Inselarea unde duce

Ucenicul: Fă-mă să înțeleg întocmai și în amănunt cele despre înșelare. Ce este înșelarea ?

Starețul: Înșelarea este vătămarea firii omenești prin minciuna. Înșelarea este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din caderea protopărinților noștri. Cu toții suntem în înșelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon, Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conștiința acestui fapt este cea mai de nadejde pavăză împotriva înșelării. Cea mai mare înșelare este a te crede liber de înșelare. Cu toții suntem înșelati, cu totii suntem amăgiți, cu toții ne aflăm într-o stare mincinoasa, având nevoie să fim sloboziți de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32).
Să ne facem ai acestui Adevăr prin credința în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevar – și El ne va scoate din prăpastia amagirii de sine și a amagirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temnița din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, “ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viața noastră de catre vrăjmașul care ne pizmuieste și ne prigoneste (Ps. 142, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) și știința cea cu nume mincinos ( 1 Tim. 6, 20), de care a fost molipsită în­treaga lume, care nu-și recunoaște boala, numind-o sus și tare sănătate înfloritoare. Ea este “trupul și sân­gele”, care “nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu” ( 1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veșnică, tămăduită și nimicită de Domnul Iisus, Care este “În­vierea și Viața” (Ioan 11, 25). Astfel este starea noas­tră. Priveliștea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere sa strigăm catre Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morții. “Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, “de aceea S-a și pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie și din cea mai amarnică înșelare” (Începutui Cuvântului al 3-lea)…
Precum duce la amăgire de sine și înselare lucrarea greșită a minții, tot așa duce la ele și lucrarea greșită a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuită dorința și năzuința de a vedea vederi duhovnicești cu o minte necurațită de patimi, neînnoită și nerezidită de către dreapta Sfântului Duh: pline sunt de aceeași trufie și nechibzuință, dorința si năzuința inimii de a se îndulci de simțiri sfinte, duhovnicești, dumnezeiești, atunci cand ea nu este încă în stare de asemenea îndulciri. Precum mintea necurată care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiești și neavând putința de a le vedea, alcatu­iește pentru sine vedenii din sine însăși, amăgindu-se și înșelându-se cu ele – tot asa și inima, silindu-se a gusta dulceața dumnezeiască și alte simțiri dumnezeiești, și neaflîndu-le în sine, se lingușește cu ele pe sine, se amăgește, se înșeală, se pierde pe sine, intrând pe tărâ­mul minciunii, în părtășie cu demonii, supunându-se înrăuririi lor, lasându-se înrobită de stăpânirea lor…
Toata lumea știe ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii și fariseii iudei din pricina greșitei lor întocmiri sufletești; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci și vrăjmași pe față ai Lui, ucigași de Dumnezeu. Într-o asemenea nenorocire cad și cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăința din ne­voința lor, încercând sa ațâțe în inimă iubirea de Dum­nezeu, să simtă desfătare și extaz; aceștia dau singuri apă la moara căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtași cu satana, se molipsesc de ura față de Sfântul Duh. Acest fel de amăgire este înspăimântă­toare… Pe acesta, Părinții l-au numit, din pricina acelei stări a minții căreia îi dă naștere, “părere”. (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de înșelare se referă Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: “Nimeni, dar, să nu vă înșele printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, în­cercând să pătrundă în cele ce n-a vazut, și îngâmfân­du-se zadarnic cu închipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel ținut de această înșelare nutrește “părere” despre sine, alcătuiește despre sine “părerea” că ar avea numeroase virtuți și merite, chiar și că ar fi plin din belșug de darurile Sfântului Duh.
