Cuvânt despre întoarcerea la credință a unui pustnic eretic de către patriarhul Efrem

Antiohia, fiind daramata cu totul, Justin imparatul a trimis pe dregatorul Efrem ca sa o faca la loc. Si, acest Efrem a fost un om cu viata sfanta si, mai tarziu, a fost hirotonit patriarh al Antiohiei, dupa proorocirea episcopului Pavel zidarul. Si, era atunci, in acele parti, un eretic din ceata lui Sever, care, in chipul Sfantului Simeon Stalpnicul, petrecea pe un stalp si, de acolo, prin inselatoarea sa sfintenie, amagea norodul, si pe multi I-a tras la eresul sau. Ca multimea mai mult cauta la viata decat la Scriptura. Si, patriarhul, vazand ca turma lui piere, mancata de acel eretic, a mers la dansul si l-a sfatuit sa se uneasca cu Biserica, si sa asculte de Sinodul Calcedonului. Iar acela i-a raspuns: “Eu de Sinod nu vreau sa stiu.” A raspuns Sfantul: „Deci, atunci, pe unul ca tine cum sa te sfatuiesc, ca sa nu pieri impreuna cu poporul?” Iar stalpnicul, vrand a infricosa pe patriarh, a zis: „Preasfintite patriarh, sa aprindem un foc si cine, dintre noi, nu va arde, acela are credinta cea buna”. Si s-a minunat patriarhul de aceste cuvinte si i-a zis lui: „Fiule, tie ti se cuvine ca sfatuirea parintelui tau sa o primesti. Dar ceea ce voiesti tu intrece a mea smerenie. Insa, pentru a ta mantuire si a poporului, nadajduind la mila lui Dumnezeu, voi face si aceasta.” Si a poruncit sa atate focul si cand s-au aprins lemnele si se inalta para focului, a zis catre stalpnicul: „Vino si sa intram in foc, precum insuti ai judecat.” Iar el, inspaimantandu-se de foc, nu voia sa se pogoare. Dar patriarhul, dezbracand omoforul sau, l-a aruncat pe el in foc, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru noi in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu Te-ai intrupat, arata-ne noua adevarul”. Si trei ceasuri a fost omoforul in foc si nu s-a vatamat nicicum, ci intreg a ramas. Si, vazand aceasta acel eretic, a blestemat pe Sever si eresul lui si, venindu-si intru cunostinta, s-a unit cu soborniceasca Biserica. Si din mainile dumnezeiescului Efrem a primit preacuratele Taine si a proslavit pe Dumnezeu. Intru acest fel este biruinta Bisericii noastre; ca intareste cuvantul prin minuni si nu invata numai cu cuvinte desarte, incurcate si goale. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

din Limonar

De la Dumnezeu, totul este dragoste: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie

Nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei. Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască.
Cereţi ajutorul doctorului, dar în primul rând rugaţi-vă, totodată, Domnului şi sfinţilor Lui, ca să îi dea pricepere acestuia să prescrie doctoria potrivită. Faceţi tot ce fac oamenii cucernici în asemenea cazuri. Pentru că nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei.
Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască. De la Dumnezeu, totul este milă: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie. Sora să se roage mai cu râvnă lui Dumnezeu, însă rugându-se să nu spună: „Dă-mi, Doamne, sănătate!”, ci: „Doamne, facă-se voia Ta! Slavă Ţie, Doamne! Dacă este plăcut înaintea Ta, Doamne, izbăveşte-mă, iar dacă nu este plăcut înaintea Ta, facă-se voia Ta. Cred că şi boala aceasta este bună, la fel ca sănătatea. Îţi mulţumesc, Milostivule Ziditor!”.
Există boli pe care Domnul nu le lasă să se vindece – atunci când vede că pentru mântuire este mai mare nevoie de boală, decât de sănătate. (Sfântul Teofan Zăvorâtul – Extrase din scrisori către bolnavi cuprinşi de akedie)
(Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 146)

Să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic, dacă cineva vrea să aibă multă putere

