Despre mulţumirea de sine

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea dinlăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

„La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi in stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii!( Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică). Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă.
Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înălţa mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:
Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare in creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.
Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?
Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”
N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

Sfântul Teofan Zâvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire

ganduridinortodoxie-1287682382.jpg

Reclame

Sfantul Ilie Edicul – Cuvinte de folos

Faptuirea, care necinsteste jugul ratiunii, e ca o vaca ce rataceste încoace si încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar ratiunea, care leapada vesmintele cinstite ale faptuirii, nu e cu buna cuviinta, chiar daca se preface la parere ca e asa.

ˇ Nu ajunge sufletului, spre desavârsita izbavire din pacat, reaua patimire de bunavoie, de nu se va desface de el prin focul celei fara de voie.

ˇ Caci sufletul, asemenea unei sabii, de nu va trece prin foc si prin apa, adica prin osteneli de bunavoie, nu se va pastra nevatamat de loviturile celor ce vin asupra lui.

ˇ Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunavoie sunt trei: sanatatea, bogatia si renumele, asa si ale celor fara de voie sunt trei: pagubele, batjocurile si bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.

ˇ Cel ce uraste raul se misca rar si fara staruinta în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des si mai cu staruinta.

ˇ Simtirea si constiinta sa se însoteasca cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis ca se va afla în mijlocul lor, sa nu fie rusinat de obraznicia sau lipsa de masura a celor spuse sau facute.

ˇ Cel ce nu-si vatama sufletul prin fapt, înca nu si-l pastreaza neîntinat si prin cuvinte. Nici cel ce-l pazeste de acestea nu e sigur ca nu l-a întinat prin gânduri. Caci pacatuirea este întreita.

ˇ Dracii razboiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Caci lucrurile în ele însele sunt necesare. Si pricina lucrurilor este auzul si vederea. Însa al gândurilor obisnuinta si dracii.

ˇ Pacatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte si în gânduri. Iar bunul nepacatuirii în sase. Caci trebuie sa pazim fara greseala cele cinci simturi si cuvântul rostit. Cel ce nu pacatuieste în acestea „e barbat desavârsit, în stare sa-si înfrâneze si madularele trupului”.

ˇ Partea nerationala a sufletului se împarte în sase, adica în cele cinci simturi si în cuvântul rostit. Acesta, când e nepatimas, se împarte împreuna cu cel patimas în chip neîmpartit. Dar când se afla patimas, primeste întiparirea pacatului aceluia.

ˇ Nici trupul nu se poate curata fara post si priveghere; nici sufletul, fara mila si adevar. Dar nici mintea fara vorbire cu Dumnezeu si fara vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.

ˇ Sufletul împrejmuit de virtutile pomenite îsi are cetatuia sa, care este rabdarea, neclatinata de ispite. „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar daca lucrurile stau astfel, se clatina în tremuraturi de spaima, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fara ziduri.

ˇ Nu toti câti sunt prudenti în ale cuvântului sunt si în ale gândului. Nici toti câti sunt în ale gândului se vor afla si în ale simtirii din afara. Caci desi pe toti îi are birnici simtirea, dar nu toti îi platesc la fel birul. Din simplitate cei mai multi nu stiu sa o cinsteasca asa cum cerea ea.

ˇ Vremea si masura sunt comesenii tacerii cu bun rost. Iar materia ospatului este adevarul. Venind la vremea lui asupra sufletului calatorit, tatal minciunii nu gaseste nimic din cele ce cauta.

ˇ Milostiv cu adevarat nu e cel ce da de bunavoie cele de prisos, ci cel ce lasa cele de trebuinta neaparata celor ce le rapesc.

ˇ Sanatatea i se pare sufletului ca este în afara, iar boala se ascunde în adâncul simtirii. Deci daca trebuie ca boala sa fie scoasa afara prin secera mustrarilor, iar sanatatea sa fie adusa înauntru prin înnoirea mintii, este nebun cel ce leapada mustrarile si nu se rusineaza sa zaca totdeauna în bolnita nesimtirii.

ˇ Nu te întarâta împotriva celui ce te opereaza fara voie, ci cautând la izbavirea de durere, plânge-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.

ˇ Sa nu nesocotesti boala ta, ca sa nu ti se faca si mai cumplita, ci prin leacurile si mai aspre ale ostenelii izbaveste-te de ea, tu ce porti grija de sanatatea sufletului.

ˇ Nu te feri dinaintea celui ce te loveste când trebuie, ci apropie-te de el si-ti va arata cât e de mare raul ce se ascunde de simtirea ta, si vei mânca mâncarea dulce a sanatatii, dupa ce ai mistuit pe cea neplacuta a amaraciunii.

ˇ Pe cât simti durerile, pe atât sa te bucuri de cel ce ti le scoate la iveala prin mustrari. Caci el ti se face pricina de curatire desavârsita, fara de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugaciunii.

ˇ Cel mustrat trebuie sau sa taca, sau sa apere cu blândete în fata celui ce-l învinuieste; nu ca sa-si sustina cel mustrat ale sale, ci ca sa ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din nestiinta.