“Părerea” este alcatuită din socotințe mincinoase și simțiri minci­noase; potrivit cu această însușire a ei, se află pe de-a­ntregul în partea tatalui și întruchipării minciunii diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simțirile omului nou, neavînd putința de face aceasta, le înlocuiește cu simțiri născocite de el, ne­săbuite, la care nu întarzie a adauga lucarea duhurilor căzute. Socotind adevarate și izvorate din har simțirile greșite, atât ale sale cât și cele rele de la demoni, el capătă niște păreri pe potriva acelor simțiri care, ne­contenit însușindu-și-le inimii și întărindu-se în ea, ele hranesc și înmulțesc părerile mincinoase; firește că dintr-o asemenea nevoință greșită iau naștere amăgi­rea de sine și înșelarea diavolească – “părerea”. “Păre­rea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat ființă” – a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare că este despătimit nu se va curăța niciodată de patimi; cel caruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel caruia i se pare ca este sfânt nu va ajunge niciodată la sfințenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovnicești, virtuți, merite, daruri harice, care se măgulește și se desfată cu “păre­rea”, prin această “părere” îngrădește lucrărilor du­hovnicesti, virtuților creștine și harului Dumnezeiesc intrarea în el și deschide larg poarta pentru îmbol­năvirea de păcat și pentru demoni. Pentru cei molipsiți de “părere”, deja nu se mai află nici o putință de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putință jertfind pe altarul minciunii înseși principiile pe care se întemeiaza lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, și anume felul în care el privește adevărul. În cei ce bolesc de această înșelare apare o îngamfare neobiș­nuită: parcă ar fi beți de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sunt pătrunși, plini peste masură de cugetare semeață și trufie, pă­rând, totuși, smeriți în ochii multora care judeci după arătare și nu pot să prețuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat.7,16; 12, 33), și cu atât mai puțin după simțul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­grăvit în culori vii felul în care lucrarea înșelării prin “părere” s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amagit și l-a pierdut pe acest arhanghel. “Tu”, îi grăiește satanei proorocul, “zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer și mai presus de stelele cerului voi așeza scaunul meu, ședea-voi în măgura înaltă peste munții cei înalți, cei dinspre miazănoapte; sui­mă-voi deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea Înalt. Și acum la iad te vei pogorî și la temeliile pământului”. (Isaia 14, 13-l5).
Pe cel molipsit de “părere”, Domnul îl mustră în felul următor: “Tu zici: sunt bogat și m-am îmbogățit, și de nimic nu am nevoie ! Și nu știi că tu ești ticălos și sărman și orb și gol”. ( Apoc. 3,17).
Domnul îl sfătuiește pe cel înșelat să se pocaiască; îl îmbie să cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul Însuși, cele ce sunt de neapărată trebuință, din care se alcătuiește pocăința (Apoc. 3, 18). Aceste cumpărături “sunt cu adevărat trebuincioase: fără de “ele nu este mântuire. Nu este mântuire fără de pocăință, iar pocăință primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, își vor vinde toată averea lor, adică se vor lepăda de tot ce și-au însușit prin “părere”.

Ucenicul: Din înșelarea numită “părere” pot, oare, să se tragă oarecare urmări nefericite simțite și văzute ?

Starețul: Din acest fel de înșelare au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredința, hula. Ne­fericita urmare văzută a acestora este lucrarea greșită și vătămătoare pentru sine și pentru aproapele – un rău care, oricât ar fi de limpede și de întins, este puțin băgat de seamă și puțin înțeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiți de “părere” se întâmplă și nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori, însă, pentru că “părerea”, aducând mintea în cea mai cum­plită rătăcire, nu o aduce totuși, la nebunie, așa cum o face închipuirea zdruncinată. Pe ostrovul Valaam, într-o îndepartata colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut și eu. El se îndeletnicea cu nevoința rugăciunii. Ce fel de nevoință era aceea, nu știu prea bine. Despre faptul că această nevoință era greșită dă mărturie lectura îndragită a schimonahului: el prețuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre “Urmarea lui Hristos”, și se călăuzea dupa ea. Această carte este scrisa din “parere”. Odată,toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care “pustia” lui nu se afla departe. Luându-și rămas bun de la bătrâni, aceștia l-au preîntampinat, zicându-i: “Nu cumva sa-ți vină în gând să treci pe gheață: ghea­ța de-abia ce s-a facut, și e tare subtire”. “Pustia” lui Porfirie era desparțită de schit printr-un intrand adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniștit și cu părută umilință: “Deja am devenit ușor”. A plecat. Nu după multă vreme s-a auzit un țipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tul­burat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întamplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsuflețit.

