Să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic, dacă cineva vrea să aibă multă putere

Cei care nu au nimic, tocmai aceștia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi bogați nu erau în vremea lui Irod, câți puternici ai zilei? Dar cine a avut curajul să iasă în față şi să-l certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptățite ale lui Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuți. Ci săracul şi sărmanul, cel care nu avea nici măcar pat, nici masă, nici acoperiș: cetățeanul pustiului ‒ Ioan Botezătorul. Numai el singur, și cel dintâi, l-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, și a dat pe față nunta lui adulteră. Și, fiind toți de față, a osândit-o pe cea care îl nedreptățea pe Irod. Iar înaintea acestuia a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, singurul care l-a mustrat cu multă bărbăție pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne pregătește așa de mult să grăim slobod și nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când sunt asupră-ne toate înfricoșările și nu ne face așa de nebiruiți şi tari, precum a nu avea nimic al nostru și a nu ne înconjura de vreun lucru.

Așadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-și atragă de partea lui sărăcia, să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos bisericilor, nu numai mai mult decât bogații şi demnitarii, ci chiar decât împărații. Căci împărații şi bogații toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori împlinește isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Și pe cât sângele este mai de preț decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004

1

Reclame

Cuvânt, că nu trebuie să ne răzbunăm singuri, pe cei ce ne asupresc pe noi

Un frate, fiind asuprit de un alt frate, a mers la ava Sisoe Tebanul şi a zis: “Părinte, m-a asuprit un frate şi vreau să mă răzbun singur.” Iar stareţul îl ruga pe el, zicându-i: “Nu, fiule, ci lasă-l pe el, mai bine, în plata lui Dumnezeu şi Acela să te răzbune pe tine.“ Iar el zicea: “Nu-l voi lăsa, de nu mă voi răzbuna.” Deci, a zis stareţul: “Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate.” Apoi, sculându-se a zis: “Dumnezeule, de acum, noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom răzbuna.” Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând: “Iartă-mă, că de acum, nu mă voi mai sfădi cu fratele, şi-l voi ierta pe el.” Şi a zis stareţul: “Să mă crezi, fiule, că acel ce va răbda defăimare şi ocară, fără de osteneală se va mântui. Iar cel ce se mânie pe fratele său, va pierde toată fapta cea bună şi rob diavolului se face pe sine.”

din Pateric

Ca să iasă spre întâmpinarea voastră Lumina cea din Tatăl, ieşiţi din patimile lumii

Cei ce zaceţi întru întunerec înălţaţi capetele voastre, ca să strălucească feţele voastre întru lumină. Ieşiţi din patimile lumii, ca să iasă spre întâmpinarea voastră Lumina cea din Tatăl, şi să poruncească slujitorilor tainelor Sale legăturile voastre a dezlega, ca să călătoriţi pre urmele Lui către Tatăl. Vai în ce chip sântem legaţi, şi de la cine sântem opriţi, ca să nu vedem slava Lui! O, de s-ar tăia legăturile noastre, ca să căutăm şi să aflăm pre Dumnezeul nostru! De voieşti să cunoşti tainele oamenilor şi încă nu ai ajuns a le învăţa de la Duhul, din cuvintele fieştecăruia le vei deprinde, şi din vieţuirea lui, şi din felul chivernisirii lui, dacă eşti înţelept. Cel curat cu sufletul şi neprihănit cu vieţuirea, acesta totdeauna cu întreagă-cugetare grăieşte cuvintele Duhului, şi după măsura sa vorbeşte şi pentru cele dumnezeieşti, şi pentru cele ce sunt întru dânsul. Dară cel zdrobit cu inima întru patimi, dintr-însele are şi pre limba sa mişcându-se. Şi măcar de şi pentru cele duhovniceşti ar grăi, însă cu împătimire vorbeşte, ca prin nedreptate să biruiască. Pre unul ca acesta cel înţelept dintru întâia întâmpinare îl însemnează, şi cel curat miroseşte reaua putoarea a lui.

Sfântul Isaac Sirul, “Cuvinte pentru nevoinţă”, Editura Reîntregirea

1

Dragostea alungă frica în Trupul lui Hristos Cel răstignit Care a biruit moartea


Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noastre sunt teama de ele şi jena pe care ne-o provoacă – fiindcă nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl în Dumnezeu-Fiul, acestea sunt de fapt prilejuri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). Reticenţa noastră de a ne recunoaşte slăbiciunile şi a progresa neînfricaţi prin credinţă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care spunea că el este „cel dintâi dintre păcătoşi”, reflectă şi promovează o falsă smerenie şi o independenţă greşit înţeleasă. In loc să ducă la o solidaritate interumană mai profundă şi la acea interdependenţă în faţa unui adevăr care ne poate elibera, frica, ruşinea şi sfiala aşa-zis „evlavioasă” duc, în cele din urmă, la destrămarea comunităţii credincioşilor şi la dezintegrarea sufletelor noastre.

Acesta este punctul în care Biserica ne oferă o alternativă dătătoare de viaţă. Biserica ne identifică drept oameni care depind unul de celălalt şi de Dumnezeu. Ca Biserică, suntem o „comunitate de sfinţi” care şi-au recunoscut păcatele. Suntem mădulare ale „Bisericii lui Hristos”, al cărui Trup se frânge şi al cărui Sânge se varsă pe altarul acestei lumi pentru mântuirea tuturor oamenilor. Deşi suntem nedesăvârşiţi şi perfect conştienţi de aceasta, ştim că Dumnezeu este desăvârşit şi că ne iubeşte. Prin urmare, comunitatea credincioşilor îl întâmpină cu bucurie pe fiecare om, cu toate neputinţele şi suferinţele lui, sprijinindu-l cu înţelegere: Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură împreună(I Corinteni 12,26).