ˇ Cel ce se pocaieste în fata celui ce s-a suparat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se pagubeste cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocaintei. Iar cel ce se pocaieste dupa ce e chemat pierde jumatate din câstig. Câstiga tot ce s-a rânduit cel ce niciodata nu iese din tovarasie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adauga si plata pe deasupra celui ce îsi ia, în toate, greseala asupra sa.

ˇ Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste scaderile, nici cel smerit la cugetare bunatatile (virtutile) sale. Pe cel dintâi îl înseala o nestiinta rea; pe cel de al doilea una placuta lui Dumnezeu.

ˇ Cel mândru nu vrea sa se masoare în cele bune cu cei deopotriva în cinste. Iar în cele dimpotriva, comparându-se cu cei ce îl întrec, scaderea lui si-o socoteste suportabila.

ˇ Cel ce se teme sa nu se vada strain de cei ce vor sedea în camara de nunta, trebuie sau sa împlineasca toate poruncile lui Dumnezeu, sau sa se tina cu toata puterea de una, de smerita cugetare.

ˇ Pe lânga reaua patimire de bunavoie, trebuie primita si cea fara voie, adica cea de la draci, din pagubele suferite si din boli. Caci cel ce nu le primeste pe acestea, ci se scârbeste de ele, e asemenea celui ce vrea sa-si manânce pâinea nu si cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna placerea ca tovarasa, dar e totdeauna vecin cu saturarea (cu plictiseala).

ˇ Cel ce spala haina rupta a aproapelui cu cuvinte dumnezeiesti, sau o coase prin daruri, arata ca unul care, stapân fiind, îmbraca înfatisare de sluga. Dar sa ia seama cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefacând-o ca o sluga, sa-si piarda, deodata cu plata sa, si cinstea puterii de stapân care i se cuvine, pentru slava desarta.

ˇ Precum credinta este temelia celor nadajduite; asa este chibzuinta temelia sufletului; iar smerenia, a virtutii. Dar e de mirat cum cele desavârsite prin ele însele se fac nedesavârsite fara cele întâmplatoare (fara accidente).

ˇ „Domnul, zice, va pazi intrarea ta si iesirea ta”, adica a mâncarilor si a cuvintelor prin înfrânare. Caci cel ce e cu înfrânare la intrarea si iesirea mâncarilor si a cuvintelor, scapa de pofta ochilor si-si îmblânzeste mânia care vine din lipsa rasuflarii. Caci înainte de toate acestea trebuie sa aiba grija si sa se sârguiasca în tot chipul nevoitorul. Fiindca prin ele se împuterniceste viata lucratoare si prin el se întareste cea contemplativa.

ˇ Unii cu multa grija de intrarea mâncarilor, dar se poarta cu nepasare fata de iesirea cuvintelor. Unii ca acestia „nu stiu sa scoata mânia din inima si pofta din trup”, cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obisnuieste Duhul înnoitor sa zideasca inima curata.

ˇ Curata-ti rarunchii cu focul nesaturarii de mâncari si probeaza-ti inima cu înfrânarea de la cuvinte; si vei avea în slujba celor bune atât pofta cât si iutimea.

ˇ Placerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-si vigoarea, dar mai ramâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns sa o pedepseasca precum se cuvine. Trebuie sa te silesti, asadar, sa înlaturi necinstea urmarilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo strain de virtutea înfrânarii, sa fii acoperit de rusine.

ˇ Ascetul trebuie sa stie când si nu ce mâncari trebuie sa-si hraneasca trupul ca dusman; când sa-l mângâie ca prieten; si când sa-l îngrijeasca ca bolnav; ca nu cumva, prin nebagare de seama, cele ale dusmanului sa le socoteasca ale prietenului, iar cele ale prietenului sa le puna în seama dusmanului, iar ale acestuia iarasi sa le socoteasca ale bolnavului. Caci la vremea ispitei, îl va razboi fiecare, dupa ce a dat sminteala fiecaruia.

ˇ Când cel ce hraneste socoteste mai de pret decât desfatarea, harul lacrimilor venind la el începe sa-l mângâie si sa-l faca sa uite de orice alta placere, ca una ce e coplesita de placerea neasemanat mai mare a acestora.

ˇ Rugaciunea si tacerea sunt virtuti care atârna de noi, prin puterea noastra. Iar postul si privegherea sunt virtuti care nu atârna de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie sa se îndeletniceasca cu ceea ce-i este mai usor.

ˇ Nu te lasa legat de ceea ce e mic si nu vei robi la ceea ce e mare. Caci raul mai mare nu ia fiinta înaintea celui mic.

ˇ Cautând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispretuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.

ˇ Nu vei putea ajunge la virtutile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ti stau în putere.

ˇ Nu vei taia patimile care te razboiesc, de nu vei lasa mai întâi nelucrat pamântul din care se hranesc.

ˇ Unii se sârguiesc sa curete numai materia trupului, iar altii si pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva pacatului cu fapta; ceilalti si împotriva patimii. Împotriva poftei, însa, foarte putini.

ˇ Materia rea a trupului este împatimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea patimire (voluptatea); iar a mintii aplecarea spre patima. Pe cea dintâi o caracterizeaza pipaitul; pe-a doua, celelalte simturi; iar pe cea din urma, dispozitia contrara.

ˇ Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre patimire aproape de voluptos. Dar nepatimasul e departe de toti acestia.

