Despre cel ambițios si despre ambitie

Ambiția este dorința arzătoare a celui care iubește slava de a dobândi pentru sine glorie și renume. Cel ambițios vânează slavă; scopul faptelor și acțiunilor sale este slava; o dorește, folosind atât mijloacele permise, cât și pe cele nepermise și încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
Pornirea nestăpânită spre slavă îl abate de la calea împărătească a virtuții, care conduce la slava adevărată, împingându-l pe căi întortocheate, al căror capăt este lipsa de glorie; ajunge un lingușitor mărunt al celor puternici, un preamăritor inconștient al celor „desăvârșiți”, o slugă ordinară și josnică a celor aflați în poziții înalte și un servitor zelos al slugilor celor care se află la putere.
În sufletul lui nu predomină decât un singur simțământ – cel al iubirii pentru slava deșartă; în inima sa nu se află decât o singură dorință – cea pentru slava strălucitoare, iar cugetul său nu este preocupat decât de o singură grijă – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slavă. Nici un gând bun nu rămâne în sinea lui pentru multă vreme: toate se retrag în fața scopului căutat al slavei; până și virtuțile firești ale celui ambițios sunt pătate, fiind întunecate de ambiție.
Plutarh a numit ambiția negoț cu virtutea, întrucât cei ambițioși nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; înțeleg slava ca pe un idol și nu fac nimic sincer sau pe față, ci numai o grămadă de lucruri neînsemnate și ipocrite.
Cei ambițioși n-au înțeles că slava, atunci când este vânată, fuge, dar îi urmărește pe cei care nu o caută; îi învăluie, îi înconjoară și-i îmbracă în mantia ei pe cei care nu o râvnesc, proclamându-i cinstiți și slăviți. Cei înțelepți și pricepuți, pe tot parcursul vieții lor, nu au iubit și nu au căutat decât aceasta slavă [care, atunci când este vânată, fuge, dar care îi urmărește pe cei ce nu o caută].

Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia, 2012, p.294-296

Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina: Viata, Acatistul si Canonul de rugăciune (9 noiembrie)

Troparul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina (9 Noiembrie)

Glasul 4

Întru cuvioşie ai vieţuit, ca un înţelept ierarh, proslăvind pe Domnul cu viaţa ta cea plină de virtuţi, Sfinte Nectarie Cuvioase; pentru aceasta, proslăvindu-te cu puterea Mângâietorului, demonii goneşti şi pe cei bolnavi îi tămăduieşti, care vin cu credinţă la dumnezeieştile tale moaşte.

*

Troparul Sfântului Ierarh Nectarie

Glasul 1

Pe vlăstarul Silivriei și al Eghinei ocrotitor, ce s-a arătat în anii de pe urmă virtuții prieten adevărat, pe Nectarie să-l cinstim credincioșii, al lui Hristos dumnezeiesc slujitor, că izvorăște vindecări de tot felul celor ce cu evlavie strigă: slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit pe tine, slavă Celui ce te-a făcut minunat, slavă Celuia ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.

*

Condacul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina

Pe steaua cea nou răsărită a Ortodoxiei şi cetatea cea nou zidită a Bisericii să-l lăudăm întru veselia inimii, că proslăvit fiind prin lucrarea Duhului izvorăşte harul nestricăcios al tămăduirilor celor ce strigă: Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie.

***

1

Viata

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduiala în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina (9 Noiembrie)

Condac 1:

Veniți, ucenicilor ai lui Hristos, care însetați după împărăția cea cerească, să îi aducem laude iubitorului nostru ocrotitor, Sfântul Ierarh Nectarie. Și, mulțumindu-i pentru nemăsurata sa dragoste față de noi, să-i cântăm într-un glas: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!

Icos 1:

Om purtător al bucuriilor celor cerești, te-ai arătat în lume Nectarie, arhiereule al lui Hristos, în viață neprihănită petrecând, drept, cuvios și de Dumnezeu insuflat, întru toate dăruit; pentru aceasta și de la noi auzi unele ca acestea:
Bucură-te, cel prin care se înalță cei credincioși;
Bucură-te, cel prin care sunt risipiți cei dușmănoși;
Bucură-te, vas aurit al înțelepciunii;
Bucură-te, cel prin care se învinge răutatea lumii;
Bucură-te, locaș al sfințeniei și al lucrării cerești;
Bucură-te, carte dumnezeiască a noii cetăți îngerești;
Bucură-te, cel care cu adevărat Sfânt te-ai arătat;
Bucură-te, cel care de cele materiale te-ai lepădat;
Bucură-te, a credinței răsplată strălucitoare;
Bucură-te, mijlocitor cucernic al harului;
Bucură-te, cel prin care Biserica se slăvește;
Bucură-te, cel prin care insula Eghina se veselește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 2:

Înțelepciune având, încă din tinerețe, de raza cea dumnezeiască sufletul ți-a fost luminat și strălucirii poruncilor celor sfinte ai urmat, Sfinte Ierarhe Nectarie. De aceea, în virtuți înaintând, de mic copil ai cântat lui Hristos: Aliluia!

Icos 2:

Mergând în orașul Sfântului Constantin, ai avut frica de Dumnezeu ca îndrumător și cercetarea celor sfinte ca apărător. De aceea, hrănindu-te din înțelepciunea cea dumnezeiască, pe cei pe care cu cuvântul tău i-ai umplut de bucurie sfântă îi auzi cântând unele ca acestea:
Bucură-te, viță a veșniciei;
Bucură-te, nectar al ambroziei;
Bucură-te, că de Mântuitorul ne-ai fost trimis vindecător luminat;
Bucură-te, că părinților celor din vechime ai urmat;
Bucură-te, piatra cea nouă a zidirii cugetătoare;
Bucură-te, cunună nou împletită, a Bisericii dreptmăritoare;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat ca un trandafir proaspăt înflorit;
Bucură-te, cel ce de Dumnezeu ai fost dăruit;
Bucură-te, steaua cea nouă a credinței poporului;
Bucură-te, cel ce strălucești în slava Creatorului;
Bucură-te, bunule chivernisitor al poruncilor cerești;
Bucură-te, chip al slăvitelor virtuți îngerești;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 3:

Slăvita înțelepciune ai căutat-o și ți-ai dorit-o din tinerețile tale, și pe Hristos L-ai rugat cu lacrimi fierbinți ca să te împodobească cu înalta ei frumusețe. Pentru aceea, Sfinte Nectarie, cu credință și plecăciune cânți către Domnul: Aliluia!

Icos 3:

S-a bucurat sufletul tău, ca oarecând al marilor Părinți Vasile și Grigorie, mergând la Atena să dobândești învățătura cea folositoare. Pentru aceea, cu bucurie îți cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, fiu al luminii celei cerești;
Bucură-te, vlăstar al evlaviei celei îngerești;
Bucură-te, cel ce ai fugit de amăgirile cele lumești;
Bucură-te, că cele îndumnezeitoare n-ai încetat să dorești;
Bucură-te, minte purtătoare de Dumnezeu, plină de înțelesuri dumnezeiești;
Bucură-te, cărbune al Sfântului Duh, foc aprins al cugetării creștine;
Bucură-te, cel ce viață fără de pată ai trăit;
Bucură-te, cel ce înșelăciunea lui Veliar ai zdrobit;
Bucură-te, cel ce iubirii lui Hristos ți-ai deschis ușa sufletului;
Bucură-te, cel în care a înflorit săvârșirea binelui;
Bucură-te, sprijinul cel tare al celor credincioși;
Bucură-te, săgeată de mult plâns pentru cei dușmănoși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 4:

Având în tine râvna cea dumnezeiască a Cuvioșilor Părinți, fără încetare ți-ai dorit viața cea îngerească. De aceea, în Hios, cu bucurie ai intrat în îngerescul cin monahal și pe vrăjmașul l-ai lăsat păgubit, cântând Domnului neîncetat: Aliluia!

Icos 4:

Auzit-a Arhiereul Cel dintru înălțime rugăciunea ta, strigat-ai către Dânsul din toată inima ta. De aceea, degrabă a liniștit apele mării și furtuna a potolit. Văzând acestea, cei ce au fost salvați prin rugăciunile tale, cu mulțumire și credință îți cântă unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce de la Dumnezeu ne-ai fost trimis vindecător;
Bucură-te, izvor nesecat al minunilor;
Bucură-te, astrul cel nou al Bisericii, prealuminat;
Bucură-te, că în ceata Sfinților ai intrat;
Bucură-te, vas neprețuit al darurilor cerești;
Bucură-te, grădină înflorită a fericitelor virtuți îngerești;
Bucură-te, cel ce furtuna mării o liniștești;
Bucură-te, că strigătul hulitorilor îl potolești;
Bucură-te, noule ales al lui Hristos;
Bucură-te, al virtuților grădinar cuvios;
Bucură-te, iubitorule de viață duhovnicească;
Bucură-te, cel ce ai fost răsplătit cu bucuria cerească;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 5:

Sfânt Ierarh te-ai arătat, în aceste vremuri de pe urmă, vrednic de cinstire ca oarecând sfinții cei de demult. Căci în același chip ca și ei viața ți-ai petrecut și slăvite minuni ai săvârșit, izbăvindu-i din toate necazurile pe cei care cântă: Aliluia!

Icos 5:

Arhiereu înțelept, ales de Dumnezeu te-ai arătat cu adevărat în țara Egiptului, păstor luminat al Pentapolisului, aler­gând, ca oarecând marele Pavel, spre viața în Hristos. De aceea, și cei credincioși, cunoscând virtuțile tale, cu glas de bucurie cântă unele ca acestea:
Bucură-te, a cetății mărire;
Bucură-te, a evlaviei fire;
Bucură-te, cel asemenea cuvioșilor pustiei;
Bucură-te, podoaba cea nouă a preoției;
Bucură-te, vas al blândeții și tezaur al iubirii;
Bucură-te, dătător al păcii și izvorâtor al milei;
Bucură-te, că Bisericii te-ai arătat strălucitor;
Bucură-te, că celor cuvioși te arăți îndrumător;
Bucură-te, chip al trăirii celei neprihănite;
Bucură-te, candelă a îndumnezeirii primite;
Bucură-te, arhiereu desăvârșit, care celor înalte slujești;
Bucură-te, cuvântător neîntrecut al celor dumnezeiești;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 6:

Văzut-au creștinii din toată Biserica Egiptului că ești un adevărat propovăduitor al Evangheliei. Pentru aceea, mulțimea credincioșilor, ce ascultau cuvântul învățăturii tale, gândeau că au dobândit un nou Părinte Sfânt, care cu putere învață. Și împreună cu tine nu încetau să cânte Domnului: Aliluia!

