Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți.
Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie. Or, rugăciunea de care vorbește Dumnezeu, asta în duh și-n adevăr, se poate face chiar mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mănăstire.
(Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, mărturia mea, Editura Areopag, București, 2012, p. 122)

Cum să păstrăm aprinsă flacăra credinței

Să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui”.
Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El” și de „a pătimi pentru El” devine mai mare (Filipeni 1, 29).
Părinții nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârșitul lumii. Odată, un ucenic și-a întrebat starețul:
– Ce am făcut noi, avva?
Și bătrânul a răspuns:
– Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinții noștri.
– Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?, a întrebat din nou.
– Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi.
– Și ce vor face creștinii de pe urmă?, a întrebat ucenicul.
– Aceia abia vor putea să păstreze credința, dar ei vor fi mai slăviți în Cer decât părinții noștri, care puteau să învie morții.
De aceea, se cuvine credincioșilor „să umble întru viață sfântă și în cucernicie, așteptând și dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (II Petru 3, 11-12), dând mulțumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paști și „dreptate și sfințire și izbăvire” (I Corinteni 1, 30).
În același timp, trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Sa Împărăție, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui” (II Timotei 4, 8).
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 118-119)

Cel ce face ascultare s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu

Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată.

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este totdeauna în Dumnezeu, şi Dom­nul îi dă harul Său şi acest har învaţă sufletul tot binele şi-i dă puterea de a rămâne în bine. El vede răul, dar acest rău n-are nicio putere asupra sufletului, pentru că e cu el harul Sfântului Duh, care-l păzeşte de orice păcat, şi el se roagă lui Dumnezeu în pace şi uşor. Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă şi, de ace­ea, el cunoaşte degrabă pe Domnul şi primeşte darul rugă­ciunii inimii. Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată; dar cei mândri şi neascultători nu se pot ruga curat chiar dacă se nevoiesc mult. Ei nu ştiu cum lucrează harul, nici dacă Domnul le-a iertat păcatele. Dar cel ce ascultă ştie limpede că Domnul i-a iertat păcatele, pentru că simte în sufletul său pe Duhul Sfânt.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 202)

DACA MAMELE S-AR RUGA LA MAICA DOMNULUI PENTRU COPIII LOR, NEMERNICII NU S-AR FI INMULTIT SI NU AR FI STAPANIT LUMEA

MAICA DOMNULUI ŞI FEMEIA DE AZI

Oricum am încerca să vorbim despre lipsurile femeii de azi, tot misogini vom fi numiţi. Oricum am încerca să amintim doar aşa, ca o visare cu ochiii deschişi, de rânduielile de altă dată şi inevitabili vom fi catalogaţi anacronici. Degeaba am încerca să o judecăm şi degeaba am încerca să îi amintim femeii de azi chemarea la care a fost chemată. Degeaba îi vom aminti cum Maica Domnului a răspuns DA chemării făcute de Dumnezeu de a primi în pântece pe Mântuitorul.

PUTINE EVE DE AZI CONSTIENTIZEAZA CA MAICA DOMNULUI A AVUT OPTIUNEA SA SPUNA NU SI CA AR FI PUTUT SA ADUCA ARGUMENT NEPUTINTA EI, TEAMA, FRICA, VARSTA FRAGEDA SAU ALTE SCUZE. PUTINI INTELEG CA IN DIALOGUL AVUT DE MAICA DOMNULUI CU INGERUL GABRIEL, ACESTA PUNANDU-I IN FATA CHEMAREA LUI DUMNEZEU, I-A CERUT DE FAPT ACORDUL PENTRU A-L PRIMI PE MANTUITORUL IN PANCETE, NU A INFORMAT-O PUR SI SIMPLU DE CE AVEAU CE SA SE INTAMPLE CU EA. PRIN RASPUNSUL DAT – “IATA ROABA DOMNULUI. FIE MIE DUPA CUVÂNTUL TAU!” – MAICA DOMNULUI SI-A DAT ACORDUL, A AFIRMAT ACCEPTUL PENTRU CHEMAREA FACUTA DE DUMNEZEU PRIN INGER. AM VAZUT ASTAZI O STIRE, CITITA DE O FEMEIE DESPRE TINERELE FEMEI CARE AU RAMAS MAMICE. 

Fete de 14, 15, 16 ani cu copii. Tragedie nationala, mai grav ca la Fukushima. Cum sa inteleaga doamna reporterita ca a naste la 16 ani nu e tocmai o tragedie, este varsta la care si Maica Domnului a primit Vestea cea Buna, este varsta la care chiar bunica mea s-a maritat ca probabil si alte bunici. Tragedia nu este ca nasc, ce alternativa ar avea? Avortul? Anticonceptionalele? Cum sa nu nasca doamna reporterita daca dumneavoastra la Antena3 dati numai stiri despre Lady Gaga si Oana Zavoranu? Ce exemple sa aiba tinerii de astazi daca voi ii indopati cu gunoaie si nu ii ajutati cu nimic constructiv numai cu materiale “toxice” si “virale”?

ESTE DEJA OBOSITOR SA MAI VORBIM CA LUMEA A AJUNS UNDE A AJUNS PENTRU CA NU MAI SUNT MAME FRUMOASE. Daca ar fi mame frumoase, cum vedem bunicile cuminti de la tara, si copiii lor ar fi altfel. Daca mamele s-ar ruga la Maica Domnului pentru copiii lor, nemernicii nu s-ar fi inmultit si nu ar fi stapanit lumea in masura in care o fac in zilele noastre. Femeia de azi insa rade de Maica Domnului. Credinta o oboseste, rugaciunea o plictiseste, cele zece porunci o irita ingrozitor. Telenovelele si horoscopul insa o veselesc. Moda si barfele o fac sa se relaxeze, iar vreo potaie pe langa ea chiar ii satisface lipsa de afectiune pe care barbatul nu i-o ofera. Copiii sunt o corvoada si nu se mai regaseste in jertfa, jertfa pentru cresterea copiilor este un “fenomen extraterestru” pentru ea, iar cariera este vazuta ca o mantuire. Micile exceptii sunt picaturi intr-un ocean. Lumea arde. Barbatii au ars de mult iar copiii se zbat in mijlocul focului in timp ce femeia se uita le televizor vrajita fiind de oglinda fermecata.
Autor: Gigel Chiazna
sursa: https://www.aparatorul.md/daca-mamele-s-ar-ruga-la-maica-domnului-pentru-copiii-lor/

Duminica a opsprezecea dupa Rusalii (Evanghelia pescuirii minunate)Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a opsprezecea dupa Rusalii

Evanghelia pescuirii minunate

Luca 5,1-11

In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depar­teze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Si, raspunzand, Simon a zis: invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

*

1

“Domnul este datatorul tuturor darurilor. Orice dar al lui Dum­nezeu e desavarsit; atat de desavarsit incat omul se minuneaza. Minunea nu este altceva decat un dar al lui Dumnezeu de care oa­menii se minuneaza; oamenii se minuneaza de darurile lui Dumnezeu pentru ca sunt desavarsite.

