Ce este războiul nevăzut?

Se înţelege de la sine că toată lumea, fără excepţie – şi nu numai monahii sau preoţii –, este chemată să ia parte la această desăvârşire care constă în eliberarea de păcate. Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţire, toţi oamenii sunt chemaţi la o luptă necontenită cu păcatul şi toţi sunt chemaţi la acest război nevăzut.

Este o luptă continuă, lăuntrică, pe care creştinii o duc pentru a atinge perfecţiunea creştină. Evanghelia conţine pentru noi, creştinii, un ideal extrem de înalt, spre care noi nu putem decât să tindem constant, fără a putea fi vreodată capabili să îl atingem pe deplin în viaţa aceasta. Aşadar, ni se deschide înainte un teren vast, chiar nelimitat, pentru a putea înainta, pentru a ne îmbunătăţi, pentru a dezrădăcina răul din sufletul nostru şi pentru a semăna virtutea.

Acest ideal extrem de înalt este descris de înseşi cuvintele Mântuitorului. În învăţătura despre nevoia creştinilor de a-şi iubi nu numai aproapele şi prietenii, ci chiar şi duşmanii, Domnul conchide sfatul Său prin următoarele cuvinte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Sfânta Scriptură vorbeşte despre această desăvârşire în diverse locuri şi în nenumărate chipuri. Care este esenţa acestei desăvârşiri creştine? În ce constă ea? Sfântul Apostol Petru explică acest lucru în epistola sa, folosind cuvintele Mântuitorului din Cartea Leviticului: „Vorbeşte la toată obştea fiilor lui Israel şi le zi: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt” (Levitic 19, 2).

În consecinţă, desăvârşirea creştină constă în sfinţenie, adică în eliberarea sufletului de sclavia păcatului. Se înţelege de la sine că toată lumea, fără excepţie – şi nu numai monahii sau preoţii –, este chemată să ia parte la această desăvârşire care constă în eliberarea de păcate. Hristos Mântuitorul, Care îşi doreşte ca noi să ne sfinţim, a venit pe lume, a murit, a înviat, S-a înălţat la Ceruri şi a revărsat Duhul Sfânt peste toată lumea, nu numai peste preoţi şi monahi, aşa cum insistă să creadă în mod greşit şi absurd înţelepciunea laică. Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţire, toţi oamenii sunt chemaţi la o luptă necontenită cu păcatul şi toţi sunt chemaţi la acest război nevăzut.

(Arhiepiscopul Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, traducere de Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 149-150)


Cuvant din apostolicele hotarari, despre cum se cuvine a vieţui

Asezatorul de Lege al israilitenilor, Moise, a zis, ca din partea lui Dumnezeu: „Iata, am dat inaintea fetei voastre, calea vietii si calea mortii; deci, sa-ti alegi tie viata, ca sa fii viu”. Dar noi, urmand mai ales Invatatorului Hristos zicem: „Doua cai sunt: una a vietii, iar alta a mortii”. Dci, intai este calea vietii, care pune lege asa: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insututi si, pe scurt, ceea ce nu voiesti pentru tine insuti, aceea nici altuia sa nu faci”.

Sa binecuvantezi pe cei ce te blestema pe tine; roaga-te pentru cei ce te manie pe tine. Sa iubesti pe vrajmasii tai. Ca ce folos va este voua, zice, daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ca si paganii asa fac. Lasa-te de poftele tineresti. De te va lovi cineva peste un obraz, sa-i intorci lui si pe celalalt. De te va lua pe tine cineva cu sila o stadie de loc, mergi cu dansul doua. Celuia ce vrea sa se judece cu tine, ca sa-ti ia haina ta, sa-i lasi lui si camasa. Si, de la cel ce-ti ia ale tale, sa nu le ceri. Celui ce cere, da-i, si, pe cel ce voieste sa se imprumute de la tine, sa nu il respingi. Sa te sarguiesti a da tuturor ceea ce este drept si din ostenelile tale cele drepte. Sa cinstesti pe sfinti. Sa nu ucizi. Sa nu desfranezi. Fereste-te de pacatul sodomiei, pentru ca blestemat este tot cel ce face unele ca acestea, ca de nu va fi, intre fiii lui Israel, cel ce se desfraneaza. Sa nu furi, pentru ca Acan, furand in Ierihon, ucis cu pietre a plecat din viata, iar Ghiezi, mintind pentru furtisag, a mostenit lepra lui Neeman. Iuda, furand bogatia cea pentru saraci, a vandut si pe Domnul si, caindu-se, s-a spanzurat. Iar Anania si Safira, furand din ale lor si ispitind pe Duhul Domnului, indata au murit, dupa cuvantul lui Petru, Apostolul.