ˇ Libidinos e cel în care puterea pacatului e mai tare ca ratiunea, chiar daca deocamdata nu pacatuieste; voluptos cel în care lucrarea pacatului e mai slaba ca ratiunea, chiar daca pacatuieste înauntru. Iar aplecat spre patima e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepatimas e cel ce nu cunoaste peste tot deosebirea acestora.

ˇ Libidinozitatea se pierde din suflet prin post si rugaciune; voluptatea prin priveghere si tacere; aplecarea spre patima prin linistire si atentie. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu.

ˇ Cine se va vedea pe sine dezbracat de pacat, înainte de moartea cea de obste a trupului? Si cine s-a cunoscut pe sine si firea sa, cum este, înainte de dezbracarea viitoare?

ˇ Mintea patimasa nu toate intra înauntrul portii înguste a rugaciunii, înainte de a parasi grijile pricinuite de pofte, ci se va framânta mereu cu durere pe lânga pridvoarele aceleia.

ˇ Rugaciunea, împuternicita de lacrimi, scoate afara din suflet toate gândurile care o dusmanesc; dar le aduce iarasi împrastierea mintii, împuternicita de usuratatea fata de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit si raul atoatepricinuitor al cutezantei (la vorba).

ˇ Dumnezeiescul Apostol ne îndeamna sa rabdam în credinta, sa ne bucuram în nadejde si sa staruim în rugaciune, ca sa ramâna în noi bunul bucuriei. Daca e asa, cel ce nu rabda nu e credincios; cel ce nu se bucura nu e cu buna nadejde, caci a lepadat pricina bucuriei, rugaciunea, nestaruind în ea.

ˇ Daca mintea, petrecând de la început în gânduri lumesti, a câstigat atâta dragoste de ele, câta prietenie n-ar dobândi fata de rugaciune, petrecând necontenit în ea? Caci în cele ce zaboveste, zice, în acelea si obisnuinta a se largi.

ˇ Marturia mintii iubitoare de Dumnezeu este rugaciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simtirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice ca se întaresc cele ale sufletului.

ˇ Cel ce se roaga gândindu-se la vaduva care a miscat judecata împotriva asupritorului crud nu va slabi niciodata din pricina întârzierii bunatatilor fagaduite.

ˇ Nu va ramâne rugaciunea în cel ce zaboveste la cele gândite înauntru si la cele graite în afara. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.

ˇ De nu vor strabate cuvintele rugaciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lasate lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii fetei.

ˇ Spicele vor rasari plugarului, daca semintele n-au fost aruncate la suprafata pamântului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, daca patrunde cu osteneala cuvintele rugaciunii.

ˇ Cel ce se îndeletniceste cu cunostinta (gnosticul) trebuie sa stie ca mintea se afla uneori în tara întelesurilor, alteori în cea a gândurilor si alteori în cea a simtirii. Iar când e în aceasta, se afla fie în cele cu rost, fie mai degraba în cele fara rost.

ˇ Neaflându-se mintea în întelesuri, nu se afla în întelesuri. Dar aflându-se în simtire, este cu toate.

ˇ Prin înteles, mintea strabate spre cele inteligibile; prin gând, ratiunea, spre cele rationale; iar prin închipuire, simtirea, spre cele ce sunt de faptuit.

ˇ Altceva este întelesul lucrului, altceva ratiunea lui si altceva ceea ce cade sub simtire. Cel dintâi este fiinta; a doua accidentul; iar cea din urma deosebirea obiectului.

ˇ Nu vei putea face sufletul sa fie numai cu gândurile din jurul sau, chiar daca îti vei sili trupul sa petreaca în singuratate, cugetând pururi numai la ticalosia lui. Caci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea sa te întorci la cinstea dintâi a obârsiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobletei tale).

ˇ Cel ce se ocupa cu faptuirea poate usor sa-si supuna mintea rugaciunii, iar contemplativul rugaciunea mintii: cel dintâi retragându-si simtirea de la chipurile vazute, iar celalalt mutându-si sufletul la ratiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îsi convinge mintea sa uite de ratiunile trupurilor, iar celalalt sa cugete la cele netrupesti. Iar netrupesti sunt ratiunile trupurilor, însusirile si fiintele lor.

ˇ Când îti vei dezrobi mintea din placerea (voluptatea) trupurilor, banilor si mâncarilor, orice vei face ti se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; si ti se va da în schimb sa-ti deschizi ochii inimii tale si sa poti strivi clar ratiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tau inteligibil, mai presus de miere si de ceara, prin dulceata data de ele.

ˇ Nimic nu e mai înfricosat ca gândul mortii si nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Caci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealalta daruieste veselie. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, si m-am înveselit”. Iar Înteleptul zice: „Adu-ti aminte de cele din urma si nu vei pacatui”. Dar e cu neputinta sa o dobândeasca cineva pe cea de-a doua, pâna n-a încercat apasarea celui dintâi.

ˇ Pâna ce n-a vazut mintea cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul sa spuna întru simtirea sa: „Iar eu ma voi bucura întru Domnul, ma voi desfata întru mântuirea Lui”. Caci zace acoperamântul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt ratiunile fapturilor. Iar acest acoperamânt nu-l va putea ridica fara osteneli de bunavoie si fara de voie.