Cei care nu au nimic, tocmai aceștia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi bogați nu erau în vremea lui Irod, câți puternici ai zilei? Dar cine a avut curajul să iasă în față şi să-l certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptățite ale lui Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuți. Ci săracul şi sărmanul, cel care nu avea nici măcar pat, nici masă, nici acoperiș: cetățeanul pustiului ‒ Ioan Botezătorul. Numai el singur, și cel dintâi, l-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, și a dat pe față nunta lui adulteră. Și, fiind toți de față, a osândit-o pe cea care îl nedreptățea pe Irod. Iar înaintea acestuia a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, singurul care l-a mustrat cu multă bărbăție pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne pregătește așa de mult să grăim slobod și nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când sunt asupră-ne toate înfricoșările și nu ne face așa de nebiruiți şi tari, precum a nu avea nimic al nostru și a nu ne înconjura de vreun lucru.

Așadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-și atragă de partea lui sărăcia, să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos bisericilor, nu numai mai mult decât bogații şi demnitarii, ci chiar decât împărații. Căci împărații şi bogații toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori împlinește isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Și pe cât sângele este mai de preț decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004

1

Cuvânt, că nu trebuie să ne răzbunăm singuri, pe cei ce ne asupresc pe noi

Un frate, fiind asuprit de un alt frate, a mers la ava Sisoe Tebanul şi a zis: “Părinte, m-a asuprit un frate şi vreau să mă răzbun singur.” Iar stareţul îl ruga pe el, zicându-i: “Nu, fiule, ci lasă-l pe el, mai bine, în plata lui Dumnezeu şi Acela să te răzbune pe tine.“ Iar el zicea: “Nu-l voi lăsa, de nu mă voi răzbuna.” Deci, a zis stareţul: “Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate.” Apoi, sculându-se a zis: “Dumnezeule, de acum, noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom răzbuna.” Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând: “Iartă-mă, că de acum, nu mă voi mai sfădi cu fratele, şi-l voi ierta pe el.” Şi a zis stareţul: “Să mă crezi, fiule, că acel ce va răbda defăimare şi ocară, fără de osteneală se va mântui. Iar cel ce se mânie pe fratele său, va pierde toată fapta cea bună şi rob diavolului se face pe sine.”

din Pateric

Ca să iasă spre întâmpinarea voastră Lumina cea din Tatăl, ieşiţi din patimile lumii

Cei ce zaceţi întru întunerec înălţaţi capetele voastre, ca să strălucească feţele voastre întru lumină. Ieşiţi din patimile lumii, ca să iasă spre întâmpinarea voastră Lumina cea din Tatăl, şi să poruncească slujitorilor tainelor Sale legăturile voastre a dezlega, ca să călătoriţi pre urmele Lui către Tatăl. Vai în ce chip sântem legaţi, şi de la cine sântem opriţi, ca să nu vedem slava Lui! O, de s-ar tăia legăturile noastre, ca să căutăm şi să aflăm pre Dumnezeul nostru! De voieşti să cunoşti tainele oamenilor şi încă nu ai ajuns a le învăţa de la Duhul, din cuvintele fieştecăruia le vei deprinde, şi din vieţuirea lui, şi din felul chivernisirii lui, dacă eşti înţelept. Cel curat cu sufletul şi neprihănit cu vieţuirea, acesta totdeauna cu întreagă-cugetare grăieşte cuvintele Duhului, şi după măsura sa vorbeşte şi pentru cele dumnezeieşti, şi pentru cele ce sunt întru dânsul. Dară cel zdrobit cu inima întru patimi, dintr-însele are şi pre limba sa mişcându-se. Şi măcar de şi pentru cele duhovniceşti ar grăi, însă cu împătimire vorbeşte, ca prin nedreptate să biruiască. Pre unul ca acesta cel înţelept dintru întâia întâmpinare îl însemnează, şi cel curat miroseşte reaua putoarea a lui.

