăpânului, atunci vă asumaţi responsabilitatea unei greşeli duble: Îl aşezaţi pe Stăpânul în al doilea rând, după ei; şi îi socotiţi voi înşivă foarte vinovaţi, pentru că au nesocotit poruncile Domnului.
Dar cât de multe scuze putem invoca, totuşi, pentru a-i dezvinovăţi pe aceşti fericiţi oameni! Câte împrejurări nu au existat, ca să îi constrângă, pe mulţi dintre ei, să păstreze tăcerea asupra a diferite lucruri, şi să spună altceva, din grija de a menaja auditoriul, sau pentru a răspunde atacurilor eretice, sau în sfârşit, din cauza unei neştiinţe pur umane, care este partea noastră a tuturor! Unul, zic, era în plin război împotriva eterodocşilor; altul dorea să se pogoare la slăbiciunea ascultătorilor săi; al treilea urmărea un alt scop, şi presându-l împrejurările, a trebuit să renunţe, într-o măsură care nu e neglijabilă, la rigoare şi la acrivie, în scopul de a salva un adevăr mai esenţial. Iată cum şi unii şi alţii s-au aflat purtaţi să spună şi să facă ceea ce noi nu putem nici să spunem, nici să facem, în prezent.

19. Să ne gândim, de exemplu, la Sfântul Pavel, pentru a nu-l cita decât pe el. Nu a acceptat el, marele învăţător al neamurilor, să se curăţească după poruncile Legii şi, anume, să se tundă (Fapt. 18,18) ? Nu a „hrănit cu lapte” el, pe cei care erau încă începători în credinţa creştină, refuzându-le „hrana tare” (I Cor. 3,2)? Şi dacă am vrea, plecând de la el, să studiem istoria în amănunt, şi să punem în evidenţă, la autorii care fac parte din ceata sfântă a Părinţilor, toate cazurile asemănătoare, ne-ar lua toată viaţa, această îndeletnicire!
Dar, cei care iau în considerare astfel de texte şi trec cu vederea slăbiciunea ascultătorilor vremii, precum şi nevoia oratorului de a se folosi de blândeţe în asemenea împrejurări, precum şi polemica pe care o angajase împotriva vrăjmaşilor săi, pe scurt, dacă scoatem din context anumite texte şi le prezentăm astfel, ca dogme şi le primim cu acest titulatură, autorii lor înşişi vor protesta împotriva unui astfel de procedeu şi îl vor condamna.

20. Pe de altă parte, dacă autorii cu pricina au fost avertizaţi asupra unui punct capabil să stârnească polemici, iar ei au continuat totuşi să insiste în împotrivirea lor împotriva cetei Părinţilor; dacă ei au împins îndrăzneala până la sfidare şi până la răzvrătirea deschisă; dacă au continuat în această părere rătăcită şi sunt morţi ştiind ceea ce li se impută; atunci, da, fără nici o îndoială, trebuie să îi respingem, împreună cu dogma lor greşită.
În schimb, dacă au formulat ceva incorect, şi un anumit motiv, astăzi uitat, i-a purtat ca să facă o mică modificare legii celei drepte; dacă nici o cercetare nu le-a fost propusă asupra problemei în discuţie; dacă nimeni nu le-a atras atenţia să se lumineze în privinţa Adevărului; în acest caz, ca şi când nu ar fi spus niciodată acel cuvânt [care poate fi eronat], vom continua să îi considerăm ca Sfinţi Părinţi, datorită strălucirii vieţii lor, a evlaviei pe care o avem faţă de virtuţile lor şi faţă de adânca lor credinţă ortodoxă, altfel ireproşabilă. Nu le vom urma însă definiţiile care sunt atinse de eroare.
Potrivnicii noştri acţionează însă invers. Vrând cu orice preţ, să pună mărturia Sfinţilor Părinţi în dezacord cu însuşi glasul Domnului, ei par, declarativ, că îi cinstesc şi îi numesc Sfinţi Părinţi; dar în realitate, după raţionamentul lor, îi fac să pară vrăjmaşi şi vinovaţi de paricid.
Noi, care suntem conştienţi de faptul că mai mulţi Sfinţi Părinţi şi Fericiţi s-au îndepărtat, în alte cazuri, de rigoarea absolută a dogmelor ortodoxe, refuzăm, de fiecare dată, a le urma în greşeli şi a le include pe acestea în conţinutul de credinţă; dar, faţă de persoanele lor, ne păstrăm cinstirea. Facem la fel şi de această dată, dacă se dovedeşte că unii s-au înşelat şi au spus că Duhul purcede de la Fiul. Nu vom accepta această idee, care se împotriveşte cuvântului Domnului; dar nu-i vom izgoni din ceata Sfinţilor Părinţi, pe aceşti oameni vrednici de cinstire.