Daca ar fi oamenii in starea de neprihanire din rai, n-ar astepta ca Dumnezeu sa invie mortii, sa inmulteasca painea sau sa le umple plasele cu peste, ca sa strige: „Ce minune!“, ci ar rosti acest cuvant la vederea fiecarei fapturi, a fiecarei intamplari si la fiecare suflare a vietii lor. Dar, pentru ca pacatul s-a inradacinat in oa­meni, fiecare din minunile fara de numar ale lui Dumnezeu au ajuns sa-i fie omului ca un lucru de rand. Pentru ca omul sa nu se salbaticeasca ajungand cu totul tocit, amortit si nesimtitor, Dum­nezeu in mila Sa fata de omenirea bolnava lucreaza mai departe minuni, ca sa-i destepte pe oameni, sa-i trezeasca din mohorata, de suflet distrugatoarea obisnuinta de a trece cu vederea minunea din dumnezeiestile Sale minuni.

Cu fiecare minune Dumnezeu vrea, mai intai, sa-i aduca omului aminte ca El vegheaza asupra lumii, carmuind-o prin atotputernica-I vointa si intelepciune; apoi, ca omul nu poate face nimic bun fara El. Nici un fel de stradanie nu izbuteste fara ajutorul lui Dum­nezeu. Nici o strangere de roade fara binecuvantarea lui Dumnezeu nu ajunge recolta. Nici o pricepere omeneasca potrivnica Legii lui Dumnezeu nu rodeste vreun bine, nici o samanta de mustar. Chiar daca pare, o vreme, sa aduca ceva bun, acel bun nu este din priceperea omeneasca ci din mila lui Dumnezeu care nu paraseste indata nici pe cel mai crud dusman al Sau. Dumnezeu ii iubeste pe oameni si nu pedepseste pe loc, ci asteapta cu rabdare cainta si in­toarcerea lor. El voieste ca toti oamenii sase mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2,4).

Amagit de lume, omului i se pare cateodata ca poate face si el cate ceva fara ajutorul lui Dumnezeu, sau chiar impotriva Lui si a legii Sale. I se pare ca poate sa fie bun de la sine, sau destept, sau vestit. Dar aceasta amagire fie il arunca in disperare, inteleptindu-l si intorcandu-l la Dumnezeu, fie il arunca si mai adanc in vartejul lumii, pana isi pierde cu totul vrednicia de om si se da, ca o umbra, in puterea nevazuta a raului. Iar cel care priveste lumea aceasta ca pe o minune dumnezeiasca, si pe sine insusi ca o minune printre minuni, se uimeste de caile minunate ale Proniei si se umple de teama sfanta in fata lor. Unul ca acesta poate spune ca Apostolul Pavel:

Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Ast­fel nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca (I Corinteni 3, 6-7).

Acest gand il infatiseaza si zicala pe care o gasim la multe popoare: „Omul propune, iar Dumnezeu dispune”. Omul isi face planuri, urzeste ganduri, vorbe sau fapte, iar Dumnezeu poate sa le primeasca sau sa le respinga. Ce pri­meste Dumnezeu? Ceea ce e al Sau, ceea ce vine de la El. Ceea ce nu e al Lui, ceea ce nu a venit de la Dansul, respinge.

De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalm 126,1).

1Daca zidarii cladesc in numele lui Dumnezeu, au sa ridice palate, chiar daca mainile lor sunt slabe si materialele sarace. Dar daca cladesc in numele lor, lucrul mainilor lor se va prabusi cum s-a prabusit turnul Babel.

Turnul Babel nu a fost singurul in istorie care s-a risipit, ci mul­te, foarte multe alte turnuri ridicate de conducatori ai lumii cu dorinta de a strange toate neamurile sub un singur acoperis — al lor, si sub o singura putere — a lor. Multe turnuri de bogatie, slava si marire au ridicat oamenii ca sa domneasca asupra zidirilor lui Dumnezeu si asupra popoarelor lui Dumnezeu, ca sa fie ei ca niste dumnezei, dar toate s-au spulberat ca cenusa. Dar ceea ce au cladit apostolii si sfintii si ceilalti placuti ai lui Dumnezeu nu s-a spulberat. Multe imparatii ridicate de desertaciunea lumeasca au cazut si s-au topit ca umbra, pe cand Biserica Apostolica sta pana astazi si va sta dreapta si deasupra mormintelor a multe imparatii de as­tazi. Curtea Cezarilor romani care au pornit razboi impotriva Bise­ricii zace in tarana, pe cand pesterile si catacombele crestine dai­nuie pana astazi.

Sute de regi si de imparati au domnit peste Siria, Palestina si Egipt. Din palatele lor de marmura n-a ramas decat un pumn de cioburi in muzee, pe cand schiturile si manastirile ridi­cate tot in vremea aceea de rugatori si pustnici in deserturi si pustietati stau pana astazi si din ele se ridica de veacuri si veacuri rugaciuni si mireasma de tamaie. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi nimicita. Palatele necredinciosilor s-au prabusit, iar corturile lui Dumnezeu au ramas. Ce ridica degetul lui Dumnezeu sta mai neclintit decat sta toata povara de pe umerii lui Atlas. Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 29), pentru ca tot trupul e ca iarba care asteapta sa-i vina randul sa se prefaca in cenusa. Fereasca-ne Dumnezeu de gandul ca am putea ajunge la vreun bine fara ajutorul si binecuvantarea Lui. Fie ca Evanghelia de astazi sa ne slujeasca drept indemn ca niciodata astfel de ganduri desarte sa nu se plamadeasca in sufletele noastre. Ea ne vorbeste despre cat de zadarnice sunt toate stradaniile ome­nesti fara ajutorul lui Dumnezeu. Pe cand apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar cand le-a poruncit Hristos sa-si arunce inca o data navoadele in mare, au pescuit atata mul­time de peste incat li se rupeau plasele. Iata:

In vremea aceea Iisus

sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o de­parteze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

Ca si in alte imprejurari, o mare multime de oameni se adunase sa auda cuvantul lui1 Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toata lumea sa-L vada si sa-L auda, nici nu se putea gasi loc mai potrivit decat o barca pescareasca. Pe tarm erau doua; pescarii se indeletniceau cu spalatul navoadelor. Erau barci obisnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc si astazi pe lacul Ghenizaret. Bar­ca in care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea sa fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat sa departeze putin barca de mal si, dupa ce Simon a departat barca, a inceput sa invete multimile.

Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.

Urcandu-Se in corabie, Domnul a urmarit mai multe scopuri. Intai, din barca era mai usor sa hraneasca sufletele celor de pe tarm cu dulcea sa invatatura. Apoi, stiind ca pescarii erau mahniti si ingrijorati pentru ca nu prinsesera nimic in noaptea aceea, a vrut sa-i bucure cu o pescuire bogata, implinindu-le astfel trebuintele lor — pentru ca Dumnezeu poarta grija si de trupurile si de sufletele noastre. El este Cel care da hrana la tot trupul (Psalm 135, 25). Dar a vrut sa dea si sufletelor hrana lor, anume credinta in El, in puterea si milostivirea Lui. In sfarsit, lucrul cel mai de seama: A vrut Domnul sa arate deslusit ucenicilor Sai — si prin ei noua tuturor — ca prin El, cu El, toate sunt cu putinta celui ce crede, pe cand fara El toata lucrarea si stradania omeneasca ramane desarta ca mrejele pescarilor care toata noaptea trudisera si nu prinsesera ni­mic. Implinind unul din scopuri — invatarea poporului, Domnul a trecut acum la urmatorul. De aceea, i-a spus lui Simon sa mane la adanc si sa mai arunce o data plasele.

Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. St facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.

Simon nu stia inca cine este Iisus, inca departe fiind de credinta in Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Invatatorule, dandu-I cinstirea pe care i-o dadeau si altii. Intai s-a plans ca trudisera in zadar intreaga noapte dar, din cinstire pentru invata­tor, a fost gata sa asculte si sa mai arunce o data mrejele. Dumne­zeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda. Petru a aratat as­cultare, implinind indata cuvantul lui Hristos, cu toate ca trebuie sa fi fost nedormit si ostenit si necajit dupa o noapte de munca za­darnica. Ascultarea i-a fost rasplatita din plin prin mila lui Hristos (si prin ascultarea pestilor!). Cel care a facut pestii, le-a si poruncit sa se adune acum in plasele pescaresti, asa cum a poruncit altadata si vanturilor sa inceteze, si marii involburate sa se linisteasca.

Nu prin grai si prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strans pestii la locul hotarat lor. Adunand laolalta atata peste, Domnul a rasplatit si noaptea de truda a pescarilor, risipindu-le ingrijorarea si implinind trebuintele lor. Astfel si-a implinit si cel de al doilea scop din ziua aceea.

Vazand atata peste cat nu mai vazusera in viata lor, Simon si unul din cei ce erau cu el au facut semn tovarasilor sa se apropie cu cealalta barca. Si s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci si a Iacov si Ioan, incat era cat pe ce sa se rastoarne; si poate s-ar fi rasturnat, daca nu era cu ei Domnul.

1Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care il prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon.

Simon a ingenuncheat inaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte sa puna la indoiala faptul ca pescuirea minunata i se datora lui Hristos, si nu stradaniilor lor innoite. Zguduit pana in adancul sufletului, Simon nu-L mai numeste pe Iisus „Invatatorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi invatator, Domn insa numai unul. Auzind invatatura pe care Hristos o dadea multimilor de pe tarm, Simon L-a numit: „Invatatorule”. Dar acum, in fata acestei desfasurari de putere, il numeste „Domn”. Vedeti cum faptele sunt mai graitoare decat vorbele! Daca vorbim bine, oamenii ne vor numi „invatatori”; dar numai daca ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune ca suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate ca, ascultandu-L pe Hristos, Simon s-a minunat in inima Lui cat de frumos, cu cata intelepciune vorbeste. Cunoscand aceasta, Cunoscatorul de inimi l-a purtat pe Simon intru adancimi, ca sa-i arate ca El si lucreaza ceea ce invata.
Auzi ce-I spune Domnului Simon? In loc sa-i multumeasca pentru un asemenea dar, in loc sa-si arate uimirea in fata unei astfel de minuni, el zice: Iesi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat si ei pe Hristos sa plece de la dansii dupa ce a vindecat pe indracit? Da, 1insa din alta pricina decat Petru. Gadarenii L-au gonit pentru ca erau lacomi, pentru ca le parea rau de porcii pe care demonii ii inecasera cand fusesera scosi de Hristos din om. Petru insa spune mai departe: ca sunt om pacatos. Pentru ca se simtea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul sa plece de la el. Simtul pacatoseniei in fata lui Dumnezeu e o nestemata pentru suflet. Domnul o pretuieste mai mult decat toate imnele de forma intru lauda minunilor Sale; oricate astfel de imne inalta omul, fara simtamantul ca e pacatos, cu nimic nu se foloseste. Simtamantul pacatului duce la pocainta, pocainta duce la Hristos si Hristos duce la nasterea din nou. Simtamantul pacatului e inceputul drumului de mantuire.

Cand rataceste cineva indelung pe cai gresite, lucrul de capetenie pentru el este sa afle drumul cel bun. Odata ce o apuca pe acest drum, nu-i mai ramane decat sa nu se abata din cale nici la dreapta, nici la stanga. La ce i-a folosit fariseului rugaciunea, cand se lauda pe sine inaintea Domnului? Mai indreptat decat el a fost vamesul, care isi batea pieptul plangand: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului (Luca 18,13).

Iata inceputul invataturii de credinta in Hristos a lui Petru! Are sa vina o vreme cand el va spune cu totul alte cuvinte. Are sa vina o vreme cand multi din ucenici vor pleca de la Domnul, iar Petru va spune atunci:

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 68).

Acum, la inceput, cutremurat de puterea Domnului, spune: Iesi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frica. Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si toti cei dimpreuna cu dansii, erau in aceeasi stare. Toti, asadar, au inceput cu frica si au sfarsit cu iubirea. Cum este scris:

Frica de Domnul este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7).

Fricii lui Petru, care ingenunchease strigand, blandul Cunosca­tor de inimi ii raspunde:

Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni.

Lumea aceasta e o mare de patimi, Biserica Mea e o corabie si Evanghelia mea este navodul cu care vei prinde pe oameni. Fara Mine nu vei putea face nimic, asa cum noaptea trecuta nu ai prins nimic; dar, cu Mine, vei pescui mereu cat sa fie corabia plina. Doar sa asculti mereu asa cum ai ascultat astazi, si nici un adanc nu te va inspaimanta, nici n-ai sa pleci vreodata de la pescuit cu mainile goale.

Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

Au la­sat barcile; faca cine ce-o vrea cu ele. Petru si-a lasat nu numai bar­ca ci si casa, si soata; Iacov si Ioan l-au lasat pe tatal lor. Au pornit dupa Domnul. De ce sa-si faca griji? Nu se ingrijorasera destul toata noaptea neprinzand nimic? Cel atotputernic poate sa-i hra­neasca si pe ei si pe ai lor. Cel care imbraca iarba campului mai stralucit decat se invesmanta regele Solomon poate sa-i invesmante si pe ei si pe ai lor. Hrana si imbracamintea sunt lucruri mici, pe langa Imparatia lui Dumnezeu la care ii cheama Hristos. Cine da lucrul mare, nu il poate da si pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai tarziu:

Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Petru 5, 7).

Dar in sfarsit, daca pestii cei muti si surzi din apa ascul­ta de Domnul, cum sa nu asculte oamenii acestia, fapturi cuvantatoare fiind?

Toata intamplarea are si un inteles ascuns. Corabia inchipuie trupul; plasele rupte inchipuie duhul cel vechi din om; adancul marii inchipuie adancul sufletului omenesc. Cand Domnul Se salasluieste intr-un om ascultator, omul acela se departeaza de tar­mul lumii trupesti si trece de suprafata simturilor, in adancimile duhului. In aceste adancimi Domnul ii dezvaluie bogatia cea nemasurata a darurilor Sale, dupa care a alergat in zadar, trudind, intreaga-i viata. Darurile acestea sunt atat de mari incat omul cel vechi nu le poate duce; se destrama. De aceea a si spus Domnul ca vinul nou nu se pune in burdufuri vechi.