Sfântul Isaac Sirul, “Cuvinte pentru nevoinţă”, Editura Reîntregirea

1

Dragostea alungă frica în Trupul lui Hristos Cel răstignit Care a biruit moartea


Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noastre sunt teama de ele şi jena pe care ne-o provoacă – fiindcă nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl în Dumnezeu-Fiul, acestea sunt de fapt prilejuri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). Reticenţa noastră de a ne recunoaşte slăbiciunile şi a progresa neînfricaţi prin credinţă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care spunea că el este „cel dintâi dintre păcătoşi”, reflectă şi promovează o falsă smerenie şi o independenţă greşit înţeleasă. In loc să ducă la o solidaritate interumană mai profundă şi la acea interdependenţă în faţa unui adevăr care ne poate elibera, frica, ruşinea şi sfiala aşa-zis „evlavioasă” duc, în cele din urmă, la destrămarea comunităţii credincioşilor şi la dezintegrarea sufletelor noastre.

Acesta este punctul în care Biserica ne oferă o alternativă dătătoare de viaţă. Biserica ne identifică drept oameni care depind unul de celălalt şi de Dumnezeu. Ca Biserică, suntem o „comunitate de sfinţi” care şi-au recunoscut păcatele. Suntem mădulare ale „Bisericii lui Hristos”, al cărui Trup se frânge şi al cărui Sânge se varsă pe altarul acestei lumi pentru mântuirea tuturor oamenilor. Deşi suntem nedesăvârşiţi şi perfect conştienţi de aceasta, ştim că Dumnezeu este desăvârşit şi că ne iubeşte. Prin urmare, comunitatea credincioşilor îl întâmpină cu bucurie pe fiecare om, cu toate neputinţele şi suferinţele lui, sprijinindu-l cu înţelegere: Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură împreună(I Corinteni 12,26).

În acelaşi timp, trăim în contextul unei culturi care pune un accent deosebit pe independenţă. Ni se spune mereu că trebuie să ne descurcăm singuri pentru a ne putea numi cu adevărat „independenţi”. Societatea noastră apuseană, care nu doreşte să fie dezamăgită, ne îndeamnă mereu spre independenţă; dependenţa este considerată un rău de care trebuie să ne ferim. A fi dependent echivalează cu a fi slab; doar copiii, vârstnicii sau bolnavii „au dreptul” să fie dependenţi. Dependenţa, chipurile, înseamnă neputinţă şi este un indiciu de disconfort şi de boală.
Dincolo de aceste mesaje socio-culturale, tradiţia Bisericii arată că, într-un mod cu totul tainic, devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi sau incompleţi şi atunci când înţelegem că ne lipseşte o componentă semnificativă. Paradoxul este că ni se oferă prilejul de a câştiga mult mai mult atunci când pierdem ceva ori pe cineva care ne este drag sau când renunţăm la ceva sau la cineva care ne este drag – fie în mod voluntar (prin disciplină sau efort ascetic), fie în mod involuntar (prin moarte, divorţ sau orice altă formă de frângere lăuntrică, zdrobire a inimii sau depresie).

Numai atunci când mărturisim golul din sufletul nostru dobândim plinătatea lăuntrică a paharului care se revarsă [cf. Psalmi 22, 5]. Numai atunci când suntem suficient de curajoşi pentru a ne desprinde de prejudecăţi şi a ne recunoaşte limitele, defectele şi necesitatea de a fi ajutaţi întrezărim potenţialul şi făgăduinţa de a deveni de neînvins în Hristos: Iată, taină nouă vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi.[…] Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa? Unde îţi este, moarte, boldul?” (I Corinteni 15, 51-52; 54-55).

Cu câtva timp în urmă, fiul meu cel mic, Iulian, a citit o carte intitulată Partea care lipseşte, scrisă de Shel Silverstein, un binecunoscut autor de cărţi pentru copii. În această carte este vorba despre un cerc din care lipseşte o parte, aşa că cercul se hotărăşte să călătorească în lung şi-n lat prin lume în căutarea părţii care-i lipseşte.
Imperfecţiunea aceasta îl împiedică să se deplaseze repede. Mergând foarte încet, el are prilejul să se bucure în voie de tot ce vede în jurul lui: să admire florile şi oceanele, să stea la taifas cu fluturii şi cu viermii, să se încălzească la soare, să se învioreze pe timp de ploaie şi zăpadă. Când, în cele din urmă, găseşte partea care-i lipseşte, cercul începe să se rostogolească foarte repede – mult prea repede pentru a mai putea observa sau aprecia ceva din locurile pe unde trece. Atunci se opreşte la marginea drumului, lasă acolo partea care-i lipsise (şi pe care o căutase pretutindeni în lume) şi pleacă mai departe, bucurându-se că n-o mai are!