21. Nu este şi Sf. Dionisie al Alexandriei în această situaţie? Numărându-l în ceata Sfinţilor Părinţi, nu primim însă şi propovăduirea sa cu tentă ariană, pe care a ţinut-o împotriva libianului Sabelie. Dar ce spun, că „nu primim”? Nu numai că nu o primim, dar o şi respingem, chiar şi cu ultima suflare.
Putem apune la fel şi despre Sf. Metodie, marele Mucenic şi Arhiepiscop, care a avut cheile tronului de la Patara; de asemenea şi despre Sf. Irineu, Arhiepiscop al Lyonului şi despre Sf. Papius de Ierapole (Papius d’Hiérapole). Sfântul Metodie a primit cununa de mucenic; ceilalţi doi s-au arătat vrednici urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, şi viaţa lor virtuoasă străluceşte cu o lumină cu adevărat minunată. Ei bine! Dacă ei nu au fost întotdeauna la înălţimea Adevărului şi s-au rătăcit câteodată în păreri contrare dogmelor comune ale Bisericii, în acestea nu le vom urma. Dar nu micşorăm întru nimic cinstea şi slava pe care o merită, ca Sfinţi Părinţi.

22. O zi întreagă nu ar fi de ajuns, dacă aş încerca să fac o listă cu toţi cei pe care îi cinstim şi îi slăvim ca Sfinţi Părinţi, fără totuşi a merge în urma lor, atunci când calea lor se îndepărtează de adevăr.
Acest lucru trebuie să îl facem şi în cazul de faţă, dacă se dovedeşte că unii dintre Sfinţii Părinţi au afirmat purcederea Duhului de la Fiul, împotriva cuvântului Domnului, Care ne-a învăţat pe noi. Ne delimităm de această noutate, în măsura în care ea trădează şi falsifică, cuvântul Stăpânului; în schimb, în ce-l priveşte pe părintele acestei noi dogme, ne abţinem să îl condamnăm, cu atât mai mult cu cât nu este prezent, şi nu poate nici să vorbească, nici să se apere. Dar, atunci când acuzatul nu este în măsură să apară în faţa noastră şi nici să trimită delegaţi, cine ar fi atât de nebun încât să dea drumul unei acuzaţii împotriva lui? Şi fără acuzator, această problemă nu poate veni la judecată; fără judecată, nici condamnare, este imposibil ca să fie jignit cineva, care nu a luat parte la nici o dezbatere, fără a te acoperi tu însuţi de ruşine.

23. (1) „Sfinţii Părinţi au spus că Duhul a purces de la Fiul”. Aceasta este obiecţia. Noi răspundem că aceştia sunt în număr mic şi că majoritatea Sfinţilor Părinţi nu a consimţit acestei păreri.
(2) Câţiva Sfinţi Părinţi – pe care îi putem număra pe degete – au ţinut această învăţătură. Dar hotărârile Sfintelor Sinoade au osândit pe cei care se împotrivesc astfel cuvântului Stăpânului.
(3) Au fost Sfinţi Părinţi cei care au spus aceasta. Dar la ce ne foloseşte să ne certăm asupra numărului Sfinţilor Părinţi în chestiune? Când toată Zidirea face să se audă un singur glas, nimeni nu va părăsi niciodată Mistagogia, nici învăţătura Ziditorului şi Creatorului universului, pentru a alege creatura în locul Lui, dacă s-ar întâmpla ca aceasta să vorbească împotriva Celui ce a zidit-o. Nimeni nu se va închina în faţa legilor iscodite de creatură, dispreţuind pe cele ale Făcătorului şi Întemeietorului lumii.

24. Invoci mărturia Sfinţilor Părinţi pentru a-ţi susţine dogma? Iată aici mărturia Stăpânului Însuşi. Iată hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice. Iată, în sfârşit, şi ceata celor mai mulţi dintre Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi. Acestea sunt izvoarele dogmatice la care s-au adăpat duhovniceşte, înainte de tine, episcopii Romei, la care ne-am referit puţin mai înainte. Ei au primit nealterată, datorită Simbolului sfânt de credinţă, dogma Sfintei Treimi consubstanţiale, şi au transmis-o în toate provinciile din apus. I-am citat
(a) pe cei doi Sfinţi Leon – Sfântul Părinte care a strălucit la al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, şi cel care e părtaş cu el la acelaşi nume şi la aceeaşi credinţă. Dar exemplul lor este departe de a fi singular. Să ne gândim:
(b) Strălucitul Adrian a condus acelaşi tron apostolic. Dar, în corespondenţa sa cu Sfântul şi Prea Fericitul Tarasie, unchiul nostru din partea tatălui, el se declară, deschis şi fără ezitări, apărător al dogmei purcederii Duhului de la Tatăl, şi nu de la Fiul.