În acelaşi timp, trăim în contextul unei culturi care pune un accent deosebit pe independenţă. Ni se spune mereu că trebuie să ne descurcăm singuri pentru a ne putea numi cu adevărat „independenţi”. Societatea noastră apuseană, care nu doreşte să fie dezamăgită, ne îndeamnă mereu spre independenţă; dependenţa este considerată un rău de care trebuie să ne ferim. A fi dependent echivalează cu a fi slab; doar copiii, vârstnicii sau bolnavii „au dreptul” să fie dependenţi. Dependenţa, chipurile, înseamnă neputinţă şi este un indiciu de disconfort şi de boală.
Dincolo de aceste mesaje socio-culturale, tradiţia Bisericii arată că, într-un mod cu totul tainic, devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi sau incompleţi şi atunci când înţelegem că ne lipseşte o componentă semnificativă. Paradoxul este că ni se oferă prilejul de a câştiga mult mai mult atunci când pierdem ceva ori pe cineva care ne este drag sau când renunţăm la ceva sau la cineva care ne este drag – fie în mod voluntar (prin disciplină sau efort ascetic), fie în mod involuntar (prin moarte, divorţ sau orice altă formă de frângere lăuntrică, zdrobire a inimii sau depresie).

Numai atunci când mărturisim golul din sufletul nostru dobândim plinătatea lăuntrică a paharului care se revarsă [cf. Psalmi 22, 5]. Numai atunci când suntem suficient de curajoşi pentru a ne desprinde de prejudecăţi şi a ne recunoaşte limitele, defectele şi necesitatea de a fi ajutaţi întrezărim potenţialul şi făgăduinţa de a deveni de neînvins în Hristos: Iată, taină nouă vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi.[…] Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa? Unde îţi este, moarte, boldul?” (I Corinteni 15, 51-52; 54-55).

Cu câtva timp în urmă, fiul meu cel mic, Iulian, a citit o carte intitulată Partea care lipseşte, scrisă de Shel Silverstein, un binecunoscut autor de cărţi pentru copii. În această carte este vorba despre un cerc din care lipseşte o parte, aşa că cercul se hotărăşte să călătorească în lung şi-n lat prin lume în căutarea părţii care-i lipseşte.
Imperfecţiunea aceasta îl împiedică să se deplaseze repede. Mergând foarte încet, el are prilejul să se bucure în voie de tot ce vede în jurul lui: să admire florile şi oceanele, să stea la taifas cu fluturii şi cu viermii, să se încălzească la soare, să se învioreze pe timp de ploaie şi zăpadă. Când, în cele din urmă, găseşte partea care-i lipseşte, cercul începe să se rostogolească foarte repede – mult prea repede pentru a mai putea observa sau aprecia ceva din locurile pe unde trece. Atunci se opreşte la marginea drumului, lasă acolo partea care-i lipsise (şi pe care o căutase pretutindeni în lume) şi pleacă mai departe, bucurându-se că n-o mai are!

Ironia este că, atunci când ne căim de greşelile săvârşite, nouă nu ni se cere să căutăm partea care ne lipseşte, ci suntem chemaţi să căutăm lucrul care „trebuie” (cf. Luca 10,42), mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46), pe Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Când îl descoperim, ne descoperim pe noi înşine cei adevăraţi în semenii noştri, în comunitatea oamenilor din jurul nostru, în Biserica din care facem parte – care este Trupul lui Hristos în lume.
În comunitatea bisericească, cei slabi şi vulnerabili sunt absolut necesari şi foarte preţioşi. Dumnezeu a rânduit ca din Trupul lui Hristos să facă parte toţi oamenii – fiecare dintre ei având un rol anume şi o importanţă deosebită. Fiecare persoană contribuie la consolidarea comunităţii divino-umane, nu numai printr-o slujire aparte, ci şi prin simplul fapt că fiecare dintre noi purtăm acelaşi mister sfânt în adâncul fiinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel vorbea despre toate acestea cu multă elocinţă: Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: „N-am trebuinţă de tine!” Sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor:

„N-am trebuinţă de voi!”

Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe sunt mai trebuincioase; şi pe cele ce ni separ că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinste să le îmbrăcăm, şi cele necuviincioase ale noastre să aibă parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Căci Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele (I Corinteni 12,20-25).