Icos 6:

Strălucit-ai și în pământul elen, asemenea unui nou apostol, luminând inimile credincioșilor cu focul sfintelor învățături și cu razele vieții tale, Sfinte Nectarie. Pentru aceasta, luminați fiind și noi de strălucirea ta, îți cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, luminător al Bisericii Domnului;
Bucură-te, trâmbița cea tare a adevărului;
Bucură-te, cel ce ai avut râvna Apostolilor;
Bucură-te, izvor al harului și al vindecărilor;
Bucură-te, orator îndumnezeit al cuvintelor vieții;
Bucură-te, că pline de har sunt omiliile tale, înțelept al cetății;
Bucură-te, cel ce cureți sufletele de robia patimilor;
Bucură-te, că potolești pornirile cele rele ale inimilor;
Bucură-te, mare învățător al credincioșilor;
Bucură-te, ascet tare, lui Hristos următor;
Bucură-te, că mulți creștini ai îndrumat;
Bucură-te, că sufletele, spre Hristos le-ai îndreptat;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 7:

Mare între Ierarhi și înțelept între învățători, dar și smerit ascet al lui Hristos n-ai încetat a fi, Sfinte Ierarhe Nectarie. De aceea, părinte duhovnicesc al celor ce se pregăteau pentru slujirea preoțească ai fost chemat. Cu ei împreună, te slăvim și cântăm: Aliluia!

Icos 7:

Nectar al dreptății și fruct de viață sfântă, căii dumnezeiești ai urmat și norului duhovnicesc, iar pe noi, cei aflați la vremuri de strâmtoare, neîncetat ne-ai izbăvit. Pentru aceasta, sufletele noastre se bucură, când îți cântă ție unele ca acestea:
Bucură-te, cărare a bucuriei;
Bucură-te, adiere a veșniciei;
Bucură-te, cel ce izvorăști apele harului;
Bucură-te, cel ce ai pecetluit gura balaurului;
Bucură-te, primăvara sfințeniei, ce alungi iarna din gând;
Bucură-te, strălucire ce luminezi întunericul cel adânc;
Bucură-te, cel ce încurci gândurile celor păcătoși;
Bucură-te, cel ce bucuri inimile celor credincioși;
Bucură-te, sprijin al dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicitor al ereziilor;
Bucură-te, căderea defăimătorilor;
Bucură-te, vindecător al bolnavilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 8:

Străine minuni, Părinte, izvorăsc din mila ta cea mare și îi ridică pe cei aflați în dureri. De aceea, și la sfânta ta mănăstire, fără încetare sosește mulțime de lume, cerând vindecarea și izbăvirea de boli, cântând neîncetat: Aliluia!

Icos 8:

Liman izbăvitor, în insula Eghina, este mănăstirea ta, Sfinte. Aici, sufletele monahiilor le-ai condus duhovnicește spre mântuire și le-ai îndreptat cu înțelepciune spre Hristos. Pentru aceasta, neîncetat se vor ruga, către tine zicând:
Bucură-te, a minții sfântă lucrare;
Bucură-te, ocean de răbdare;
Bucură-te, chip viu al smereniei;
Bucură-te, tezaur sfânt al curăției;
Bucură-te, candelă a nevinovăției și chivot al nepătimirii;
Bucură-te, locaș al virtuților și chivot al cumpătării;
Bucură-te, că spre Dumnezeu călăuzești mănăstirea ta;
Bucură-te, că toată puterea și râvna ți-ai pus pentru ea;
Bucură-te, al Eghinei strălucit veghetor;
Bucură-te, că îndată credincioșilor le dai ajutor;
Bucură-te, că pe mulți din primejdii i-ai salvat;
Bucură-te, că pe amăgitorul în prăpastia cea adâncă l-ai aruncat;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 9:

Pline de har sfânt și de bună mireasmă duhovnicească sunt Sfintele tale Moaște. Mirul ce izvorăște din ele bine înmiresmează, nu doar sfânta ta mănăstire, ci și întreaga insulă a Eghinei, sfințindu-i pe aceia care nu încetează a cânta: Aliluia!

Icos 9:

Sfintele tale Moaște sunt izvorâtoare de har și de bogate daruri cerești. Mulțime de bolnavi sunt vindecați și cei slăbănogi îndreptați. De aceea și noi, împreună cu dânșii, cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, scăldătoarea vindecărilor;
Bucură-te, dezlegarea suferințelor;
Bucură-te, cel ce degrabă alergi în ajutor;
Bucură-te, că în vis sau în chip tainic te arăți tuturor;
Bucură-te, fântână ce părintească iubire izvorăști;
Bucură-te, liman al bucuriei sufletești;
Bucură-te, că de îngrozitorul cancer pe mulți i-ai vindecat;
Bucură-te, că demonilor rană de mult plâns le-ai dat;
Bucură-te, cel ce trufia înțelepciunii lumești ai îngenunchiat;
Bucură-te, că în chip minunat pe credincioși i-ai ajutat;
Bucură-te, podoaba de mult preț a ierarhilor;
Bucură-te, cel ce luminezi mintea neștiutorilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 10:

Ajutor și acoperitor te numesc toți credincioșii care s-au îndulcit de hrana binefacerilor tale. Căci, dintre cei ce te-au chemat cu credință, nici unul nu a rămas nemângâiat prin harul tău. De aceea, toți cu bucurie cântă: Aliluia!

Icos 10:

Vestea minunilor tale s-a răspândit pretutindeni, purtătorule de Dumnezeu. Iar tu, și celor de departe degrabă le-ai venit în ajutor, salvându-i de primejdii și de necazuri. De aceea, către tine aleargă zicând:
Bucură-te, că Mare ai fost numit între Părinți;
Bucură-te, că loc de cinste ai între sfinți;
Bucură-te, că la fel cu cei de demult ești lăudat;
Bucură-te, că între Sfinții Părinți ai fost încununat;
Bucură-te, triumf al credinței, zid de apărare al creștinilor;
Bucură-te, izvor al harului, rușinarea necredincioșilor;
Bucură-te, cel ce ne descoperi slava adevărului;
Bucură-te, cel ce amuțești gura păcătoșilor;
Bucură-te, bucuria și puterea credincioșilor;
Bucură-te, sprijinul și întărirea sufletelor noastre;
Bucură-te, cel prin care Hristos se slăvește;
Bucură-te, cel prin care diavolul se stârpește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 11:

Cântări de mulțumire nenumărate îți înălțăm ție, Sfinte, noi cei ocrotiți sub acoperământul tău. Căci, în toate necazurile noastre, degrabă ai venit să ne alungi tristețea. De aceea, cu ajutorul tău, Îl slăvim pe Hristos cântând: Aliluia!

Icos 11:

Ai ars zelul demonilor, cu flăcările minunilor tale și cu osârdie ai venit în ajutorul credincioșilor. În suferințe grele, le-ai stins durerea și de mulțime mare de boli i-ai vindecat. Pentru aceea, cu evlavie rostesc unele ca acestea:
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, spaima demonilor;
Bucură-te, că pe cei chinuiți de friguri i-ai vindecat;
Bucură-te, că pe slăbănogi i-ai îndreptat;
Bucură-te, cel ce cu apă ai umplut fântâna secată;
Bucură-te, că ai binecuvântat Eghina, prin rugăciune neîncetată;
Bucură-te, că prin tine, mila lui Dumnezeu se arată;
Bucură-te, cel ce seceta ai oprit și ai dat ploaie bogată;
Bucură-te, izvorul harului nesecat;
Bucură-te, stea care pe toți i-ai luminat;
Bucură-te, cel ce al mănăstirii iscusit duhovnic te-ai arătat;
Bucură-te, că de la monahii imne de laudă auzi neîncetat;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 12:

Harul Mângâietorului cu bogăție se re­varsă prin sfintele tale Moaște și, asemenea unui izvor nesecat, adapă sufletele chinuite și vindecă bolile trupești ale celor ce cântă neîncetat către Domnul: Aliluia!

Icos 12:

Cântând împreună cu cetele cele îngerești imnul Treimii Celei Întreit Sfinte, privește dintru înălțime și spre noi, păcătoșii, și cu milostivirea ta cea mare, nu înceta să ne ajuți pe cei ce cu credință cântăm către tine unele ca acestea:
Bucură-te, fiu al Silivriei;
Bucură-te, slava Bisericii;
Bucură-te, mândria Eghinei;
Bucură-te, păzitorul Eladei;
Bucură-te, chip și model de cucernic ierarh;
Bucură-te, pavăză și scăpare pentru orice monah;
Bucură-te, luceafărul cel nou al Bisericii;
Bucură-te, darul prin care se întăresc cei cucernici;
Bucură-te, cel prin care patimile se curățesc;
Bucură-te, că oamenii prin tine pe Dumnezeu Îl slăvesc;
Bucură-te, apărător neobosit al credincioșilor;
Bucură-te, grabnic mijlocitor către Creator;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 13:

O, preabunule părinte, luminător al ortodocșilor, ierarhule al lui Hristos, Sfinte Nectarie! Stând în fața Tronului lui Dum­nezeu, roagă-te neîncetat, pentru iertarea păcatelor noastre și pentru întoarcerea noastră spre înfierea harului. Căci neîncetat către Mântuitorul cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Om purtător al bucuriilor celor cerești…

Icos 1:

Om purtător al bucuriilor celor cerești, te-ai arătat în lume Nectarie, arhiereule al lui Hristos, în viață neprihănită petrecând, drept, cuvios și de Dumnezeu insuflat, întru toate dăruit; pentru aceasta și de la noi auzi unele ca acestea:
Bucură-te, cel prin care se înalță cei credincioși;
Bucură-te, cel prin care sunt risipiți cei dușmănoși;
Bucură-te, vas aurit al înțelepciunii;
Bucură-te, cel prin care se învinge răutatea lumii;
Bucură-te, locaș al sfințeniei și al lucrării cerești;
Bucură-te, carte dumnezeiască a noii cetăți îngerești;
Bucură-te, cel care cu adevărat Sfânt te-ai arătat;
Bucură-te, cel care de cele materiale te-ai lepădat;
Bucură-te, a credinței răsplată strălucitoare;
Bucură-te, mijlocitor cucernic al harului;
Bucură-te, cel prin care Biserica se slăvește;
Bucură-te, cel prin care insula Eghina se veselește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Condac 1:

Veniți, ucenicilor ai lui Hristos, care însetați după împărăția cea cerească, să îi aducem laude iubitorului nostru ocro­titor, Sfântul Ierarh Nectarie. Și, mulțumindu-i pentru nemăsurata sa dragoste față de noi, să-i cântăm într-un glas: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!

Rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina

O, preasfinte și întru tot lăudate, mare făcătorule de minuni Nectarie, primește această puțină rugăciune de la noi, nevrednicii robii tăi, căci către tine, ca la un adevărat izvor de tămăduiri și grabnic folositor și ajutător preaminunat scăpând și către sfânt chipul icoanei tale privind, cu lacrimi fierbinți ne rugăm ție: vezi, sfinte, durerile noastre, vezi sărăcia și ticăloșia noastră. Vezi rănile sufletelor și ale trupurilor noastre. Ne rugăm ție, Sfinte Ierarhe Nectarie, grăbește de ne ajută cu neîncetatele și sfintele tale rugăciuni și ne sprijinește pe noi, robii tăi. Ia aminte la suspinele noastre și nu ne trece cu vederea pe noi, ticăloșii și scârbiții, că știm, sfinte al lui Dumnezeu, că și după mutarea ta din viața aceasta trecătoare cine a năzuit la ajutorul tău și cu credință ți s-a rugat nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine, în dureri fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai ușurat suferința?
Minunile și ajutorul tău ne-au făcut și pe noi, ticăloșii și scârbiții, să te chemăm să ne vii în ajutor. Știm, o, alesule ierarh, de mulțimea tămăduirilor pe care le-ai făcut, nou doctor fără-de-arginți arătându-te. Nu cunoaștem nici sufe­rință și nici durere pe care să nu le poți alina.
Nu cunoaștem nici o boală căreia tu să nu îi poți aduce tămăduire, dar mai mult decât atât, nu numai că ai tămăduit boli despre care doctorii ziceau că nu pot fi tămăduite, ci și pe mulți bolnavi i-ai ajutat să se întărească în credință și în răbdare, și să ia plată de la Dumnezeu pentru osteneala lor.
Îngenunchind, ne rugăm ție, Sfinte Ierarhe Nectarie, ca să te rogi pentru noi lui Hristos, Cel Ce n-a trecut cu vederea rugăciunile tale cele jertfelnice, ci te-a întărit și te-a primit în cereștile locașuri.
Către Acela roagă-te, ca să fim și noi ajutați și miluiți cu rugăciunile tale, și din pagube și necazuri izbăviți, ca să binecuvântăm pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina (9 Noiembrie)

Troparul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, glasul 1:

Pe cel născut în Silivria şi ocrotitorul Eghinei, pe acela ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pe Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pe un Dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui Ce te-a proslăvit! Slavă Celui Ce minunat te-a arătat! Slavă Celui Ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

Troparul Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, glasul al 4-lea:

Întru cuvioşie ai vieţuit, ca un înţelept ierarh, proslăvind pe Domnul cu viaţa ta cea plină de virtuţi, Sfinte Nectarie Cuvioase; pentru aceasta, proslăvindu-te cu puterea Mângâietorului, demonii goneşti şi pe cei bolnavi îi tămăduieşti, care vin cu credinţă la dumnezeieştile tale moaşte.

Cântarea 1, glasul 1.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întunecarea minţii mele cu lumina rugăciunilor tale risipeşte-o şi dă-mi cuvânt ca, luminat să laud, făcătorule de minuni Sfinte Ierarhe Nectarie, Dumnezeiească pomenirea ta.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Răsărind ca un soare neapus în anii cei de pe urmă, cu lumina faptelor tale tuturor marginilor le străluceşti, părinte, în chip minunat, lumina Evangheliei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin curăţia vieţii tale călcând, Sfinte Nectarie, pe urmele vechilor arhierei ai lui Hristos, de acelaşi nume cu ei te-ai şi arătat părtaş.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Firea Cea necuprinsă purtând-o în pântecele Tău şi nearzându-te, cu trup ai născut, Fecioară Preacurată, fără de schimbare şi amestecare, pe Hristos, Făcătorul tuturor.

Cântarea a 3-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu sfinţenia învăţându-te din tinereţe, părinte, Dumnezeiasca dragoste ai ales, a urma lui Hristos, Ierarhe Nectarie şi de toată deşertăciunea cu înţelepciune te-ai îndepărtat.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu graiurile buzelor tale, părinte, picuri dulceaţa cerească celor ce cu credinţă primesc cuvântul tău şi călăuzeşti la cele bune cugetul credincioşilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nouă podoabă a ierarhilor te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Nectarie, îmbrăcând sfinţenia cea adevărată prin curăţia vieţuirii tale; pentru aceasta, te lăudăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înfrumuseţată fiind mai presus de cuget cu strălucirile fecioriei, pe Dumnezeu cu trup mai presus de fire Îl naşti, Preacurată şi osânda Evei cu naşterea ta ai dezlegat-o.

Cântarea a 4-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu sfinţenie săvârşind viaţa ta pe pământ, părtaş al cortului tuturor sfinţilor te-ai arătat în cer; iar racla moaştelor tale izvorăşte sfinţire şi mântuire celor ce se sfârşesc, ierarhe, de boli şi de necazuri.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preoţit-ai întru curăţie şi cuvioşie, înţelepte, ca un preot bineplăcut lui Hristos Atotputernicul şi ca pe o jertfă curată I-ai adus prinos viaţa ta cea fără de prihană, ierarhe; pentru aceasta, după vrednicie ai fost proslăvit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

De felurite boli şi patimi cumplite vindecă în chip minunat capul tău cel preasfânt; că în acesta sălăşluind Dumnezeiescul har, în multe feluri lucrează celor ce aleargă la el, după măsura credinţei lor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu chipul nostru S-a născut din pântecele tău, Dumnezeu Cel Nematerialnic şi rămânând Ceea ce era mai înainte, pe Adam din blestem l-a rezidit, fii ai lui Dumnezeu arătând pe cei ce cu credinţă te slăvim pe tine, ca Născătoare de Dumnezeu.

Cântarea a 5-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înţelepciunea Duhului şi Cuvântul Vieţii inimile credincioşilor le îndrepţi, Sfinte Ierarhe Nectarie, către vieţuirea cea mai îmbunătăţită, părinte, ca un înţelept şi sfânt propovăduitor al Evangheliei.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbrăcând veşmântul arhieriei, înţelepte, cu fapte pline de virtute l-ai împodobit, ca un ierarh preaîndumnezeit şi iconom al Dumnezeieştilor Taine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înţelepţeşte strălucind cu înţelegerea şi cu blândeţea, pe cuvioasele fecioare le-ai strâns şi la Hristos le-ai călăuzit cu cuvintele şi cu faptele vieţii tale celei neprihănite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu strălucirea ta, Preacurată, luminează, ca o Milostivă şi fără de prihană, sufletul meu cel întunecat de orbirea patimilor şi cu Dumnezeiască frică mă întemeiază.

Cântarea a 6-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o stea nou răsărită, în vremurile cele mai de pe urmă ai luminat tainic inimile credincioşilor, Sfinte Nectarie, aprinzându-le către Dumnezeiasca dorire, părinte.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înţelepciune şi dumnezeiască înţelegere petrecând pe pământ în zilele cele rele, precum a zis Apostolul Pavel cel înţelept, strălucit ai fost proslăvit, Ierarhe Nectarie, de către Domnul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întărind neclătită în frica lui Dumnezeu sfântă mănăstirea ta, liman neînvăluit ai arătat-o, spre mântuirea sufletelor, Sfinte Nectarie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce ai născut cu trup pe Făcătorul tuturor şi ai şters blestemul cel de demult al lui Adam, izbăveşte-mă, Preanevinovată, de întunecarea patimilor mele.

Condac.
Pe steaua cea nou răsărită a Ortodoxiei şi cetatea cea nou zidită a Bisericii să-l lăudăm întru veselia inimii, că proslăvit fiind prin lucrarea Duhului izvorăşte harul nestricăcios al tămăduirilor celor ce strigă: Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie.

Cântarea a 7-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dreaptă înţelegere şi inimă curată liturghisind, părinte, lui Hristos, Împăratul tuturor, luminarea Mângâietorului ai primit-o în sufletul tău, cuvioase, strigând: Binecuvântat este Dumnezeul Părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În chip înţelegător răsărindu-ne nouă în vremurile cele mai de pe urmă ca un soare cu totul strălucitor, luminezi cugetele bine cinstitorilor cu lumina faptelor tale, Sfinte Nectarie, podoaba ierarhilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca o altă cămară minunată de tămăduiri, pururea dă întărire, Ierarhe Nectarie, sicriu moaştelor tale, părinte, sufletelor şi trupurilor celor ce cu evlavie multă aleargă la sfânta ta mănăstire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca ceea ce eşti Maica Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, caută cu ochiul tău milostiv, Fecioară Preanevinovată, la nevoia cea amară a sufletului meu şi de reaua deprindere a patimilor celor pierzătoare izbăveşte-mă.