Paul Leca – Despre Inochentie de la Balta şi inochentişti

Inochentie de la Balta

Inochentie de la Balta

Venind pe jos, am trecut prin Lipeţchi unde a fost „raiul” inochentiştilor. O bătrână mi-a arătat locul unde fusese mănăstirea săpată sub pământ. Iar aici, în schitul de la Păsăţelu, se adunaseră o mână de călugări ca să contrabalanseze influenţa inochentiştilor asupra credincioşilor. Schitul de la Păsăţelu a fost zidit după moartea lui Inochentie, adică după 1917. Iar credincioşii, care susţineau că Inochentie este Duhul Sfânt întrupat, nu erau împărtăşiţi cu sfintele Taine.
Încă din copilărie auzisem de Inochentie de la Balta. Paraclisierul bisericii din Catranâc, care era un om cu inima curată, povestea părinţilor mei ce-a văzut la „Părinţelu” de la Balta.
Inochentie începuse să facă „minuni” . Se aduna multă lume la mănăstirea din Balta. într-o duminică, povestea moş Ştefancu paraclisierul – stareţul mănăstirii vorbea oamenilor din uşa altarului, îndemnându-i să nu-l asculte pe Inochentie, pentru că acesta este „înşelat”. Dar Inochentie, care stătea în uşa laterală, strângea cele trei degete de la mâna dreaptă şi arăta în sus, – adică voia să le spună să-şi facă semnul crucii şi să-şi ridice mintea la Dumnezeu. În acest timp, spunea paraclisierul – din bolta bisericii s-a desprins ceva ca o nucă, l-a lovit pe stareţ drept în frunte, iar stareţul, căzând în faţa uşilor împărăteşti, se zbătea ca un epileptic.
– Iaca, draga popii, cuvânta atunci Inochentie – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit.
Acest caz mi-a dat mult de gândit încă din copilărie.
La Iosipovca, în mănăstirea unde vieţuisem o iarnă şi o primăvară, se afla un frate bătrân transnistrian. Acesta era inochentist şi aştepta să se împlinească profeţia lui Inochentie privitoare la „raiul” din Lipeţchi unde, după spusele falsului proroc, urma să ia fiinţa „noul Ierusalim”.
Acest frate bătrân, pe nume Maftei, mi-a povestit multe din „minunile” şi isprăvile lui Inochentie. Printre altele, mi-a povestit una asemănătoare cu cea istorisita de Ştefancu, paraclisierul.
Această întâmplare s-a petrecut la Lipeţchi, unde inochentiştii vieţuiau în mănăstirea lor de sub pământ. De asupra nu se vedeau decât turlele bisericii. Aici, Inochentie vorbea afară sub cerul liber. Era lume – câtă iarbă şi frunză. Erau români, ruşi, polonezi. Inochentie vorbea românilor româneşte, către ruşi vorbea ruseşte şi polonezilor le vorbea în limba polonă. Dar într-o zi, în timpul când Inochentie predica, ascultătorii speriaţi se dădeau la o parte ca să-i facă loc unui preot de mir care venea lătrând ca un câine.
–    Nu vă speriaţi, draga popii, spunea Inochentie către lume. Lăsaţi-l să se apropie că poate are să-mi spuie ceva. În acest timp preotul se apropia lătrând mereu spre uimirea credincioşilor. Când s-a apropiat la câţiva paşi de Inochentie, „Părinţelu” îl întrebă:
–    Eu îs popă, tu eşti popă, de ce mă hămâieşti? Iaca, draga popii, se adresă Inochentie din nou mulţimii – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit. Apoi, istorisea fratele Maftei – Părinţelul s-o rugat pentru preotul de mir şi popa nu l-o mai hămăit. Iar Inochentie i-а spus să nu-l mai vorbească de rău.