Ecclesia este locul unde recunoaştem că menirea noastră nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, nu de a fi perfecţionişti, ci de a fi desăvârşiţi întru milostivire, precum Tatăl nostru „Cel ceresc desăvârşit este”(cf. Matei 5, 48 – interpretat în duhul celor afirmate în Luca 6, 36: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv). In Sfânta Liturghie (care înseamnă „împreună-lucrare”) învăţăm să ne împărtăşim vieţile unii altora (koinonia), să mulţumim împreună (eucharistia), şi să luăm aminte (anamnesis) la cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Sfânta Liturghie începe în templul ceresc, de unde cuprinde întreg pământul pe care urmăreşte să-l transforme într-un templu, aşa cum urmăreşte să transforme viaţa noastră într-un templu de slujire a Dumnezeului Cel adevărat.
În Sfânta Liturghie abundă referiri pertinente la imperfecţiunile noastre; ni se vorbeşte de multe ori despre înfrângerile noastre, neglijenţele noastre, învârtoşarea inimilor noastre – nu pentru că nu ne-am da seama de ele sau pentru ca Biserica s-ar bucura să le contemple, ci pentru că ele sunt reale şi pentru că nu ne putem confrunta cu ele decât împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii şi nu le putem birui decât împreună cu ei. Dacă noi considerăm că Evangheliile sau slujbele liturgice conţin critici, judecăţi de ordin etic sau sancţionări la adresa noastră înseamnă că interpretăm greşit mesajul evanghelic, care se adresează celei mai nobile şi mai alese părţi a omului. Mesajul evanghelic e un mesaj de comuniune şi dragoste – o dragoste autentică şi nepreţuită. Dacă vom accepta să ne confruntăm cu această dragoste, dacă ne vom contempla cu îndrăzneală nedesăvârşirea şi slăbiciunile, vom păşi pe calea spre vindecare lăuntrică şi spre o nouă viaţă. Potrivit Păstorului lui Herma, aceasta este „înţelegerea cea mare”, adică pocăinţa.
Din nefericire, mesajul evanghelic este adeseori umbrit de un pietism nesănătos care predomină în rândul clericilor, în principal datorită faptului că aceştia îi consideră pe oameni vinovaţi de păcatele şi de slăbiciunile lor şi, ca atare, „vrednici” de pedeapsă. In acelaşi timp, noi, clericii, căutăm să ne ascundem imperfecţiunile şi înfrângerile, proiectând asupra celor din jur o imagine falsă despre adevărata noastră faţă şi ajungând să ne păcălim chiar şi pe noi înşine uneori. Ni se pare că trebuie să fim puternici în ochii celor pe care-i păstorim şi ne simţim obligaţi să le vindecăm rănile şi să le preluăm poverile, uitând că şi rănile noastre trebuie vindecate de alţii, după cum şi poverile noastre trebuie preluate de alţii. Mai mult chiar, nu reuşim să recunoaştem că tragica înclinare spre păcat a fiecăruia dintre noi indică atât propria nedesăvârşire, cât şi demnitatea noastră de făpturi cărora li s-a dăruit liberul arbitru şi calea pocăinţei. Tendinţa noastră de a păcătui arată, printre altele, şi aceea că Dumnezeul nostru Cel atotmilostiv are puterea de a ne ierta păcatele. Să nu uităm că pocăinţa ne înlesneşte întâlnirea cu Dumnezeu; în timp ce păcatul ne îndepărtează de Dumnezeul Cel viu, recunoaşterea păcatului ne poate apropia din nou de El. Acesta este mesajul Bisericii, un mesaj plin de bucurie şi nădejde, care ne vorbeşte despre vindecarea şi mântuirea noastră. În Trupul lui Hristos Cel răstignit Care a biruit moartea, dragostea alungă frica (cf. I Ioan 4,18).

John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului, Editura Sophia

Cuvant despre tacere

Un sihastru statea in munte si sporise in frica lui Dumnezeu, la locul acela, in partile marelui Antonie. Si multi, din cuvintele lui si din fapte, se foloseau. Deci, asa aflandu-se el, l-a pizmuit vrajmasul impotriva tuturor faptelor lui cele bune si i-a strecurat in minte una ca aceasta: luand tu frica lui Dumnezeu, nu ti se cade tie, ca sa-ti slujeasca altii, nefiind tu vrednic ca sa slujesti altora, ci te scoala de-ti slujeste macar tie insuti. Drept aceea, dar, sa mergi si sa-ti vinzi cosnitele tale in cetate si sa-ti cumperi cele trebuincioase tie, apoi sa te intorci la liniste si sa nu pui aceasta greutate asupra nici unuia. Insa, aceasta il sfatuiau pe dansul inselatorul, pizmuindu-i linistea lui, indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si spre folosul multora, pentru ca, de pretutindeni, vrajmasul se sarguieste a ne vana.
Deci, el care fusese candva minunat, vestitul si laudatul pustnic, ca la un gand bun, supunandu-se, a iesit din chilia sa. Dar, nu era iscusit intru cele multe mestesuguri ale diavolului; ca mult vorbind cu o femeie, si aflandu-se intr-un loc pustiu si urmarit de diavolul, din neluare aminte, a cazut cu dansa in pacat. Apoi, indata, aducandu-si aminte ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui, a cazut intru deznadejde, de vreme ce intristase pe Duhul Sfant, pe ingeri si pe Sfintii Parinti, dintre care multi prin cetati au biruit pe vrajmasul. Si se intrista de acestea foarte, neaducandu-si aminte ca Domnul gata este sa dea putere celor ce nadajduiesc spre Dansul si, uitand de tamaduirea greselii, voia sa se arunce pe sine spre moarte, in repejunea raului, spre desavarsita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufleteasca ca aceasta, i-a slabit si trupul. Si, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fara de pocainta, spre bucuria dracilor. Insa, mai pe urma, venindu-si intru sine, gandea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta si in grea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu, prin lacrimi si prin tanguire. Deci, s-a dus iarasi la chilia sa si zavorandu-si usile, a inceput a plange, asa cum ar plange deasupra unui mort si a se ruga lui Dumnezeu, postind si priveghind cu sarguinta, pana si-a topit trupul sau de tot. Iar fratii, dupa obicei, au inceput a veni la dansul, pentru folosul lor si bateau in usa. Iar el le raspundea: „Nu veti putea deschide, pentru ca am dat fagaduinta lui Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc un an”: Si le zicea: „Rugati-va pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le raspundea, ca sa nu se sminteasca, auzind de caderea lui in pacat, pentru ca era la dansii cinstit foarte si mare intre calugari.
Deci, s-a implinit anul, pocaindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Pastilor, in noaptea invierii, intocmind o candela dintr-un vas, a ingrijit-o si a umplut-o cu untdelemn si inca, de seara a inceput sa se roage, zicand: „Indurate si milostive Doamne, Cela ce voiesti ca sa se mantuiasca toti pacatosii si la cunostinta adevarului sa vina, la Tine am scapat, Mantuitorule al sufletelor noastre. Miluieste-ma pe mine, cela ce mult Te-am maniat si, spre bucuria vrajmasului, multe rele am facut si, iata, ca mort sunt, ascultand la vrajmasul, iar Tu, Cela ce pe cei necurati si nemilostivi ii miluiesti, inveti a milui pe aproapele milostiveste spre a mea smerenie, ca nimic nu este cu neputinta la Tine, ca langa iad s-a pogorat sufletul meu. Fa mila cu a Ta zidire, ca bun esti, Cela ce, in ziua Invierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite si topite, auzi-ma pe mine, ca a slabit sufletul meu si mi s-a topit ticalosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta si, sculandu-ma, am indraznit a schimba pacatul in pocainta. Doua pacate am: caderea si deznadajduirea. Inviaza-ma pe mine, cel sfaramat. Si porunceste ca din focul Tau sa se aprinda aceasta candela, ca, asa, sa primesc incredintare de milostiva Ta iertare, cea cu indurare. Apoi, in cealalta vreme a vietii ce-mi vei darui, voi pazi poruncile Tale si frica Ta nu o voi parasi. Ci, mai cu dinadinsul, decat pana acum iti voi sluji Tie.” Si acestea zicand, in noaptea Sfintei Invieri, cu lacrimi multe graind, s-a sculat ca sa vada de i s-a aprins candela. Si, vazand ca nu i s-a prins, iarasi cazand cu fata la pamant se ruga Domnului zicand: „Stiu Doamne, ca dupa nevointa mea era sa fiu incununat, dar, nepazindu-mi eu cararile mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupeasca si m-am aruncat in munca celor necurati. Deci, milostiveste-te, Doamne, ca, iata, iarasi marturisesc bunatatii Tale pacatul meu cel rau inaintea tuturor ingerilor si dreptilor si, de nu s-ar sminti oamenii, apoi si inaintea a toata lumea as marturisi caderea mea in pacat. Miluieste-ma pe mine cel ce ma marturisesc Tie, ca si pe altii sa-i invat, Doamne inviaza-ma pe mine.” Asa, de trei ori rugandu-se, a fost auzit. Si, sculandu-se, si-a aflat candela luminos arzand si s-a bucurat mult intru nadejde, ca i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Si se minuna si de darul lui Dumnezeu cel atat de mare si de milostiva Lui iubire de oameni. Si se veselea cu duhul ca l-a incredintat pe el Dumnezeu de iertarea pacatului sau, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: „Multumesc Tie, Doamne, ca in aceasta vremelnica viata m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare si nou, dandu-mi mie indrazneala catre Tine. Ca ierti, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine”.

