Sfantul Nectarie din Eghina si patimile noastre: Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia…

Despre trufie si despre cel trufas

Trufia este cugetul infumurat al omului neinsemnat, care socoteste despre sine ca este mare si important. Cel trufas are o parere foarte buna despre sine, gandeste dispretuitor si socoteste ca, ignorandu-le pe toate, este intelept; face parada de cumpatare, in timp ce el este nechibzuit; are impresia ca este cine­va, desi este un nimeni; se amageste cu fapte care sunt fara de nici o valoare. Cu toate ca este rau, gandeste despre sine ca este bun: nu-si masoara faptele, apreciindu-le dupa masura comuna, ci dupa masura ingamfarii sale.
Cei vechi socoteau ca aceasta patima este prin firea ei necurata si au definit-o ca fiind un obstacol in calea bunastarii, deoarece omul care socotes­te despre sine ca este mare nu poate accepta sa fie indreptat.

1Dupa socotinta trufasului, ceea ce gandeste despre sine aceea si este intr-adevar.
Cel trufas ii dispretuieste pe ceilalti, iar pe casnici ii priveste de sus; este surd, iar fraiele mintii lui sunt nestatornice, asemenea bataii de vant.
Este vesnic intristat si nemultumit, ca unul ce socoteste ca nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalti, si mai ales al celor care n-au nici o admiratie pentru el; se plange ca este nedreptatit de cei aflati in pozitii superioare si invinuieste [pentru aceasta] pronia dumnezeiasca. Trufasul este lipsit de evlavie, pentru ca nu se inchi­na decat propriei persoane.
Despre infumurare si despre cel infumurat
Infumurarea este trufie, obsesie, aroganta, slava desarta; infumurarea este o excrescenta a sufletu­lui bolnav, asemenea puroiului care se formeaza in rana.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

„infumurarea pare sa fie cea mai rea dintre toate patimile ome­nesti, pentru ca toti cei cuprinsi de ea vor avea parte de pedeapsa pe care a primit-o si diavolul.”

Cugetul trupesc ii umple de trufie mintea celui infumurat, cazand sub puterea diavolului. Este plin de semetie si de smintire, este infatuat, dement si parelnic chibzuit.

„Cel posedat de infumurare, ca si cum ar fi fost plasmuit de un creator rau, nu este in stare sa vada chipurile lucrurilor decat deformat” (Platon).

„Intreit nefericiti sunt toti cei care se trufesc, gandind despre sine ca sunt grozavi, pentru ca acestia nu cunosc firea umana” (Menandru).

Despre mandrie si despre cel mandru

Mandria este semetie, cuget sfidator si faptul de a gandi [despre sine] cele ce nu se cuvin.1Mandria este asemenea dispretului fata de Dumnezeu; pentru ca atunci cand cineva lucreaza un anume bine si nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Il dispretuieste pe Insusi Dumnezeu. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, pentru ca acela care isi pune reusitele pe seama sa Il neaga pe Dumnezeu si se asaza pe sine in locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune:

„Toate felurile de pacate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferita dintre toate este mandria.”

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma:

„Mandria – ar putea spune oricine – este samanta sau radacina spinului pacatului pentru cel care socoteste ca nu va pacatui.”

Teofilact numeste mandria „culmea rautatilor si dispret fata de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune:

„Mandria este obarsia bolilor, vrajmasa lui Dumnezeu; ea ignora cele ale firii si este bolnava de cele ale diavolului, din cauza carora drumul spre virtute este zadarnic; chiar daca ai aduna toate virtutile laolalta, de indata ce se arata aroganta, facliile acestora se sting [cu totul]. Nici un folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci cand se insoteste cu mandria; de prisos este fecioria, odata ce a fost intinata de mandrie; Dumnezeu nu primeste dreptatea care se pune in slujba trufiei si uraste facerea de bine hranita cu [patima] infumurarii.“

Cel mandru este o fiinta nerecunoscatoare si nechibzuita. Sfantul Vasile cel Mare spune ca

„omul mandru este acela care isi manifesta ingamfarea sub ochii celor de fata, fiind priceput in a se arata celor­lalti mult mai bun decat este in realitate“.

Isidor Pelusiotul declara:

„Pe cel care pe de o parte savarseste un oarecare lucru, dar care apoi il arata ca fiind mult mai mare decat este in realitate, dispretuindu-i pe ceilalti, trebuie sa-l numim mandru.”

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre mandrie:

„Nici un rau nu este asemenea mandriei: face din om un demon, o fiinta care insulta, huleste, se jura stramb; provoaca moarte si doreste sa ucida. Cel mandru traieste vesnic in necazuri, vesnic este indignat, vesnic este tulburat. Nu este cu putinta sa-si sature vreodata patima; chiar daca-l va vedea pe imparat plecandu-i-se si inchinandu-i-se, tot nu-i va fi indeajuns, ci si mai mult se va aprinde; asa cum iubitorii de arginti, cu cat ar aduna, cu atat au nevoie de mai mult, la fel si cei mandri, cu cat se bucura de mai multa cinste, cu atat o poftesc si mai mult; in acest fel, patima lor va spori [neincetat]; pentru ca este patima, iar patimile nu au nici o limita si nu se opresc deci atunci cand il vor nimici pe cel care le poseda.“

Mandria naste necuviinta, ocara, dispretuirea semenilor, lipsa de grija fata de saraci, impietrirea si neomenia. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel mandru. „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva.”

Despre marire si despre cel ce se mareste pe sine

1Marirea inseamna a cugeta cele inalte, dar din vanitate si mandrie. Cel ce se mareste pe sine se socoteste deasupra tuturor prin izbanzile sale [inchipuite] si se infumureaza pentru virtuti, refuzand sa fie numarat printre cei simpli si umili; omul care se mareste pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, dispretuitor.
Omul care se mareste pe sine se afunda in pofte absurde si trezeste in inima sa patimi nesatule; urmareste satisfacerea lor si, atunci cand esueaza, soarbe pahare neintrerupte de tristeti. Zadarnicia il stapaneste si l-a imbatat, adapandu-l din pocalul pe care-l tine-n mana. Cel ce se mareste pe sine duce o viata plina de necazuri.

Despre aroganta

„Aroganta este o stare [morala] care creeaza aparenta binelui sau a virtutilor care [de fapt]sunt inexistente”[Platon].

Cel arogant, desi este sarac, vrea sa arate ca este bogat; desi se afla in nevoi, incearca sa creeze impresia ca traieste in belsug; fiind cu totul lipsit de cele necesare, striga in gura mare ca este prosper; ofera in dar cele de care are nevoie pentru a supravietui si rascumpara cele cu care vrea sa faca parada; cauta lauda si vaneaza cinstirea, isi reneaga clasa din care face parte si isi insuseste un nume fals pentru a se recomanda ca fiind de neam nobil; se faleste cu facerile lui de bine si spune cuvinte mari despre fericirea sa; se lauda cu bogatia si se faleste cu vita lui nobila; se mandreste cu frumusetea si socoteste ca insusirile sale sunt exceptionale. Cei care-l cunosc il batjocoresc si cei ai casei isi rad de el. Aroganta este o patima foarte grava si cauza multor rele pentru societate; ea raspandeste vrajba si dezbinarea pretutindeni, provoaca schisme, rastoarna regimuri [politice], tulbura pacea, instiga la razboi, aprinde orase, dezlantuie toate relele.

Despre slava desarta

Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre, molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii.
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.

Ioan Damaschin spune:

“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.

Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.

Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:

“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.

Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Despre incapatanare

Incapatanarea este opinia neclintita si de neschimbat a celui indaratnic. Omul incapatanat1 nu asculta decat de propria sa parere si se lupta din rasputeri pentru a si-o impune, cu toate ca este nechibzuita si puerila; este ignorant si vulgar. Aristotel spune: „Indaratnicii sunt cei care nu-si urmeaza decat propria lor opinie, cei ignoranti si! mitocani” (Etica nicomahica).
Cei incapatanati sunt infumurati, iubitori de vrajba, indaratnici, necrutatori, certareti, egoisti si ambitiosi. Persista sa-si impuna opinia lor in detrimentul adevarului si a ceea ce este intr-adevar de folos. Nu le pasa de adevar, de ceea ce este corect si drept; contrazic pe toata lumea in aceeasi masura, dar nu au obiceiul sa contrazica in chip intemeiat. Cel incapatanat nu poate sa-si faca prieteni, deoa­rece este respins de toti. Ca membru al unei comu­nitati, este nesuferit; prin incapatanarea lui zadar­niceste toate intrunirile. Ca partener de afaceri, este ireconciliabil, ca sot, este tiran si ca reprezentant al puterii, este foarte primejdios, pentru ca nu accepta nici un sfat din partea nimanui. Omul incapatanat cade in multe rele si adesea indaratnicia nu-l adapa decat cu amaraciune.

Despre laudarosenie si despre cel laudaros

1Laudarosenia sau fanfaronada inseamna a rosti vorbe mari, a grai fara nici un respect despre orice, a te trufi si a vorbi semet, a sfida si a insulta.
Omul laudaros isi deschide gura si spune lucruri exagerat de mari; cugeta arogant si-i desfiinteaza pe cei buni; ii dispretuieste pe cei puternici si arunca cu noroi in cei umili; se lauda cu marimea puterii sale si se increde in bogatie si vigoare.
Rade de cei care se tem de Dumnezeu si le vor­beste de sus, dintr-un spirit de fanfaronada. Vorbeste despre lucruri insemnate si se prezinta pe sine ca om incercat si desavarsit; vorbeste hulitor si isi bate joc de cei intelepti; incalca legea si refuza indato­ririle [cetatenesti]; savarseste nedreptatea si-i minte pe cei cu care poarta discutii. „Pierde-va Dom­nul toate buzele cele viclene si limba cea plina de laudarosenie”, spune Scriptura: pedeapsa dumnezeiasca ii asteapta pe cei laudarosi.
Laudarosul huleste si nu arata supunere fata de legi; le contesta autoritatea; vorbeste despre sine ca despre un inalt demnitar si isi proslaveste puterea; in cuvintele lui domina egoismul, iar gandurile sunt conduse de aroganta si infumurare. Plin de sine si orgolios, paseste trufas in lume, ca sa iasa in evidenta. Laudarosul este totodata obraznic si las; caci, fiind lipsit de judecata, este bolnav cu sufletul. Ameninta cu vorba, dar moare de frica. Sufletul laudarosului este lipsit de tarie morala, fiind las si nerusinat, pueril si necugetat. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel laudaros.

Despre lauda de sine

Lauda de sine inseamna a vorbi despre persoana proprie ca si cum ai fi cineva cu adevarat important sau cel mai capabil dintre toti; [cei care se comporta astfel] dovedesc o minte impovaratoare si ingusta; multi, dintre cei care intalnesc aceasta atitudine, fug de un astfel de om, fiind dezgustati [de el] (Plutarh).

„Lauda indreptata spre sine este goala si lipsita de orice valoare; atunci cand acestia n-au parte de laudele altora, impinsi de ambitia proprie, care rav­neste lauda, si parandu-li-se ca e just, se comporta intr-un mod urat” (Plutarh).

„Lauda de sine, facand parada de cuvinte, nu arata decat lipsa faptelor; vadeste mai degraba falsa virtute, care este interesata de aspectul exterior al lucrurilor, acuzand existenta unei minti goale pe dinauntru. Asadar, trebuie sa doresti sa faci cat mai multe fapte [bune], dar sa vorbesti cat mai putin [despre ele], ca sa nu ajungi sa fii asemenea unui butoi, plin de mandrie, care sta gata sa crape“ (Neofit Doukas).

1

*

1

Chipul omului mincinos

Cel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedrepta­tea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tul­burata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce min­te este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sar­man ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei.

Despre calomnie

1Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.

Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele:

„Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura[impotriva orisicui].”

Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie:

„Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.”

Tucidide remarca:

„Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.”

Herodot observa:

„Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calom­niaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discu­tie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel din­tai ca este [un om] rau.”

Filon spune despre cei care calomniaza ca

„n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dum­nezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“.

Hippias afirma:

„Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.”

Maxim Marturisitorul spune:

„Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de nis­te serpi ucigatori.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele:

„Cel care il calomnia­za pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.”

Despre omul viclean

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele:1

„Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie:

„Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele:

„Buzele nedrepte sunt ca ale omu­lui ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izba­vit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“

Despre judecarea [aproapelui]

Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si con­damna pe cineva pentru un anume pacat.

Sfantul Grigorie Teologul spune ca

„nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [fap­tele] altora“.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca

„judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.

1Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproape­le [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:

„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de aspri­me dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“

Şi Domnul porunceste:

„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“

Despre ocara

Ocara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea.
Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este viclea­na, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata.

Despre clevetire si clevetitor

Clevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l1invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“

Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand:

„Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“

„Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“(Pateric).

Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand:

„Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.”

Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni.
Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedrept
Invinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un minci­nos. Un intelept spune:

„Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.”

Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defai­meaza calomniator.

Fara indoiala ca diavolul este cel care a inven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste ade­varul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.

1

*

1

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen

Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:

Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”[2]

Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert

Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

1Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.”(Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora

Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.1 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.
Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.
Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte. Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul. Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea

1Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul. Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.
Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.
Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimilor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie1 ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.
Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.
Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu. Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.
Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.
Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.
Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

1Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.
Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.
Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.
Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.

„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.
Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:

„Iubirea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.
Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.
Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa1stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.
Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.
Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:

„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

cuvantulortodox

1

1

Reclame

Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni: Despre Dreapta Credinta Ortodoxa, schisma, si ratacirile papistasilor. Imposibilitatea unirii cu ei.

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească şi Biserica papistasa

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credinţă, nădejde, dragoste şi slujire a fost dintotdeauna liberă şi neatîrnată, n-a fost niciodată supusă Papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovniceşti şi superioritate duhovnicească, ci l-a considerat un episcop ca toţi ceilalţi episcopi, de vreme ce şi el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o şi ceilalţi episcopi, Apostolii nefiind trimişi de Mîntuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, avînd puterea de a înfiinţa Biserici. Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic şi a construit cortul mărturiei şi a poruncit rînduielile de închinare şi toate slujbele sfinte, şi, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceştia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip şi umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinţii Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor şi nu putea fi altfel, de vreme ce toţi au fost trimişi în chip egal:

„Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20).