În altă seară, lângă soba caldă, fratele Maftei mi-a povestit cum a fost surghiunit Inochentie la Murmansc.
Era iarnă grea, iar credincioşii, bărbaţi şi femei, s-au luat după Inochentie. Jandarmii voiau să-i dezlipească de Inochentie, dar le-a fost cu neputinţă. Oamenii se sculau de jos şi mergeau mai departe după „Părinţelu” . Spre seară, au ajuns într-un sat. Aici nu i-а primit nimeni. Atunci Inochentie le-a zis ucenicilor:
–    Nu-i nimica, draga popii. Adunaţi-vâ împrejurul bisericii, căci în noaptea asta Maica Domnului o să ne încălzească. Şi deodată – spunea fratele Maftei – după o rugăciune făcută de Părinţelu şi după o tămâiere cu cădelniţa, au început să vină valuri de căldură, dar numai sub zidurile bisericii unde erau ei adunaţi. Şi astfel, toată noaptea le-a fost cald.
Altădată, a venit la Lipeţchi un slăbănog, degerat pe front. Era numai pielea şi osul de el. L-au adus neamurile cu ţolul. Inochentie s-a îmbrăcat în veşminte, i-a citit o rugăciune, l-a tămâiat, l-a stropit cu aghiazmă şi slăbănogul s-a sculat sănătos. Inochentie l-a slobozit, zicându-i:
–    Du-te, dar să nu spui nimănui nimic.
Mi-a povestit fratele Maftei şi câteva „profeţii” împlinite.
–    Odată, zicea Maftei – Părinţelul împărţea anafora la lume. Cineva i-а adus un iepuraş de „muscă”. Părinţelu l-a băgat în sân şi continua să împartă anafora. După ce a terminat cu anafora, Părinţelul i-а dat drumul iepuraşului. Iepuraşul a alergat puţin, s-a oprit, a mirosit ceva, apoi iarăşi a alergat, s-a apropiat de un copăcel…
–    Draga popii, zise Inochentie către lumea care urmărea pe iepuraş – oare iepuraşul ista ş-o găsât căsuţa lui, pe tata, pe mama, pe fraţii lui?
–    Nu, Părinţele, a răspuns cineva din mulţime.
–    Aşa o să rătăciţi şi voi, din loc în loc, şi n-o să găsâţi nici casă, nici părinţi, nici fraţi…
–    Când o început să ne „vâsâlească” (să ne surghiunească), spunea fratele Maftei – atunci ne-am adus aminte de cuvintele Părinţelului. Apoi ne mai spunea Părinţelu: „o să umblaţi cu sacu plin de parale şi o să muriţi de foame”.
Hei, ziceau unii din noi – să am eu bani că nu mor de foame!
Dar când au venit stabilizările într-adevăr că oamenii aveau saci de ruble, dar banii nu aveau nici o valoare.
Acelaşi frate Maftei mi-a povestit că o familie din Basarabia îşi vânduse – după cuvântul lui Inochentie – şi casă, şi pământ, şi vite, ca să se mute definitiv, cu banii şi copiii, în Raiul de la Lipeţchi. Dar femeia, mai practică, şi-a păstrat o singură găină, ca să-şi mai facă o „zeamă”. Când însă se apropia de Inochentie, Părinţelul s-a oprit din predică şi s-a adresat femeii:
– Tu, femeia de acolo, ţi-ai vândut casa, pământul, vitele, dar ţi-ai păstrat o găină. Măi, draga popii, nu ascundeţi de mine nimic, căci aşa cum deosebiţi voi oile negre de cele albe, aşa vă deosebesc eu gândurile voastre bune de cele rele.
Se zice că o dată l-au întrebat fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns: „dracii mi-au spus”, dându-le de înţeles că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-а dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clarviziune exterioară, dar i-а furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…
Ca întotdeauna, voiam să merg cu cercetările până în pânzele albe. Pe de o parte, auzeam povestindu-se aceste fapte miraculoase, iar pe de altă parte vedeam realitatea: Inochentie a întemeiat o sectă plină de rătăciri şi de fapte imorale. Care să fie cauza?