Asa petrecand el intru marturisire, a rasarit ziua si, veselindu-se in Domnul, a uitat de trupeasca hrana, in ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a pazit in toate zilele vietii sale, adaugand intr-insa untdelemn, ca sa nu se stinga. Si iarasi, a petrecut in dansul Duhul lui Dumnezeu, fiind stiut de toti si tuturor de folos. Iar, cand a fost sa se duca din viata aceasta, i s-a aratat lui de la Dumnezeu, de mai inainte, ceasul sfarsitului sau si si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu, a Caruia este slava, in vecii vecilor. Amin.

Despre mulţumirea de sine

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea dinlăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

„La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi in stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii!( Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică). Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă.
Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înălţa mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:
Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare in creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.
Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?
Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”
N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

Sfântul Teofan Zâvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire

ganduridinortodoxie-1287682382.jpg

Sfantul Ilie Edicul – Cuvinte de folos

Faptuirea, care necinsteste jugul ratiunii, e ca o vaca ce rataceste încoace si încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar ratiunea, care leapada vesmintele cinstite ale faptuirii, nu e cu buna cuviinta, chiar daca se preface la parere ca e asa.

ˇ Nu ajunge sufletului, spre desavârsita izbavire din pacat, reaua patimire de bunavoie, de nu se va desface de el prin focul celei fara de voie.

ˇ Caci sufletul, asemenea unei sabii, de nu va trece prin foc si prin apa, adica prin osteneli de bunavoie, nu se va pastra nevatamat de loviturile celor ce vin asupra lui.

ˇ Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunavoie sunt trei: sanatatea, bogatia si renumele, asa si ale celor fara de voie sunt trei: pagubele, batjocurile si bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.

ˇ Cel ce uraste raul se misca rar si fara staruinta în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des si mai cu staruinta.

ˇ Simtirea si constiinta sa se însoteasca cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis ca se va afla în mijlocul lor, sa nu fie rusinat de obraznicia sau lipsa de masura a celor spuse sau facute.

ˇ Cel ce nu-si vatama sufletul prin fapt, înca nu si-l pastreaza neîntinat si prin cuvinte. Nici cel ce-l pazeste de acestea nu e sigur ca nu l-a întinat prin gânduri. Caci pacatuirea este întreita.

ˇ Dracii razboiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Caci lucrurile în ele însele sunt necesare. Si pricina lucrurilor este auzul si vederea. Însa al gândurilor obisnuinta si dracii.

ˇ Pacatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte si în gânduri. Iar bunul nepacatuirii în sase. Caci trebuie sa pazim fara greseala cele cinci simturi si cuvântul rostit. Cel ce nu pacatuieste în acestea „e barbat desavârsit, în stare sa-si înfrâneze si madularele trupului”.

ˇ Partea nerationala a sufletului se împarte în sase, adica în cele cinci simturi si în cuvântul rostit. Acesta, când e nepatimas, se împarte împreuna cu cel patimas în chip neîmpartit. Dar când se afla patimas, primeste întiparirea pacatului aceluia.

ˇ Nici trupul nu se poate curata fara post si priveghere; nici sufletul, fara mila si adevar. Dar nici mintea fara vorbire cu Dumnezeu si fara vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.

ˇ Sufletul împrejmuit de virtutile pomenite îsi are cetatuia sa, care este rabdarea, neclatinata de ispite. „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar daca lucrurile stau astfel, se clatina în tremuraturi de spaima, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fara ziduri.

ˇ Nu toti câti sunt prudenti în ale cuvântului sunt si în ale gândului. Nici toti câti sunt în ale gândului se vor afla si în ale simtirii din afara. Caci desi pe toti îi are birnici simtirea, dar nu toti îi platesc la fel birul. Din simplitate cei mai multi nu stiu sa o cinsteasca asa cum cerea ea.