Sa nu vrajesti, sa nu otravesti, sa nu faci farmece, pentru ca fermecatorul zice, nu face vii, ci ucide pe prunci in pantece; toata zidirea care a primit suflet de la Dumnezeu, fiind ucisa cu nedreptate, se va razbuna. Sa nu poftesti tarina aproapelui, nici femeia lui, nici boul, nici calul lui. Sa nu-l asupresti pe el cu juraminte, ca s-a zis: „Sa nu juri stramb”. Sa nu clevetesti, ca cel ce cleveteste manie pe Cel ce l-a facut pe el. Sa nu fii pomenitor de rau, ca osanda pomenitorilor de rau este moartea. Sa nu fii limbut, ca omul limbut nu se va indrepta pe pamant, si curse tari ii sunt omului buzele lui. Fereste-te sa nu-ti fie cuvantul tau desert. Pentru tot cuvantul zadarnic, vei da raspuns si din cuvintele tale sau te vei indrepta, sau te vei osandi.

Sa nu minti, ca va pierde Domnul pe toti cei ce graiesc minciuna. Sa nu jefuiesti pe fratele tau. Sa nu fi fatarnic, ca sa nu-ti fie partea ta randuita cu fatarnicii.
Sa nu te mandresti, ca Domnul sta impotriva celor mandri. Sa nu te rusinezi de cei de fata, la judecata, ca a Domnului este judecata. Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta. Cu mustrare sa mustri pe fratele tau, zice, ca sa nu ai pacat pentru dansul. Sa fugi de tot raul si sa nu te temi. Sa nu fii manios, nici maret, nici iute, nici indraznet, ca sa nu iei rasplatirea lui Cain, a lui Saul si a lui Ioab. Ca, cel dintai, adica, a ucis pe Abel, fratele sau, pentru ca s-a aflat el mai bun la Dumnezeu, iar Saul prigonea pe David, cel ce a biruit pe Goliat, fiindca a pizmuit laudele cele frumoase, pe care dantuitoarele i le aduceau lui David. Iar Ioab a ucis doi viteji conducatori de oaste, pe Avenir si pe Amesis, tot din pizma.
Sa nu faci farmece, nici descantece, nici sa te deprinzi la invatatura rea, ca toate acestea strica Legea. Sa nu graiesti vorbe de rusine, nici sa faci cu ochiul, nici
sa fii betiv, ca, dintru acestea, se ajunge la desfranare si la adulter. Sa nu te increzi in vise, ca vrajitorie faci, ca sa nu te amagesti pe tine si pe altii. Sa nu iubesti aurul, ca nu, in locul lui Dumnezeu, sa slujesti lui Mamona. Sa nu fii maret, ca un fariseu, ca, cel ce se inalta, se va smeri. Si cel maret, intre oameni, urat este inaintea lui Dumnezeu. Sa nu fii aspru, nici grabnic, ca amandoua duc la desfranare. Ci, fi rabdator si bland, intru intelepciune, pentru ca cei blanzi vor mosteni pamantul celor vii. Sa nu fii indraznet, ca omul indraznet cade in rele. Sa nu certi pe slujitorul tau, intru mania sufletului tau, ca nu cumva sa suspine din pricina ta, caci, atunci, va fi asupra ta mania lui Dumnezeu. Sa nu faci nedreptate, zice, nici unui om, ca sa nu te blesteme pe tine. Ca pe cel ce te blestema, intru mania sufletului sau, il va auzi Facatorul lui.