ˇ Conducatorul norodului lui Israel nu poate vedea pamântul fagaduintei, care este nepatimirea, dupa fuga din Egipt, care este pacatul cu lucrul, nici dupa trecerea marii, adica a robiei prin pofta si afectiune, ci numai dupa petrecerea în pustie, asezata între faptele si miscarile pacatului, trimitând înainte pururi sa vazatoare si cercetatoare.

ˇ Virtutile mai cuprinzatoare ale sufletului fiind trei: postul, rugaciunea si tacerea, cel ce vrea sa se desfaca (putin) de rugaciune trebuie sa se odihneasca într-o oarecare contemplatie naturala; cel ce vrea sa se desfaca de tacere într-o convorbire morala; iar cel ce posteste într-a doua mâncare daruita.

ˇ Raiul nepatimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepti. Dar nu se vor afla afara de acela toti câti n-au putut sa ajunga înlauntrul acestuia.

ˇ Albina, dorindu-se dupa livezi, îsi aduna de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îsi aduna de acolo dulceata variata în cugetare.

ˇ În viata singuratica, rasar gânduri simple; în viata în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subtiat, gândurile s-au departat si vin la el numai minti goale de trupuri, care îi arata, descoperindu-i, ratiunile Providentei si ale Judecatii, ca niste temelii ale pamântului.

ˇ În viata în doi, barbatul si femeia nu pot sa vada simplu, caci aceasta se va afla numai în viata singuratica, în care, pentru asemanarea în Hristos nu se va cunoaste deosebirea între barbat si femeie.

ˇ Gândurile nu sunt ale partii nerationale ale sufletului (caci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindca nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale partii rationale si folosindu-se de închipuire ca de o scara, se urca spre minte de la simtire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, si se coboara spre simtire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale mintii.

ˇ Când pacatul se primejduieste ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc si încearca sa-i sara în ajutor.

ˇ Gândurile se aduna în preajma sufletului, potrivit cu starea de fata a lui, fie ca niste tâlhari de mare ce vor sa-l scufunde, fie ca niste vâslasi ce vor sa-i ajute vazându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri linistite.

ˇ Gândul slavei desarte, fiind al saptelea, sufletul care doreste sa-l lepede ca pe cel din urma, de nu va dezbraca si pe cele dinaintea lui, nu va putea sa îmbrace pe al optulea, care este dupa ele si pe care dumnezeiescul Apostol îl numeste „locuinta cereasca”. Cu aceasta se pot îmbraca prin suspine numai cei ce s-au dezbracat pentru ea de cele materiale.

ˇ De rugaciunea desavârsita se pot apropia gândurile îngeresti; de cea mijlocie cele duhovnicesti; iar de cea începatoare cele rational-naturale.

ˇ Faptuirea sta în a face simplu cele bune, ci si în a le face cum trebuie, savârsitorul hotarând de la sine vremea si masura pentru cele ce trebuie facute.

ˇ Contemplativul, având firea în armonie cu hotarârea voii, savârseste plutirea fara osteneala, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceste cu faptuirea, având afectiunea firii potrivnica hotarârii voii, sufera mare vârtej de gânduri si putin lipseste sa ajunga la deznadejde, din pricina poverii.

ˇ Rugaciunea împreunata cu contemplatia duhovniceasca este pamântul fagaduintei, în care curge, ca un lapte si ca o miere, cunostinta ratiunilor Providentei si Judecatii lui Dumnezeu. Iar cea împreunata cu vreo contemplatie naturala este Egiptul, în care se iveste, în cei ce se roaga, amintirea poftelor mai groase. În sfârsit, rugaciunea simpla este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabda, le închide din pricina poftei bunatatilor fagaduite; iar celor ce staruie pe lânga aceasta hrana îngustata le pricinuieste o gustare mai înalta, care dainuieste.

ˇ Precum mânzul nu sufera primavara sa stea la iesle si sa manânce cele de acolo, asa nici mintea tânara nu poate rabda mult îngustimea rugaciunii, ci se bucura mai bine, ca si acela, sa iasa la largul contemplatiei naturale, care se afla în psalmodie si în cetire.

ˇ Precum nu toti cei ce ajung la convorbirea cu împaratul pot sa stea la masa cu el, asa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugaciunea nu se vor bucura toti de contemplatia din ea.

ˇ Rugaciunea fara strapungerea inimii e socotita de minte asa cum e socotita de gâtlej mâncarea fara sare.

ˇ Se zice ca asinul salbatic râde de gloata orasului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot asa mintea care împarateste peste fire si peste ratiunile firii râde de desertaciunea gândurilor când se roaga, si nu poate fi luata în stapânire de nimic din cele supuse simturilor.

ˇ Cel ce clatina batul împotriva câinilor îi întarâta împotriva sa. La fel îi întarâta pe draci cel ce se sileste sa se roage curat.

ˇ Cel ce se nevoieste trebuie sa-si strânga simtirea la un singur fel de hrana; iar mintea la rugaciunea de la un singur gând. Facându-se astfel neatârnata de patimi, va ajunge acolo, ca sa fie rapita la Domnul, în vremea rugaciunii.