ˇ Vremea si masura sunt comesenii tacerii cu bun rost. Iar materia ospatului este adevarul. Venind la vremea lui asupra sufletului calatorit, tatal minciunii nu gaseste nimic din cele ce cauta.

ˇ Milostiv cu adevarat nu e cel ce da de bunavoie cele de prisos, ci cel ce lasa cele de trebuinta neaparata celor ce le rapesc.

ˇ Sanatatea i se pare sufletului ca este în afara, iar boala se ascunde în adâncul simtirii. Deci daca trebuie ca boala sa fie scoasa afara prin secera mustrarilor, iar sanatatea sa fie adusa înauntru prin înnoirea mintii, este nebun cel ce leapada mustrarile si nu se rusineaza sa zaca totdeauna în bolnita nesimtirii.

ˇ Nu te întarâta împotriva celui ce te opereaza fara voie, ci cautând la izbavirea de durere, plânge-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.

ˇ Sa nu nesocotesti boala ta, ca sa nu ti se faca si mai cumplita, ci prin leacurile si mai aspre ale ostenelii izbaveste-te de ea, tu ce porti grija de sanatatea sufletului.

ˇ Nu te feri dinaintea celui ce te loveste când trebuie, ci apropie-te de el si-ti va arata cât e de mare raul ce se ascunde de simtirea ta, si vei mânca mâncarea dulce a sanatatii, dupa ce ai mistuit pe cea neplacuta a amaraciunii.

ˇ Pe cât simti durerile, pe atât sa te bucuri de cel ce ti le scoate la iveala prin mustrari. Caci el ti se face pricina de curatire desavârsita, fara de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugaciunii.

ˇ Cel mustrat trebuie sau sa taca, sau sa apere cu blândete în fata celui ce-l învinuieste; nu ca sa-si sustina cel mustrat ale sale, ci ca sa ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din nestiinta.

ˇ Cel ce se pocaieste în fata celui ce s-a suparat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se pagubeste cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocaintei. Iar cel ce se pocaieste dupa ce e chemat pierde jumatate din câstig. Câstiga tot ce s-a rânduit cel ce niciodata nu iese din tovarasie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adauga si plata pe deasupra celui ce îsi ia, în toate, greseala asupra sa.

ˇ Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste scaderile, nici cel smerit la cugetare bunatatile (virtutile) sale. Pe cel dintâi îl înseala o nestiinta rea; pe cel de al doilea una placuta lui Dumnezeu.

ˇ Cel mândru nu vrea sa se masoare în cele bune cu cei deopotriva în cinste. Iar în cele dimpotriva, comparându-se cu cei ce îl întrec, scaderea lui si-o socoteste suportabila.

ˇ Cel ce se teme sa nu se vada strain de cei ce vor sedea în camara de nunta, trebuie sau sa împlineasca toate poruncile lui Dumnezeu, sau sa se tina cu toata puterea de una, de smerita cugetare.

ˇ Pe lânga reaua patimire de bunavoie, trebuie primita si cea fara voie, adica cea de la draci, din pagubele suferite si din boli. Caci cel ce nu le primeste pe acestea, ci se scârbeste de ele, e asemenea celui ce vrea sa-si manânce pâinea nu si cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna placerea ca tovarasa, dar e totdeauna vecin cu saturarea (cu plictiseala).

ˇ Cel ce spala haina rupta a aproapelui cu cuvinte dumnezeiesti, sau o coase prin daruri, arata ca unul care, stapân fiind, îmbraca înfatisare de sluga. Dar sa ia seama cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefacând-o ca o sluga, sa-si piarda, deodata cu plata sa, si cinstea puterii de stapân care i se cuvine, pentru slava desarta.

ˇ Precum credinta este temelia celor nadajduite; asa este chibzuinta temelia sufletului; iar smerenia, a virtutii. Dar e de mirat cum cele desavârsite prin ele însele se fac nedesavârsite fara cele întâmplatoare (fara accidente).

ˇ „Domnul, zice, va pazi intrarea ta si iesirea ta”, adica a mâncarilor si a cuvintelor prin înfrânare. Caci cel ce e cu înfrânare la intrarea si iesirea mâncarilor si a cuvintelor, scapa de pofta ochilor si-si îmblânzeste mânia care vine din lipsa rasuflarii. Caci înainte de toate acestea trebuie sa aiba grija si sa se sârguiasca în tot chipul nevoitorul. Fiindca prin ele se împuterniceste viata lucratoare si prin el se întareste cea contemplativa.

ˇ Unii cu multa grija de intrarea mâncarilor, dar se poarta cu nepasare fata de iesirea cuvintelor. Unii ca acestia „nu stiu sa scoata mânia din inima si pofta din trup”, cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obisnuieste Duhul înnoitor sa zideasca inima curata.

ˇ Curata-ti rarunchii cu focul nesaturarii de mâncari si probeaza-ti inima cu înfrânarea de la cuvinte; si vei avea în slujba celor bune atât pofta cât si iutimea.

ˇ Placerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-si vigoarea, dar mai ramâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns sa o pedepseasca precum se cuvine. Trebuie sa te silesti, asadar, sa înlaturi necinstea urmarilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo strain de virtutea înfrânarii, sa fii acoperit de rusine.

ˇ Ascetul trebuie sa stie când si nu ce mâncari trebuie sa-si hraneasca trupul ca dusman; când sa-l mângâie ca prieten; si când sa-l îngrijeasca ca bolnav; ca nu cumva, prin nebagare de seama, cele ale dusmanului sa le socoteasca ale prietenului, iar cele ale prietenului sa le puna în seama dusmanului, iar ale acestuia iarasi sa le socoteasca ale bolnavului. Caci la vremea ispitei, îl va razboi fiecare, dupa ce a dat sminteala fiecaruia.

ˇ Când cel ce hraneste socoteste mai de pret decât desfatarea, harul lacrimilor venind la el începe sa-l mângâie si sa-l faca sa uite de orice alta placere, ca una ce e coplesita de placerea neasemanat mai mare a acestora.