1In fata nevisatei bogatii a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frica si se cutremura: si de atotputernicia lui Dumnezeu, si de pacatosenia sa. Cand omului i se dezvaluie stralucirea si milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvaluie in aceeasi clipa si pacatosenia, nevrednicia si indelunga lui indepartare de Dumnezeu.

Dumnezeu nu-l va parasi pe cel pe care l-a dus intru adanc, nici nu va lua de bun strigatul lui de om bolnav:

Iesi de la mine!

Ci il va imbarbata si il va mangaia pe om, spunand:

Nu te teme!

Cand Dumnezeu inzestreaza pe cineva cu bogatiile Lui negraite, nu vrea ca bogatiile acestea sa se impotmoleasca, precum talantul ingropat de sluga netrebnica, ci sa fie impartite cu altii. Petru a chemat cealalta corabie ca sa fie loc pentru multimea de pesti; a impartit totul cu prietenii sai, cu Iacov si cu Ioan si cu cei dimpreuna cu dansii. Iacov si Ioan, si cei dimpreuna cu dansii, au trudit la mreje, la incarcatul pestilor in barca, la vasle. Sa cunoasca orice om care primeste un dar de la alt om, ca darul nu vine de la om ci de la Dumnezeu; el trebuie neintarziat, fara zabava, sa inceapa sa lucre­ze la pastrarea, inmultirea si impartirea darului primit.

Intelesul tragerii corabiilor la tarm si parasirea lor si a toate pen­tru a-L urma pe Hristos, este ca omul daruit de Dumnezeu, cand se avanta la adanc, lasa toate: nu numai trupul cu patimile si cu le­gaturile sale pacatoase care l-au tinut pana atunci, ci si duhul vechi, cu legaturile lui cu tot, si merge dupa Cel care imbraca in vesmantul nou al mantuirii pe cel chemat, ducandu-l mereu, la chemarea Lui, intru adancuri.

Faptul ca Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni inseamna ca apostolii, episcopii, preotimea si toti crestinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie sa lucreze, din dragoste si din datorie, intru prinderea — adica mantuirea — a cat mai multi oameni. Fiecare dupa darul sau: cine a primit mult trebuie sa aduca mai mult, iar de la cine a primit mai putin, mai putin se asteapta, asa cum a ara­tat Domnul in pilda talantilor. Slujitorul care a primit cinci talanti a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni insa sa nu se faleasca cu darul lui Dumnezeu ca si cand ar fi al lui, ferindu-si-l de oameni sau ingropandu-si-l in mormantul trupului, pentru ca un astfel de om isi aduce singur asupra sa judecata in focul Ghe­enei, acolo unde este plansul si scrasnirea dintilor.

Aceasta pericopa este plina de invataminte pentru noi toti si pentru generatia noastra, cum pline erau mrejele de odinioara de peste binecuvantat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre macar invatatura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care si-l poate dori inima omeneasca se prinde in plasa de aur a evanghelicei ascultari.

Avem in fata doua pilde de ascultare: a pestilor si a apostolilor, si nu stii care-i mai miscatoare. Pestii asculta porunca Domnului, isi pun viata la picioarele Lui. Dumnezeu i-a facut spre hrana tru­peasca a oamenilor, dar vedeti cum pot ei implini si o trebuinta a duhului! Acesti pesti sunt o pilda minunata de ascultare pentru toti cei razvratiti si neascultatori fata de Ziditorul. Si ei au stralucit mai mult decat daca ar fi ramas sa inoate mai departe in apele Ghenizaretului. Ei si-au rascumparat cu cinste viata lor slujind Proniei, adevarata pilda si mustrare pentru oamenii cei neasculta­tori. Iar negraita milostivire a lui Dumnezeu se vede din aceea ca El foloseste toate fapturile ca sa-l aduca pe om pe calea de la care s-a ratacit, sa-l inalte, sa-l trezeasca si sa-l aduca din nou la vredni­cia dintai.

Pilda de ascultare a apostolilor e si ea miscatoare. Oamenii sim­pli de obicei sunt mai1 strans legati de casa si de rudele lor 28_2decat oa­menii mai de vaza care au mai multe legaturi cu lumea si, pier­zand una, raman cu altele. Dar acesti pescari au lasat totul, au sfarmat putinele dar puternicele lor legaturi cu lumea, cu casa si rude­nia lor si — fara a lua nimic cu ei decat pe sine — L-au urmat pe Hristos in marile si bogatele adancuri duhovnicesti. Timpul a do­vedit ca Domnul a rasplatit imparateste ascultarea lor, pentru ca ei au ajuns stalpi ai Bisericii lui Dumnezeu pe pamant si mari sfinti in Imparatia cerurilor. Sa ne grabim dar a urma pilda lor de ascultare. Noaptea rastimpului nostru pe pamant se apropie de sfarsit, si toata truda noastra va fi in van, plasele noastre vor fi goale, inimile mohorate, sufletele si mintile pustii.

Domnul nostru cel bun sta langa corabia fiecaruia. El, Ziditorul si Atottiitorul, ne cere sa-L luam cu noi si sa pornim fara teama de la stramtorile si baltoacele pamantului spre marile adancuri ale vietii duhovnicesti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belsugul pe care ni l-am putea dori. Sa-L urmam acum, cata vreme ne cheama, pentru ca se crapa de ziua si in lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerand, ci judecand. Sa nu lepadam indemnul Lui de a intra in corabia noastra, in sufletul nostru, ci sa ascultam ca Petru, pentru ca spre binele nostru ne cere aceasta Domnul. Nu-i putin pentru cel Preacurat sa intre sub un acoperamant nevrednic. Este o jertfa aceasta, o jertfa pe care o face din dragoste pentru noi. Nu cere sa intre ca sa ia, ci ca sa dea. Ne cere doar sa-i primim jertfa si ajutorul. Sa ne grabim, fratilor, sa ascultam vocea Celui ce cere, mai inainte de a ne rasuna in auz glasul Judecatorului.

A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)

Femei în lesă plimbate prin centrul Timişoarei. Imaginile care au scandalizat internetul (VIDEO)

 

***

sursă foto: Facebook

Mai multe imagini care înfățișează un bărbat mergând prin centrul Timişoarei cu două femei în lesă au stârnit controverse în spațiul public.

Imaginile au fost postate pe rețelele sociale și au stârnit un val de comentarii.

„Două femei ținute în lesă de un bărbat, care spuneau că sunt din Costa Rica.
În timp ce lumea era uluită despre această scenă, eu am mers să-i întreb ce înseamnă asta!?
Voi ce spuneți?
Ce reacție ați fi avut dacă aveați timp sa vă reveniți din uluire, tu cum ai fi procedat??, a scris Stefan Iulian Cojocnean pe pagina sa de Facebook.

Ştefan Cojocnean a declarat că l-a întrebat pe bărbat de ce le duce pe cele două femei în lesă, dar bărbatul nu a vrut să îi răspundă.

Imaginile au stârnit controverse

Imaginile video publicate de Cojocnean pe internet au stârnit controverse. „Nu priveşte pe nimeni cum trăiesc ei, atâta timp cât e consimţit de toţi trei. Mie imi place foarte mult mentalitatea occidentală, în care nu ne băgăm nasul în vieţile altora”, a comentat Alina Emandi.