Aşa cum la Frăsinei urcam desculţ, cu bocancii pe umăr şi cu Biblia subţioară, pe pârâiaş în sus până când dădeam de izvoraşul ce ţâşnea din stâncă, tot astfel am mers pe fir ca să dau de izvorul rătăcirilor inochentiste.
Mai târziu, când am intrat în biserica oraşului Balta, am văzut o icoană, ascunsă de preot, pe care era zugrăvită „Sfânta Treime”. Era frumos pictat Tatăl, Fiul, dar în locul Porumbelului era zugrăvit Inochentie în picioare.
Intr-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vreo zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit Acatistul Părinţelului. Era Acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris: „Inochentie, Duhule Sfinte” . Dar tot în acea cărticică se găseau două scrisori trimise de Inochentie din Murmansc. Aici Inochentie scria: „eu sunt un om păcătos ca şi voi”, „vă scriu cu mâna mea cea păcătoasă”, „nu mă purtaţi pe mine la gât, ci crucea Domnului şi pe Maica Domnului” .
Pornind de la aceste date, i-am întrebat pe inochentişti:
–    Domnul Iisus, când s-a întrupat pe pământ, a spus de mai multe ori că El este Fiul lui Dumnezeu. A spus-o şi în faţa Apostolilor, şi în faţa Martei când murise Lazăr, a spus-o şi în faţa lui Pilat. Dar Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat?
S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu, o bătrână a răspuns:
–    Nu, asta n-a spus-o niciodată.
–    Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului? De ce scrieţi în Acatist: „Inochentie, Duhule Sfinte?” De unde aţi luat toate acestea?
Iarăşi tăcere.
Am întrebat din nou:
–    Domnul nostru lisus Hristos, fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, a fost fără de păcat. Când i-а întrebat pe farisei: „Cine dintre voi mă poate învinovăţi de păcat?”
Toţi au amuţit. Nimeni nu putea spune că lisus e păcătos. Dar iată că Părinţelul scrie aici că e om păcătos ca şi voi. Şi atunci, cum poate fi un om păcătos întruparea Duhului Sfânt? Cum poate intra în Sfânta Treime, alături de Tatăl şi de Fiul, un om păcătos?
După o tăcere mai îndelungată, cineva dintre ino-chentişti s-a mărginit să spună:
–    Dumneata eşti om învăţat!
Cu alte cuvinte, voia să spună că adevărul e tot de partea lor, însă eu le-am închis gura prin meşteşugirea cuvintelor. Şi, desigur, nici unul nu s-a lăsat de rătăcirea inochentistă. Asta-i caracteristica tuturor ereticilor şi sectarilor care, fiind posedaţi de duhul cel rău, tăgăduiesc adevărul învederat ca fariseii care – după învierea lui Lazăr – în loc să se prosterneze la picioarele Mântuitorului, căutau să-l omoare şi pe Lazăr şi pe lisus Hristos. Aceasta este de fapt – după părerea lui Gala Galaction – hula împotriva Duhului Sfânt care nu are iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Totuşi, mă întrebam: de ce oare o asemenea rătăcire n-a ieşit din persoana Sfântului Serafim Sarovski? Căci în ultimii zece ani ai vieţii lui, când propovăduia şi făcea minuni în mănăstirea Sarov, veneau zeci de mii de credincioşi la el. De ce n-a ieşit din mişcarea lui vreo schismă sau vreo sectă? Pentru că, mi-am zis – Serafim Sarovski, în profunda lui smerenie, a fost blindat de jur împrejur de această mare virtute, n-a prezentat nici o fisură prin care să poată pătrundă mândria luciferică în sufletul lui.
Cât despre Inochentie, acesta avea mai multe fisuri. Iată câteva din ele povestite tot de inochentişti.