Pe frati si pe cei de aproape ai tai sa nu-i treci cu vederea, ca pe ai tai, zice, pe cei de o semintie, sa nu-i urasti. Sa nu intri la rugaciune in ziua viclesugului tau, mai inainte de a imblanzi mania ta. Patimirile cele ce ti se intampla tie, sa le primesti cu liniste, iar ispitele, fara de necaz, stiind ca plata, de la Dumnezeu, ti se va da tie, precum lui Iov si lui lazar. pe cei ce-ti graiesc tie cuvantul lui Dumnezeu, proslaveste-i si sa-ti aduci aminte de ei, ziua si noaptea, sa-i cinstesti pe ei, ca pe niste mijlocitori buni ai tai, ca unde este invatatura lui Dumnezeu, acolo si Dumnezeu este. Sa cauti in toate zilele la fetele sfintilor barbati, ca sa le cinstesti cuvintele lor si ca sa nu intri in vrajba cu dansii aducandu-ti aminte de Core, Datan si Aviron, care au suparat pe Moise si i-a inghitit pamantul. Aceasta cale este calea vietii, despre care am vorbit pana acum.

Iara calea mortii este aceea ce se lucreaza prin instrainarea de cunostinta lui Dumnezeu, adica prin faptele cele rele vazute, precum sunt: desfranarile, uciderile, si celelalte. Iar de voim sa ne izbavim de toate rautatile acestea ce zac asupra noastra, apoi, sa iubim infranarea de la mancare si bautura, precum a zis Apostolul: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate intru slava lui Dumnezeu sa le faceti”. Iar celor lacomi le zice: „Pantecele lor este Dumnezeul lor si rusinea lor este slava lor”. Si iarasi, prin Proorocul zice Domnul: „Fiti sfinti, precum si Eu sfant sunt”. Aceluia sa-I inaltam slava, nu numai cu cuvintele, ci si cu faptele noastre cele bune, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

(Din Proloage)

Cuvânt din Pateric

Ne-a spus noua ava Ioan sihastrul, ca auzise pe parintele Stefan, spunand asa: „Cand eram, in viata de obste a marelui Parinte Teodosie, incepatorul vietii de obste, se aflau acolo doi frati, care isi facusera legamant, ca nici in viata lor, nici dupa moarte, nu se vor desparti unul de altul. Deci, cat au fost in manastire, la toti le erau de folos. Iar unul dintr-insii a inceput a fi mult ispitit de demonul desfranarii si, neputand suferi razboiul, a zis fratelui sau: Slobozeste-ma pe mine, frate, ca ma supara rau desfranarea si ma voi duce in lume. Iar fratele a inceput a-l ruga pe el, zicand: Nu frate, sa nu-ti pierzi ostenelile tale. Dar el i-a zis lui: Sa mergem impreuna in lume, ca sa-mi implinesc pofta mea, sau lasa-ma sa ma duc singur. Iar fratele, nevoind sa-l lase, s-a dus cu dansul in cetate. Deci, fratele cel cu razboiul a intrat intr-o casa de desfrau, iar celalalt, stand afara, a luat tarana si si-a presarat-o pe capul sau, cu lacrimi udandu-se pe sine si muncindu-se.

Iar dupa ce a iesit din casa aceea, cel ce se desfranase, i-a zis lui celalalt frate: cu ce te-ai folosit, frate, din desfranare? Vezi ce paguba ai primit; sa mergem macar, de acum, incolo, iarasi la manastirea noastra. Iar el i-a raspuns lui: Nu mai pot, de acum, sa merg in pustietate, dar tu, de voiesti, du-te, ca eu in lume vreau sa petrec. Si, mult rugandu-l pe el, fratele n-a putut sa-l plece ca sa mearga cu dansul in pustie. Deci, a inceput si acela a petrece cu dansul in lume si se invoiau cu oamenii la lucru, ca sa se hraneasca..

Intr-acea vreme insa, un parinte, Avramie, care era bland si foarte bun si care, mai pe urma, a fost facut episcop in Efes, zidea o manastire, dupa ce mai zidise alta in Constantinopol, care se numea manastirea lui Avramie.

Deci, mergand acolo amandoi fratii, s-au tocmit la lucru si isi luau plata lor ce hotarata. Si fratele acela, mergea in fiecare seara in cetate, cheltuindu-si, in desfranari, castigul sau. Iar celalalt frate, in fiecare zi, postea in tacere, nevorbin cu nimeni. Iar lucratorii, vazandu-l pe el in toate zilele, nici mancand, nici vorbin cu cineva, ci luand aminte la sine, cu toata tacerea si smerenia, au spus fericitului Avramie despre dansul si despre viata lui. Atunci, fericitul Avramie l-a chemat pe el si i-a zis: De unde esti, frate? Si care-i lucrul tau? Iar el, pe toate, pe rand, i le-a spus lui. Pentru fratele, a zis el, toate le rabd, ca sa-mi vada Dumnezeu necazul meu si sa mantuiasca pe fratele meu.