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalţi, pentru a întemeia Biserici şi a învăţa între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să‑şi împlinească lucrarea separat de restul celorlalţi? Şi care era rostul primatului lui Petru, de vreme ce, din cauza răspîndirii Apostolilor, nu era posibilă existenţa unei poziţii de rangul al doilea? Care era rostul superiorităţii lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Care era rostul gradaţiei ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăştierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului?
Desigur că nu au nici un rost toate aceste calităţi imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuşi, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorităţi. Dacă însuşirile lui Petru pe care le pretinde Biserica romană erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic şi de neînţeles, fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor şi un conflict de principii: ar fi de neînţeles principiul egalităţii, al egalităţii duse pînă la smerenie, şi principiul inegalităţii duse pînă la hegemonie şi dispreţ. Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mîntuitorul, cum vom putea înţelege următorul citat al Evangheliei:„Ştiţi că cei se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai tari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 42-45), lăsînd la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici? Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavînd ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară şi-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli şi l-a scos în evidenţă pe Petru ca Apostol suprem de ce nu a adus acest lucru la cunoştinţa celorlalţi ucenici, zicîndu-le: „iată, îl aşez pe acest Petru păstor al vostru şi principe şi ighemon; el vă păstoreşte pe voi, de el să ascultaţi; şi oricine nu ascultă de el va fi nimicit”? Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mîntuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl aşeza pe el ca păstor al păstorilor şi conducător al Apostolilor.
Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit aşa ceva şi, prin urmare, nu a fost constituită nici o ierarhie a Apostolilor; de aceea nu există nici o teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el şi episcop al Romei, se va pierde.
Unimea Bisericii nu-şi are temeliile şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii într-un Duh, într-o credinţă, nădejde, dragoste şi slujire. În acest fel a înţeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică şi pe aceasta a căutat-o şi a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stînd primele zece veacuri. Din Biserica ecumenică doar ”Biserica” romană concepea în mod diferit duhul unităţii, pe care-l căuta şi urmărea să-l atingă prin mijloace străine.
Această concepere diferită a modului unităţii a provocat schisma, care, avîndu-şi începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe măsura aplicării principiilor ‘Bisericii’ romane, pînă a ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei Papilor ca Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească să se supună episcopiei Romei. În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, şi o cauză teologică deosebit de importantă întrucît înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deşi deosebit de importante, pot fi considerate secundare şi decurgînd din această cauză primară. Să vedem aşadar care sînt principiile şi cum era păstrată unitatea în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Unitatea Bisericilor

Potrivit Sfintelor Scripturi unitatea Bisericii este sfînta legătură tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinţei, a nădejdii, a dragostei pentru mirele Hristos şi prin închinarea comună către El. Caracterul acestei unităţi îl găsim în Sfînta Scriptură. În rugăciunea Mîntuitorului nostru către Tatăl Său ceresc se arată unitatea Bisericii. Urmînd a merge spre patima Sa cea de voie, Iisus înalţă către Tatăl Său rugăciune stăruitoare şi plină de dragoste şi cere de la El ca să-i păzească pe toţi cei care cred şi care vor crede în El în legătura păcii:

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvîntul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvîntul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 17-26).

Deci unitatea Bisericii stă în unirea membrilor acesteia cu Hristos. Toţi cei care au crezut în Hristos prin Sfinţii Apostoli s-au unit cu Iisus şi s-au sfinţit în adevărul lui Dumnezeu-Tatăl.

Deci unirea este lăuntrică, tainică, directă, dumnezeiască, desăvîrşită, împlinită prin bunăvoinţa şi dragostea dumnezeiască şi nimeni nu se leagă prin legătură exterioară pentru a constitui unitatea.

Cei care au crezut au primit harul şi adevărul, lumina şi viaţa prin Iisus Hristos şi s-au unit cu El. Ce îi poate despărţi pe aceştia de unirea cea cu Hristos? Dacă această legătură este desăvîrşită, care este rostul unor alte legături, al unei alte credinţe?

Cei ce au crezut au fost traşi către Mîntuitorul de către Tatăl Cel ce L-a trimis pe El (Ioan 6, 44) şi au primit harul răscumpărării; iar dacă adevărul i-a eliberat pe ei din robia păcatului, cine-i mai poate lipsi pe ei de libertatea cea în Hristos?

Cei care au crezut au devenit fii ai luminii şi părtaşi slavei celei veşnice, cine dar le poate lua luminarea şi slava?

Cei care au crezut au fost înfiaţi de Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, cine dar poate nega sau înlătura această înfiere?

Cei care au crezut s-au făcut, prin dumnezeiasca Împărtăşanie, părtaşi Trupului şi Sîngelui Domnului, rămînînd în Hristos şi Hristos în ei, cine dar are puterea să rupă aceste legături dumnezeieşti ale unităţii?

Cei care cred primesc Duhul Sfînt, Care constituie totdeauna aşezămîntul Bisericii, înfăţişînd-o pe ea Una, Sfîntă şi Sobornicească; cine dar poate sparge această unitate?

Este zadarnică aşadar pretenţia unei legături exterioare şi a unei alte credinţe, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mîntuirea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 83-88.

Sfantul Nectarie de Eghina – CEL PRIGONIT DE FRATII SAI

Astazi este pomenit unul dintre cei mai iubiti sfinti recenti ai Bisericii Universale, Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina, proslavit de Dumnezeu cu darul tamaduirii si al facerii de minuni, dupa o viata de smerenie pana la capat, de suferinta, de prigoana si de slujire jertfelnica pentru “sufletele chinuite si ostenite“, pentru “Lazarii cu rani, sarmanii frati ai Imparatului, printi in sanul lui Avraam“.

Un mare iubitor de saraci si o inima atotcompatimitoare, care sangera de durere si de ravna pentru “cei prea mici frati ai lui Hristos”, ierarhul Nectarie, cel daruit oamenilor nu putea ramane… nepedepsit pentru asemenea virtuti de neingaduit pentru cugetul lumesc. Invidiat si “vanat” de catre iubitorii de lume si de arginti din sanul Bisericii, de confratii sai din Sinod, ale caror constiinte erau “arse” de pilda Sfantului, Nectarie s-a lasat vandut, ca un alt Iosif sau ca un alt Ioan Gura-de-Aur. Dar dupa cum spunea celalalt Sfant praznuit astazi, Ioan Colov, pe dreptul Iosif nu l-au vandut atat fratii sai, cat… smerenia sa. Asadar, calomniile si intrigile au biruit si au dus la rapida lui inlaturare din scaunul de ierarh.
Nu putem reda intreaga sa viata, poate de multi stiuta, dar vrem sa aratam, in acest articol alcatuit din spicuiri din cartea: “Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru” (de Sotos Hondropoulos), cateva pasaje semnificative pentru acest aspect despre care nu se prea vorbeste, despre conditia de prigonit in mijlocul Bisericii a smeritului (si slavitului pentru smerenia sa) Ierarh Nectarie, facatorul de minuni si tamaduitorul celor care alearga la el cu credinta:


Sfantul Nectarie calugar (pe atunci numit Lazaros):
“In calitate de calugar trebuia zi si noapte sa se lupte cu demoni infricosatori, sa biruiasca, sa nutreasca bucurie si nadejde pe care sa le transmita si tuturor celor ce veneau la el. Cu deplina libertate alesese sa devina si el un solitar mijlocitor intru mantuirea fratilor sai care au trecut prin Sfantul Botez, la Sfanta Marturisire. Fiece lacrima tacuta, fiecare suspin mut, fiecare ridicare a bratelor erau pentru aproapele, pentru fratele necunoscut, pentru lumea care se lupta cu greutatile vietii, care se afla in primejdie pe mari, care se lupta prin vai si prin munti, care putrezea in beciurile inchisorilor, care era cuprinsa de frigul mortii pe patul de boala.
Nu ii parea rau ca se indeparta de casa sa, de ai sai, intrand pe viata ostean intr-o oaste sfanta, intr-o tabara unde urma sa lupte, sa se infrunte, sa dea batalii necontenite cu incepatoriile, cu puterile si cu <<stapanul veacului acestuia>>. Da, el singur hotarase sa apuce pe calea ingusta a jertfei de sine, fiindca aceasta optiune raspundea intrebarii pline de neliniste, ramasa in el, nerostita. Unde este Dumnezeu si unde aproapele? Mare cinstea, uriasa raspunderea….
In cei trei ani petrecuti acolo la Manastire, la Nea Moni, in asceza, sufletul incepu a se scalda in <<lumina cea stralucitoare>>. Si zi dupa zi, s-a tot apropiat, descoperind marea taina: cugetul smerit. aceasta i-a fost pavaza ce-i aducea linistea in lupte…”
——————————————————————————————

Despre perioada studentiei Sfantului Nectarie:

“Clerul, sfantul luptator in acei ani negri, isi cobori privirea in pamant, in tarina. In fiece an isi schimba obiceiurile, incetand a mai fi conducator, luminator si sprijinitor. Aluneca, devenind o simpla indeletnicire, cazand in rutina, in samavolnicie.
(…) Painea se castiga cu sudoare multa in Atena acelor ani. Adesea fu nevoit sa stea nemancat ca sa salveze oameni, suflete <<pentru care a murit Cuvantul intrupat>>, oameni ce veneau la el, apasati de lipsuri. Isi aminti de o tanara femeie din Karystos, ramasa vaduva, care isi ingropase singurul copil, odorul cel mai rag, rodul cununiei sale cu omul indragit, dupa care, deznadajduita, neputincioasa si nefericita, bantuia pe uliti desculta, cu parul valvoi, cu amaraciunea si cu durerea zugravite in priviri. Cat de greu ii era sa-i convinga pe unii dintre studenti, colegi de-ai sai, sa dea ceva din mancarea lor, pentru a o ajuta cat de putin.