Ironia este că, atunci când ne căim de greşelile săvârşite, nouă nu ni se cere să căutăm partea care ne lipseşte, ci suntem chemaţi să căutăm lucrul care „trebuie” (cf. Luca 10,42), mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46), pe Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Când îl descoperim, ne descoperim pe noi înşine cei adevăraţi în semenii noştri, în comunitatea oamenilor din jurul nostru, în Biserica din care facem parte – care este Trupul lui Hristos în lume.
În comunitatea bisericească, cei slabi şi vulnerabili sunt absolut necesari şi foarte preţioşi. Dumnezeu a rânduit ca din Trupul lui Hristos să facă parte toţi oamenii – fiecare dintre ei având un rol anume şi o importanţă deosebită. Fiecare persoană contribuie la consolidarea comunităţii divino-umane, nu numai printr-o slujire aparte, ci şi prin simplul fapt că fiecare dintre noi purtăm acelaşi mister sfânt în adâncul fiinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel vorbea despre toate acestea cu multă elocinţă: Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: „N-am trebuinţă de tine!” Sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor:

„N-am trebuinţă de voi!”

Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe sunt mai trebuincioase; şi pe cele ce ni separ că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinste să le îmbrăcăm, şi cele necuviincioase ale noastre să aibă parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Căci Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele (I Corinteni 12,20-25).

Ecclesia este locul unde recunoaştem că menirea noastră nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, nu de a fi perfecţionişti, ci de a fi desăvârşiţi întru milostivire, precum Tatăl nostru „Cel ceresc desăvârşit este”(cf. Matei 5, 48 – interpretat în duhul celor afirmate în Luca 6, 36: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv). In Sfânta Liturghie (care înseamnă „împreună-lucrare”) învăţăm să ne împărtăşim vieţile unii altora (koinonia), să mulţumim împreună (eucharistia), şi să luăm aminte (anamnesis) la cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Sfânta Liturghie începe în templul ceresc, de unde cuprinde întreg pământul pe care urmăreşte să-l transforme într-un templu, aşa cum urmăreşte să transforme viaţa noastră într-un templu de slujire a Dumnezeului Cel adevărat.
În Sfânta Liturghie abundă referiri pertinente la imperfecţiunile noastre; ni se vorbeşte de multe ori despre înfrângerile noastre, neglijenţele noastre, învârtoşarea inimilor noastre – nu pentru că nu ne-am da seama de ele sau pentru ca Biserica s-ar bucura să le contemple, ci pentru că ele sunt reale şi pentru că nu ne putem confrunta cu ele decât împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii şi nu le putem birui decât împreună cu ei. Dacă noi considerăm că Evangheliile sau slujbele liturgice conţin critici, judecăţi de ordin etic sau sancţionări la adresa noastră înseamnă că interpretăm greşit mesajul evanghelic, care se adresează celei mai nobile şi mai alese părţi a omului. Mesajul evanghelic e un mesaj de comuniune şi dragoste – o dragoste autentică şi nepreţuită. Dacă vom accepta să ne confruntăm cu această dragoste, dacă ne vom contempla cu îndrăzneală nedesăvârşirea şi slăbiciunile, vom păşi pe calea spre vindecare lăuntrică şi spre o nouă viaţă. Potrivit Păstorului lui Herma, aceasta este „înţelegerea cea mare”, adică pocăinţa.
Din nefericire, mesajul evanghelic este adeseori umbrit de un pietism nesănătos care predomină în rândul clericilor, în principal datorită faptului că aceştia îi consideră pe oameni vinovaţi de păcatele şi de slăbiciunile lor şi, ca atare, „vrednici” de pedeapsă. In acelaşi timp, noi, clericii, căutăm să ne ascundem imperfecţiunile şi înfrângerile, proiectând asupra celor din jur o imagine falsă despre adevărata noastră faţă şi ajungând să ne păcălim chiar şi pe noi înşine uneori. Ni se pare că trebuie să fim puternici în ochii celor pe care-i păstorim şi ne simţim obligaţi să le vindecăm rănile şi să le preluăm poverile, uitând că şi rănile noastre trebuie vindecate de alţii, după cum şi poverile noastre trebuie preluate de alţii. Mai mult chiar, nu reuşim să recunoaştem că tragica înclinare spre păcat a fiecăruia dintre noi indică atât propria nedesăvârşire, cât şi demnitatea noastră de făpturi cărora li s-a dăruit liberul arbitru şi calea pocăinţei. Tendinţa noastră de a păcătui arată, printre altele, şi aceea că Dumnezeul nostru Cel atotmilostiv are puterea de a ne ierta păcatele. Să nu uităm că pocăinţa ne înlesneşte întâlnirea cu Dumnezeu; în timp ce păcatul ne îndepărtează de Dumnezeul Cel viu, recunoaşterea păcatului ne poate apropia din nou de El. Acesta este mesajul Bisericii, un mesaj plin de bucurie şi nădejde, care ne vorbeşte despre vindecarea şi mântuirea noastră. În Trupul lui Hristos Cel răstignit Care a biruit moartea, dragostea alungă frica (cf. I Ioan 4,18).