Acestea auzindu-le, fericitul Avramie, i-a zis lui: Domnul ti-a daruit tie sufletul fratelui tau. Si, dupa ce a slobozit parintele Avramie pe fratele, indata, iesind din chilie, iata si fratele cel ratacit a venit si i-a zis lui: Frate iubite, du-ma pe mine in pustie, ca sa ma mantuiesc. Deci, indata, luandu-l pe dansul, l-a dus in pestera cea aproape de raul Iordan si l-a inchis pe el acolo si, acela, dupa putina vreme, mult sporind dupa Dumnezeu, a raposat intru Domnul. Apoi, fratele sau a petrecut, dupa moartea celui care se pocaise, intru aceeasi pestera, dupa fagaduinta, ca si el sa se sfarseasca tot acolo.

Insa, la acest frate, a venit un oarecare batran, din Lavra Sfantului Gherasim, si i-a zis lui: Spune-mi mie, frate, intru atata vreme a linistii tale si a postirii, ce ai izbandit? Si i-a raspuns lui fratele: Sa mergi acum la chilia ta, parinte, iar dupa zece zile sa vii si-ti voi spune tie. Deci, batranul, dupa cele zece zile venind, a aflat pe fratele raposat, iar deasupra lui a gasit scris asa: Iarta-ma ava, dar niciodata, facandu-mi pravila, nu mi-am lasat pe pamant mintea mea.” Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvânt despre Melchisedec

Spunea ava Daniil, despre un oarecare batran, care se nevoia in partile cele de jos ale Egiptului, ca, dupa credinta lui, zicea, ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, si s-a vestit fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, despre dansul. Dar fericitul Chiril, stiind ca batranul este facator de minuni si ca, ori ce cere el de la Dumnezeu, i se descopere lui si, dupa credinta lui, a zis cuvantul acesta, a folosit acest fel de intelepciune, trimitand pe oricine la dansul, ca sa-i zica: „Ava, rogu-te, fiindca gandul imi zice ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, iar alt gand imi zice ca nu, ci ca este om si arhiereu al lui Dumnezeu, deci, fiindca ma indoiesc de aceasta, am trimis la tine ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere si sa cunoastem adevarul”. Iar batranul, intemeindu-se pe petrecerea sa, a zis cu indrazneala: „Da-mi trei zile si eu voi intreba pe Dumnezeu, despre aceasta, si iti voi vesti ce este”.

Deci, mergand, se ruga lui Dumnezeu pentru cuvantul acesta si, venind dupa trei zile, spuse fericitului Chiril, ca om este Melchisedec. Si ii zise lui arhiepiscopul: „Cum stii aceasta ava?” Iar el a zis: „Dumnezeu mi-a descoperit pe toti patriarhii, trecand asa cate unul dinaintea mea, de la Adam si pana la Melchisedec. Si ingerul mi-a zis: Acesta este Melchisedec si crede ca asa este”. Deci, ducandu-se la chilia sa, el insusi propovaduia ca om este Melchisedec. Si mult s-a bucurat fericitul Chiril, ca fratele acela a castigat mantuire.

din Pateric

Părinți și Mărturisitori, povete

Vedenia cuviosului Pahomie către Teodor despre adevărul Bisericii și rătăcirea ereziilor