– Voia lui Dumnezeu, dragii mei colegi, voia lui Dumnezeu! (le spunea viitorul Sfant Nectarie colegilor sai, nota mea).

– Dar oare voieste Dumnezeu sa-mi primejduiesc eu santatatea, sa ma lipsesc de mancare si sa flamanzesc, ca sa alin doar un graunte din necuprinsa nefericire ce domneste in jurul meu? cuteza unul sa intrebe, unul care, mai tarziu, deveni mitropolit.

Il privi plin de uimire. Isi aminti ca i-a raspuns colegului:

– Frate, orice lucru care ne implineste visele si scopurile noastre omenesti, este vointa noastra personala.

Apoi continua:

– De exemplu orgoliul, orgoliul nostru de a deveni doctori in Sfanta Stiinta este oare voia lui Dumnezeu?

– De buna seama ca este (raspunse colegul, nota mea)

– Hm, nu prea avem de unde sti asta. Am pornit sa atingem o tinta doar prin hotararea, voia si stradania noastra personala”.
——————————————————————————————

Sfantul Ierarh Nectarie – cel prigonit de fratii sai

“Undeva, intr-unul din birourile Patriarhiei, aproape de Sfantul Sava, dupa Sfanta Liturghie, cinci clerici si un gramatic imbracat impecabil isi beau cafeaua din cesti mari, vorbind in soapta. Trei sunt arhimandriti cu ranguri inalte si ocupa posturi de incredere in diverse servicii, unul este Episcop al Nubiei, iar ultimul, cu infatisare de copil, este diacon.

– Asadar, intr-atat va temeti de acest Nectarie? intreba episcopul la un moment dat…

– Nu va puteti inchipui, Prea Sfintite, cat rau si ce pagube poate provoca fanatismul, raspunse unul dintre arhimandriti.

Nectarie, continua cel de langa el, are ochelari de cal si nu stie altceva decat viata ascetica. Nu intelege lupta ce se da in patrie si metodele noastre diplomatice. Crede ca traieste in vremea Sfintilor Parinti. E dintre cei pe care ii numeati candva izbavitori de suflete. Intelegeti, asadar, din felul in care actioneaza, ce ar insemna sa devina Patriarh… Totul va disparea, totul se va imparti celor desculti si felahilor. Ni se vor goli casele de bani. Vai de greci si vai de noi!”
(Cand primeste din partea unui slujitor patriarhal scrisoarea de suspendare din partea patriarhului, are loc urmatorul dialog):

” – Nu va osteniti sa va duceti la el. Prea Fericitul nu va va primi, căzu greu raspunsul diacului. Chipul ii era neclinitit ca al Sfinxului, acru, zeflemitor, neindurator.

– De ce? intreba iar.

– Hm, cine stie?…. Nu v-ati ingrijit sa aveti cativa oameni de incredere, mai apropiati, acolo, zise diacul. (…)

Invidia… isi zise in sine clericul nostru. Ciudat lucru, dar de ce oare…

– De veti merge la el, nu va va primi. De altfel e bolnav.

– Bine, fiule. Du-te si Maica Domnului sa te aiba in paza. Si ai grija sa nu… sa nu Il intristezi niciodata pe Hristos!”

“De luni de zile nu primise leafa pentru slujba de Mitropolit. De altminteri, ce primea, nici nu apuca sa puna in sertar… Multe rude si prieteni, compatrioti aflati in necaz ii cereau ajutorul. Pe langa aceasta, mai avea o datorie si la tipografie pentru publicarea vechii culegeri intocmite in adolescenta, <<Comoara de intelepciune sfanta si filosofica>>.
Acum nimic nu-i mai statea in putere. Totul ii scapase de sub control.
Suferea vazandu-i pe sarmanii nefericiti cum plecau cu mana goala. Cand il auzira spunandu-le cu glas pierit ca <<a saracit, fiind dator celor ce-l imprumutasera>>, ramasera impietriti, uluiti, privindu-l neincrezatori, cu ochii plini de suferinta. Apoi continuara a se preumbla, deznadajduiti, prin curte.
In ciuda oprelistii, se duse de trei ori in Alexandria si de tot atatea ori gasi portile Patriarhiei inchise. Sofronios lipsea mereu sau, mai degraba, i se spunea ca lipseste. Ba era la baile de vara, ba facea un turneu, ba calatorea la Sinai. <<Expertii>> il intampinau cu urzeli, sarcasm si o ura de neinteles. De ce? Mergea si, din cand in cand, se oprea adancindu-se in amintiri pe care le cerceta incercand sa gaseasca vreun motiv, vreo cauza, vreo fapta ce sa indreptateasca <<cumplita sa indepartare>>. Ciudat lucru… Iar daca o parte din inaltii prelati gandea iresponsabil, voind sa-l vada Patriarh, el ce vina avea? In fata nimanui nu a exprimat o astfel de intentie, nimanui nu i-a cerut sa lucreze in favoarea sa… Atunci, de ce?
Cand cobori ultima oara in Alexandria, plin de deznadejde, auzi cuvinte nedeslusite, cuvinte aruncate intr-adins spre a-l jigni. Doi rasofori, dintre cei pe care Patriarhul ii ingaduia cu greu in preajma sa, zisera:
– Atentie! trece sucesorul lui Sofronios! rase unul.
– Acum unde si cum isi va mai ticlui planurile? se intreba si celalalt.
Auzind acestea, simti cum totul se naruia in jur. O ceata deasa se asternu imprejur, nori grei aducatori de furtuna.

– Doamne – suspina – Doamne, Dumnezeul meu, da-mi, Te rog, putina putere si ma sprijina pe mine!“

(“Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru“, de Sotos Hondropoulos, Editura Bunavestire, Bacau, 2001)

Sursa: Cuvântul Ortodox

 

Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NEVOIE DE SANATATE pentru a putea sa lucrati…”

“Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul

sfantul_ierarh_nectarie_taumaturgul_de_la_eghina_14351157120.jpg

                   ***
Scrisoarea a V-a

Atena, 7 martie 1905
Iubita mea fiică întru Domnul Ecaterina, bucură-te!