25. (c) Credem de asemenea că e necesar să îi arătăm – chiar dacă aceste evenimente, fiind apropiate de noi, ne sunt cunoscute – pe preoţii care, în vremea noastră, au venit la noi din Vechea Romă. Lucru ce s-a întâmplat nu o dată, ci de trei ori. Când am discutat, aşa cum este drept, la întâlnirea pe care am avut-o cu ei, problema credinţei noastre ortodoxe, ei nu ne-au spus, nici nu au lăsat să se înţeleagă, că ar avea în cugetarea lor, vreo dogmă diferită de credinţa care s-a întins peste tot pământul. Dimpotrivă, au strigat împreună cu noi, în mod limpede şi fără ambiguităţi, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.
(d) Mai mult decât atât: în timpul unui sinod reunit pentru a hotărî anumite probleme bisericeşti, reprezentanţii trimişi de Roma de către Părintele nostru Sfânt, Papa Ioan, pentru a stabili împreună cu noi, adevărata şi dreapta teologie, ca şi cum ar fi fost el însuşi prezent, au făcut cunoscut, prin toate cuvântările şi prin semnătura lor, că sunt adepţii Simbolului ce este după cuvântul Domnului, şi care a fost propovăduit şi afirmat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice.

26. Pentru că aceasta este realitatea şi pentru că Biserica Romei s-a arătat întotdeauna, în cuvinte şi în cugetare, în acord cu celelalte patru Patriarhii, spuneţi-mi, cum de au ajuns urmaşii lui Ham, să poată să dezvelească, fără scrupule, ruşinea celor pe care îi proclamă Părinţii lor, dar pe care îi ridiculizează în mod public? Dacă ar fi avut cea mai mică grijă pentru cuvântul Sfinţilor Părinţi, ar fi trebuie să se supună hotărârilor Sfintelor Sinoade; să asculte de cuvintele episcopilor Romei; să se plece în faţa cetei Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, în loc să se lege numai de unii, pe care îi necinstesc, acuzându-i de răzvrătire împotriva Stăpânului tuturor, deşi pretind că le urmează regula şi canonul credinţei. Ar fi trebuit să înţeleagă că le fac cu mult mai mult rău acelora, arătându-i ca şi vrăjmaşi ai Domnului, decât pot să le facă bine numindu-i „Sfinţi Părinţi”. Şi chiar dacă le-ar fi indiferent faptul că i-au ultragiat pe Sfinţii Părinţi, ar trebui totuşi să tremure şi să se înţelepţească la gândul osândirii şi al blestemului dumnezeiesc, care l-a lovit pe Ham, primul autor al unui asemenea paricid. Şi temându-se să îl imite pe acel blestemat, ei nu ar trebui să descopere, ci mai degrabă să acopere ceea ce ar putea găsi smintitor la Părinţii lor.

27. Dar dorinţa noastră cea mai dragă ar fi ca să nu fi existat niciodată nimeni care să imite acea faptă şi nici să atragă un asemenea blestem! Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să-i miluiască pe cei care s-au lăsat duşi de val ca să comită acest paricid şi care s-au răzvrătit împotriva cuvântului Său şi a Legii Sale. Fie ca El, în marea Sa iubire de oameni, să le arate căderea lor, să-i împace cu cei pe care i-au jignit, şi să le insufle dorinţa îndreptării. Fie ca El să-i primească în binecuvântarea celor care au acoperit ruşinea Părintelui lor şi să nu mai lase pe nimeni să devină prada şi hrana lupului gânditor, începătorul răutăţii.
Pentru tine, iubite şi sfinte ierarh, care lupţi pentru mântuirea acestor oameni şi care iei cununile biruinţei împotriva vrăjmaşului neamului omenesc, tu, care faci roade pentru Dumnezeu şi îi aduci Lui în dar mântuirea celor pierduţi, fie ca tu, pentru toate aceste osteneli, să păstrezi întreg şi nestins focul iubirii dumnezeieşti, pe care ni-l mărturiseşti, în Hristos Însuşi, Adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Prea Sfintei Stăpâne şi Maicii lui Dumnezeu, cu ale dumnezeieştilor Îngeri şi cu ale tuturor Sfinţilor. Amin!

orthodox-traditional.forumers.ro