Când am ales viața monahală mă aflam în tulburare. Ba mă chemau ucenicii lui Meletie Licopolitul, ba cei ai lui Marcion, să merg împreună cu ei și să primesc învățătura lor. Am aflat că mai existau și alte erezii, și fiecare susținea că deține adevărul. Cu lacrimi în ochi m-am rugat la Dumnezeu sa-mi arate la cine se află adevărul, fiindcă eram într-o confuzie totală.
Pe când mă rugam eu am intrat în extaz și am văzut întreaga zidire sub cer, ca și când ar fi fost noapte, și din diferite locuri auzeam glasuri care spuneau: „Aici este adevărul”. Și vedeam pe mulți mergând după fiecare glas și fiind conduși în întuneric, unul după altul. Doar în partea de răsărit a lumii se zărea o făclie pe înălțimi, care strălucea ca un luceafăr. De acolo am auzit o voce care mi-a spus: „Nu te lăsa amăgit de cei care-i târăsc pe oameni în întuneric, ci urmează această lumină, căci aici se află adevărul”. Și îndată s-a auzit alt glas care mi-a spus: „Această făclie pe care o vezi strălucind ca un luceafăr, va străluci cândva pentru tine mai tare decât soarele. Este propovăduirea Evangheliei lui Hristos, predicată în Sfânta Lui Biserică, în care te-ai botezat. Cel care cheamă este Hristos, în persoana lui Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei. Celelalte voci din întuneric sunt ale ereziilor, fiecare din ele are stăpân un demon, care-i cheamă și-i amăgește pe mulți”. Și astfel, văzându-i pe mulți alergând spre făclia în veșminte strălucitoare, L-am binecuvântat pe Dumnezeu.
După ce i-am nesocotit pe cei care vroiau să mă amăgească, am stat cu omul lui Dumnezeu, Pahomie, care-i urma pe sfinți, până când mi s-a arătat un înger al Domnului care mi-a spus: „Să-i încălzești pe cei care vin la tine cu focul pe care ți l-a aprins Dumnezeu”. Și sub călăuzirea lui am întemeiat, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste mânăstiri. Află că și Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei, este iluminat de Duhul Sfânt.

***

Sfântul Pahomie le spunea părinților mănăstirii că Sfântul Duh i-a dat de veste despre episcopul Atanasie următoarele: „L-am înălțat ca pe un stâlp și făclie a Bisericii” și „Îl așteaptă multe necazuri și calomnii din partea oamenilor, din pricina dreptei lui credințe în Hristos, dar va birui toate ispitele și luând până la sfârșit putere de la Acesta, va propovădui adevărul Evangheliei în Biserici”.

(Din cartea „Viața în prima mănăstire de obște”, Editura Armos, Atena1991)

***

Sfântul Ioanichie cel Mare (sec. al IX-lea), către împăratul Teofil iconomahul:

Cel care nu dă cinstea cuvenită icoanelor lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale Sfinților, nu va fi primit în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar trăi o viață curată. După cum, împărate, cei ce nesocotesc și necinstesc imaginile tale nu sunt prietenii tăi, ci vor fi aspru pedepsiți, așa și cei ce batjocoresc icoanele lui Iisus Hristos, în loc să împărățească cu Acesta, vor fi aruncați în focul veșnic.

***

Sfântul Petru (sec. al IX-lea) când a simțit că i se apropie ceasul morții, i-a povățuit pe ucenicii săi următoarele:

„Alergați neobosiți în arena vieții duhovnicești, dacă vreți să primiți cununa. Omorâți-vă patimile. Nu folosiți lucrurile pământești și nu vă alipiți de ele, ci rămâneți departe acestea, adăpostindu-vă sub aripile dumnezeieștii nădejdi. Urâți plăcerile vieții și deveniți vrăjmași ai îmbuibării pântecelui. Doar așa vă veți putea desfăta de bucuriile duhovnicești, singurele adevărate și veți gusta dulceața negrăită și uimitoare a frumuseții lui Iisus. Fiți statornici ca stânca în credința adevărată și feriți-vă cu grijă de orice legătură cu ereticii. Dacă prigoanele vor izbucni asupra voastră, primiți-le cu bucurie, fiindcă Iisus a spus: «Fericiți cei prigoniți…». Vă las cu bine, fii mei, să fiți tari în Domnul, Căruia vă încredințez…”.

***

Sfântul Metodie a pătimit pentru credință. …Un trimis al împăratului venea din când în când să-l întrebe dacă acceptă să arunce icoanele, pentru a fi eliberat din grota în care se afla. Sfântul i-a răspuns:

„Sunt gata să rabd de o mie de ori moartea, decât să-mi împuținez credința despre Cruce și despre icoana Mântuitorului și Dumnezeului meu”.