Cântarea a 8-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Voind Domnul a face cunoscută celor de pe pământ slava pe care ţi-a dat-o ţie în cer, înţelepte, izvor de tămăduiri şi de minuni multe a arătat, preafericite, Dumnezeieştile tale moaşte.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum crinii câmpului s-au arătat cinstitele tale oseminte, Părinte Nectarie, îndată ce s-a deschis cinstitul tău mormânt, tuturor făcându-le simţit mirosul nemuririi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

De toată strâmtorarea, vătămarea şi mânia, roagă-te, ierarhe al lui Hristos, să se izbăvească cinstita ta mănăstire, care întru tine se laudă şi dragostei tale părinteşti se încredinţează.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără de sămânţă ai luat în pântece pe Făcătorul tuturor şi pe Acesta fără stricăciune născându-L cu trup, de stricăciunea cugetelor trupeşti cu harul tău, Fecioară, izbăveşte-mă pe mine, jalnicul tău rugător.

Cântarea a 9-a.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cununa slavei ai primit, Sfinte Nectarie, de la Hristos, Cela Ce strălucit te-a proslăvit pe tine, săvârşind tu, părinte, întru cuvioşie alergarea ta; şi de o cinste cu sfinţii te-ai arătat, dimpreună cu care te roagă pentru cei ce te cinstesc pe tine.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbrăcând veşmântul arhieriei, preasfinţit pe acesta l-ai arătat cu sfintele tale nevoinţe şi cuvioasele tale osteneli şi prin vieţuirea ta cea curată, te-ai pecetluit cu strălucirea Părinţilor celor de demult.

Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săvârşind cu laude pomenirea ta, Sfinte Ierarhe Nectarie, Biserica lui Hristos se veselşeşte întru tine; că pe aceasta ai luminat-o, ierarhe, arătându-te sfinţit prin Dumnezeiescul Duh.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mirosul cel ceresc şi bine înmiresmat al vieţii, pe care îl răspândeşte preacinstitul tău cap, în chip înţelegător dăruieşte-l sufletului meu, sfinte şi ca pe un miros de bună mireasmă primeşte, părinte, cântarea aceasta, pe care cu dorire ţi-am urzit-o.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce fără de asemănare eşti mai Înaltă decât Puterile de sus şi mai Strălucitoare decât soarele, Stăpână, Ceea ce ai născut cu trup pe Soarele Slavei, Hristos, Dătătorul de lumină, luminezi pe cei ce te măresc pe tine.

SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună…

Săvârşind alergarea virtuţii, cuvioase, cu dumnezeiască cuviinţă te-ai mutat la viaţa cea neîmbătrânitoare şi părtaş al sfinţilor te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Nectarie, dimpreună cu care întotdeauna roagă-te Împăratului tuturor, Hristos, să dea iertare de păcate şi mântuire sufletelor celor ce prăznuiesc pomenirea ta.

ganduridinortodoxie

1

Paraclisul Sfântului Ierarh Nectarie (9 Noiembrie)

Preotul face începutul obișnuit: Binecuvântat este Dumnezeul nostru;
strana: Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfânta Treime, Tatăl nostru;
preotul: Că a Ta este împărăția;
strana: Doamne miluiește (de 12 ori), Slavă, Și acum, Veniți să ne închinăm (de 3 ori),

apoi Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta; auzi-mă întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pamânt însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață, întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

și iarăși

Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău.
Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău.
Duhul Tău Cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății.

Slavă, Și acum, Aliluia (de trei ori) și Dumnezeu este Domnul (de trei ori); apoi

Troparele, glasul al 4-lea. «Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce»

La făcătorul de minuni preaslăvite, la ierarhul lui Hristos credincioșii cu cuget de smerenie căzând să-i strigăm: Părinte Nectarie, cu harul tău cel prea-dulce, pe toți izbăvește-ne de nevoi și necazuri, și toată boala vindec-o degrab, de la Stapânul iertare cerându-ne.

Slavă,

Dumnezeiescul har, Părinte, avându-l de-a vindeca tot beteșugul și boala, degrabă, ierarhule, rugând pe Hristos, vindecă, rugămu-ne, de întristarea cumplită, de boală, de patimă și amara durere pe credincioșii care îți cinstesc sfintele moaște, Sfințite Nectarie.

Și acum, al Născătoarei de Dumnezeu

Niciodată nu vom tăcea, de-Dumnezeu-Născătoare, a vesti noi nevrednicii puterile tale; că de nu ai fi stătut înainte, rugându-te pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea primejdii?; sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi?; de la tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că pe robii tăi pururea îi izbăvești din toate nevoile.

apoi Psalmul 50: Miluiește-mă Dumnezeule și

Canonul

Cântarea 1-a. Glas 8.

«Apa trecând-o ca pe uscat»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Rănit de săgeata vrăjmașului,la tine, Părinte, cu credință m-adăpostesc. Împacă-mi viața, Ierarhe, tamăduindu-mi și trupul și sufletul.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Viață-n sfințenie petrecând, sfințești totdeauna și de rele îi izbăvești, de-Dumnezeu-purtătorule Părinte, pe cei ce vin la cinstită icoana ta.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Lucrând cu puterea minunilor, alungă, Părinte, de la cei care te chemăm îndată durerea cea trupească, cu harul tău, Ierarhe Nectarie.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Ca Maica Preabunului Dumnezeu, preabună Stăpână, și de mine îndură-te și toată cumplita bântuială a nevăzutului șarpe alungă-o.

Cântarea a 3-a.

«Doamne, Cela ce-ai înalțat bolta cea cerească»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

De dureri felurite-și întristări și nevoi și de uneltirea ascunsă și năvălirile începătorului răutății păzește-i, Părinte Nectarie, pe cei ce te laudă.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Tuturor izvorăște dumnezeiescul tău cap înțelegătoarea dulceață a harului ce îl ai de Ia Hristos Dumnezeu, care ne-alungă, Părinte, amăreala patimii din suflete pururea.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

În ispite și chinuri și în cumplite dureri, Sfinte, petrecându-mi viața, la tine m-adăpostesc; să nu mă lepezi, dar, ci cu a ta cercetare dintru toată patima degrab izbăvește-mă.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Adăpostire zidirii și sprijinire fiind, cu-har-dăruită Fecioară, pe cei care caută adăpostirea ta, de vicleanul balaur îi păzește pururea și de toată sminteala lui.
Izbăvește de tot necazul și vătămarea pe cei care cer mijlocirea ta, de-Dumnezeu-purtătorule Sfinte Ierarhe Nectarie.

Caută cu milostivire, de-Dumnezeu-Născătoare prealăudată, spre necazul meu cel cumplit al trupului și vindecă durerea sufletului meu.

Preotul zice ectenia: Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, și pomenește pe cei pentru care se face paraclisul;

strana: Doamne miluiește (de 12 ori), ecfonisul: Că milostiv și iubitor de oameni; apoi

Sedealna, glasul al 2-lea. «Rugătoare fierbinte»

Izvor îmbelșugat de tămăduiri întru Duhul s-a arătat, Înțelepte, racla moaștelor tale, că vindecă pe cei ce pătimesc și sănătate și tărie dăruiește celor ce vin cu credință, Preasfinte Părinte Nectarie.

Cântarea a 4-a.

«Auzit-am, Doamne, taina iconomiei Tale»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Obștea ta, Ierarhe, neînvăluită pururi păzește-o de ispitele vrăjmașului și de tulburările acestuia.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Tuturor care suferă și îți cer ajutorul, Sfinte Nectarie, vindecare dăruiește-le risipind îndată întristarea lor.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Vindecarea cea după duh și cea după trup, slăvite Nectarie, dăruiește-le cu harul tău celor ce te laudă cu dragoste.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Preacurată, îndreaptă-mă la a pocăinței cărare pururea și năravul rău al patimii de Ia mine alungă-l cu puterea ta.

Cântarea a 5-a.

«Luminează-ne pe noi»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Cald ajutător te-a aflat ostrovul Eghinei, pentru aceea, către tine venind, se izbăvește de tot necazul și patima.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Dă-ne tuturor a trăi viață pașnică și de năvala vrăjmașului pururi netulburată, lerarhe Nectarie.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Cald apărător credincioșii tăi avându-te întru ispite, Părinte Nectarie, cu ajutorul cel de Ia tine se laudă.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Ceea ce-ai născut negrăit pe Ziditorul tău, de vătămare și toată primejdia pururi păzește-i pe cei care te laudă.

Cântarea a 6-a.

«Rugăciune voi vărsa către Domnul»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Durerea cea sufletească, Părinte, și cea trupească degrabă alin-o celor ce-ți cerem a ta rugăciune, de bucurie umplându-ne inima și ceața grelei întristări de Ia noi, ca un bun, risipindu-o.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Părinte, de încercări de tot felul și a vrăjmașului cumplită sminteaIă, de strâmtorări și nevoi și ispite, Mântuitorului pururea roagă-te să-i apere pe cei ce vin cu credință și cer mijlocirea ta.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Cu milă a cerceta totdeauna și-a păzi nu’nceta, Ierarhe, de-Dumnezeu-purtătorule Sfinte, pe credincioșii tăi care au dobândit comoară de neprețuit racla moaștelor tale, Nectarie.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Fecioară, ce-ai zămislit de Ia Duhul pe Hristos lubitorul-de-oameni, cu ocrotirea ta grabnic mă scapă de tirania vicleană a răului, și binele a-l săvârși întărește-mi, Stăpâna mea, sufletul.

Izbăvește de tot necazul și vătămarea pe cei care cer mijlocirea ta, de Dumnezeu purtătorule Sfinte Ierarhe Nectarie.

Curată, care prin cuvânt pe Cuvântul în chip netâlcuit L-ai născut în zilele din urmă, nu înceta rugându-L, ca una ce ai îndrăznire de maică.