John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului, Editura Sophia

Cuvant despre tacere

Un sihastru statea in munte si sporise in frica lui Dumnezeu, la locul acela, in partile marelui Antonie. Si multi, din cuvintele lui si din fapte, se foloseau. Deci, asa aflandu-se el, l-a pizmuit vrajmasul impotriva tuturor faptelor lui cele bune si i-a strecurat in minte una ca aceasta: luand tu frica lui Dumnezeu, nu ti se cade tie, ca sa-ti slujeasca altii, nefiind tu vrednic ca sa slujesti altora, ci te scoala de-ti slujeste macar tie insuti. Drept aceea, dar, sa mergi si sa-ti vinzi cosnitele tale in cetate si sa-ti cumperi cele trebuincioase tie, apoi sa te intorci la liniste si sa nu pui aceasta greutate asupra nici unuia. Insa, aceasta il sfatuiau pe dansul inselatorul, pizmuindu-i linistea lui, indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si spre folosul multora, pentru ca, de pretutindeni, vrajmasul se sarguieste a ne vana.
Deci, el care fusese candva minunat, vestitul si laudatul pustnic, ca la un gand bun, supunandu-se, a iesit din chilia sa. Dar, nu era iscusit intru cele multe mestesuguri ale diavolului; ca mult vorbind cu o femeie, si aflandu-se intr-un loc pustiu si urmarit de diavolul, din neluare aminte, a cazut cu dansa in pacat. Apoi, indata, aducandu-si aminte ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui, a cazut intru deznadejde, de vreme ce intristase pe Duhul Sfant, pe ingeri si pe Sfintii Parinti, dintre care multi prin cetati au biruit pe vrajmasul. Si se intrista de acestea foarte, neaducandu-si aminte ca Domnul gata este sa dea putere celor ce nadajduiesc spre Dansul si, uitand de tamaduirea greselii, voia sa se arunce pe sine spre moarte, in repejunea raului, spre desavarsita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufleteasca ca aceasta, i-a slabit si trupul. Si, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fara de pocainta, spre bucuria dracilor. Insa, mai pe urma, venindu-si intru sine, gandea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta si in grea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu, prin lacrimi si prin tanguire. Deci, s-a dus iarasi la chilia sa si zavorandu-si usile, a inceput a plange, asa cum ar plange deasupra unui mort si a se ruga lui Dumnezeu, postind si priveghind cu sarguinta, pana si-a topit trupul sau de tot. Iar fratii, dupa obicei, au inceput a veni la dansul, pentru folosul lor si bateau in usa. Iar el le raspundea: „Nu veti putea deschide, pentru ca am dat fagaduinta lui Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc un an”: Si le zicea: „Rugati-va pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le raspundea, ca sa nu se sminteasca, auzind de caderea lui in pacat, pentru ca era la dansii cinstit foarte si mare intre calugari.