A rămas vreme de opt ani în această temniță întunecoasă. Împăratul Mihail, când i-a sosit ceasul morții, i-a eliberat pe toți întemnițații și i-a îngăduit Sfântului Metodie să vadă lumina zilei. Era doar piele și oase.
Cu fața palidă, cu bărbia spartă, fără dinți și cu capul lipsit de păr, părea un schelet. Însă sufletul lui nu s-a descurajat, puterea i-a rămas neschimbată, iar flacăra apostolică strălucea în el mai vie și mai arzătoare ca niciodată.
A folosit imediat libertatea și expresivitatea pe care i-o dăduse Cerul pentru a propovădui statornicia Credinței Ortodoxe. Mergea când la asceți și monahi, când la funcționarii de la stat, când în casele patricienilor și ale proconsulilor, sprijinindu-i pe unii, convertindu-i pe alții pe drumul datoriei, revitalizând sufletele, înflăcărând mulțimile.
După ce și-a dăruit în marea cetate toată slujirea pe care ar fi putut să o dăruiască, a străbătut Propontida, s-a dus la episcopia din Kios și pe muntele din apropierea episcopiei a întemeiat mânăstirea Elegmon.
A condus câțiva ani obștea lui râvnitoare și a pregătit monahi nevoitori pentru luptele ce aveau să vină, când împăratul Teofil începea, al patrulea an al împărăției sale, cea mai sângeroasă prigoană.

Sfântul Metodie l-a învinuit că este unul dintre cei mai mari vrăjmași ai credinței adevărate și luptător îndârjit împotriva sfintelor icoane.

Teofil l-a chemat la Constantinopol și l-a invitat la palat: „Când vei înceta, i-a spus, să tulburi Biserica și împărăția cu certurile tale într-o problemă neimportantă, ca cea a icoanelor? Nu ești tu cel care a mers până la Roma pentru a-l obliga pe papa să se implice în disputa asta și nu tu i-ai dus cărți dogmatice în care se află o nouă mărturisire de credință?”.

„Dacă problema icoanelor, i-a răspuns sfântul, este neimportantă și nu merită să ne ocupăm cu ea, de ce tu, comandante, conducătorul romanilor, nu distrugi imaginile cu chipul tău, așa cum le distrugi pe cele ale lui Hristos? De ce nu accepți să te necinstească și să te înjosească așa cum este necinstit și înjosit de tine Iisus Hristos? Dimpotrivă văd că imaginile cu chipul tău se înmulțesc pe zi ce trece și ești mulțumit să vezi că sunt cinstite pe peste tot.”

Teofil n-a răbdat împotrivirea, fiindcă Metodie avea argumente puternice. A poruncit să se aplice șase sute de lovituri de vergea peste umerii și pieptul gol al acestui sfânt mărturisitor al credinței.

Sfântul Metodie, scăldat în sânge, părea mort. Trupul lui, prin poruncă împărătească, a fost aruncat printr-o gaură în pivnițele palatului.

Noaptea, niște creștini curajoși au reușit să-l scoată de acolo. Îngrijindu-l cu multă atenție, l-au readus la viață și cu timpul i-au redat sănătatea. Însă au plătit scump această faptă de dăruire. Când a aflat Teofil că sfântul trăiește încă, a confiscat casele și toată averea celor care îl salvaseră.

***

Împăratul Teodosie a fost odată târât de către arieni în erezia lor și îi sprijinea pe aceștia. Însă episcopul Amfilohie al Romei a acționat asupra lui prin următoarea metodă. Teodosie îl numise pe fiul său Arcadie, Cezar, adică îl înălțase la rangul de împărat.

Astfel, slujitorii îi cinsteau pe amândoi, tată și fiu, cum se cuvenea pentru rangul împărătesc. Odată, Amfilohie, prezentându-se înaintea celor doi împărați, l-a salutat cum se cuvine doar pe Teodosie.

Împăratul s-a supărat și i-a atras atenția lui Amfilohie, zicându-i: „Nu știi că și fiul meu este împărat?”.

Atunci episcopul s-a întors către Arcadie, l-a binecuvântat și a dat să plece.