„Nu e tocmai în regulă ca fetiţa mea să înveţe aşa ceva! Ea pleacă de acasă cu ideea că femeia trebuie să fie respectată de un bărbat educat şi că lesa este pentru câini şi aşa trebuie sa rămână! Asta e o boală psihică, sclavism autoritar se numeşte. Au murit oameni, măi oameni buni, ca să fim o ţară educată. Vin toţi psihopaţii, ne leagă fetele, le răpesc, le ard le înjunghie şi noi suntem permisivi! Vi se pare o nimica toată. Ei, de la o nimica toată au pornit toate”, a scris şi Dora Maria Secara Halas.
„Testarea populaţiei. Păi nu este Timişoara Capitală Europeană!? Se pare că nu ai citit cu atenţie cu ce program a câştigat această poziţie”, a comentat Luiza Alexandrescu Volf. La rândul ei, Diana Majalahti a comentat spunând că „fiecare e cu plăcerile lui”. „Nu văd cu ce vă deranjează. Eu văd trei adulţi, capabili să îşi dea consimţământul şi care nu rănesc pe alţii cu plăcerea/fetişul lor. Vă deranjează zgărzile? De ce? Explicaţi. Şi nu mă luaţi cu «văd copiii aşa ceva»…pentru că sunt lucruri mult mai grave pe care le văd copiii. Vestimentaţia excentrică vă deranjează? Dar pitzipoancele care ies în club şi au aproape aceeaşi vestimentaţie…uneori chiar şi zgarda (mai puţin cineva care să le plimbe în lesă) cu ce sunt diferite?”, a scris Diana Majalahti.

Sursa

Pescuirea minunataPredica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga: “Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.
Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:
“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).
Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.
Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator. Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul, Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica – Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.
Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru misiune, pentru slujire.
Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura, urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand, dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric, adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.
Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al temerii de Dumnezeu”.
In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.
Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei, mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.
Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.
Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.
Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm” Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu? Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea dumnezeiasca.
Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia, in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana corabia la adanc si aruncati mrejele”.
Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si atata simti, atata vezi.
”Mana la adanc…” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste, incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”
Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului: “Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca, de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” – a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.
Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care, prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har. Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament. Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti, din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc. Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de intunericul pacatului.
Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.
Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante. Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.
“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti? Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.
“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii. Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.
Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui chip am fost ziditi.
“Doamne, iesi de la mine!…” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie. Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.
“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica. Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sa izgonesc frica.
Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni, dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.
Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte. Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama: “Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .
Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.
Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce raspundere am pentru acest chip care e in mine!
Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” .
Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise: “Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei, al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.
Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.
O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit. A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista. Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii acestei lumi.

O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre noi.
Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Primele icoane ale lui Hristos si ale Fecioarei

*

 

Traditia Bisericii afirma ca prima icoana a lui Hristos a aparut inca din timpul vietii Sale pamantesti. Era imaginea numita in Occident „Sfantul Chip”, iar in Biserica Ortodoxa „imaginea nefacuta de mana omeneasca” (acheiropoietos).

Istoria provenientei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisa de textele Liturghiei ce-i este dedicata, la 16 august. Astfel, „infatisand preacuratul Tau chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care dupa Dumnezeire, nevazut esti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernie). O stihira de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole inscrise de dumnezeiasca Ta mana, lui care cerea mantuirea si sanatatea izvorate din infatisarea dumnezeiescului Tau chip”. In general si mai des in bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seama in serviciul liturgic al sarbatorii. Dar ele nu vorbesc decat despre faptul in sine, fara a intra in detalii. In ceea ce-i priveste pe autorii din vechime, ei nu fac, pana in secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne inca necunoscuta, iar existenta ei, uitata. Cea mai veche mentiune pe care o avem se afla intr-un document numit Doctrina lui Addaď. Addaď era un Episcop al Edesei (+ 541) care intr-o lucrare (daca aceasta este autentica) foloseste fara indoiala o traditie locala sau anumite documente pe care nu le cunoastem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneste de icoana trimisa lui Abgar este Evagrie (sec. VI); in a sa Istorie bisericeasca el numeste portretul „icoana facuta de Dumnezeu” (Theoteuktos eikon).