Preotul pomenește iarăși așa cum s-a arătat după Cântarea a 3-a; ecfonisul Că milostiv, și îndată

Condacul, glasul al 2-lea.

«Păzitoarea creștinilor»

Arătatu-te-ai celor căzuți ridicare și tărie, de Dumnezeu purtătorule, întru vremile de pe urmă, prin harul cel de sus, pentru aceasta și pe noi nevătămați păzește-ne de ispita vrăjmașului, trupului sănătate și sufletului iertare neîncetat de Ia Hristos, Ierarhe, cerându-ne.

Prochimenul, glasul al 4-lea. Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și Cuvioșii Tăi se vor bucura.

stih: Răsădit în casa Domnului, în curțile Dumnezeului nostru va înflori.

Evanghelia.

Diaconul zice Înțelepciune drepți….

Din Sfânta Evanghelie de Ia loan citire (X, 9-16)

Zis-a Domnul: Eu sunt ușa; de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pașune va afla. FuruI nu vine decât numai să fure și să junghie și să piardă; Eu am venit ca oile Mele viață să aibă și din belșug să o aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul său pentru oi. Iar cel năimit și care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și Iasă oile și fuge, și lupul le răpește și le risipește. Dar cel năimit fuge, pentru că este năimit și nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine; precum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl; și sufletul Îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu; și va fi o turmă și un păstor.

Slavă, glasul al 2-lea

Pentru rugăciunile lerarhului Tău, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Și acum,

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curațește mulțimea greșalelor noastre.

Stihira, glasul aI 6-lea. «Toată nădejdea»

stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.

Nouă stea te-ai arătat în anii cei de pe urmă Bisericii lui Hristos prin curăția vieții strălucind, Cuvioase, cu lumina harului celui dintru tine luminându-ne sufletul și gonind pururea, cu a vindecărilor străluciri, și negura vrajmașilor și întunecările bolilor; deci strigăm către tine: Nu înceta să ne izbăvești de tulburarea vicleanului și de asuprirea lui.

Preotul zice: Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău;

strana: Doamne miluiește (de 12 ori); ecfonis: Cu mila;

și celelalte cântări ale Canonului:

Cântarea a 7-a.

«Feciorii lui Israel, strămutați din Iudeea în Babilon»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

De dureri și ispite, de primejdii și oameni gâlcevitori și nevoi de moartea fără veste și toată-mpresurarea, Ierarhe Nectarie, pe toți cei care cinstesc icoana ta păzește-i.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Arătatu-te-ai, Sfinte Ierarhe, preagrabnic ajutător tuturor, în anii de pe urmă, și bolile cumplite vindecând celor care vin și cu credință cinstesc racla moaștelor tale.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Dumnezeiască podoabă și cunună preanouă te-a arătat Hristos ostrovului Eghinei; ci pururea aleargă căutând mijlocirea ta, și-agonisește mereu roada dragostei tale.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

La cărarea cea strâmtă a poruncilor Fiului tău întoarce-mă, Stăpână, ridicându-mi din poftele deșarte ticăloasa mea inimă, ca, mântuit cu harul tău, de-a pururi să te laud.

Cântarea a 8-a.

«Pe Împăratul Ceresc»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Râul răutății care-mi cuprinde cu totul ale inimii brazde usucă-l, Părinte, cu puterea rugăciunii tale.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

A toată boala vindecător cunoscându-te, alergăm toți Ia moaștele tale și cu-a ta putere luăm tămăduire.

stih: Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Pururi păzește obștea aceasta, Părinte, cu a ta rugăciune preacaldă, dându-i, lerarhe, și darurile tale.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Tămăduiește sufletul meu, Preacurată de a șarpelui rea bântuiaIă, a nepătimirii lumină dăruindu-mi.

stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului, cântându-l și preaînălțându-L pe El întru toți vecii.
«Pe Împăratul Ceresc pe Care ÎI laudă oștile» Îngerești, lăudați-L și preaînălțați-L întru toți vecii.

Cântarea a 9-a.

«Adevărată de Dumnezeu Născătoare»

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Păzește-ne, Părinte, de toată tulburarea care ne face vrăjmașul cel nevăzut și de primejdia morții, Sfinte Nectarie.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Alungă, lerarhe, durerea sufletească și cea din trup suferință, cu harul tău, pe care-l ai de Ia Domnul, Părinte Nectarie.

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

La Domnul, lubitorul de oameni, mijlocește pentru ostrovul Eghinei neîncetat și pentru țara aceasta, Sfinte Nectarie.

stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Cu toții lăudându-ți harul tău, Fecioară: neîncetat, ca o maică cu dragoste de fii, pe fiecare ne-acoperi, ne mângâi și ne hrănești.

apoi Cuvine-se cu adevărat și megalinariile:

Pe luminătorul bunei-cinstiri și noua făclie a Bisericii lui Hristos, pe ocrotitorul fierbinte al Eghinei să îl cinstim cu toții, pe Sfântul Nectarie.

Bucură-te, râul nou izvorât prin dumnezeiască revărsare Bisericii, care-adăpi și vindeci cu harul cel predulce pe cei ce ți se roagă, Părinte Nectarie.

De pe înalțimea virtuților luminezi, Părinte, întru cele din urmă vremi, precum o făclie de Dumnezeu aprinsă, simțirea minții noastre, Sfinte Nectarie.

Bucură-te, grabnic izbăvitor de toată-ntristarea și vrăjmașii cei nevăzuți tămăduitorul bolilor celor care moaștelor tale sfinte se închină cu dragoste.

Bucură-te, Sfinte Nectarie, comoara Eghinei, făcătorule de minuni, lauda cea nouă, scutul Ortodoxiei, podoaba cea aleasă a cetei lerarhilor.

Sfinte lerarhe Nectarie, caută cu milă către cei care te cinstim și dă-ne, Părinte, iertare de greșale de Ia Mântuitorul cu mijlocirea ta.

A ta ocrotire n-o depărta, Sfinte lerarhe, de Ia obștea robilor tăi și plinește grabnic cererea celor care iți săvârșesc cu râvnă mereu pomenirea ta.

și aceste două tropare ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu

Din tine, Născătoare de Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul întrupându-Se negrăit, covârșești, Fecioară, Oștirea cea Cerească; ție, dar, îți aducem cântare de laudă.

Cu toate oștirile Îngerești, cu Botezătorul, cu Apostolii cei slăviți și cu tot soborul Sfinților, Preacurată, Fiului tău te roagă toți să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl nostru;

preotul: Că a Ta este Împărăția; apoi

Troparul Sfântului, glas întâi. «Locuitor pustiei»

Pe vlăstarul Silivriei și al Eghinei ocrotitor, ce s-a arătat în anii de pe urmă virtuții prieten adevărat, pe Nectarie să-l cinstim credincioșii, al lui Hristos dumnezeiesc slujitor, că izvorăște vindecări de tot felul celor ce cu evlavie strigă: slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit pe tine, slavă Celui ce te-a făcut minunat, slavă Celuia ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.

Preotul zice ectenia:

Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule…,

strana: Doamne miluiește (de trei ori),

Încă ne rugăm pentru mila, viața, pacea…,

strana: Doamne miluiește (de trei ori),

Încă ne rugăm să se păzească…,

strana: Doamne miluiește (de 40 ori),

Auzi-ne pe noi, Dumnezeule…,

strana: Doamne miluiește (de trei ori),

iar preotul zice ecfonisul: Că milostiv; apoi face otpustul cel mic,

fără însă a zice Pentru rugăciunile; dupa care zicem acest

Tropar, glasul al 2-lea. «Când de pe lemn»

Tuturor ajutor întru nevoi și ocrotitor în necazuri fă-te, Nectarie, celor ce la tine cu credință vin și dumnezeieștile tale moaște, Părinte, ți le cinstesc pururea, pe care le-a slăvit Hristos cu darul minunilor, care ne alungă durerea și pace dăruiesc tuturora, și de sus iertare greșalelor.

Stăpână, primește rugăciunile robilor tăi și ne izbăvește pe noi din toată nevoia și necazul.

Toată nădejdea mea spre tine o înalț, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul tău.

și acest tropar, glas întâi

Pentru rugăciunile tuturor Sfinților Tăi, Doamne, și ale Născătoarei de Dumnezeu, pacea Ta dă-ne-o nouă și ne miluiește pe noi, ca un singur Îndurat.

și preotul încheie, zicând: Pentru rugăciunile.

Dumnezeului nostru slavă. Amin.

In ce chip putem ramane liberi


Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.

Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1

În schimbul banilor, rugăciuni și cereri pentru cei ce păcătuiesc, vai celor ce făgăduiesc

Grijă mare așadar, pentru căutarea doctorilor experimentați care pot să vindece rănile sufletului rănit de păcate. Grijă urgentă din pricina caracterului acut al rănilor și al feluritelor patimi. Grijă intensă pentru primejdia amară, fiindcă așa cum medicul neiscusit pe mulți îi trimite la porțile iadului, la fel și duhovnicul neînțelept și nepriceput multe suflete va trimite în iad. O! cât de înfricoșător rău este să afle cineva moartea acolo unde caută vindecare! Cine poate să aprecieze mărimea uriașei nenorociri? Cine poate să plângă o asemenea pierzanie! Ochii lui trebuie să se transforme în izvoare de lacrimi ca să plângă pe măsură nenorocirea. Vai! Vai! celor ce fac pe duhovnicul și omoară sufletele celor ce se mărturisesc! Vai celor care pretind bani în locul străpungerii și zdrobirii inimii și împăcării lui Dumnezeu prin viață virtuoasă spre iertarea păcatelor. Vai celor ce caută ca în schimbul plății să vândă iertarea faptelor rele! Vai celor fățarnici și celor ce fățărnicesc evlavia spre înșelare și căutarea câștigului, celor ce fac pe evlavioșii pentru bani! Vai celor ce făgăduiesc în schimbul banilor rugăciuni și cereri pentru cei ce păcătuiesc! Vai neguțătorilor de suflete care vând pentru câteva monede sufletele creștinilor demonilor! Vai celor ce învață minciuna! Partea lor va fi cu tatăl lor diavolul, tatăl minciunii!