Am primit scrisoarea ta şi am aflat noutăţile de la voi. Boala ta m-a întristat, precum şi faptul că aţi răcit din cauza umidităţii din chilie. Mă minunez de felul cum gândiţi: de vreme ce starea chiliei este în felul acesta, aţi putea-o repara cu puţini bani. De ce nu mi-aţi scris să vi-i trimit, ca să nu răciţi şi să vă primejduiţi în felul acesta viaţa? Şovăiala voastră si reţinerea de a-mi cere un lucru atât de mic m-au întristat. Credeţi că m-aţi fi deranjat dacă mi-aţi fi mărturisit problema şi mi-aţi fi cerut banii de care aveaţi nevoie pentru a vă proteja sănătatea? N-aţi făcut bine! Scrieţi-mi chiar acum care sunt costurile, pentru a vă trimite banii. Sănătatea este prima de care trebuie să vă îngrijiţi. Cu excepţia lui Filio, toate sunteţi suferinde, cu nervii slăbiţi.
Felul vostru de viaţă trebuie să fie caracterizat de multă luare-aminte şi grijă. Cu trupuri bolnăvicioase nu se poate ajunge la sporire duhovnicească pentru cei care nu s-au desăvârşit. Voi aveţi nevoie de sănătate pentru a putea să lucraţi în acest scop. Aflaţi că cei care încă nu sunt sporiţi duhovniceşte – ca să nu mai vorbesc de cei abia intraţi în arena de luptă – dacă nu au sănătatea bună, vor fi înfrânţi, fiind lipsiţi de puterea duhovnicească care-i întăreşte pe cei înaintaţi. Sănătatea, pentru cei care încă nu s-au desăvârşit, este carul care-l poartă pe atlet la capătul luptei.

De aceea vă recomand să aveţi discernământ în toate şi înţelepciune şi vă sfătuiesc să vă feriţi de extreme. Asprimea trebuie să înainteze în paralel cu măsura virtuţii. Cel ce nu are virtuţi morale înalte şi se luptă împreună cu cei desăvârşiţi, vrând să trăiască aspru precum sfinţii asceţi, este ameninţat să fie cuprins de înaltă cugetare şi va cădea. Felul vostru de viaţă să se îmbine cu smerenia inimii, întrucât sunteţi începătoare, pentru a vă acoperi mila lui Dumnezeu. Aş vrea ca fiecare dintre voi să se străduiască a se cerceta pe sine cu smerită cugetare şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru a o întări. Să fie cu mare luare-aminte încât să nu judece sau să osândească pe vreo altă monahie, căci poate provoca întristare, şi întristarea este începutul rupturii şi despărţirii. Dacă vreo soră se sminteşte de vreun lucru, s-o spună cu dragoste, fără să vrea să se impună pentru a fi ascultată. Iar dacă nu se linişteşte aşa, să-mi scrie, încât s-o liniştesc eu.
Să tânjiţi spre cele duhovniceşti. Cele trupeşti să slujească duhului. Acestea le scriu pentru tine, Ecaterina, fiindcă te-ai îmbolnăvit şi acum ai nevoie de vindecare.
S-o rogi pe Filio – căreia îi urez din inimă să se vindece trupeşte şi sufleteşte – să te însoţească, pe tine şi pe Angeliki, la doctor. Trebuie ca medicul să le consulte, pentru a vedea dacă nu cumva răceala a lăsat urme, iar tu trebuie să urmezi sfaturile lui. Dacă sunteţi sănătoase, veţi spori, altfel, ostenelile voastre vor fi zadarnice.
Atunci când citiţi capitolul despre post, să vă gândiţi că este necesar ca postul să meargă împreună cu sănătatea, încât să nu fiţi nevoite să părăsiţi monahismul şi să vă refugiaţi în lume, pentru a vă trata trupul bolnav. Nu veţi da răspuns în faţa lui Dumnezeu pentru ce mâncaţi. Aş dori ca, pentru a nu vă întoarce în lume, să mâncaţi orice găsiţi, de dragul sănătăţii voastre, dar să rămâneţi rugându-vă în obşte.
Vă trimit prin poştă şaizeci de drahme pentru nevoile chiliei şi am anunţat-o pe Isidora să aibă grijă să primească banii. Să chemaţi meşterul şi să-l întrebaţi care sunt costurile reparaţiilor…
Prin poştă vă trimit şi o sticluţă de colonie* [*In trecut, astfel de produse erau făcute din extracte concentrate din plante, uleiuri esenţiale etc, astfel încât le puteai lua liniştit ca leac], ca medicament. Astăzi doctorii mărturisesc că aceasta are un loc mai bun în farmacii decât în magazinele cu parfumuri, de aceea să nu pregetaţi s-o folosiţi ca medicament, din cauza asprimii vieţii voastre. Iar dacă vreuna dintre voi nu poate suporta durerile să nu refuze medicamentul recomandat, iar când îl foloseşte să nu-i fie ruşine de surori.
Vă binecuvântez pe toate din inimă şi-mi doresc să aflu că sunteţi sănătoase. Să-i spui lui Hrisanthi că-i voi trimite mamei sale cele cinci drahme, până când va găsi cu ce să trăiască, iar în vară să vină acolo. De asemenea, doamnei Elena Zervou-lakou îi trimit regulat câte zece drahme.
După Duminica Tomii, voi avea grijă să vin să vă văd.
Am aflat că v-aţi tulburat ca nu cumva s-o trimit pe Mosha. Sunteţi împuţinate la suflet şi aţi lăsat tulburarea să vă cuprindă cugetele, neţinând seamă de faptul că nimic nu voi făptui fără ca mai înainte să mă gândesc dacă nu cumva v-ar supăra. Vă îndemn deci să rămâneţi liniştite. Domnul ştie dacă o voi trimite, văzând cum stau lucrurile cu voi.
Vă urez să treceţi sănătoase perioada sfântului post. Întrucât Ecaterina s-a îmbolnăvit, dacă nu puteţi să citiţi toată slujba, citiţi mai puţin, iar în restul timpului rostiţi Rugăciunea lui Iisus.
Revin la chestiunea cu Mosha, pentru că mi-am amintit de Angeliki. Îmbolnăvirea nervilor lui Angeliki a provenit de la maşina de cusut. Fiindcă a lucrat la maşină de mic copil, i s-a zdruncinat sistemul nervos şi va ajunge să nu poată sta pe picioarele ei. Domnul Konstantinos Iavopoulos, doctorul, văzând simptomele ei a spus că are reumatism şi că trebuie să meargă vara la băi, la Methana.
Reumatismul a cuprins-o pentru că a găsit sistemul nervos slăbit. Starea ei m-a făcut să mă gândesc să trimit o tânără care să poată învăţa să coasă la maşină stând lângă Angeliki şi apoi să lucreze în locul ei. Astfel m-am gândit la Mosha, dar dacă voi nu sunteţi de acord, atunci sunt de părere că trebuie ca altcineva să se ocupe cu maşina de cusut. Angeliki, dacă va continua să lucreze, nu se va vindeca.
Vă trimit şi un termometru, puţină mentă şi chinină. Atunci când îmi scrii, te sfătuiesc să ai în faţă epistola mea şi să-mi răspunzi la toate cele scrise acolo.
Mă rog pentru voi.

Părintele vostru duhovnicesc,

Nectarie al Pentapole

sfantul_ierarh_nectarie_taumaturgul_de_la_eghina_14873482703.jpg
                  ***
Scrisoarea a VI-a

Atena, 14 martie 1905
Fiicele mele iubite întru Domnul, bucuraţi-vă!