ˇ Cei stapâniti de patima placerii, fiind pamântesti, când se roaga au gândurile ca niste broaste, care îi fura. Cei cu patimile mai domolite au contemplatiile ca niste privighetori, care îi distreaza prin zborul lor de pe-o creanga pe alta, adica de la o contemplatie la alta. Iar cei nepatimitori au parte de tacere si de liniste multa dinspre gânduri, în vremea rugaciunii.

ˇ Precum ostasul slobozit de la razboi se descarca de povara armelor, asa faptuitorul se descarca de gânduri, venind la contemplatie. Caci nici acela nu are trebuinta de arme decât în razboi, si nici acesta nu are trebuinta de gânduri decât daca se coboara la cele ce cad sub simturi.

ˇ Faptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaste locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaste firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoasterea (gnosticii) privesc ratiunile amândurora.

ˇ În ratiunile trupurile se cunosc cele netrupesti; iar în cele netrupesti se cunoaste Cuvântul (Ratiunea) cel mai presus de fiinta, spre care se grabeste orice suflet stradalnic sa fie slobozit.

ˇ Cel ce asteapta ca sa fie mâine chemat la împaratul, ce alta grija va avea, decât sa cugete la cuvintele care pot sa fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfatisa nepregatit la judecata de acolo.

ˇ Nu este asa de greu sa fie oprit cursul râului ca sa nu curga în jos, cât e de greu celui ce se roaga sa înfrâneze când vrea navala mintii, ca sa nu se împrastie în cele vazute, ci sa se adune spre cele de sus si înrudite, macar ca acest lucru e potrivit cu firea, pe când celalalt e potrivnic firii.

ˇ Cel ce nu se roaga cu luare aminte, ci împrastiat, socoteste psalmul barbar, dar e si el barbar pentru psalm; si amândoi sunt socotiti de draci nebuni.

ˇ Nu toti cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot si urî; nici cei ce nu-l urasc îl pot si iubi. Si altceva este a pizmui sporul aceluia, si altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urma treapta a pacatului sta în a nu fi numai muscat de darurile aceluia, ci în a si cleveti însusirile lui bune, ca n-ar fi asa.

ˇ Mai întâi sufletul îsi închipuie raul, pe urma îl pofteste, apoi se patrunde de placere sau de întristare, pe urma îl vede cu simturile si apoi intra în atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt întovarasite de gânduri, afara de prima miscare, care daca nu e primita, tot raul de dupa ea va ramâne nelucrat.

ˇ Cei ce s-au apropiat de nepatimire sunt clintiti numai de naluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stapâniti de voluptate de afectiuni. În simtirea raului se afla cei ce abuzeaza de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însotesc cu el fara întristare.

ˇ Placerea se salasluieste în toate madularele trupului. Dar nu tuturor se arata la fel de tulburatoare. Ci unele se tulbura mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie si iarasi altele de cele care tin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lacomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.

ˇ Cei ce resping atacurile nu lasa sa intre gândurile la via rationala ca niste fiare si sa faca paguba în roadele ei. Iar cei ce se însotesc fara sa se îndulceasca cu ele, le lasa simplu sa intre, dar sa nu se atinga nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviintare, se aseamana cu cei ce lasa fiara sa intre înlauntrul tarinii si a îngraditurii, dar nu-i îngaduie sa se sature din strugurii viei. Dar pe urma o gasesc si mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviintarea patimilor.

ˇ Cel ce mai are lipsa de îngrijirea îngraditurii prin înfrânare înca n-a ajuns la simplitate. Caci cel desavârsit, zice, nu se înfrâneaza (ci cel ce se lupta înca). El se aseamana cu cel ce are vie, sau tarina, nu în mijlocul multor altor vii si locuri, ci undeva într-un colt. De aceea are lipsa de multa paza si trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsa din nici io parte, întocmai ca a unui împarat sau a altui stapânitor înfricosat, care face sa se cutremure hotii si trecatorii chiar si numai la auzul lui.

ˇ Multi urca pe crucea relei patimiri, dar putini primesc piroanele ei. Caci multi se supun ostenelilor si necazurilor celor de bunavoie, dar celor ce vin fara voie nu se supun decât cei ce au murit cu desavârsire lumii acesteia si odihnei din ea.

ˇ Cel ce respinge si nu primeste lauda oamenilor si odihna trupului s-a dezbracat si de ultima haina a slavei desarte. Aceasta s-a învrednicit sa se îmbrace înca de aici în stralucirea locuintei din cer, cautata cu multe suspine.

ˇ Daca gustul e stapânit de placeri, e cu neputinta sa nu-l urmeze si celelalte simturi, chiar daca cele de sub pântece ale celor mai reci par sa fie linistite, ca si ale celor îmbatrâniti, care nu mai primesc înfocarea, din istoveala. Dar stearpa care preacurveste nu va fi socotita neprihanita, prin aceea ca nu naste. Ci zicem ca e neprihanit acela care nu patimeste înauntru si nu se rostogoleste din pricina vederii.

ˇ Partea poftitoare a sufletului se vadeste cum este, în mâncari, în înfatisari si în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere si în auz, dupa cum se foloseste bine sau rau de ele, sau se afla la mijloc între acestea doua.