ˇ Rugaciunea si tacerea sunt virtuti care atârna de noi, prin puterea noastra. Iar postul si privegherea sunt virtuti care nu atârna de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie sa se îndeletniceasca cu ceea ce-i este mai usor.

ˇ Nu te lasa legat de ceea ce e mic si nu vei robi la ceea ce e mare. Caci raul mai mare nu ia fiinta înaintea celui mic.

ˇ Cautând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispretuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.

ˇ Nu vei putea ajunge la virtutile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ti stau în putere.

ˇ Nu vei taia patimile care te razboiesc, de nu vei lasa mai întâi nelucrat pamântul din care se hranesc.

ˇ Unii se sârguiesc sa curete numai materia trupului, iar altii si pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva pacatului cu fapta; ceilalti si împotriva patimii. Împotriva poftei, însa, foarte putini.

ˇ Materia rea a trupului este împatimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea patimire (voluptatea); iar a mintii aplecarea spre patima. Pe cea dintâi o caracterizeaza pipaitul; pe-a doua, celelalte simturi; iar pe cea din urma, dispozitia contrara.

ˇ Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre patimire aproape de voluptos. Dar nepatimasul e departe de toti acestia.

ˇ Libidinos e cel în care puterea pacatului e mai tare ca ratiunea, chiar daca deocamdata nu pacatuieste; voluptos cel în care lucrarea pacatului e mai slaba ca ratiunea, chiar daca pacatuieste înauntru. Iar aplecat spre patima e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepatimas e cel ce nu cunoaste peste tot deosebirea acestora.

ˇ Libidinozitatea se pierde din suflet prin post si rugaciune; voluptatea prin priveghere si tacere; aplecarea spre patima prin linistire si atentie. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu.

ˇ Cine se va vedea pe sine dezbracat de pacat, înainte de moartea cea de obste a trupului? Si cine s-a cunoscut pe sine si firea sa, cum este, înainte de dezbracarea viitoare?

ˇ Mintea patimasa nu toate intra înauntrul portii înguste a rugaciunii, înainte de a parasi grijile pricinuite de pofte, ci se va framânta mereu cu durere pe lânga pridvoarele aceleia.

ˇ Rugaciunea, împuternicita de lacrimi, scoate afara din suflet toate gândurile care o dusmanesc; dar le aduce iarasi împrastierea mintii, împuternicita de usuratatea fata de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit si raul atoatepricinuitor al cutezantei (la vorba).

ˇ Dumnezeiescul Apostol ne îndeamna sa rabdam în credinta, sa ne bucuram în nadejde si sa staruim în rugaciune, ca sa ramâna în noi bunul bucuriei. Daca e asa, cel ce nu rabda nu e credincios; cel ce nu se bucura nu e cu buna nadejde, caci a lepadat pricina bucuriei, rugaciunea, nestaruind în ea.

ˇ Daca mintea, petrecând de la început în gânduri lumesti, a câstigat atâta dragoste de ele, câta prietenie n-ar dobândi fata de rugaciune, petrecând necontenit în ea? Caci în cele ce zaboveste, zice, în acelea si obisnuinta a se largi.

ˇ Marturia mintii iubitoare de Dumnezeu este rugaciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simtirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice ca se întaresc cele ale sufletului.

ˇ Cel ce se roaga gândindu-se la vaduva care a miscat judecata împotriva asupritorului crud nu va slabi niciodata din pricina întârzierii bunatatilor fagaduite.

ˇ Nu va ramâne rugaciunea în cel ce zaboveste la cele gândite înauntru si la cele graite în afara. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.

ˇ De nu vor strabate cuvintele rugaciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lasate lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii fetei.

ˇ Spicele vor rasari plugarului, daca semintele n-au fost aruncate la suprafata pamântului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, daca patrunde cu osteneala cuvintele rugaciunii.

ˇ Cel ce se îndeletniceste cu cunostinta (gnosticul) trebuie sa stie ca mintea se afla uneori în tara întelesurilor, alteori în cea a gândurilor si alteori în cea a simtirii. Iar când e în aceasta, se afla fie în cele cu rost, fie mai degraba în cele fara rost.

ˇ Neaflându-se mintea în întelesuri, nu se afla în întelesuri. Dar aflându-se în simtire, este cu toate.

ˇ Prin înteles, mintea strabate spre cele inteligibile; prin gând, ratiunea, spre cele rationale; iar prin închipuire, simtirea, spre cele ce sunt de faptuit.

ˇ Altceva este întelesul lucrului, altceva ratiunea lui si altceva ceea ce cade sub simtire. Cel dintâi este fiinta; a doua accidentul; iar cea din urma deosebirea obiectului.

ˇ Nu vei putea face sufletul sa fie numai cu gândurile din jurul sau, chiar daca îti vei sili trupul sa petreaca în singuratate, cugetând pururi numai la ticalosia lui. Caci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea sa te întorci la cinstea dintâi a obârsiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobletei tale).

ˇ Cel ce se ocupa cu faptuirea poate usor sa-si supuna mintea rugaciunii, iar contemplativul rugaciunea mintii: cel dintâi retragându-si simtirea de la chipurile vazute, iar celalalt mutându-si sufletul la ratiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îsi convinge mintea sa uite de ratiunile trupurilor, iar celalalt sa cugete la cele netrupesti. Iar netrupesti sunt ratiunile trupurilor, însusirile si fiintele lor.

ˇ Când îti vei dezrobi mintea din placerea (voluptatea) trupurilor, banilor si mâncarilor, orice vei face ti se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; si ti se va da în schimb sa-ti deschizi ochii inimii tale si sa poti strivi clar ratiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tau inteligibil, mai presus de miere si de ceara, prin dulceata data de ele.