Am primit cele două scrisori ale lui Filio, pe care le-a trimis pe 8 şi pe 12 martie, şi mă grăbesc să vă răspund.
In legătură cu fata aceasta despre care îmi scrieţi, aş dori ca mai întâi s-o văd şi s-o întreb câteva lucruri. Oricum, dacă arde de iubire dumnezeiască, dacă iubeşte din inimă rugăciunea şi este cuprinsă de râvnă pentru ea, dacă are lepădare de sine, dacă-şi poate tăia propria voie, dacă poate face ascultare de voia altuia, dacă le poate făptui pe cele care sunt împotriva voii ei, dacă poate să nu se împotrivească şi să primească poruncile fără cârtire, dacă poate să spună către Domnul „nu precum voiesc eu, Doamne, ci precum voieşti Tu”, dacă poate să rabde ispita, dacă are cu totul încredere în pronia dumnezeiască şi, în fine, ca să nu adaug mai multe, dacă poate să ierte toate surorile înainte de apusul soarelui, după cum cere porunca iubirii; aşadar, dacă le primeşte pe toate acestea, s-o mărturisească în prezenţa voastră, în faţa icoanei Domnului din biserică, şi să daţi slavă Lui Dumnezeu pentru că a chemat-o la monahism, şi după ce vă rugaţi pentru ea s-o întărească Domnul, s-o îmbrăţişaţi toate şi s-o păstraţi ca soră. Ca stareţă, căreia va face ascultare în toate, o va avea pe Hrisanthi.
Acestea am avut să le spun despre ea. Dumnezeu s-o acopere şi s-o păzească în veci. S-o dovedească vrednică de chemarea ei şi s-o aşeze în ceata fecioarelor celor înţelepte, aşa cum mă rog pentru voi toate. Amin.
Îmi scrieţi că v-a aflat oarecare ispită şi v-aţi înspăimântat ca nişte prunci. Vai şi amar dacă vă speriaţi şi deznădăjduiţi atât de repede. Dacă nu răbdaţi ispitele, nu vă veţi desăvârşi. Să faceţi răbdare, chiar dacă sunteţi lovite. Domnul este cu voi. în fiecare zi cântaţi „cu noi este Dumnezeu” şi totuşi se pare că nu înţelegeţi bine asta. Vă încredinţez că, atunci când veţi înţelege aceste cuvinte, inima voastră se va linişti.
Aflaţi că împotriva voastră se vor ridica puterile celui potrivnic, dar voi să cântaţi „cu noi este Dumnezeu, de frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu“ şi celelalte. Întăriţi-vă şi statorniciţi-vă, căci Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la capăt, numele voastre vor fi scrise în Cartea Vieţii. Vreau să aflu că v-a vizitat harul dumnezeiesc şi v-aţi liniştit.
Tânăra fată, dacă Dumnezeu a chemat-o să rămână, cred că ar fi foarte bine să înveţe să lucreze la maşină, ca să se odihnească Angeliki.

sfantul_ierarh_nectarie_taumaturgul_de_la_eghina_14351157120.jpg
[…]
Scrisoarea a IX-a
Atena, 17 mai 1905

Fiicele mele iubite întru Hristos, bucuraţi-vă!

Vă trimit în această scrisoare patru cântări, pe care le-am compus către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru ca inima voastră să se umple de bucurie şi s-o cinstiţi pe Maica Domnului prin noi cântări. Şi vă doresc ca bucuria dăruită de harul Sfântului Duh să reînvioreze veşnic sufletele voastre, să vă odihnească tainic şi să vă facă fericite. Aveţi grijă să păziţi această bucurie în inimile voastre şi să nu-i îngăduiţi vrăjmaşului să le umple cu amărăciune. Fiţi cu luare-aminte, încât Raiul care se află înlăuntrul vostru să nu se preschimbe în iad. Să fiţi mereu pregătite, să vă rugaţi să nu intraţi în ispită. Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul.
Transmiteţi binecuvântările mele bunei doamne Elena Zervoulakou, a cărei filantropie arată mulţimea virtuţilor ei. De asemenea, transmiteţi binecuvântările mele doamnei Evtihia, doamnei Afrodita, doamnei Sofia şi doamnei Hrisi.
De asemenea, mă rog să primiţi ajutor şi ocrotire dumnezeiască de sus.
Al vostru rugător către Dumnezeu, Nectarie al Pentapolei
(din: Sfantul Nectarie al Pentapolei, Scrisori de la un sfant, Editura Egumenita, 2015)

9341991188529635.jpg

Sursa: C.O

SFANTUL NECTARIE DE EGHINA despre CHIPUL OMULUI CU ADEVARAT CREDINCIOS

Care este chipul celui care crede în Hristos?

Ce frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul lui! Frumusețea lui te încântă, iar măreția lui exprimă încrederea credinciosului în Dumnezeu. Seninătatea care este întinsă peste chipul lui, exprimă pacea sufletului, iar liniștea lui exprimă netulburarea inimii.
Bunătatea întipărită pe chipul credinciosului, mărturisește liniștea conștiinței sale. Credinciosul este înfățișat ca omul care s-a slobozit de tirania nesfârșitelor griji ale vieții, care istovesc continuu duhul, și, de asemenea, ca omul a cărui încredere în Dumnezeu este înfățișată în culorii vii peste caracteristicile chipului său.

Cu adevărat, credinciosul este înfățișat ca un om fericit. Și este fericit deoarece deține deja vestirea despre proveniența dumnezeiască a credinței sale și este convins de adevărul ei.
Dumnezeu a vorbit tainic în inima lui, iar glasul dumnezeiesc i-a umplut inima și dumnezeiasca desfătare l-a inundat. Inima și cugetarea sa sunt afierosite lui Dumnezeu. Inima îi arde de dragoste pentru Dumnezeu, iar duhul său se silește să se înalțe către El.
Credinciosul, având dezlegate legăturile egoismului, care limitează în chip înăbușitor dragostea sa și nu-i îngăduie să lucreze și să vadă dincolo de un mic orizont din jurul său, a sărit departe  și s-a slobozit de tiranicul jug al robiei și al egoismului, desființând hidoasa adorare de sine.
Și astfel, slobozit de legăturile lui, aleargă peste tot pe pământ, în toate direcțiile orizontului, și se grăbește într-acolo unde îl cheamă dragostea de aproapele. Nu mai este nimic care să-l mai împiedice, nimeni care să-l influențeze. Plăcerile lumii – care ca niște râuri curg peste tot – și desfătările bunurilor pământești, nu-l mai ademenesc. Idolul egoismului său a căzut și s-a zdrobit, și toate jertfele, prinoasele și tămâierile pe care i le-a adus până acum, de acum înainte le va oferi numai lui Dumnezeu, pe Care de acum Îl iubește și-l adoră din totul sufletul său. Este cu totul dăruit, atât cu sufletul, cât și cu inima, adevăratului și viului Dumnezeu. Și astfel uită lumea și adeseori uită să se îngrijească și de trupul său.

Privirea lui se fixează în Dumnezeu, iar inima sa Îl caută neîncetat. Duhul său se îndeletnicește cu cercetarea lucrurilor Sale, iar sufletul său se odihnește în dumnezeiasca pronie a Creatorului. Toate creează în inima credinciosului simțăminte noi. Toată creația vorbește cu un glas tainic în sufletul său despre înțelepciunea și bunătatea dumnezeiescului ei Creator. Îndeletnicirea sa este cercetarea lucrărilor lui Dumnezeu, iar bucuria sa este cea pricinuită de privirea la frumusețea creației. Îndeletnicirea inimii sale sunt toate cele care arată dumnezeieștile reprezentări ale binelui pe pământ, adică bunătatea, adevărul și dreptatea. Fericirea sa, adevărată și sigură, este neîncetata și neîntrerupta comuniune cu dumnezeiescul Creator.


Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura lui. La ele cugetă ziua și noaptea. Inima lui arde de dragoste pentru Dumnezeu. Aleargă către El și pe El îl caută, cercetând cele create de El. Neîncetata sa lucrare este desăvârșirea sa, după putere, iar dorința sa arzătoare este asemănarea sa cu Dumnezeu. Dragostea și adorarea lui Dumnezeu îi inundă inima sa rănită de dumnezeiescul dor. Lauda și doxologia, mulțumirea și binecuvântarea se îndreaptă către Dumnezeu cu căldură și neîncetat din gura sa. Din buzele sale iese înțelepciune și inima sa este plină de pricepere și cunoaștere. Viața sa este creatoare și plină de armonie. Trăiește grăbindu-se, cu scop și chibzuială, spre desăvârșire, pentru care a și fost creat, și se desfătează de îmbelșugata fericire care izvorăște din bunătatea lui Dumnezeu.
Trăiește pe pământ, însă petrecerea sa este în Ceruri. Fără să se istovească în problemele vieții, are numai o preocupare, o grijă: să nu se îndeletnicească cu multe, ci numai cu un singur lucru de care are neapărată trebuință. Adică toată grija sa se întoarce spre împlinirea legii dumnezeiești și spre săvârșirea cât mai bine cu putință a faptei bune. Comuniunea oamenilor, de fiecare rasă și neam, este comuniunea fraților de sânge și pentru aceasta dorește cu tărie să-și întindă facerile de bine spre toți. Se bucură de izbânzile lor și se mâhnește de durerile lor. „Toată ziua miluiește și împrumută, și dreptatea lui rămâne în veac” . Inima sa nădăjduiește întotdeauna în Domnul și sufletul său este deja gata să stea înaintea Ziditorului său. Plin de nădejde și curaj strigă împreună cu psalmistul: „Domnul este mie ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul” .
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
Mărturie athonită

Sursa

Sfantul Nectarie din Eghina si patimile noastre: Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia…



Despre trufie si despre cel trufas

Trufia este cugetul infumurat al omului neinsemnat, care socoteste despre sine ca este mare si important. Cel trufas are o parere foarte buna despre sine, gandeste dispretuitor si socoteste ca, ignorandu-le pe toate, este intelept; face parada de cumpatare, in timp ce el este nechibzuit; are impresia ca este cine­va, desi este un nimeni; se amageste cu fapte care sunt fara de nici o valoare. Cu toate ca este rau, gandeste despre sine ca este bun: nu-si masoara faptele, apreciindu-le dupa masura comuna, ci dupa masura ingamfarii sale.
Cei vechi socoteau ca aceasta patima este prin firea ei necurata si au definit-o ca fiind un obstacol in calea bunastarii, deoarece omul care socotes­te despre sine ca este mare nu poate accepta sa fie indreptat.

1Dupa socotinta trufasului, ceea ce gandeste despre sine aceea si este intr-adevar.
Cel trufas ii dispretuieste pe ceilalti, iar pe casnici ii priveste de sus; este surd, iar fraiele mintii lui sunt nestatornice, asemenea bataii de vant.
Este vesnic intristat si nemultumit, ca unul ce socoteste ca nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalti, si mai ales al celor care n-au nici o admiratie pentru el; se plange ca este nedreptatit de cei aflati in pozitii superioare si invinuieste [pentru aceasta] pronia dumnezeiasca. Trufasul este lipsit de evlavie, pentru ca nu se inchi­na decat propriei persoane.
Despre infumurare si despre cel infumurat
Infumurarea este trufie, obsesie, aroganta, slava desarta; infumurarea este o excrescenta a sufletu­lui bolnav, asemenea puroiului care se formeaza in rana.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

„infumurarea pare sa fie cea mai rea dintre toate patimile ome­nesti, pentru ca toti cei cuprinsi de ea vor avea parte de pedeapsa pe care a primit-o si diavolul.”

Cugetul trupesc ii umple de trufie mintea celui infumurat, cazand sub puterea diavolului. Este plin de semetie si de smintire, este infatuat, dement si parelnic chibzuit.

„Cel posedat de infumurare, ca si cum ar fi fost plasmuit de un creator rau, nu este in stare sa vada chipurile lucrurilor decat deformat” (Platon).

„Intreit nefericiti sunt toti cei care se trufesc, gandind despre sine ca sunt grozavi, pentru ca acestia nu cunosc firea umana” (Menandru).

Despre mandrie si despre cel mandru

Mandria este semetie, cuget sfidator si faptul de a gandi [despre sine] cele ce nu se cuvin.1Mandria este asemenea dispretului fata de Dumnezeu; pentru ca atunci cand cineva lucreaza un anume bine si nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Il dispretuieste pe Insusi Dumnezeu. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, pentru ca acela care isi pune reusitele pe seama sa Il neaga pe Dumnezeu si se asaza pe sine in locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune:

„Toate felurile de pacate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferita dintre toate este mandria.”

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma:

„Mandria – ar putea spune oricine – este samanta sau radacina spinului pacatului pentru cel care socoteste ca nu va pacatui.”

Teofilact numeste mandria „culmea rautatilor si dispret fata de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune:

„Mandria este obarsia bolilor, vrajmasa lui Dumnezeu; ea ignora cele ale firii si este bolnava de cele ale diavolului, din cauza carora drumul spre virtute este zadarnic; chiar daca ai aduna toate virtutile laolalta, de indata ce se arata aroganta, facliile acestora se sting [cu totul]. Nici un folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci cand se insoteste cu mandria; de prisos este fecioria, odata ce a fost intinata de mandrie; Dumnezeu nu primeste dreptatea care se pune in slujba trufiei si uraste facerea de bine hranita cu [patima] infumurarii.“

Cel mandru este o fiinta nerecunoscatoare si nechibzuita. Sfantul Vasile cel Mare spune ca

„omul mandru este acela care isi manifesta ingamfarea sub ochii celor de fata, fiind priceput in a se arata celor­lalti mult mai bun decat este in realitate“.

Isidor Pelusiotul declara:

„Pe cel care pe de o parte savarseste un oarecare lucru, dar care apoi il arata ca fiind mult mai mare decat este in realitate, dispretuindu-i pe ceilalti, trebuie sa-l numim mandru.”

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre mandrie:

„Nici un rau nu este asemenea mandriei: face din om un demon, o fiinta care insulta, huleste, se jura stramb; provoaca moarte si doreste sa ucida. Cel mandru traieste vesnic in necazuri, vesnic este indignat, vesnic este tulburat. Nu este cu putinta sa-si sature vreodata patima; chiar daca-l va vedea pe imparat plecandu-i-se si inchinandu-i-se, tot nu-i va fi indeajuns, ci si mai mult se va aprinde; asa cum iubitorii de arginti, cu cat ar aduna, cu atat au nevoie de mai mult, la fel si cei mandri, cu cat se bucura de mai multa cinste, cu atat o poftesc si mai mult; in acest fel, patima lor va spori [neincetat]; pentru ca este patima, iar patimile nu au nici o limita si nu se opresc deci atunci cand il vor nimici pe cel care le poseda.“

Mandria naste necuviinta, ocara, dispretuirea semenilor, lipsa de grija fata de saraci, impietrirea si neomenia. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel mandru. „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva.”

Despre marire si despre cel ce se mareste pe sine

1Marirea inseamna a cugeta cele inalte, dar din vanitate si mandrie. Cel ce se mareste pe sine se socoteste deasupra tuturor prin izbanzile sale [inchipuite] si se infumureaza pentru virtuti, refuzand sa fie numarat printre cei simpli si umili; omul care se mareste pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, dispretuitor.
Omul care se mareste pe sine se afunda in pofte absurde si trezeste in inima sa patimi nesatule; urmareste satisfacerea lor si, atunci cand esueaza, soarbe pahare neintrerupte de tristeti. Zadarnicia il stapaneste si l-a imbatat, adapandu-l din pocalul pe care-l tine-n mana. Cel ce se mareste pe sine duce o viata plina de necazuri.

Despre aroganta

„Aroganta este o stare [morala] care creeaza aparenta binelui sau a virtutilor care [de fapt]sunt inexistente”[Platon].

Cel arogant, desi este sarac, vrea sa arate ca este bogat; desi se afla in nevoi, incearca sa creeze impresia ca traieste in belsug; fiind cu totul lipsit de cele necesare, striga in gura mare ca este prosper; ofera in dar cele de care are nevoie pentru a supravietui si rascumpara cele cu care vrea sa faca parada; cauta lauda si vaneaza cinstirea, isi reneaga clasa din care face parte si isi insuseste un nume fals pentru a se recomanda ca fiind de neam nobil; se faleste cu facerile lui de bine si spune cuvinte mari despre fericirea sa; se lauda cu bogatia si se faleste cu vita lui nobila; se mandreste cu frumusetea si socoteste ca insusirile sale sunt exceptionale. Cei care-l cunosc il batjocoresc si cei ai casei isi rad de el. Aroganta este o patima foarte grava si cauza multor rele pentru societate; ea raspandeste vrajba si dezbinarea pretutindeni, provoaca schisme, rastoarna regimuri [politice], tulbura pacea, instiga la razboi, aprinde orase, dezlantuie toate relele.