Deci, s-a implinit anul, pocaindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Pastilor, in noaptea invierii, intocmind o candela dintr-un vas, a ingrijit-o si a umplut-o cu untdelemn si inca, de seara a inceput sa se roage, zicand: „Indurate si milostive Doamne, Cela ce voiesti ca sa se mantuiasca toti pacatosii si la cunostinta adevarului sa vina, la Tine am scapat, Mantuitorule al sufletelor noastre. Miluieste-ma pe mine, cela ce mult Te-am maniat si, spre bucuria vrajmasului, multe rele am facut si, iata, ca mort sunt, ascultand la vrajmasul, iar Tu, Cela ce pe cei necurati si nemilostivi ii miluiesti, inveti a milui pe aproapele milostiveste spre a mea smerenie, ca nimic nu este cu neputinta la Tine, ca langa iad s-a pogorat sufletul meu. Fa mila cu a Ta zidire, ca bun esti, Cela ce, in ziua Invierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite si topite, auzi-ma pe mine, ca a slabit sufletul meu si mi s-a topit ticalosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta si, sculandu-ma, am indraznit a schimba pacatul in pocainta. Doua pacate am: caderea si deznadajduirea. Inviaza-ma pe mine, cel sfaramat. Si porunceste ca din focul Tau sa se aprinda aceasta candela, ca, asa, sa primesc incredintare de milostiva Ta iertare, cea cu indurare. Apoi, in cealalta vreme a vietii ce-mi vei darui, voi pazi poruncile Tale si frica Ta nu o voi parasi. Ci, mai cu dinadinsul, decat pana acum iti voi sluji Tie.” Si acestea zicand, in noaptea Sfintei Invieri, cu lacrimi multe graind, s-a sculat ca sa vada de i s-a aprins candela. Si, vazand ca nu i s-a prins, iarasi cazand cu fata la pamant se ruga Domnului zicand: „Stiu Doamne, ca dupa nevointa mea era sa fiu incununat, dar, nepazindu-mi eu cararile mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupeasca si m-am aruncat in munca celor necurati. Deci, milostiveste-te, Doamne, ca, iata, iarasi marturisesc bunatatii Tale pacatul meu cel rau inaintea tuturor ingerilor si dreptilor si, de nu s-ar sminti oamenii, apoi si inaintea a toata lumea as marturisi caderea mea in pacat. Miluieste-ma pe mine cel ce ma marturisesc Tie, ca si pe altii sa-i invat, Doamne inviaza-ma pe mine.” Asa, de trei ori rugandu-se, a fost auzit. Si, sculandu-se, si-a aflat candela luminos arzand si s-a bucurat mult intru nadejde, ca i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Si se minuna si de darul lui Dumnezeu cel atat de mare si de milostiva Lui iubire de oameni. Si se veselea cu duhul ca l-a incredintat pe el Dumnezeu de iertarea pacatului sau, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: „Multumesc Tie, Doamne, ca in aceasta vremelnica viata m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare si nou, dandu-mi mie indrazneala catre Tine. Ca ierti, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine”.

Asa petrecand el intru marturisire, a rasarit ziua si, veselindu-se in Domnul, a uitat de trupeasca hrana, in ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a pazit in toate zilele vietii sale, adaugand intr-insa untdelemn, ca sa nu se stinga. Si iarasi, a petrecut in dansul Duhul lui Dumnezeu, fiind stiut de toti si tuturor de folos. Iar, cand a fost sa se duca din viata aceasta, i s-a aratat lui de la Dumnezeu, de mai inainte, ceasul sfarsitului sau si si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu, a Caruia este slava, in vecii vecilor. Amin.