ˇ Cei ce ne îndeamna sa ne învoim cu placerile gâtlejului, pâna ce suntem nedespartiti, face ceva asemanator cu cei ce ne poruncesc sa zgâriem ranile aproape de vindecare, sau sa scarpinam bubele pentru placerea ce ne-o fac, sau sa mâncam bucate care sporesc caldurile, sau sa surpam îngraditura viei si sa lasam sa intre, ca o fiara, cugetul trupului, care sa strice gândurile cele bune ca pe niste struguri. Acestora nu trebuie sa le dam ascultare, nici sa nu ne plecam la lingusirile fara rost ale oamenilor si ale patimilor. Ci mai degraba sa întarim îngraditura înfrânarii pâna nu vor înceta fiarele, adica patimile trupesti, sa urle, sau gândurile desarte sa coboare ca niste pasari si sa vatame via, adica sufletul calauzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.

Diavolul se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face

Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: 

Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului. Vedeţi, fraţilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”. Sa ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mântui. Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita. Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie. Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând: “nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o mândrie mireneasca şi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum şi la cele doua smerenii. Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”. Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin! din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE
Sursa:| Apărătorul Ortodox

Dumnezeu stie cit pot purta vasele oamenilor, si atit lasa si puterea potrivnica sa se razboiasca felurit pe oameni

Asa cum olarul isi pune vasele in cuptor si le arde cu masura – nu mai mult, pentru ca nu cumva, arse fiind mai mult decit trebuie, sa se sfarime, si invers, nici mai putin, ca nu cumva, raminind necoapte, sa se strice -, si argintarul, si aurarul pun foc cu masura – caci daca este prea mult foc se pierde aurul sau argintul si se fac ca apa si se nimicesc. Iar daca mintea omeneasca stie sa masoare poverile animalelor – stiind puterea fiecarui animal, cit poate sa poarte in functie de poverile animalelor -, cu atit mai mult Dumnezeu stie cit pot purta vasele oamenilor, si atit lasa si puterea potrivnica sa se razboiasca felurit pe oameni.

Si asa cum pamintul este fie tare, fie moale, iar unul foloseste la sadirea viei, iar altul este potrivit pentru semanarea griului si orzului, asa de diferite sunt si paminturile inimilor si ale voirilor oamenilor – tot astfel si harismele se dau de sus. Unuii se potriveste invatatura cuvintului, altuia discernamintul, altuia harismele tamaduirilor. Stie Dumneze cine si cit poate sa iconomiseasca aceste harisme si astfel da harisme in chip felurit. La fel si in razboaie, cu o anumita masura, in functie de cit pot oamenii sa primeasca si sa rabde, atita lasa puterea potrivnica sa lupte impotriva lor.

Cuvinte ascetice si epistole, Cuvantul al 7-lea, pag. 235

                                     Sursa

Mîhnirea lumii, moarte lucrează

Sf. Ier. Grigorie Dascălul, mitropolitul UngroVlahiei



Cum că mîhnirea pentru bunătăţile cele vremelnice este nefolositoare
Să ştii încă şi aceasta, o, frate, că nu se cuvine să te mîhneşti dacă, pentru păcatele tale, vei pierde vreo firească şi vremelnică bunătate, sau pe fiii tăi, sau pe femeia ta, sau însăşi împărăţia lumii, măcar şi însăşi viaţa, pentru că mîhnirea aceasta nu se socoteşte ţie întru pocăinţă, ci este deşartă şi nefolositoare şi la Dumnezeu neprimită.
Iată şi Saul s-a mîhnit cînd a auzit de la Samuel că va să-şi piardă şi împărăţia, şi însăşi viaţa, şi s-a speriat Saul, şi a căzut cît era de lung la pămînt, şi s-a înfricoşat foarte de cuvintele lui Samuel (I Împ. 28, 20), dar însă în deşert. A venit şi Antioh întru cunoştinţa răută­ţilor ce a făcut, cînd a văzut că în aceeaşi vre­me va pierde şi viaţa şi împărăţia cu acea moarte de durere, dar însă în deşert. Pentru aceasta şi zice Scriptura: Şi se ruga pîngăritul către Stăpînul Cel ce nu-l va mai milui pe el (II Macab. 9, 13).
Nu mai zic că mîhnirea ceea ce se face pentru bunătăţile cele lumeşti şi vremelnice nu numai că este nefolositoare la păcătos, ci îi pricinuieşte şi moarte, precum zice Pavel: Mîhnirea lumii, moarte lucrează (II Cor. 7: 10).
Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti

Sursa: Sfătuire foarte frumoasă despre spovedanie, Ed. Egumeniţa, p. 60-61

”Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati ca ochii din cap Sfintele carti.” – Sfantul Ioan Iacob Romanul

Faramituri desprinse dintr-o inima zdrobita. ”Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati ca ochii din cap Sfintele carti.” – Sfantul Ioan Iacob Romanul