Despre slava desarta

Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre, molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii.
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.

Ioan Damaschin spune:

“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.

Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.

Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:

“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.

Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Despre incapatanare

Incapatanarea este opinia neclintita si de neschimbat a celui indaratnic. Omul incapatanat1 nu asculta decat de propria sa parere si se lupta din rasputeri pentru a si-o impune, cu toate ca este nechibzuita si puerila; este ignorant si vulgar. Aristotel spune: „Indaratnicii sunt cei care nu-si urmeaza decat propria lor opinie, cei ignoranti si! mitocani” (Etica nicomahica).
Cei incapatanati sunt infumurati, iubitori de vrajba, indaratnici, necrutatori, certareti, egoisti si ambitiosi. Persista sa-si impuna opinia lor in detrimentul adevarului si a ceea ce este intr-adevar de folos. Nu le pasa de adevar, de ceea ce este corect si drept; contrazic pe toata lumea in aceeasi masura, dar nu au obiceiul sa contrazica in chip intemeiat. Cel incapatanat nu poate sa-si faca prieteni, deoa­rece este respins de toti. Ca membru al unei comu­nitati, este nesuferit; prin incapatanarea lui zadar­niceste toate intrunirile. Ca partener de afaceri, este ireconciliabil, ca sot, este tiran si ca reprezentant al puterii, este foarte primejdios, pentru ca nu accepta nici un sfat din partea nimanui. Omul incapatanat cade in multe rele si adesea indaratnicia nu-l adapa decat cu amaraciune.

Despre laudarosenie si despre cel laudaros

1Laudarosenia sau fanfaronada inseamna a rosti vorbe mari, a grai fara nici un respect despre orice, a te trufi si a vorbi semet, a sfida si a insulta.
Omul laudaros isi deschide gura si spune lucruri exagerat de mari; cugeta arogant si-i desfiinteaza pe cei buni; ii dispretuieste pe cei puternici si arunca cu noroi in cei umili; se lauda cu marimea puterii sale si se increde in bogatie si vigoare.
Rade de cei care se tem de Dumnezeu si le vor­beste de sus, dintr-un spirit de fanfaronada. Vorbeste despre lucruri insemnate si se prezinta pe sine ca om incercat si desavarsit; vorbeste hulitor si isi bate joc de cei intelepti; incalca legea si refuza indato­ririle [cetatenesti]; savarseste nedreptatea si-i minte pe cei cu care poarta discutii. „Pierde-va Dom­nul toate buzele cele viclene si limba cea plina de laudarosenie”, spune Scriptura: pedeapsa dumnezeiasca ii asteapta pe cei laudarosi.
Laudarosul huleste si nu arata supunere fata de legi; le contesta autoritatea; vorbeste despre sine ca despre un inalt demnitar si isi proslaveste puterea; in cuvintele lui domina egoismul, iar gandurile sunt conduse de aroganta si infumurare. Plin de sine si orgolios, paseste trufas in lume, ca sa iasa in evidenta. Laudarosul este totodata obraznic si las; caci, fiind lipsit de judecata, este bolnav cu sufletul. Ameninta cu vorba, dar moare de frica. Sufletul laudarosului este lipsit de tarie morala, fiind las si nerusinat, pueril si necugetat. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel laudaros.

Despre lauda de sine

Lauda de sine inseamna a vorbi despre persoana proprie ca si cum ai fi cineva cu adevarat important sau cel mai capabil dintre toti; [cei care se comporta astfel] dovedesc o minte impovaratoare si ingusta; multi, dintre cei care intalnesc aceasta atitudine, fug de un astfel de om, fiind dezgustati [de el] (Plutarh).

„Lauda indreptata spre sine este goala si lipsita de orice valoare; atunci cand acestia n-au parte de laudele altora, impinsi de ambitia proprie, care rav­neste lauda, si parandu-li-se ca e just, se comporta intr-un mod urat” (Plutarh).

„Lauda de sine, facand parada de cuvinte, nu arata decat lipsa faptelor; vadeste mai degraba falsa virtute, care este interesata de aspectul exterior al lucrurilor, acuzand existenta unei minti goale pe dinauntru. Asadar, trebuie sa doresti sa faci cat mai multe fapte [bune], dar sa vorbesti cat mai putin [despre ele], ca sa nu ajungi sa fii asemenea unui butoi, plin de mandrie, care sta gata sa crape“ (Neofit Doukas).

1

*

1

Chipul omului mincinos

Cel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedrepta­tea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tul­burata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce min­te este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sar­man ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei.

Despre calomnie

1Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.

Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele:

„Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura[impotriva orisicui].”

Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie:

„Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.”

Tucidide remarca:

„Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.”

Herodot observa:

„Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calom­niaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discu­tie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel din­tai ca este [un om] rau.”

Filon spune despre cei care calomniaza ca

„n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dum­nezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“.

Hippias afirma:

„Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.”

Maxim Marturisitorul spune:

„Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de nis­te serpi ucigatori.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele:

„Cel care il calomnia­za pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.”

Despre omul viclean

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele:1

„Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie:

„Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele:

„Buzele nedrepte sunt ca ale omu­lui ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izba­vit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“

Despre judecarea [aproapelui]

Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si con­damna pe cineva pentru un anume pacat.

Sfantul Grigorie Teologul spune ca

„nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [fap­tele] altora“.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca

„judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.

1Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproape­le [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:

„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de aspri­me dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“

Şi Domnul porunceste:

„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“

Despre ocara

Ocara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea.
Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este viclea­na, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata.

Despre clevetire si clevetitor

Clevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l1invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“

Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand:

„Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“

„Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“(Pateric).

Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand:

„Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.”

Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni.
Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedrept
Invinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un minci­nos. Un intelept spune:

„Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.”

Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defai­meaza calomniator.

Fara indoiala ca diavolul este cel care a inven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste ade­varul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.

1

*

1

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen

Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:

Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”[2]

Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert

Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

1Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.”(Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora

Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.1 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.
Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.
Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte. Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul. Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea

1Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul. Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.
Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.
Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimilor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie1 ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.
Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.
Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu. Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.
Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.
Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.
Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

1Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.
Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.
Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.
Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.

„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.
Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:

„Iubirea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.
Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.
Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa1stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.
Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.
Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:

„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

cuvantulortodox

1

1

Ereticii si atitudinea Sfântului Nectarie din Eghina

Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“(Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune”(Evrei 10,24).

De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Având această iubire, Părintele putea spune: „eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.
Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută”? Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?

Toţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Apostolul Pavel ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau: „Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…”(Rom. 9, 2,3).

Asemenea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.
Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.
Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iubirea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”: „Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubirea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoasă şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lumină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rău. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura”.

L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un bărbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al înţelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. În câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

„Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestinsă. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. În sfârşit, este un om aducător de pieire”.

Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimitea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.
Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. În ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul datoriei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.
Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă „a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.

[…]

Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica ortodoxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăcirile, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria: „Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne socoteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fuseseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…”.
Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede poziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în special faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.

„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevărul și să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Răsărit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magiştri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncând pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”

Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodată şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.
Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia: „Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte 1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru. 2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei. 3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului şi 4) Autoritatea infailibilă a Papei.

La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au fost următoarele:

1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.

2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică.

3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.”

Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.

„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.
Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Răsărit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngăduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleaşi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreună cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiască unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separării. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar”.

Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.
Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii.
Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel: „Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii”.

Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viaţa, învăţături, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007