In ce priveste originalul icoanei, adica panza pe care era imprimat chipul Mantuitorului, el a fost multa vreme pastrat la Edesa ca cel mai de pret odor al orasului. El era foarte cunoscut si venerat in tot Rasaritul si, in secolul VIII, crestinii celebrau sarbatoarea sa in multe locuri, dupa modelul Bisericii din Edesa. In cursul perioadei iconoclaste, Sfantul Ioan Damaschinul aminteste imaginea facatoare de minuni, iar in 787 Parintii Sinodului VII Ecumenic se refera la ea in mai multe randuri. Leon – lector la Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol – si participant la Sinod povesteste ca a cinstit Sfantul Chip in timpul unei sederi la Edesa. In 944, imparatii bizantini
Constantin Porfirogenetul si Roman I cumparara sfanta icoana la Edesa. Ea a fost apoi transportata cu mare pompa la Constantinopol si asezata in biserica Fecioarei din Pharos, iar imparatul Constantin Porfirogenetul a laudat-o intr-un discurs ca pe o emblema a Imperiului.
In 1204, dupa cucerirea Constantinopolului de catre cruciati, urmele acestei icoane se pierd. In Franta exista o celebra icoana a Sfintei Mahrame care se pastreaza acum in sacristia Catedralei din Laon. Aceasta icoana de origine balcanica, (probabil sarbeasca) datand din secolul XIII, a fost trimisa de la Roma in Franta, in 1249, de catre Jacobus Pantaleo Tricassinus – viitorul Papa Urban IV – care a daruit-o surorii sale, abesa a manastirii Cistercienelor din Monasteriolum (Montreuil-les-Dames, in dieceza Laon).
In serviciul liturgic, sarbatoarea Sfantului Chip este numita „Stramutarea de la Edesa in cetatea lui Constantin a chipului nefacut de mana omului (apartinand) Domnului nostru Iisus Hristos, chip numit Sfanta Mahrama”. Totodata, Liturghia acelei zile e departe de a se limita la simpla comemorare a transferului icoanei dintr-un loc intr-altul. Esenta acestei slujbe este fundamentul dogmatic al imaginii si al destinatiei sale.
Sensul expresiei „imagine nefacuta de mana omului” apare in lumina (textului de la) Marcu 14, 58: inainte de orice, aceasta imagine este Insusi Cuvantul intrupat Care Se arata in „templul trupului Sau” (In. 2, 21). De aici incolo, legea lui Moisi, care interzicea imaginile (Exod 30, 4) isi pierde sensul si icoanele lui Hristos devin tot atatea marturii inatacabile ale intruparii lui Dumnezeu. Nu este vorba de o imagine creata dupa vreo conceptie umana; ea reprezinta chipul autentic al Fiului lui Dumnezeu facut Om si provine, potrivit traditiei Bisericii, din contactul imediat cu fata Lui. Aceasta prima imagine a Dumnezeului facut Om este venerata de Biserica in ziua Sfintei Mahrame. Am vazut ca stihirile citate mai sus, precum si alte texte liturgice subliniaza provenienta istorica a imaginii. Pentru ca este esential sa nu se vorbeasca despre un „Hristos universal”, de vreo personificare si nici de vreun Hristos abstract simbolizand cine stie ce idee sublima. Intr-adevar, vorbim despre un Personaj istoric, Care a trait intr-un loc anumit si intr-o epoca precisa. „Asezand in slava dintai chipul lui Adam cel cazut – auzim intr-una din stihirile sarbatorii (a doua stihira, glasul 1, de la Vecernia mica) – Mantuitorul Cel nepriceput dupa fire a trait pe pamant, vazut si pipait fiind de oameni.”
Deosebit de importante pentru studiul nostru sunt lecturile biblice de la Liturghie. Ansamblul acestor texte dezvaluie sensul evenimentului celebrat; aratand mai intai prefigurarile sale biblice, ele exalta realizarea lor in Noul Testament si releva semnificatia lor eshatologica. Or, selectia acestor texte ne arata ceea ce stim deja din operele Sfantului Ioan Damaschinul, si anume felul in care intelege Biserica interdictia din Vechiul Testament, sensul si scopul acestei interdictii, alaturi de sensul si scopul imaginii din Noul Testament. Gasim mai intai cele trei paremii de la vecernie: doua sunt extrase din Deuteronom (prima: cap. 4, 6-7 si 9-15; a doua: cap. 5, 1-7; 9-10; 23-26; 28; cap. 6, 1-5; 13 si 18) iar ultima din A Treia Carte a Regilor (Intaia Carte a Regilor din Biblia ebraica), cap. 7, 22-23 si 27-3033.
Primele doua paremii vorbesc despre revelarea Legii, pe muntele Horeb, poporului lui Israel, chiar inaintea intrarii poporului ales in Pamantul Fagaduintei. Sensul acestor paremii se rezuma in ideea ca, pentru a intra in acest Pamant al Fagaduintei si pentru a-l stapani, este indispensabil sa respecti legea revelata si sa adori singurul Dumnezeu adevarat cu o religiozitate fara compromisuri, fara nici o posibilitate de amestec al cultului dedicat altor „zei”. Se aminteste totodata faptul ca e cu neputinta sa-L reprezinti pe Dumnezeu, Care ramane nevazut: „Ati auzit glasul cuvintelor Sale, dar nu ati vazut nici un chip, ci numai glasul” si „Aveti grija, caci nu ati vazut nici o asemanare” etc. Altfel spus, ansamblul legii, dar mai ales interdictia de a adora alti „zei” si de a-i reprezenta, este indispensabila pentru realizarea fagaduintei divine referitoare la intrarea poporului ales in Pamantul Fagaduintei. Or, Pamantul Fagaduintei este el insusi o prefigurare: el este imaginea Bisericii, a imparatiei lui Dumnezeu.
Cea de-a treia paremie este – si ea – o prefigurare a revelatiei neo-testamentare: este rugaciunea lui Solomon la sfintirea Templului construit de el: „Ar locui Dumnezeu printre oameni, pe pamant? – spune Solomon. Atata vreme cat cerul si cerul cerurilor nu Te cuprind, cu atat mai putin Te va cuprinde acest Templu pe care l-am facut in Numele Tau…”. Este vorba de venirea viitoare a lui Dumnezeu pe pamant, de participarea Lui la cursul istoriei umane de-a lungul timpului, de prezenta intr-un Templu pamantesc a Celui pe Care „cerul cerului nu L-a cuprins”.
Semnificatia acestor paremii este precizata de Epistola citita in timpul Liturghiei. Este vorba de Epistola Sfantului Pavel catre Coloseni, cap. 1, 12-18: „Multumind cu bucurie Tatalui, Celui ce ne-a invrednicit pe noi sa luam parte la mostenirea sfintilor, intru lumina. El ne-a scos din puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale, intru Care avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea pacatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura” etc. Vedem bine, acest text releva implinirea profetiei: „Mostenirea sfintilor”, „imparatia Fiului iubirii Sale” este Biserica, prefigurata de stravechiul Pamant al Fagaduintei. Astfel, toata demonstratia Vechiului Testament care apara puritatea poporului ales si toata istoria sfanta a lui Israel apar ca un proces mesianic providential, ca o pregatire a venirii pe pamant a Trupului lui Hristos, Biserica Noului Testament. Si in acest proces pregatitor, interzicerea imaginii conduce la aparitia Celui Care era invizibil, a „chipului Dumnezeului nevazut” descoperit in Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. La Liturghia sarbatorii auzim: „Inainte vreme cerand, Moisi a vazut slava dumnezeiasca in intuneric, prin ghicitura; dar acum Noul Israel Te vede bine, fata catre fata” (al doilea tropar de la a patra slava a canonului).
Sa examinam, in sfarsit, Evanghelia citita in ziua Sfintei Mahrame care este aceeasi la utrenie si la Liturghie. Este cea din Luca, cap. 9, 51-56 si cap. 10, 22-24: „Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim si a trimis vestitori inaintea Lui. Si ei, mergand, au intrat intr-un sat de samariteni ca sa faca pregatiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru ca Se indrepta spre Ierusalim. Si vazand aceasta, ucenicii Iacov si Ioan i-au zis: Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie? Iar El, intorcandu-Se, i-a certat si le-a zis: Nu stiti oare fiii carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca. Si s-au dus in alt sat”. „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste Cine este Fiul decat numai Tatal, si Cine este Tatal decat numai Fiul si caruia voieste Fiul sa-i descopere. Si intorcandu-Se catre ucenici de o parte, a zis: Fericiti sunt ochii care vad ce vedeti voi! Caci zic voua: Multi prooroci si regi au voit sa vada ceea ce vedeti voi, dar n-au vazut si sa auda ce auziti, dar n-au auzit.”
Dupa cum vedem, intelesurile pe care, pe de o parte, Epistola si Evanghelia si, pe de alta parte, paremiile il atribuie imaginii sunt opuse. Odinioara: „n-ati vazut chipul lui Dumnezeu”; acum: „Fericiti sunt ochii care vad ce vedeti voi”, adica „chipul Dumnezeului nevazut”, Hristos. De aceea, ultimele cuvinte ale acestui text evanghelic se adreseaza numai Apostolilor. Intr-adevar, nu doar ucenicii, ci si toti cei ce-L inconjurau, Il vedeau pe omul Iisus. Dar numai Apostolii Il vedeau in acest Fiu al Omului – Care luase „chip de rob” – pe Fiul lui Dumnezeu, „stralucire din slava Tatalui”. Am vazut ca Sfantul Ioan Damaschinul interpreteaza ultimele cuvinte ale Evangheliei ca pe o abolire a interdictiei biblice, abolire al carei aspect manifest este chipul lui Hristos, pe care-l sarbatorim. „Odinioara vazut ai fost de oameni, iar acum Te vedem sub chipul cel nefacut de mana omeneasca” (al doilea tropar de la prima slava a canonului).
Primul pasaj din Evanghelie (Lc. 9, 55-56) subliniaza ce ii separa pe Apostoli de lume, adica ce distinge Biserica in raport cu lumea: spiritul si metodele ei, care nu apartin lumii (sa amintim ca aceasta diferenta determina mijloacele de actiune ale Bisericii, mai ales in arta ei). Daca paremiile arata scopul interzicerii imaginii, Evanghelia dezvaluie, dimpotriva, chiar sensul imaginii. De notat si faptul ca diferenta dintre spiritul si metodele Apostolilor, pe de o parte, iar cele lumesti pe de alta, e dovedita de Hristos inainte de intrarea Sa in Ierusalim. Daca pornim de la paremii si trecem prin lecturile neo-testamentare observam o anumita crestere a revelatiei: Vechiul Testament este pregatirea Noului Testament, Pamantul Fagaduintei spre care merge vechiul Israel este o imagine a Bisericii neotestamentare.
Noul Testament este realizarea acestor prefigurari pregatitoare. Dar Noul Testament nu este scopul ultim: el nu este decat urmatoarea etapa catre Imparatia lui Dumnezeu. Or, in Vechiul Testament marturisirea adevaratului Dumnezeu si absenta oricarei imagini a Lui erau una dintre conditiile esentiale pentru ca poporul sa poata ajunge la (si stapani) Pamantul Fagaduintei. Asemenea, in Noul Testament, marturisirea lui Hristos si a chipului Sau, marturisirea credintei noastre prin acest chip joaca un rol analog: si ele reprezinta o conditie esentiala pentru a intra in Biserica, iar prin Biserica, in Imparatia lui Dumnezeu, in acel Ierusalim ceresc spre care ne conduce Biserica. Iata de ce acest pasaj din Evanghelie este citit tocmai in ziua cand Biserica sarbatoreste icoana de pe Sfanta Mahrama.