”Asa este duhul lumii de azi si n-ai ce-i face. Daca se gaseste vreun calugar care mai scutura vechiturile lui de carti si mai picura din ele vreun strop de cuvinte duhovnicesti pe hartie, e privit ca ceva neobisnuit de catre unii. Si eu le dau dreptate, caci la zgomotul radioului, cuvantul Evangheliei sau al Sf. Parinti nu se mai poate auzi. Iar la lumina electrica si la stralucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe intunericul si saracia din suflet. Si asta o zic pentru cei din lumea moderna, insa o bucatica din lume suntem si noi, saracii. Poate vor zice unii ca si la radio auzi Evanghelie, Liturghie si predici. Cum nu, cum nu! Le auzi foarte frumos dupa ce rag ca boii fel de fel de mascarici lumesti si te intuneca cu cele paganesti, apoi incep sa ingane si cele sfinte dupa cum si diavolul, ispitindu-L in tot chipul pe Mantuitorul in pustie Ii pomeneste si de cuvinte din Scriptura. Dar oare din evlavie fac asta? Acum sa lasam moda in pace si sa ne intoarcem la vorba noastra. Eu cred ca o indeletnicire pe care o aveau si parintii din vechime nu vatama deloc pe lumea de azi. Mai ales daca materialele, adica frunzele pentru rucodelie sunt luate din Sfanta Scriptura si nu au nimic strain de pravoslavnica credinta.
Or fi poate multi care sunt ghiftuiti si n-au nevoie de vreo gustare saraca pe care le-o intind eu, smeritul. Pentru asta nu este nicio suparare. Cu sila nu pot face pe nimeni sa primeasca lucrul meu. Eu impart din rodul ostenelilor mele la oricine se intampla, fara sa am vreo pretentie de plata, caci acum plata mi-ar aduce mai multa paguba decat folos. Un batran din Egipt impletea cosnite si le arunca pe apa, caci nu avea cui le vinde. Si eu impletesc ce pot si neavand chip de vanzare, le arunc la trecatori, adica la fratii si surorile de acelasi neam, pe degeaba. Cine are nevoie, primeste rucodelia mea si cauta sa foloseasca si altora. Altii primesc hartiile ca sa le astearna frumos pe masa, ori pe fundul cufarului. Si, in sfarsit, sunt unii mai habotnici (mai grabiti in viata), care in graba lor cea mare, le calca in picioare pe bietele mele impletituri, sau le sfasie frumos si se duc in drumul lor. Pot eu sa le zic ceva la unii ca acestia? Nicidecum. Ca eu le-am intins de bunavoie. Nu mi-au cerut ei. Dupa cum nu-mi este de folos ca sa cer plata de la cei care se folosesc de rucodelia mea, tot asa nu pot sa ma supar daca cineva o defaima sau o distruge.
In Sf. Evanghelie, Domnul ne arata prin pilda semanatorului, ca samanta se arunca in toate partile: si langa cale, si in spini, si pe locuri pietroase, ca si pe pamantul cel bun. Ca din toate semincioarele tot va rasari ceva la urma, desi poate ca samanta este cam slaba.
Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu si din cele ce am adunat din cartile Sfintilor Parinti, eu ma straduiesc sa alcatuiesc carticele mici sau foi, pe care sa le am la indemana pentru folosul meu si a celor care poate sunt lipsiti de carti, iar daca le au, poate nu au vremea sa le citeasca in intregime. De aceea, eu le scriu mai pe scurt, pentru usurinta. Aceste foi si caiete sunt ca niste samburasi duhovnicesti pentru cei cu sufletul nevoias ca si mine. Acei care sunt satui de poame carnoase, desigur ca nu se uita la samburi. Dar ii rog, pentru dragostea lui Dumnezeu sa nu calce in picioare si sa piarda aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori si cu lacrimi, caci vor veni zile, cand se vor strange de vrajmasi cartile cele bune (adica poamele cele duhovnicesti) si atunci nevoiasii vor cauta samburasi vechi si nu vor afla. Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati ca ochii din cap Sfintele carti, iar insemnarile scoase din ele sa nu le defaimati, daca n-au ceva strain de dreapta credinta.
Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte talcuite din greceste (care nu s-au scris inca pe romaneste), iar altele sunt alcatuite pe scurt din Sf. Scriptura, ori din cartile Sf. Parinti (ca o esenta dintr-o floare) si sunt asezate in calupul versului, ca sa fie mai usor de citit. Toate au in ele cheagul dreptei credinte si sunt presarate cu marturii de la Sfintii Parinti ca si cu niste mirodenii, ca sa nu se strice.
Va rog pe toti din inima sa intelegeti si asta: ca eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputintelor mele si pentru trezirea simturilor mele celor amortite. Totodata, ele sunt si ca o marturisire inaintea Ziditorului, a nenumaratelor mele faradelegi, cand nu mai am cui le marturisi. Deci, sa nu vi se nasca parerea ca eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu spre mustrarea mea, ca doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet. Daca mustrarea constiintei mele se potriveste si la altii, asta nu inseamna ca eu le-am scris in pofida lor. Daca mai inainte am amintit si nume straine in foile mele, apoi asta am facut-o numai in problema Iordanului si nu din rautate, ci din adanca durere pentru un locas sfant, care se pustieste, pentru hatarul unuia ca Gherasim.
Mi-ar fi cu neputinta sa alcatuiesc stihuri, pana nu simt adanc in inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene; dar asta se intampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot canta in versuri, adica nu pot impleti cuvinte in stihuri, care sa miste inima altora.
Cand scriu ceva mai miscator, simt o durere la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din insasi inima mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg insotite de lacrimi uneori. Pentru asta, adevaratele stihuri misca pe cititori aproape tot asa cum a fost miscata si inima celui care a scris. De aici puteti intelege mai bine ca stihurile mele zugravesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii straine. Eu pana nu simt, nu pot scrie. Pana nu ma mustra cugetul, nu pot sa scriu stihuri de mustrare.
Si acum, fratilor si surorilor duhovnicesti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele sau prin purtarile mele, va rog in numele cel Sfant al Domnului sa ma iertati, caci cine stie daca ne vom mai vedea in viata asta. Sa nu aveti vreo parere gresita din cele ce scriu eu. Au fost unii care m-au rugat sa le copiez din hartiile mele si din asta am prins curaj sa scriu mai multe si sa le imprastii pe la mai multi frati si surori, catre care eu ma simt indatorat pentru multe binefaceri. Cand eu eram in grea stramtorare si saracie, mai toti au alergat ca sa ma ajute cu ceva, ba unii au ajuns pana la jertfa. Si eu am primit prinosul dragostei lor cu multumire. Azi, oare de ce sa va jigneasca, daca eu va intind cu drag, rodul cel sarac al ostenelilor mele? Aud ca unii se infurie si vor sa impunga, cand eu le trimit cu dragoste ceea ce am. Din nou va zic sa iertati pe saracul vostru frate, ca n-are ceva mai bun, ceva mai de pret sa va puna inainte, ca chezasie pentru dragostea ce va datoreaza. Acest frate al vostru a fost gata odinioara sa se jertfeasca pentru folosul vostru obstesc, dar voi nu l-ati priceput, iar jertfa lui ati defaimat-o, de aceea nu v-a putut ajuta. El insa va ramane adanc recunoscator la cei care i-ati ridicat oarecand crucea greutatilor (ca si Simon Cirineanul), sau i-ati sters sudorile de sange pe drumul cel greu al necajitei lui egumenii. Gandindu-ma ca multi dintre fratiile voastre, inhamati fiind la ascultari in locasuri straine, unde nu puteti auzi o slujba sau o citire romaneasca, m-am gandit, zic, ca poate un buchetel ori o cununita impletita cu floricelele graiului romanesc sa va aduca o mica mangaiere. Daca veti intalni si spinii mustrarilor, sa nu va tulburati, ca ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culesi din inima mea cea stearpa.
Iubitii mei frati, in starea in care ma gasesc eu astazi, nu va mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios. Daca as fi silit sa intru iarasi in osteneli si scarbe ca inainte, in scurta vreme ma pogor in groapa. Din asta am capatat si boala care nu se desparte de mine. Ceea ce mi-a ramas de facut in viata aceasta este sa-mi plang pacatele si, pe cat imi ajuta Dumnezeu, sa mai adun manunchiuri duhovnicesti, ca sa fie ca merinde sufleteasca pentru mine si pentru cei nevoiasi ca mine. Poate folosindu-ma eu, voi putea sa folosesc si altora, care n-au ragaz acum sa rasufle. Altceva nu sunt in stare sa fac.
Daca as sti ca macar cativa au dragoste sa jertfeasca o ora pe saptamana pentru citire, eu as prinde mult curaj sa descopar multe comori duhovnicesti din limba greaca. Ori daca mai este cineva dintre cei mari sau din fratiile voastre, care ar mai crede insa ca ar putea sa mai puna vreo sarcina (ca inainte) pe spatele meu cel slabanogit, eu il rog pe unul ca acela sa se paraseasca de acel gand, ca ce nadejde poate sa mai fie la cel din groapa? Mantuiti-va cum puteti si prin cine puteti, ca, Slava Domnului, inca mai aveti prin cine.”
SURSA:
Sfantul Ioan Iacob Romanul, “Hrana duhovniceasca“, Editura Lumina din Lumina, 2006