Teodosie, plin de mânie, adresându-se lui Amfilohie, l-a întrebat dacă doar aceasta este salutarea care se cuvine a fi dată unui împărat. Atunci, întorcându-se spre împărat, i-a spus:

„Împărate, te-ai mâniat pe mine pentru că nu am arătat respectul cuvenit fiului tău? Gândeste-te cât de tare trebuie să se mâniat Dumnezeu pe tine, care i-ai sprijinit în întreaga împărăție pe care-L hulesc pe Fiul și nu-L consideră asemenea cu Tatăl!”.

Cuvânt despre întoarcerea la credință a unui pustnic eretic de către patriarhul Efrem

Antiohia, fiind daramata cu totul, Justin imparatul a trimis pe dregatorul Efrem ca sa o faca la loc. Si, acest Efrem a fost un om cu viata sfanta si, mai tarziu, a fost hirotonit patriarh al Antiohiei, dupa proorocirea episcopului Pavel zidarul. Si, era atunci, in acele parti, un eretic din ceata lui Sever, care, in chipul Sfantului Simeon Stalpnicul, petrecea pe un stalp si, de acolo, prin inselatoarea sa sfintenie, amagea norodul, si pe multi I-a tras la eresul sau. Ca multimea mai mult cauta la viata decat la Scriptura. Si, patriarhul, vazand ca turma lui piere, mancata de acel eretic, a mers la dansul si l-a sfatuit sa se uneasca cu Biserica, si sa asculte de Sinodul Calcedonului. Iar acela i-a raspuns: “Eu de Sinod nu vreau sa stiu.” A raspuns Sfantul: „Deci, atunci, pe unul ca tine cum sa te sfatuiesc, ca sa nu pieri impreuna cu poporul?” Iar stalpnicul, vrand a infricosa pe patriarh, a zis: „Preasfintite patriarh, sa aprindem un foc si cine, dintre noi, nu va arde, acela are credinta cea buna”. Si s-a minunat patriarhul de aceste cuvinte si i-a zis lui: „Fiule, tie ti se cuvine ca sfatuirea parintelui tau sa o primesti. Dar ceea ce voiesti tu intrece a mea smerenie. Insa, pentru a ta mantuire si a poporului, nadajduind la mila lui Dumnezeu, voi face si aceasta.” Si a poruncit sa atate focul si cand s-au aprins lemnele si se inalta para focului, a zis catre stalpnicul: „Vino si sa intram in foc, precum insuti ai judecat.” Iar el, inspaimantandu-se de foc, nu voia sa se pogoare. Dar patriarhul, dezbracand omoforul sau, l-a aruncat pe el in foc, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru noi in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu Te-ai intrupat, arata-ne noua adevarul”. Si trei ceasuri a fost omoforul in foc si nu s-a vatamat nicicum, ci intreg a ramas. Si, vazand aceasta acel eretic, a blestemat pe Sever si eresul lui si, venindu-si intru cunostinta, s-a unit cu soborniceasca Biserica. Si din mainile dumnezeiescului Efrem a primit preacuratele Taine si a proslavit pe Dumnezeu. Intru acest fel este biruinta Bisericii noastre; ca intareste cuvantul prin minuni si nu invata numai cu cuvinte desarte, incurcate si goale. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

din Limonar

De la Dumnezeu, totul este dragoste: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie

Nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei. Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască.
Cereţi ajutorul doctorului, dar în primul rând rugaţi-vă, totodată, Domnului şi sfinţilor Lui, ca să îi dea pricepere acestuia să prescrie doctoria potrivită. Faceţi tot ce fac oamenii cucernici în asemenea cazuri. Pentru că nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei.
Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască. De la Dumnezeu, totul este milă: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie. Sora să se roage mai cu râvnă lui Dumnezeu, însă rugându-se să nu spună: „Dă-mi, Doamne, sănătate!”, ci: „Doamne, facă-se voia Ta! Slavă Ţie, Doamne! Dacă este plăcut înaintea Ta, Doamne, izbăveşte-mă, iar dacă nu este plăcut înaintea Ta, facă-se voia Ta. Cred că şi boala aceasta este bună, la fel ca sănătatea. Îţi mulţumesc, Milostivule Ziditor!”.
Există boli pe care Domnul nu le lasă să se vindece – atunci când vede că pentru mântuire este mai mare nevoie de boală, decât de sănătate. (Sfântul Teofan Zăvorâtul – Extrase din scrisori către bolnavi cuprinşi de akedie)
(Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 146)