ˇ Nimic nu e mai înfricosat ca gândul mortii si nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Caci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealalta daruieste veselie. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, si m-am înveselit”. Iar Înteleptul zice: „Adu-ti aminte de cele din urma si nu vei pacatui”. Dar e cu neputinta sa o dobândeasca cineva pe cea de-a doua, pâna n-a încercat apasarea celui dintâi.

ˇ Pâna ce n-a vazut mintea cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul sa spuna întru simtirea sa: „Iar eu ma voi bucura întru Domnul, ma voi desfata întru mântuirea Lui”. Caci zace acoperamântul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt ratiunile fapturilor. Iar acest acoperamânt nu-l va putea ridica fara osteneli de bunavoie si fara de voie.

ˇ Conducatorul norodului lui Israel nu poate vedea pamântul fagaduintei, care este nepatimirea, dupa fuga din Egipt, care este pacatul cu lucrul, nici dupa trecerea marii, adica a robiei prin pofta si afectiune, ci numai dupa petrecerea în pustie, asezata între faptele si miscarile pacatului, trimitând înainte pururi sa vazatoare si cercetatoare.

ˇ Virtutile mai cuprinzatoare ale sufletului fiind trei: postul, rugaciunea si tacerea, cel ce vrea sa se desfaca (putin) de rugaciune trebuie sa se odihneasca într-o oarecare contemplatie naturala; cel ce vrea sa se desfaca de tacere într-o convorbire morala; iar cel ce posteste într-a doua mâncare daruita.

ˇ Raiul nepatimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepti. Dar nu se vor afla afara de acela toti câti n-au putut sa ajunga înlauntrul acestuia.

ˇ Albina, dorindu-se dupa livezi, îsi aduna de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îsi aduna de acolo dulceata variata în cugetare.

ˇ În viata singuratica, rasar gânduri simple; în viata în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subtiat, gândurile s-au departat si vin la el numai minti goale de trupuri, care îi arata, descoperindu-i, ratiunile Providentei si ale Judecatii, ca niste temelii ale pamântului.

ˇ În viata în doi, barbatul si femeia nu pot sa vada simplu, caci aceasta se va afla numai în viata singuratica, în care, pentru asemanarea în Hristos nu se va cunoaste deosebirea între barbat si femeie.

ˇ Gândurile nu sunt ale partii nerationale ale sufletului (caci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindca nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale partii rationale si folosindu-se de închipuire ca de o scara, se urca spre minte de la simtire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, si se coboara spre simtire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale mintii.

ˇ Când pacatul se primejduieste ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc si încearca sa-i sara în ajutor.

ˇ Gândurile se aduna în preajma sufletului, potrivit cu starea de fata a lui, fie ca niste tâlhari de mare ce vor sa-l scufunde, fie ca niste vâslasi ce vor sa-i ajute vazându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri linistite.

ˇ Gândul slavei desarte, fiind al saptelea, sufletul care doreste sa-l lepede ca pe cel din urma, de nu va dezbraca si pe cele dinaintea lui, nu va putea sa îmbrace pe al optulea, care este dupa ele si pe care dumnezeiescul Apostol îl numeste „locuinta cereasca”. Cu aceasta se pot îmbraca prin suspine numai cei ce s-au dezbracat pentru ea de cele materiale.

ˇ De rugaciunea desavârsita se pot apropia gândurile îngeresti; de cea mijlocie cele duhovnicesti; iar de cea începatoare cele rational-naturale.

ˇ Faptuirea sta în a face simplu cele bune, ci si în a le face cum trebuie, savârsitorul hotarând de la sine vremea si masura pentru cele ce trebuie facute.

ˇ Contemplativul, având firea în armonie cu hotarârea voii, savârseste plutirea fara osteneala, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceste cu faptuirea, având afectiunea firii potrivnica hotarârii voii, sufera mare vârtej de gânduri si putin lipseste sa ajunga la deznadejde, din pricina poverii.

ˇ Rugaciunea împreunata cu contemplatia duhovniceasca este pamântul fagaduintei, în care curge, ca un lapte si ca o miere, cunostinta ratiunilor Providentei si Judecatii lui Dumnezeu. Iar cea împreunata cu vreo contemplatie naturala este Egiptul, în care se iveste, în cei ce se roaga, amintirea poftelor mai groase. În sfârsit, rugaciunea simpla este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabda, le închide din pricina poftei bunatatilor fagaduite; iar celor ce staruie pe lânga aceasta hrana îngustata le pricinuieste o gustare mai înalta, care dainuieste.

ˇ Precum mânzul nu sufera primavara sa stea la iesle si sa manânce cele de acolo, asa nici mintea tânara nu poate rabda mult îngustimea rugaciunii, ci se bucura mai bine, ca si acela, sa iasa la largul contemplatiei naturale, care se afla în psalmodie si în cetire.

ˇ Precum nu toti cei ce ajung la convorbirea cu împaratul pot sa stea la masa cu el, asa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugaciunea nu se vor bucura toti de contemplatia din ea.

ˇ Rugaciunea fara strapungerea inimii e socotita de minte asa cum e socotita de gâtlej mâncarea fara sare.

ˇ Se zice ca asinul salbatic râde de gloata orasului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot asa mintea care împarateste peste fire si peste ratiunile firii râde de desertaciunea gândurilor când se roaga, si nu poate fi luata în stapânire de nimic din cele supuse simturilor.

ˇ Cel ce clatina batul împotriva câinilor îi întarâta împotriva sa. La fel îi întarâta pe draci cel ce se sileste sa se roage curat.

ˇ Cel ce se nevoieste trebuie sa-si strânga simtirea la un singur fel de hrana; iar mintea la rugaciunea de la un singur gând. Facându-se astfel neatârnata de patimi, va ajunge acolo, ca sa fie rapita la Domnul, în vremea rugaciunii.