S.O

Hagi-Gheorghe Athonitul l-a întrebat pe un diavol: ”Care sunt lucrurile cele mai înfricoşătoare din viaţa voastră necurată şi întunecoasă ?”

Odată Hagi-Gheorghe Athonitul, un mare ascet al veacului trecut, spunea că un eremit oarecare l-a întrebat pe un diavol:
– Care sunt lucrurile cele mai înfricoşătoare din viaţa voastră necurată şi întunecoasă ? Iar diavolul i-a răspuns:
– Întâi de toate Botezul prin care pierdem cu desăvârşire stăpânirea şi dreptul asupra voastră. Apoi acel lemn cu semnul lui (se înţelege Sfânta Cruce şi semnul Sfintei Cruci) care ne chinuieşte, ne alungă şi ne distruge. Şi cel mai înfricoşător este Împărtăşania, mai cumplit decât gheena focului, decât iadul în care trăim. De cel care este curat şi se împărtăşeşte cu vrednicie, nu numai că nu putem să ne apropiem, dar ne temem şi să-l întâlnim. Şi imediat a adăugat: chiar dacă pentru noi acestea sunt moarte şi cutremur, suntem recunoscători oamenilor, în special creştinilor dezinteresaţi care prin patimile lor, prin voinţă proprie, îndepărtează de la ei lucrarea şi harul dumnezeiesc al Tainelor. Astfel, creştinii înşişi ne dau dreptul să stăpânim peste inimile lor, atunci când nu fac niciodată pocăinţă.
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005