Când „Părinţelul” era la Balta, lumea aducea prinoase multe. Stareţul cu călugării s-au aşezat la masă. Inochentie îi spunea stareţului să-i cheme şi pe credincioşi ca să mănânce împreună cu ei. Stareţul însă era de părere ca credincioşii să mănânce după ce vor termina călugării, căci trapeza era neîncâpătoare. Atunci Inochentie, înfuriindu-se, a răsturnat mesele cu toate bucatele care erau deasupra…
Smeritul Serafim n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.
Când preoţii de mir, bazaţi pe anumite indicii sigure, spuneau oamenilor că Inochentie este înşelat de diavolul, „Părinţelul” răspundea:
–    Lasă, draga popii, când aici va fi Ierusalimul cel nou, atunci vor vedea burtoşii cine a fost popa (adică Inochentie).
In timpul predicii lui Inochentie, credincioşii au văzut cum un porumbel s-a aşezat mai întâi pe capul Părinţelului, apoi pe umărul lui şi, în cele din urmă, au văzut că a intrat în gura lui Inochentie. „Părinţelul”, în loc să-i lămurească pe credincioşi că şi diavolul poate lua chip de porumbel, dimpotrivă le-a întărit şi mai mult înşelarea:
–    Să ştiţi, draga popii, zicea el – că eu am înghiţit „hulubul” (porumbelul).
Când vorbea împotriva comunismului, zicea:
–    Să ştiţi, draga popii, că balaurul a înconjurat tot pământul, dar când era gata să se „întorloace” coada cu capul, hop şi popa a pus „chiciorul” .
Cu alte cuvinte, pe întreg globul pământesc, numai el, Inochentie, l-a biruit pe balaur.
Când, pe bună dreptate, sfântul Sinod rus l-a caterisit pe Inochentie, iar Episcopul de Odessa nu i-а dat binecuvântarea să înfiinţeze mănăstirea din Lipeţchi, „Părinţelul” a construit, totuşi mănăstirea subterană fără nici o binecuvântare sau aprobare şi a „hirotonit” el însuşi pe preoţii lui.
Astfel Inochentie, prin mândria lui luciferică, prin neascultarea şi nesupunerea lui, nici faţă de biserică, nici faţa de stat, a produs atâtea fisuri în mişcarea lui, încât diavolul a avut destul loc să introducă dinamita sa neagră care i-а aruncat în aer pe toţi adepţii lui ce s-au rostogolit până la urmă în cele mai spăimântătoare erezii şi imoralităţi.
Ştiind şi prevăzând toate acestea, Mântuitorul a zis: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi cu numele Tău minuni multe am făcut? Atunci însă voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi faradelegea”.
Aşadar „minunile” şi „profeţiile” lui Inochentie, înşirate mai sus, îşi află un alt izvor, o altă inspiraţie.
„Niciodată nu v-am cunoscut pe voi… Depărtaţi-vă de la mine”…
Oamenii neduhovniceşti cu anevoie îl pot descoperi pe diavolul care se ascunde sub haina unui înger de lumină. Aşa cum un om, care şi-a pierdut simţul gustului, nu poate deosebi vinul de oţet, care la vedere sunt la fel, tot astfel oamenii fără simţul sacrului nu pot deosebi pe sfânt de impostor. Iar Biserica noastră nu-i poate combate cu succes pe asemenea impostori decât atunci când în faţa credincioşilor apar oameni smeriţi şi cu viaţă sfântă, aşa cum a fost Sfântul Serafim de la Sarov sau Sfântul Calinic de la Cernica, – sfinţi prin care credincioşii pot deosebi adevărul de minciună, vedenia de nălucire diavolească, sinceritatea de făţărnicie, descoperind astfel coarnele diavolului ascunse sub chipul îngerului de lumină şi desluşind urletul de lup ascuns sub blana de oaie. Altminteri, orice încercare este zadarnică, aşa cum zadarnică este încercarea de а-i combate prin cuvinte pe cei înşelaţi.
Lumea este însetată după oameni sfinţi şi drepţi, iar în lipsa lor aleargă după magi şi vrăjitori, adică după surogate diabolice, iar poporul simplu crede că tot ce zboară se mănâncă.
Paul Leca – De la moarte la viaţă