ˇ Cei stapâniti de patima placerii, fiind pamântesti, când se roaga au gândurile ca niste broaste, care îi fura. Cei cu patimile mai domolite au contemplatiile ca niste privighetori, care îi distreaza prin zborul lor de pe-o creanga pe alta, adica de la o contemplatie la alta. Iar cei nepatimitori au parte de tacere si de liniste multa dinspre gânduri, în vremea rugaciunii.

ˇ Precum ostasul slobozit de la razboi se descarca de povara armelor, asa faptuitorul se descarca de gânduri, venind la contemplatie. Caci nici acela nu are trebuinta de arme decât în razboi, si nici acesta nu are trebuinta de gânduri decât daca se coboara la cele ce cad sub simturi.

ˇ Faptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaste locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaste firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoasterea (gnosticii) privesc ratiunile amândurora.

ˇ În ratiunile trupurile se cunosc cele netrupesti; iar în cele netrupesti se cunoaste Cuvântul (Ratiunea) cel mai presus de fiinta, spre care se grabeste orice suflet stradalnic sa fie slobozit.

ˇ Cel ce asteapta ca sa fie mâine chemat la împaratul, ce alta grija va avea, decât sa cugete la cuvintele care pot sa fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfatisa nepregatit la judecata de acolo.

ˇ Nu este asa de greu sa fie oprit cursul râului ca sa nu curga în jos, cât e de greu celui ce se roaga sa înfrâneze când vrea navala mintii, ca sa nu se împrastie în cele vazute, ci sa se adune spre cele de sus si înrudite, macar ca acest lucru e potrivit cu firea, pe când celalalt e potrivnic firii.

ˇ Cel ce nu se roaga cu luare aminte, ci împrastiat, socoteste psalmul barbar, dar e si el barbar pentru psalm; si amândoi sunt socotiti de draci nebuni.

ˇ Nu toti cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot si urî; nici cei ce nu-l urasc îl pot si iubi. Si altceva este a pizmui sporul aceluia, si altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urma treapta a pacatului sta în a nu fi numai muscat de darurile aceluia, ci în a si cleveti însusirile lui bune, ca n-ar fi asa.

ˇ Mai întâi sufletul îsi închipuie raul, pe urma îl pofteste, apoi se patrunde de placere sau de întristare, pe urma îl vede cu simturile si apoi intra în atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt întovarasite de gânduri, afara de prima miscare, care daca nu e primita, tot raul de dupa ea va ramâne nelucrat.

ˇ Cei ce s-au apropiat de nepatimire sunt clintiti numai de naluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stapâniti de voluptate de afectiuni. În simtirea raului se afla cei ce abuzeaza de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însotesc cu el fara întristare.

ˇ Placerea se salasluieste în toate madularele trupului. Dar nu tuturor se arata la fel de tulburatoare. Ci unele se tulbura mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie si iarasi altele de cele care tin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lacomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.

ˇ Cei ce resping atacurile nu lasa sa intre gândurile la via rationala ca niste fiare si sa faca paguba în roadele ei. Iar cei ce se însotesc fara sa se îndulceasca cu ele, le lasa simplu sa intre, dar sa nu se atinga nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviintare, se aseamana cu cei ce lasa fiara sa intre înlauntrul tarinii si a îngraditurii, dar nu-i îngaduie sa se sature din strugurii viei. Dar pe urma o gasesc si mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviintarea patimilor.

ˇ Cel ce mai are lipsa de îngrijirea îngraditurii prin înfrânare înca n-a ajuns la simplitate. Caci cel desavârsit, zice, nu se înfrâneaza (ci cel ce se lupta înca). El se aseamana cu cel ce are vie, sau tarina, nu în mijlocul multor altor vii si locuri, ci undeva într-un colt. De aceea are lipsa de multa paza si trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsa din nici io parte, întocmai ca a unui împarat sau a altui stapânitor înfricosat, care face sa se cutremure hotii si trecatorii chiar si numai la auzul lui.

ˇ Multi urca pe crucea relei patimiri, dar putini primesc piroanele ei. Caci multi se supun ostenelilor si necazurilor celor de bunavoie, dar celor ce vin fara voie nu se supun decât cei ce au murit cu desavârsire lumii acesteia si odihnei din ea.

ˇ Cel ce respinge si nu primeste lauda oamenilor si odihna trupului s-a dezbracat si de ultima haina a slavei desarte. Aceasta s-a învrednicit sa se îmbrace înca de aici în stralucirea locuintei din cer, cautata cu multe suspine.

ˇ Daca gustul e stapânit de placeri, e cu neputinta sa nu-l urmeze si celelalte simturi, chiar daca cele de sub pântece ale celor mai reci par sa fie linistite, ca si ale celor îmbatrâniti, care nu mai primesc înfocarea, din istoveala. Dar stearpa care preacurveste nu va fi socotita neprihanita, prin aceea ca nu naste. Ci zicem ca e neprihanit acela care nu patimeste înauntru si nu se rostogoleste din pricina vederii.

ˇ Partea poftitoare a sufletului se vadeste cum este, în mâncari, în înfatisari si în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere si în auz, dupa cum se foloseste bine sau rau de ele, sau se afla la mijloc între acestea doua.

ˇ Cei ce ne îndeamna sa ne învoim cu placerile gâtlejului, pâna ce suntem nedespartiti, face ceva asemanator cu cei ce ne poruncesc sa zgâriem ranile aproape de vindecare, sau sa scarpinam bubele pentru placerea ce ne-o fac, sau sa mâncam bucate care sporesc caldurile, sau sa surpam îngraditura viei si sa lasam sa intre, ca o fiara, cugetul trupului, care sa strice gândurile cele bune ca pe niste struguri. Acestora nu trebuie sa le dam ascultare, nici sa nu ne plecam la lingusirile fara rost ale oamenilor si ale patimilor. Ci mai degraba sa întarim îngraditura înfrânarii pâna nu vor înceta fiarele, adica patimile trupesti, sa urle, sau gândurile desarte sa coboare ca niste pasari si sa vatame via, adica sufletul calauzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.