Hristos Insusi Isi conduce Apostolii la Ierusalim. In ce ne priveste, chipul Sau ne calauzeste spre Ierusalimul de sus. Iata ce auzim la Liturghia acestei sarbatori: „Te cinstim pe Tine, iubitorule de oameni, privind chipul firii Tale trupesti; prin el daruieste slujitorilor Tai, Mantuitorule, partasia nezdruncinata a Raiului” (stihirea glasului 6). Prin alegerea acestor pericope, Biserica ne pune astfel in fata ochilor un imens tablou: ea ne arata lentul si dificilul drum al lumii cazute catre rascumpararea promisa. Asadar, Biserica afirma existenta unor imagini autentice ale lui Hristos; aceste imagini au existat dintru inceput, iar despre ele avem chiar si o atestare istorica. Aceasta marturie este cu atat mai pretioasa cu cat ea provine de la singurul autor antic care a fost, in mod indiscutabil, iconoclast: istoricul bisericesc Eusebiu, Episcopul Cezareei. El nu afirma doar existenta unor imagini crestine, „gandind chiar ca in vremea lui exista inca portretele autentice ale lui Hristos si ale Apostolilor, pe care afirma ca le-a vazut personal”. Intradevar, dupa descrierea statuii ridicate de hemoroisa (femeia „cu scurgere de sange” – n.tr.) a carei poveste o cunoastem din Evanghelie (Mt. 9, 20-23; Mc. 5, 25-34; Lc. 8, 43-48), Eusebiu continua: „Se spunea ca aceasta statuie reproducea trasaturile lui Iisus; ea a existat pana in zilele noastre, asa incat am vazut-o noi insine atunci cand am fost in orasul acela. Si nu e de mirare ca paganii de odinioara, care primisera binefacerile Mantuitorului nostru sa fi facut asa ceva, de vreme ce noi insine am vazut niste imagini ale Apostolilor Petru si Pavel si chiar ale lui Hristos Insusi pastrate cu ajutorul culorilor de pe tablouri: era firesc, fiindca cei vechi aveau obiceiul de a-i cinsti astfel, fara ganduri ascunse, ca pe niste salvatori, potrivit datinei paganesti ce exista pe acolo”. Eusebiu nu poate fi nicicum suspectat de exagerare, de vreme ce curentul teologic caruia ii apartinea era – o spunem din nou – departe de a aproba faptele relatate de el.
Daca icoana lui Hristos – fundament al iconografiei crestine – reproduce trasaturile Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezinta, dimpotriva, prima fiinta umana care a realizat telul Intruparii – indumnezeirea omului. Biserica Ortodoxa afirma legatura dintre Fecioara si umanitatea cazuta care poarta urmarile pacatului originar si nu o exclude din descendenta lui Adam. In acelasi timp, exceptionala ei demnitate, desavarsirea ei personala, supremul grad de sfintenie pe care Ea l-a atins explica supravenerarea ei: Fecioara este prima faptura a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiintei sale, scopul rezervat oricarei creaturi. Ea a depasit deja granita timpului si a vesniciei si se afla inca de pe acum in Imparatia a carei instaurare este asteptata de Biserica o data cu A Doua Venire a lui Hristos. Ea, cea care „L-a purtat in sine pe Dumnezeul de necuprins”, „cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu” fiind (Theotokos) – potrivit formularii de la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) – ea vegheaza impreuna cu Hristos soarta lumii. Imaginea ei ocupa deci primul loc dupa aceea a lui Hristos si ii este complementara; ea se deosebeste de icoanele celorlalti sfinti sau ale ingerilor, atat prin varietatea tipurilor iconografice, cat si prin cantitatea sau intensitatea cu care sunt venerate.
Potrivit traditiei ortodoxe, Sfantul Evanghelist Luca ar fi pictat, putin dupa Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei. Una apartine tipului numit „Milostiva” (Eléousa) – aceea numita in franceza, destul de impropriu, „Fecioara tandretei”. Ea reprezinta mangaierile reciproce ale Maicii si ale Pruncului, subliniind naturaletea sentimentului uman, a tandretei si iubirii materne. Este imaginea unei mame care sufera profund la gandul iminentului supliciu al Fiului ei, avand totodata constiinta tacita a suferintelor Lui inevitabile.
O alta imagine este cea de tipul „Odighitria” (Odegetria), „Calauzitoarea”. Fecioara si Pruncul sunt reprezentati din fata, orientati catre privitor. Aceasta imagine hieratica si maiestuoasa reliefeaza in chip special Dumnezeirea Pruncului. Cat priveste cea de-a treia icoana, ea ar fi reprezentat-o pe Fecioara fara Prunc. Datele referitoare la ea sunt confuze. E posibil ca aceasta icoana sa fi semanat cu cea a Fecioarei din „Deisis”, adica oranta adresandu-se lui Hristos. In prezent in Biserica Rusa exista circa o duzina de icoane ale Fecioarei, atribuite Sfantului Luca. Pe de alta parte, exista douazeci si una de asemenea icoane in Occident si la Muntele Athos, dintre care opt la Roma. Desigur, nu se poate sustine ca aceste icoane au fost pictate chiar de mana Evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit. Insa icoanele numite „ale Sfantului Luca” fac parte dintr-o traditie careia el ii furnizeaza prototipurile, fiind pictate dupa reproduceri ale originalelor Sfantului Luca. Aici, traditia apostolica trebuie inteleasa asa cum o intelegem cand este vorba de Liturghie sau de regulile apostolice: acestea din urma urca pana la Apostoli nu pentru ca ar fi fost scrise de propria lor mana, ci pentru ca au un caracter apostolic si o autoritate apostolica.
Traditia referitoare la Sfantul Luca ne este transmisa, intre altele, prin anumite texte liturgice, mai ales cele de la sarbatorile dedicate unor icoane e Fecioarei, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, care apartin tipului „Milostiva” (21 mai, 23 iunie si 26 august). In timpul vecerniei se canta, la litie, o stihire (glasul 6) care spune: „Atunci cand icoana Ta a fost mai intai pictata de vestitorul tainelor Evangheliei si Ti-a fost adusa pentru ca sa o recunosti si sa-I dai puterea de a izbavi pe cei ce Te preacinstesc, Te-ai bucurat: Tu, cea milostiva si cea prin care ne-a venit mantuirea, Tu ai fost asemenea gurii si glasului icoanei. Precum atunci cand L-ai zamislit pe Dumnezeu cantai imnul „De acum toate neamurile Ma vor binecuvanta”, tot asa, privind icoana, spus-ai: „Harul si puterile Mele sa fie cu acest chip”. Si cu adevarat credem ca ai spus aceasta, Stapana, si ca Tu ne esti aproape prin acest chip…”. La utrenie, primul imn al canonului intru cinstirea Fecioarei (glas 4) ne spune: „Zugravindu-Ti chipul preacinstit, dumnezeiescul Luca, scriitorul Evangheliei lui Hristos, calauzit fiind de glasul dumnezeiesc, L-a infatisat in bratele Tale pe Facatorul a toate.” Daca ultimul text se multumeste sa constate doar ca prima icoana a Fecioarei a fost facuta de Sfantul Luca, primul
afirma pe deasupra faptul ca Fecioara insasi si-a vazut chipul, conferindu-i harul si puterile sale. Or, Biserica intrebuinteaza acelasi text la sarbatorile diferitelor tipuri de icoane ale Fecioarei, care provin, toate, din prototipurile realizate odinioara de Sfantul Luca. In acest mod, Biserica arata ca forta si harul respectiv se transmit tuturor imaginilor care reproduc (dimpreuna cu simbolurile aferente) trasaturile autentice ale Maicii Domnului, asa cum au fost ele fixate de Sfantul Luca.
Cea mai veche marturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de Sfantul Luca dateaza din secolul VI. Ea este atribuita lui Teodor, numit „anagnostul”, un istoric bizantin din prima jumatate a secolului respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol. Teodor ne spune ca pe la 450 a fost adusa la Constantinopol o icoana a Fecioarei Calauzitoare care era atribuita Sfantului Luca. Imparateasa Eudoxia, sotia imparatului Teodosie al II-lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, surorii sale Pulcheria. Sfantul Andrei Criteanul si Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (715-730), vorbesc si ei despre o icoana a Fecioarei pictata de Sfantul Luca, dar care se gasea la Roma. Sfantul Gherman adauga ca icoana a fost pictata in timpul vietii Maicii Domnului si ca ar fi fost trimisa la Roma „preaputernicului” Teofil despre care vorbesc proloagele Evangheliei Sfantului Luca si ale Faptelor Apostolilor. Potrivit altei traditii, o icoana a Fecioarei ar fi fost pictata de Sfantul Luca, binecuvantata de Maica Domnului si trimisa aceluiasi Teofil, insa la Antiohia.
Oricum ar sta lucrurile, inca din secolul IV, atunci cand crestinismul a devenit religie de Stat, nemaiexistand, prin urmare, nici un pericol de a se arata cele sfinte, icoana detinuta de Teofil – care statuse pana atunci ascunsa la Roma – a fost cunoscuta de un numar mereu mai mare de crestini. Dintr-o locuinta particulara, icoana insasi sau reproducerea ei va fi fost transportata intr-o biserica. Iar in 590, Papa Grigorie I (590-604) va transporta la bazilica Sfantul Petru – in procesiune solemna si in sunetul litaniilor – venerabila icoana a Maicii Domnului „despre care se spune ca ar fi opera Sfantului Luca” (quam dicunt a Sancto Luca factam).
Pe langa icoanele pictate de Sfantul Luca, traditia vorbeste si de o icoana a Fecioarei facuta in chip miraculos, adica nu de mana omului. Este vorba despre o icoana numita „a Stapanei Noastre din Lidda” (sarbatorita la 12 martie). Fara indoiala ca natura miraculoasa a originii sale a fost motivul pentru care icoana aceasta a fost analogata cu cea a lui Hristos
Acheiropoietos, determinand includerea povestirii despre originea ei in Liturghia mai multor icoane ale Fecioarei, cum ar fi aceea numita „de la Kazan” (sarbatorita la 8 iulie si 22 octombrie). In secolul VIII, Sfantul Gherman – viitorul Patriarh al Constantinopolului, aflat in trecere prin Lidda, a comandat o reproducere a icoanei pe care, in plin iconoclasm, a trimis-o la Roma. Dupa infrangerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea aceea, icoana Stapanei Noastre din Lidda este numita si „Stapana Noastra din Roma” fiind sarbatorita la 26 iunie.
Leonid Uspensky