Sfântul Nectarie

Sfantul Nectarie din Eghina si patimile noastre: Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia…

Despre trufie si despre cel trufas

Trufia este cugetul infumurat al omului neinsemnat, care socoteste despre sine ca este mare si important. Cel trufas are o parere foarte buna despre sine, gandeste dispretuitor si socoteste ca, ignorandu-le pe toate, este intelept; face parada de cumpatare, in timp ce el este nechibzuit; are impresia ca este cine­va, desi este un nimeni; se amageste cu fapte care sunt fara de nici o valoare. Cu toate ca este rau, gandeste despre sine ca este bun: nu-si masoara faptele, apreciindu-le dupa masura comuna, ci dupa masura ingamfarii sale.
Cei vechi socoteau ca aceasta patima este prin firea ei necurata si au definit-o ca fiind un obstacol in calea bunastarii, deoarece omul care socotes­te despre sine ca este mare nu poate accepta sa fie indreptat.

1Dupa socotinta trufasului, ceea ce gandeste despre sine aceea si este intr-adevar.
Cel trufas ii dispretuieste pe ceilalti, iar pe casnici ii priveste de sus; este surd, iar fraiele mintii lui sunt nestatornice, asemenea bataii de vant.
Este vesnic intristat si nemultumit, ca unul ce socoteste ca nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalti, si mai ales al celor care n-au nici o admiratie pentru el; se plange ca este nedreptatit de cei aflati in pozitii superioare si invinuieste [pentru aceasta] pronia dumnezeiasca. Trufasul este lipsit de evlavie, pentru ca nu se inchi­na decat propriei persoane.
Despre infumurare si despre cel infumurat
Infumurarea este trufie, obsesie, aroganta, slava desarta; infumurarea este o excrescenta a sufletu­lui bolnav, asemenea puroiului care se formeaza in rana.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

„infumurarea pare sa fie cea mai rea dintre toate patimile ome­nesti, pentru ca toti cei cuprinsi de ea vor avea parte de pedeapsa pe care a primit-o si diavolul.”

Cugetul trupesc ii umple de trufie mintea celui infumurat, cazand sub puterea diavolului. Este plin de semetie si de smintire, este infatuat, dement si parelnic chibzuit.

„Cel posedat de infumurare, ca si cum ar fi fost plasmuit de un creator rau, nu este in stare sa vada chipurile lucrurilor decat deformat” (Platon).

„Intreit nefericiti sunt toti cei care se trufesc, gandind despre sine ca sunt grozavi, pentru ca acestia nu cunosc firea umana” (Menandru).

Despre mandrie si despre cel mandru

Mandria este semetie, cuget sfidator si faptul de a gandi [despre sine] cele ce nu se cuvin.1Mandria este asemenea dispretului fata de Dumnezeu; pentru ca atunci cand cineva lucreaza un anume bine si nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Il dispretuieste pe Insusi Dumnezeu. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, pentru ca acela care isi pune reusitele pe seama sa Il neaga pe Dumnezeu si se asaza pe sine in locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune:

„Toate felurile de pacate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferita dintre toate este mandria.”

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma:

„Mandria – ar putea spune oricine – este samanta sau radacina spinului pacatului pentru cel care socoteste ca nu va pacatui.”

Teofilact numeste mandria „culmea rautatilor si dispret fata de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune:

„Mandria este obarsia bolilor, vrajmasa lui Dumnezeu; ea ignora cele ale firii si este bolnava de cele ale diavolului, din cauza carora drumul spre virtute este zadarnic; chiar daca ai aduna toate virtutile laolalta, de indata ce se arata aroganta, facliile acestora se sting [cu totul]. Nici un folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci cand se insoteste cu mandria; de prisos este fecioria, odata ce a fost intinata de mandrie; Dumnezeu nu primeste dreptatea care se pune in slujba trufiei si uraste facerea de bine hranita cu [patima] infumurarii.“

Cel mandru este o fiinta nerecunoscatoare si nechibzuita. Sfantul Vasile cel Mare spune ca

„omul mandru este acela care isi manifesta ingamfarea sub ochii celor de fata, fiind priceput in a se arata celor­lalti mult mai bun decat este in realitate“.

Isidor Pelusiotul declara:

„Pe cel care pe de o parte savarseste un oarecare lucru, dar care apoi il arata ca fiind mult mai mare decat este in realitate, dispretuindu-i pe ceilalti, trebuie sa-l numim mandru.”

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre mandrie:

„Nici un rau nu este asemenea mandriei: face din om un demon, o fiinta care insulta, huleste, se jura stramb; provoaca moarte si doreste sa ucida. Cel mandru traieste vesnic in necazuri, vesnic este indignat, vesnic este tulburat. Nu este cu putinta sa-si sature vreodata patima; chiar daca-l va vedea pe imparat plecandu-i-se si inchinandu-i-se, tot nu-i va fi indeajuns, ci si mai mult se va aprinde; asa cum iubitorii de arginti, cu cat ar aduna, cu atat au nevoie de mai mult, la fel si cei mandri, cu cat se bucura de mai multa cinste, cu atat o poftesc si mai mult; in acest fel, patima lor va spori [neincetat]; pentru ca este patima, iar patimile nu au nici o limita si nu se opresc deci atunci cand il vor nimici pe cel care le poseda.“

Mandria naste necuviinta, ocara, dispretuirea semenilor, lipsa de grija fata de saraci, impietrirea si neomenia. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel mandru. „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva.”

Despre marire si despre cel ce se mareste pe sine

1Marirea inseamna a cugeta cele inalte, dar din vanitate si mandrie. Cel ce se mareste pe sine se socoteste deasupra tuturor prin izbanzile sale [inchipuite] si se infumureaza pentru virtuti, refuzand sa fie numarat printre cei simpli si umili; omul care se mareste pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, dispretuitor.
Omul care se mareste pe sine se afunda in pofte absurde si trezeste in inima sa patimi nesatule; urmareste satisfacerea lor si, atunci cand esueaza, soarbe pahare neintrerupte de tristeti. Zadarnicia il stapaneste si l-a imbatat, adapandu-l din pocalul pe care-l tine-n mana. Cel ce se mareste pe sine duce o viata plina de necazuri.

Despre aroganta

„Aroganta este o stare [morala] care creeaza aparenta binelui sau a virtutilor care [de fapt]sunt inexistente”[Platon].

Cel arogant, desi este sarac, vrea sa arate ca este bogat; desi se afla in nevoi, incearca sa creeze impresia ca traieste in belsug; fiind cu totul lipsit de cele necesare, striga in gura mare ca este prosper; ofera in dar cele de care are nevoie pentru a supravietui si rascumpara cele cu care vrea sa faca parada; cauta lauda si vaneaza cinstirea, isi reneaga clasa din care face parte si isi insuseste un nume fals pentru a se recomanda ca fiind de neam nobil; se faleste cu facerile lui de bine si spune cuvinte mari despre fericirea sa; se lauda cu bogatia si se faleste cu vita lui nobila; se mandreste cu frumusetea si socoteste ca insusirile sale sunt exceptionale. Cei care-l cunosc il batjocoresc si cei ai casei isi rad de el. Aroganta este o patima foarte grava si cauza multor rele pentru societate; ea raspandeste vrajba si dezbinarea pretutindeni, provoaca schisme, rastoarna regimuri [politice], tulbura pacea, instiga la razboi, aprinde orase, dezlantuie toate relele.

Despre slava desarta

Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre, molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii.
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.

Ioan Damaschin spune:

“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.

Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.

Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:

“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.

Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Despre incapatanare

Incapatanarea este opinia neclintita si de neschimbat a celui indaratnic. Omul incapatanat1 nu asculta decat de propria sa parere si se lupta din rasputeri pentru a si-o impune, cu toate ca este nechibzuita si puerila; este ignorant si vulgar. Aristotel spune: „Indaratnicii sunt cei care nu-si urmeaza decat propria lor opinie, cei ignoranti si! mitocani” (Etica nicomahica).
Cei incapatanati sunt infumurati, iubitori de vrajba, indaratnici, necrutatori, certareti, egoisti si ambitiosi. Persista sa-si impuna opinia lor in detrimentul adevarului si a ceea ce este intr-adevar de folos. Nu le pasa de adevar, de ceea ce este corect si drept; contrazic pe toata lumea in aceeasi masura, dar nu au obiceiul sa contrazica in chip intemeiat. Cel incapatanat nu poate sa-si faca prieteni, deoa­rece este respins de toti. Ca membru al unei comu­nitati, este nesuferit; prin incapatanarea lui zadar­niceste toate intrunirile. Ca partener de afaceri, este ireconciliabil, ca sot, este tiran si ca reprezentant al puterii, este foarte primejdios, pentru ca nu accepta nici un sfat din partea nimanui. Omul incapatanat cade in multe rele si adesea indaratnicia nu-l adapa decat cu amaraciune.

Despre laudarosenie si despre cel laudaros

1Laudarosenia sau fanfaronada inseamna a rosti vorbe mari, a grai fara nici un respect despre orice, a te trufi si a vorbi semet, a sfida si a insulta.
Omul laudaros isi deschide gura si spune lucruri exagerat de mari; cugeta arogant si-i desfiinteaza pe cei buni; ii dispretuieste pe cei puternici si arunca cu noroi in cei umili; se lauda cu marimea puterii sale si se increde in bogatie si vigoare.
Rade de cei care se tem de Dumnezeu si le vor­beste de sus, dintr-un spirit de fanfaronada. Vorbeste despre lucruri insemnate si se prezinta pe sine ca om incercat si desavarsit; vorbeste hulitor si isi bate joc de cei intelepti; incalca legea si refuza indato­ririle [cetatenesti]; savarseste nedreptatea si-i minte pe cei cu care poarta discutii. „Pierde-va Dom­nul toate buzele cele viclene si limba cea plina de laudarosenie”, spune Scriptura: pedeapsa dumnezeiasca ii asteapta pe cei laudarosi.
Laudarosul huleste si nu arata supunere fata de legi; le contesta autoritatea; vorbeste despre sine ca despre un inalt demnitar si isi proslaveste puterea; in cuvintele lui domina egoismul, iar gandurile sunt conduse de aroganta si infumurare. Plin de sine si orgolios, paseste trufas in lume, ca sa iasa in evidenta. Laudarosul este totodata obraznic si las; caci, fiind lipsit de judecata, este bolnav cu sufletul. Ameninta cu vorba, dar moare de frica. Sufletul laudarosului este lipsit de tarie morala, fiind las si nerusinat, pueril si necugetat. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel laudaros.

