Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart

Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. 

Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!

 

Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. Poţi să îngrijeşti un musulman, când are nevoie, să-i vorbeşti, să te întreţii cu el. Să existe respect pentru libertatea celuilalt. Precum Hristos „stă la uşă şi bate”, fără să silească, ci aşteptând ca sufletul singur, liber, să-l primească, tot astfel să stăm şi noi dinaintea oricărui suflet.

 

În strădania de propovăduire să existe subţirime, astfel încât sufletele să primească tot ceea ce dăruim, cuvinte, cărţi, fără să se împotrivească. Şi încă ceva. Puţine cuvinte. Cuvintele răsună în urechi şi, de multe ori, tulbură. Rugăciunea şi viaţa au răsunet. Viaţa mişcă, renaşte şi preschimbă, în vreme ce cuvintele rămân neroditoare. Cea mai bună propovăduire se face prin pilda cea bună, prin iubirea şi blândeţea noastră.

 

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 312-313)

Muzica bizantină vindecă deprimarea

                          *

Muzica bizantină este foarte ușoară, atunci când sufletul o îndrăgește. Mare este folosul armoniei ce-l aduce în suflet! Cel care cunoaște muzică și are smerenie, are Harul lui Dumnezeu. E gata să se înfurie, să izbucnească, dar se teme să nu strice armonia, pentru că furia și toate aceste stări păcătoase nu se potrivesc cu armonia. Și astfel, încetul cu încetul, urăște răutatea și-și însușește virtutea, care este armonie.
Muzica bizantină îl sfințește pe om fără jertfă. Un mijloc însemnat de vindecare a sufletului chinuit al omului căzut, al celui pătimaș, este cu adevărat muzica bizantină. De aceea înțeleptul doctor al sufletului, Cuviosul Porfirie, spune:
„Muzica bizantină este foarte folositoare de suflet. Nu trebuie să existe niciun creștin care să nu cunoască muzica bizantină. Toți trebuie s-o învățăm. Ea are o legătură directă cu sufletul. Muzica îl sfințește pe om fără jertfă. Fără osteneală, veselindu-te, devii sfânt”.
Mai ales pentru vindecarea deprimării, muzica bizantină este un mijloc foarte eficient. Muzica bizantină vindecă deprimarea.
„Într-o vreme, povestește Bătrânul, regele Saul fusese cuprins de un demon, iar David mergea și-i cânta, după care demonul pleca. Mergea cu psaltirea și-i cânta. Când era cuprins de demonul deprimării, David mergea la el și-i cânta din psaltire și așa fugea demonul. Unde sunt cei care aleargă peste tot să afle vindecare pentru deprimarea lor?
Când vom învăța muzica bizantină și vom vedea întunericul venind, vom cânta o Slavă și întunericul care vine să ne cuprindă, ca un fel de melancolie sufletească, se va preface în cântare pentru Dumnezeu. Eu cred aceasta, și încă cu toată tăria. Vă spun că un muzician care iubește muzica și este evlavios, poate preface o greutate a sa într-o lucrare muzicală sau o lucrare gata alcătuită s-o cânte, s-o redea. Astfel, în loc să plângă și să fie împovărat, al aduce o doxologie lui Dumnezeu”.
Omul sănătos trăiește în armonie. Iar armonia este virtutea. Starețul spunea:
„Muzica bizantină este foarte ușoară, atunci când sufletul o îndrăgește. Mare este folosul armoniei ce-l aduce în suflet! Cel care cunoaște muzică și are smerenie, are Harul lui Dumnezeu. E gata să se înfurie, să izbucnească, dar se teme să nu strice armonia, pentru că furia și toate aceste stări păcătoase nu se potrivesc cu armonia. Și astfel, încetul cu încetul, urăște răutatea și-și însușește virtutea, care este armonie”. (Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul)

Viaţa sfântă, viaţa lui Hristos, nu traiul bun asigură sănătatea

Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.