În timpul rugăciunii suntem protejați de Harul lui Dumnezeu

Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om.
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate.
(Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110)

Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi prețul. Doamne, acum înțeleg totul.

A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine.

De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăința noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare.

Pocăința trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susținut şi viguros de a duce o viață dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu Însuşi nu ne va izbăvi, căci după cum ne spune Hristos „nu cei ce-mi zic «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), ci cei care aduc rod. […] Pocăința noastră se pune în lucarare atunci când dintr-o dată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiința ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, voieşti aceasta?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert, iar tu, în semn de recunoştință pentru o asemenea iubire şi pentru că, raspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ți viața…”.

De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înțeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi prețul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viața, probabil că am accepta.

Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfățişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seamă pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune pe jar, şi ne-ar adresa această întrebare vitală: „Pocăința ta se exprimă în cuvinte sau fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăința la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecățile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveți lecția care mă va pregăti pentru o nouă viață…”

Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăția lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.

Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”

Dar aceasta nu este iertare; să uiți nu înseamnă să ierți. Iertarea înseamnă sa-l vezi pe om aşa cum este, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce, te voi purta până în Împărăția lui Dumnezeu, fie ca vrei, fie că nu”.

Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieții mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele…!”

Ce bine ar fi dacă am putea să ne purtăm astfel poverile unii altora, sprijinindu-ne unii pe alții; fără a încerca să uităm, ci, dimpotrivă, păstrând amintirea!

Amintindu-ne de punctele vulnerabile ale unuia, de păcatul altuia, de cel căruia lucrurile îi merg rău, şi aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l ocroti, pentru a-l împiedica să cadă! O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alții! Dacă l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câți oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câți nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

Iată calea pocăinței: întoarcerea spre sine, a te aşeza înaintea lui Dumnezeu, a te vedea condamnat, fără a merita nici iertarea, nici milă, fugind precum Cain dinaintea feței lui Dumnezeu şi totuşi, întorcându-te către Dumnezeu şi zicând: „Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred. Vino şi ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24).

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2014