Despre lauda de sine

Lauda de sine inseamna a vorbi despre persoana proprie ca si cum ai fi cineva cu adevarat important sau cel mai capabil dintre toti; [cei care se comporta astfel] dovedesc o minte impovaratoare si ingusta; multi, dintre cei care intalnesc aceasta atitudine, fug de un astfel de om, fiind dezgustati [de el] (Plutarh).

„Lauda indreptata spre sine este goala si lipsita de orice valoare; atunci cand acestia n-au parte de laudele altora, impinsi de ambitia proprie, care rav­neste lauda, si parandu-li-se ca e just, se comporta intr-un mod urat” (Plutarh).

„Lauda de sine, facand parada de cuvinte, nu arata decat lipsa faptelor; vadeste mai degraba falsa virtute, care este interesata de aspectul exterior al lucrurilor, acuzand existenta unei minti goale pe dinauntru. Asadar, trebuie sa doresti sa faci cat mai multe fapte [bune], dar sa vorbesti cat mai putin [despre ele], ca sa nu ajungi sa fii asemenea unui butoi, plin de mandrie, care sta gata sa crape“ (Neofit Doukas).

1

*

1

Chipul omului mincinos

Cel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedrepta­tea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tul­burata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce min­te este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sar­man ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei.

Despre calomnie

1Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.

Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele:

„Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura[impotriva orisicui].”

Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie:

„Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.”

Tucidide remarca:

„Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.”

Herodot observa:

„Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calom­niaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discu­tie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel din­tai ca este [un om] rau.”

Filon spune despre cei care calomniaza ca

„n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dum­nezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“.

Hippias afirma:

„Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.”

Maxim Marturisitorul spune:

„Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de nis­te serpi ucigatori.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele:

„Cel care il calomnia­za pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.”

Despre omul viclean

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele:1

„Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie:

„Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele:

„Buzele nedrepte sunt ca ale omu­lui ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izba­vit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“

Despre judecarea [aproapelui]

Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si con­damna pe cineva pentru un anume pacat.

Sfantul Grigorie Teologul spune ca

„nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [fap­tele] altora“.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca

„judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.

1Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproape­le [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:

„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de aspri­me dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“

Şi Domnul porunceste:

„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“

Despre ocara

Ocara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea.
Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este viclea­na, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata.

Despre clevetire si clevetitor

Clevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l1invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“

Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand:

„Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“

„Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“(Pateric).

Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand:

„Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.”

Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni.
Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedrept
Invinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un minci­nos. Un intelept spune:

„Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.”

Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defai­meaza calomniator.

Fara indoiala ca diavolul este cel care a inven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste ade­varul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.

1

*

1

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen

Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:

Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”[2]

Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert

Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

1Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.”(Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora

Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.1 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.
Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.
Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte. Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul. Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea

1Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul. Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.
Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.
Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimilor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie1 ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.
Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.
Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu. Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.
Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.
Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.
Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

1Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.
Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.
Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.
Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.

„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.
Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:

„Iubirea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.
Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.
Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa1stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.
Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.
Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:

„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

cuvantulortodox

1

1

Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni: Despre Dreapta Credinta Ortodoxa, schisma, si ratacirile papistasilor. Imposibilitatea unirii cu ei.

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească şi Biserica papistasa

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credinţă, nădejde, dragoste şi slujire a fost dintotdeauna liberă şi neatîrnată, n-a fost niciodată supusă Papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovniceşti şi superioritate duhovnicească, ci l-a considerat un episcop ca toţi ceilalţi episcopi, de vreme ce şi el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o şi ceilalţi episcopi, Apostolii nefiind trimişi de Mîntuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, avînd puterea de a înfiinţa Biserici. Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic şi a construit cortul mărturiei şi a poruncit rînduielile de închinare şi toate slujbele sfinte, şi, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceştia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip şi umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinţii Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor şi nu putea fi altfel, de vreme ce toţi au fost trimişi în chip egal:

„Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20).

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalţi, pentru a întemeia Biserici şi a învăţa între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să‑şi împlinească lucrarea separat de restul celorlalţi? Şi care era rostul primatului lui Petru, de vreme ce, din cauza răspîndirii Apostolilor, nu era posibilă existenţa unei poziţii de rangul al doilea? Care era rostul superiorităţii lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Care era rostul gradaţiei ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăştierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului?
Desigur că nu au nici un rost toate aceste calităţi imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuşi, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorităţi. Dacă însuşirile lui Petru pe care le pretinde Biserica romană erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic şi de neînţeles, fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor şi un conflict de principii: ar fi de neînţeles principiul egalităţii, al egalităţii duse pînă la smerenie, şi principiul inegalităţii duse pînă la hegemonie şi dispreţ. Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mîntuitorul, cum vom putea înţelege următorul citat al Evangheliei:„Ştiţi că cei se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai tari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 42-45), lăsînd la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici? Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavînd ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară şi-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli şi l-a scos în evidenţă pe Petru ca Apostol suprem de ce nu a adus acest lucru la cunoştinţa celorlalţi ucenici, zicîndu-le: „iată, îl aşez pe acest Petru păstor al vostru şi principe şi ighemon; el vă păstoreşte pe voi, de el să ascultaţi; şi oricine nu ascultă de el va fi nimicit”? Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mîntuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl aşeza pe el ca păstor al păstorilor şi conducător al Apostolilor.
Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit aşa ceva şi, prin urmare, nu a fost constituită nici o ierarhie a Apostolilor; de aceea nu există nici o teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el şi episcop al Romei, se va pierde.
Unimea Bisericii nu-şi are temeliile şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii într-un Duh, într-o credinţă, nădejde, dragoste şi slujire. În acest fel a înţeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică şi pe aceasta a căutat-o şi a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stînd primele zece veacuri. Din Biserica ecumenică doar ”Biserica” romană concepea în mod diferit duhul unităţii, pe care-l căuta şi urmărea să-l atingă prin mijloace străine.
Această concepere diferită a modului unităţii a provocat schisma, care, avîndu-şi începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe măsura aplicării principiilor ‘Bisericii’ romane, pînă a ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei Papilor ca Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească să se supună episcopiei Romei. În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, şi o cauză teologică deosebit de importantă întrucît înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deşi deosebit de importante, pot fi considerate secundare şi decurgînd din această cauză primară. Să vedem aşadar care sînt principiile şi cum era păstrată unitatea în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Unitatea Bisericilor

Potrivit Sfintelor Scripturi unitatea Bisericii este sfînta legătură tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinţei, a nădejdii, a dragostei pentru mirele Hristos şi prin închinarea comună către El. Caracterul acestei unităţi îl găsim în Sfînta Scriptură. În rugăciunea Mîntuitorului nostru către Tatăl Său ceresc se arată unitatea Bisericii. Urmînd a merge spre patima Sa cea de voie, Iisus înalţă către Tatăl Său rugăciune stăruitoare şi plină de dragoste şi cere de la El ca să-i păzească pe toţi cei care cred şi care vor crede în El în legătura păcii:

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvîntul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvîntul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 17-26).

Deci unitatea Bisericii stă în unirea membrilor acesteia cu Hristos. Toţi cei care au crezut în Hristos prin Sfinţii Apostoli s-au unit cu Iisus şi s-au sfinţit în adevărul lui Dumnezeu-Tatăl.

Deci unirea este lăuntrică, tainică, directă, dumnezeiască, desăvîrşită, împlinită prin bunăvoinţa şi dragostea dumnezeiască şi nimeni nu se leagă prin legătură exterioară pentru a constitui unitatea.

Cei care au crezut au primit harul şi adevărul, lumina şi viaţa prin Iisus Hristos şi s-au unit cu El. Ce îi poate despărţi pe aceştia de unirea cea cu Hristos? Dacă această legătură este desăvîrşită, care este rostul unor alte legături, al unei alte credinţe?

Cei ce au crezut au fost traşi către Mîntuitorul de către Tatăl Cel ce L-a trimis pe El (Ioan 6, 44) şi au primit harul răscumpărării; iar dacă adevărul i-a eliberat pe ei din robia păcatului, cine-i mai poate lipsi pe ei de libertatea cea în Hristos?

Cei care au crezut au devenit fii ai luminii şi părtaşi slavei celei veşnice, cine dar le poate lua luminarea şi slava?

Cei care au crezut au fost înfiaţi de Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, cine dar poate nega sau înlătura această înfiere?

Cei care au crezut s-au făcut, prin dumnezeiasca Împărtăşanie, părtaşi Trupului şi Sîngelui Domnului, rămînînd în Hristos şi Hristos în ei, cine dar are puterea să rupă aceste legături dumnezeieşti ale unităţii?

Cei care cred primesc Duhul Sfînt, Care constituie totdeauna aşezămîntul Bisericii, înfăţişînd-o pe ea Una, Sfîntă şi Sobornicească; cine dar poate sparge această unitate?

Este zadarnică aşadar pretenţia unei legături exterioare şi a unei alte credinţe, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mîntuirea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos.

Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 83-88.

Sfantul Nectarie de Eghina – CEL PRIGONIT DE FRATII SAI

Astazi este pomenit unul dintre cei mai iubiti sfinti recenti ai Bisericii Universale, Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina, proslavit de Dumnezeu cu darul tamaduirii si al facerii de minuni, dupa o viata de smerenie pana la capat, de suferinta, de prigoana si de slujire jertfelnica pentru “sufletele chinuite si ostenite“, pentru “Lazarii cu rani, sarmanii frati ai Imparatului, printi in sanul lui Avraam“.