Între nevoințe – metanii, privegheri și celalte rele pătimiri – se află și postul. „Pântecele gras nu naște minte subțire”. Eu știu asta de la Părinți. Toate cărțile patristice vorbesc despre post. Părinții stăruie să nu ne hrănim cu mâncăruri greu digerabile sau grase, căci ele fac rău și trupului dar și sufletului. Ei spun că oița mănâncă numai ierburile pământului și este atât de liniștită. Ați văzut cum zic, „ca o oaie”. În vreme ce câinele, pisica și toate celelalte carnivore sunt animale sălbatice. Carnea face rău omului. Fac bine ierburile, fructele, și așa mai departe. Pentru aceasta Părinții vorbesc despre post și osândesc multa mâncare și plăcerea pe care o simte cineva din mâncărurile cele bogate. Să fie mai simple mâncărurile noastre. Să nu ne îngrijim așa de mult de ele.
Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viața sfântă, viața lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult și nu au avut nicio boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri și ouă și lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar și știința medicală spune asta acum. Postitorii postesc și nu pățesc nimic, nu numai că nu pățesc, dar se și vindecă de boli.
Însă, ca să le faceți pe acestea, trebuie să aveți credință. Altfel vă ia amețeala. Postul ține și de credință. Nu vă face rău postul, atunci când vă digerați bine mâncarea. Nevoitorii transformă aerul în albumină și nu sunt afectați de post. Când aveți dragoste de cele dumnezeiești, puteți posti cu multă mulțumire și toate sunt ușoare; altfel par un munte. Cei ce și-au dăruit inima lui Hristos și spun rugăciunea cu iubire fierbinte au devenit stăpâni și au biruit lăcomia pântecelui și neînfrânarea.
Există astăzi mulți oameni care nu pot posti nici măcar o zi, iar acum trăiesc cu regim vegetarian nu din motive de credință, ci pur și simplu pentru că socotesc că le face bine la sănătate. Dar trebuie să crezi că nu vei păți nimic dacă nu mănânci carne. Bineînțeles, atunci când omul este bolnav, nu-i un păcat să mănânce și mâncăruri care nu sunt de post, spre întărirea organismului…

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 262-263

1

Rugăciunea este cel mai eficient mod de rezolvare a tuturor problemelor


Mi-a zis Părintele într-o zi aşa: „Tu eşti evlavios şi vrei să impui celor din jur credinţa şi evlavia ta, şi crezi că vei reuşi. Rău faci, fiindcă omul reacţionează taman invers: îi spui să facă ceva şi nu face, şi asta tocmai pentru că i-ai spus să o facă. Când te va vedea pe tine făcând acel lucru, poate că te va urma şi el, zicându-şi: «Dacă el face asta, hai să fac şi eu».

Dacă te rogi lui Hristos aşa: «Doamne, Iisuse, luminează, miluieşte şi îndreptează pe omul acesta!» şi spui neîncetat această rugăciune, atunci Domnul va începe să-i trimită celui în cauză gânduri bune. De exemplu, ori de câte ori spui «Doamne, miluieşte-l pe copilul meu!», Hristos îi trimite copilului tău gânduri bune. Cu cât te vei ruga mai mult, cu atât mai multe vor fi gândurile bune pe care le va primi. Acum, copilul tău este o portocală crudă, dar, treptat-treptat, se va coace şi se va face aşa cum vrei tu. Experienţa mi-a arătat că acesta este cel mai eficient mod de rezolvare a tuturor problemelor, de orice natură ar fi ele. Modalităţi aplicate de oameni din instinct s-au dovedit mereu a fi nereuşite”.

Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 291-292

Umple sufletul de bucurie şi veselie revărsarea iubirii dumnezeieşti

Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?” Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.
Să vă rugaţi lui Dumnezeu cu dor fierbinte şi iubire, în linişte, cu blândeţe, lin, fără silire. Şi, când ziceţi rugăciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o spuneţi rar, smerit, lin, cu dragoste dumnezeiască. Cu dulceaţă să rostiţi numele lui Hristos. Să ziceţi cuvintele unul câte unul, „Doamne… lisuse… Hristoase… miluieşte-mă”, lin, delicat, iubitor, tainic, în minte, în tăcere, dar şi cu avânt, cu dor fierbinte, cu dragoste, fără forţare, siluire sau încrâncenare necuviincioasă. Cum vorbeşte mama care-şi iubeşte copilul? „Copilaşul meu!… Fetiţa mea!…”. Cu dor fierbinte. Dor fierbinte! Aceasta este taina. Aici grăieşte inima. „Copilaşul meu, sufletul meu!” „Domnul meu, lisuse al meu, lisuse al meu, lisuse al meu!…” Ceea ce ai în inima ta, în mintea ta, aceasta o rosteşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău (Luca 10, 27).
Câteodată este bine să ziceţi cu glas tare „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, pentru a o auzi şi simţurile, pentru a o auzi şi urechea! Suntem trup şi suflet, şi există o influenţă a unuia asupra celuilalt..
Însă, când te îndrăgosteşti de Hristos, preferi tăcerea şi rugăciunea minţii. Atunci cuvintele contenesc. Este tăcerea lăuntrică ce premerge, însoţeşte şi urmează cercetarea dumnezeiască, unirea dumnezeiască a sufletului cu cele dumnezeieşti. Când te afli în această stare, nu mai este nevoie de cuvinte. Acesta este un lucru pe care îl trăieşti. Ceva ce nu se explică. Numai cel care trăieşte această stare înţelege. Simţământul iubirii te copleşeşte, te uneşte cu Hristos. Te umpli de bucurie şi veselie, care arată că ai înlăuntrul tău iubirea dumnezeiască, iubirea desăvârşită. Iubirea dumnezeiască este dezinteresată, simplă, adevărată.
Cel mai desăvârşit mod al rugăciunii este cel tăcut. Liniştea. „Să tacă tot trupul omenesc”( Heruvicul din Sâmbăta Mare.)Acolo se săvârşeşte îndumnezeirea: în linişte, în tăcere, în taină. Acolo se săvârşeşte adevărata adorare. însă ca să trăiţi aceasta, trebuie să ajungeţi la măsuri… Atunci cuvintele se mistuie. Aduceţi-vă aminte: „Să tacă tot trupul omenesc”. Acest mod, al liniştii tăcute, este cel mai desăvârşit. Aşa te îndumnezeieşti. Pătrunzi în tainele lui Dumnezeu. Nu trebuie să vorbim noi mult. Să lăsăm harul să vorbească.
Ziceam „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi se deschideau noi orizonturi. Lacrimi de bucurie şi fericire curgeau din ochii mei pentru iubirea şi jertfa pe cruce a lui Hristos. Dor fierbinte! Aici se ascunde măreţia, Raiul. întrucât îl iubeşti pe Hristos, rosteşti aceste cuvinte cu dor fierbinte, din inimă. Şi încet-încet cuvintele se pierd. Inima este atât de plină, încât ajunge să spui „lisuse al meu!” şi nici un alt cuvânt. Iubirea se exprimă mai bine fără nici un cuvânt. Când un suflet se îndrăgosteşte cu adevărat de Domnul, preferă tăcerea şi rugăciunea minţii. Revărsarea iubirii dumnezeieşti umple sufletul de bucurie şi veselie.
Mai întâi, un astfel de suflet este înfăţişat în Psaltire, în Octoih, în Mineie ş.a. Acum au încetat cuvintele. Trăieşte în adâncul său smerenia dumnezeiască. Acolo Se sălăşluieşte Hristos, înlăuntrul său, şi simte glasul dumnezeiesc. Se află în lume şi în afara lumii, în Rai, adică în Biserică, în Raiul nezidit. Spune Sfântul Ignatie Briancianinov:
„Mult dorită este rugăciunea inimii, mult dorită este tăcerea inimii, mult dorit este să trăim în cea mai însingurată pustie, căci acestea slujesc în chip osebit rugăciunii inimii şi tăcerii inimii”.
Tăcerea inimii înseamnă a nu fi împrăştiat de nimic. Să trăieşti singur cu Dumnezeu.
Dumnezeu este pretutindeni şi pe toate le plineşte. Mă străduiesc să mă arunc în nemărginire, în stele. Mintea mea se avântă în măreţia atotputerniciei lui Dumnezeu, socotind distanţele miliardelor de ani lumină. îl simt dinaintea mea pe Atotputernicul Dumnezeu şi-mi deschid mâinile şi sufletul, să mă unesc cu El, să mă împărtăşesc de Dumnezeire…

Părintele Porfirie Kapsokalivitul

E de preferat să eşuezi ca mirean, decât ca monah

Părintele susţinea că nu este corect ca rugăciunile în biserică să fie făcute neglijent. Monahii nu trebuie să rostească „Doamne, miluieşte!” în grabă şi cu nepăsare.
Un tânăr oarecare i-a spus Părintelui că se gândeşte să urmeze viaţa monahală. Părintele, însă, a văzut cu duhul că nu i se potriveşte călugăria şi l-a sfătuit să-şi continue lupta creştină în lume. Tânărul i-a mărturisit că se teme foarte tare să nu eşueze. Părintele i-a replicat atunci: „E de preferat să eşuezi ca mirean, decât ca monah…”.
Un monah l-a întrebat pe Părintele:
‒ Părintele, cum trebuie să se roage un începător?
‒ Să citească Vieţile Sfinţilor şi Noul Testament.
Părintele susţinea că nu este corect ca rugăciunile în biserică să fie făcute neglijent. Monahii nu trebuie să rostească Doamne, miluieşte! în grabă şi cu nepăsare. Rugăciunea trebuie să curgă din gură asemeni fluviului, fără pauze, cu trăire adâncă şi înţelegere, ca nu cumva să irosim vorbe în vânt.
(Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 254-255)

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul și Revoluția Română din ’89

Scriu această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie. Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el. Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și sfaturi pentru întreaga noastră viață.

Gheorghios Papazachos, prof. univ, medic cardiolog

1Specialitatea Cuviosului Porfirie era „tele-diagnoza”. „Vedea” cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se întâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. El singur mi-a spus că i-a pus diagnosticul de hipogonadism unui tânăr doar privindu-l, și de fractură de coloană în cazul unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diagnosticați astfel de către Gheronda, diagnostic pe care l-au confirmat mai apoi medicii în mod științific, în urma investigațiilor medicale.
Amintesc aici și un diagnostic pe care și l-a pus singur. A prezis schimbări ale valorilor electrocardiogramei fără a fi ajutat de aparat. Într-o seară m-a sunat și era puțin neliniștit. ,,Haide, treci pe la mine cât de târziu ar fi și vei vedea schimbări pe electrocardiogramă. Am avut dureri azi, în piept, de mai multe ori”. Am depistat, într-adevăr, schimbări ischemice la v3 și v6 și l-am întrebat ce s-a întâmplat în ziua aceea, ce l-a supărat de au apărut aceste schimbări.
A început să plângă și, cu lacrimi în ochi, mi-a descris luptele de stradă ce aveau loc în1România. Era ziua în care poporul se ridicase împotriva lui Ceaușescu, iar Gheronda, cu harisma sa, vedea împușcăturile și oamenii care cădeau secerați pe străzi, lucruri pe care le-au confirmat ziarele de a doua zi. A continuat să plângă, iar eu l-am rugat să-I ceară lui Dumnezeu să-i ridice această vedenie. Inima lui nu mai putea suporta mult această tensiune. Ar fi putut să facă infarct. În aceeași tensiune mă aflam și eu, văzând fragilitatea inimii sfântului din fața mea…
Mi-am acoperit ochii cu hârtiile cardiogramei realizate mai devreme și mă gândeam în sinea mea: ,,Ce importanță au pentru tine, Gheronda, medicamentele pe care mă pregătesc să ți le dau? Tu nu ești din lumea aceasta. Inima ta bate la Oropós, unde ne găsim, dar ea este de fapt, acum, în România. Pe electrocardiogramă, inima pare a fi în ,,depresie” ischemică, dar, în realitate, ea se află în ,,urcare”, către ceruri. Am plecat târziu de la el cu teamă și cutremur căci văzusem puțin din lumina unui sfânt.

Articolul a apărut în periodicul Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie Kavsokalivitul

1

sursa