Un mare iubitor de saraci si o inima atotcompatimitoare, care sangera de durere si de ravna pentru “cei prea mici frati ai lui Hristos”, ierarhul Nectarie, cel daruit oamenilor nu putea ramane… nepedepsit pentru asemenea virtuti de neingaduit pentru cugetul lumesc. Invidiat si “vanat” de catre iubitorii de lume si de arginti din sanul Bisericii, de confratii sai din Sinod, ale caror constiinte erau “arse” de pilda Sfantului, Nectarie s-a lasat vandut, ca un alt Iosif sau ca un alt Ioan Gura-de-Aur. Dar dupa cum spunea celalalt Sfant praznuit astazi, Ioan Colov, pe dreptul Iosif nu l-au vandut atat fratii sai, cat… smerenia sa. Asadar, calomniile si intrigile au biruit si au dus la rapida lui inlaturare din scaunul de ierarh.
Nu putem reda intreaga sa viata, poate de multi stiuta, dar vrem sa aratam, in acest articol alcatuit din spicuiri din cartea: “Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru” (de Sotos Hondropoulos), cateva pasaje semnificative pentru acest aspect despre care nu se prea vorbeste, despre conditia de prigonit in mijlocul Bisericii a smeritului (si slavitului pentru smerenia sa) Ierarh Nectarie, facatorul de minuni si tamaduitorul celor care alearga la el cu credinta:


Sfantul Nectarie calugar (pe atunci numit Lazaros):
“In calitate de calugar trebuia zi si noapte sa se lupte cu demoni infricosatori, sa biruiasca, sa nutreasca bucurie si nadejde pe care sa le transmita si tuturor celor ce veneau la el. Cu deplina libertate alesese sa devina si el un solitar mijlocitor intru mantuirea fratilor sai care au trecut prin Sfantul Botez, la Sfanta Marturisire. Fiece lacrima tacuta, fiecare suspin mut, fiecare ridicare a bratelor erau pentru aproapele, pentru fratele necunoscut, pentru lumea care se lupta cu greutatile vietii, care se afla in primejdie pe mari, care se lupta prin vai si prin munti, care putrezea in beciurile inchisorilor, care era cuprinsa de frigul mortii pe patul de boala.
Nu ii parea rau ca se indeparta de casa sa, de ai sai, intrand pe viata ostean intr-o oaste sfanta, intr-o tabara unde urma sa lupte, sa se infrunte, sa dea batalii necontenite cu incepatoriile, cu puterile si cu <<stapanul veacului acestuia>>. Da, el singur hotarase sa apuce pe calea ingusta a jertfei de sine, fiindca aceasta optiune raspundea intrebarii pline de neliniste, ramasa in el, nerostita. Unde este Dumnezeu si unde aproapele? Mare cinstea, uriasa raspunderea….
In cei trei ani petrecuti acolo la Manastire, la Nea Moni, in asceza, sufletul incepu a se scalda in <<lumina cea stralucitoare>>. Si zi dupa zi, s-a tot apropiat, descoperind marea taina: cugetul smerit. aceasta i-a fost pavaza ce-i aducea linistea in lupte…”
——————————————————————————————

Despre perioada studentiei Sfantului Nectarie:

“Clerul, sfantul luptator in acei ani negri, isi cobori privirea in pamant, in tarina. In fiece an isi schimba obiceiurile, incetand a mai fi conducator, luminator si sprijinitor. Aluneca, devenind o simpla indeletnicire, cazand in rutina, in samavolnicie.
(…) Painea se castiga cu sudoare multa in Atena acelor ani. Adesea fu nevoit sa stea nemancat ca sa salveze oameni, suflete <<pentru care a murit Cuvantul intrupat>>, oameni ce veneau la el, apasati de lipsuri. Isi aminti de o tanara femeie din Karystos, ramasa vaduva, care isi ingropase singurul copil, odorul cel mai rag, rodul cununiei sale cu omul indragit, dupa care, deznadajduita, neputincioasa si nefericita, bantuia pe uliti desculta, cu parul valvoi, cu amaraciunea si cu durerea zugravite in priviri. Cat de greu ii era sa-i convinga pe unii dintre studenti, colegi de-ai sai, sa dea ceva din mancarea lor, pentru a o ajuta cat de putin.

– Voia lui Dumnezeu, dragii mei colegi, voia lui Dumnezeu! (le spunea viitorul Sfant Nectarie colegilor sai, nota mea).

– Dar oare voieste Dumnezeu sa-mi primejduiesc eu santatatea, sa ma lipsesc de mancare si sa flamanzesc, ca sa alin doar un graunte din necuprinsa nefericire ce domneste in jurul meu? cuteza unul sa intrebe, unul care, mai tarziu, deveni mitropolit.

Il privi plin de uimire. Isi aminti ca i-a raspuns colegului:

– Frate, orice lucru care ne implineste visele si scopurile noastre omenesti, este vointa noastra personala.

Apoi continua:

– De exemplu orgoliul, orgoliul nostru de a deveni doctori in Sfanta Stiinta este oare voia lui Dumnezeu?

– De buna seama ca este (raspunse colegul, nota mea)

– Hm, nu prea avem de unde sti asta. Am pornit sa atingem o tinta doar prin hotararea, voia si stradania noastra personala”.
——————————————————————————————

Sfantul Ierarh Nectarie – cel prigonit de fratii sai

“Undeva, intr-unul din birourile Patriarhiei, aproape de Sfantul Sava, dupa Sfanta Liturghie, cinci clerici si un gramatic imbracat impecabil isi beau cafeaua din cesti mari, vorbind in soapta. Trei sunt arhimandriti cu ranguri inalte si ocupa posturi de incredere in diverse servicii, unul este Episcop al Nubiei, iar ultimul, cu infatisare de copil, este diacon.

– Asadar, intr-atat va temeti de acest Nectarie? intreba episcopul la un moment dat…

– Nu va puteti inchipui, Prea Sfintite, cat rau si ce pagube poate provoca fanatismul, raspunse unul dintre arhimandriti.

Nectarie, continua cel de langa el, are ochelari de cal si nu stie altceva decat viata ascetica. Nu intelege lupta ce se da in patrie si metodele noastre diplomatice. Crede ca traieste in vremea Sfintilor Parinti. E dintre cei pe care ii numeati candva izbavitori de suflete. Intelegeti, asadar, din felul in care actioneaza, ce ar insemna sa devina Patriarh… Totul va disparea, totul se va imparti celor desculti si felahilor. Ni se vor goli casele de bani. Vai de greci si vai de noi!”
(Cand primeste din partea unui slujitor patriarhal scrisoarea de suspendare din partea patriarhului, are loc urmatorul dialog):

” – Nu va osteniti sa va duceti la el. Prea Fericitul nu va va primi, căzu greu raspunsul diacului. Chipul ii era neclinitit ca al Sfinxului, acru, zeflemitor, neindurator.

– De ce? intreba iar.

– Hm, cine stie?…. Nu v-ati ingrijit sa aveti cativa oameni de incredere, mai apropiati, acolo, zise diacul. (…)

Invidia… isi zise in sine clericul nostru. Ciudat lucru, dar de ce oare…

– De veti merge la el, nu va va primi. De altfel e bolnav.

– Bine, fiule. Du-te si Maica Domnului sa te aiba in paza. Si ai grija sa nu… sa nu Il intristezi niciodata pe Hristos!”

“De luni de zile nu primise leafa pentru slujba de Mitropolit. De altminteri, ce primea, nici nu apuca sa puna in sertar… Multe rude si prieteni, compatrioti aflati in necaz ii cereau ajutorul. Pe langa aceasta, mai avea o datorie si la tipografie pentru publicarea vechii culegeri intocmite in adolescenta, <<Comoara de intelepciune sfanta si filosofica>>.
Acum nimic nu-i mai statea in putere. Totul ii scapase de sub control.
Suferea vazandu-i pe sarmanii nefericiti cum plecau cu mana goala. Cand il auzira spunandu-le cu glas pierit ca <<a saracit, fiind dator celor ce-l imprumutasera>>, ramasera impietriti, uluiti, privindu-l neincrezatori, cu ochii plini de suferinta. Apoi continuara a se preumbla, deznadajduiti, prin curte.
In ciuda oprelistii, se duse de trei ori in Alexandria si de tot atatea ori gasi portile Patriarhiei inchise. Sofronios lipsea mereu sau, mai degraba, i se spunea ca lipseste. Ba era la baile de vara, ba facea un turneu, ba calatorea la Sinai. <<Expertii>> il intampinau cu urzeli, sarcasm si o ura de neinteles. De ce? Mergea si, din cand in cand, se oprea adancindu-se in amintiri pe care le cerceta incercand sa gaseasca vreun motiv, vreo cauza, vreo fapta ce sa indreptateasca <<cumplita sa indepartare>>. Ciudat lucru… Iar daca o parte din inaltii prelati gandea iresponsabil, voind sa-l vada Patriarh, el ce vina avea? In fata nimanui nu a exprimat o astfel de intentie, nimanui nu i-a cerut sa lucreze in favoarea sa… Atunci, de ce?
Cand cobori ultima oara in Alexandria, plin de deznadejde, auzi cuvinte nedeslusite, cuvinte aruncate intr-adins spre a-l jigni. Doi rasofori, dintre cei pe care Patriarhul ii ingaduia cu greu in preajma sa, zisera:
– Atentie! trece sucesorul lui Sofronios! rase unul.
– Acum unde si cum isi va mai ticlui planurile? se intreba si celalalt.
Auzind acestea, simti cum totul se naruia in jur. O ceata deasa se asternu imprejur, nori grei aducatori de furtuna.

– Doamne – suspina – Doamne, Dumnezeul meu, da-mi, Te rog, putina putere si ma sprijina pe mine!“

(“Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru“, de Sotos Hondropoulos, Editura Bunavestire, Bacau, 2001)

Sursa: Cuvântul Ortodox