Cuvânt din Pateric

Ne-a spus noua ava Ioan sihastrul, ca auzise pe parintele Stefan, spunand asa: „Cand eram, in viata de obste a marelui Parinte Teodosie, incepatorul vietii de obste, se aflau acolo doi frati, care isi facusera legamant, ca nici in viata lor, nici dupa moarte, nu se vor desparti unul de altul. Deci, cat au fost in manastire, la toti le erau de folos. Iar unul dintr-insii a inceput a fi mult ispitit de demonul desfranarii si, neputand suferi razboiul, a zis fratelui sau: Slobozeste-ma pe mine, frate, ca ma supara rau desfranarea si ma voi duce in lume. Iar fratele a inceput a-l ruga pe el, zicand: Nu frate, sa nu-ti pierzi ostenelile tale. Dar el i-a zis lui: Sa mergem impreuna in lume, ca sa-mi implinesc pofta mea, sau lasa-ma sa ma duc singur. Iar fratele, nevoind sa-l lase, s-a dus cu dansul in cetate. Deci, fratele cel cu razboiul a intrat intr-o casa de desfrau, iar celalalt, stand afara, a luat tarana si si-a presarat-o pe capul sau, cu lacrimi udandu-se pe sine si muncindu-se.

Iar dupa ce a iesit din casa aceea, cel ce se desfranase, i-a zis lui celalalt frate: cu ce te-ai folosit, frate, din desfranare? Vezi ce paguba ai primit; sa mergem macar, de acum, incolo, iarasi la manastirea noastra. Iar el i-a raspuns lui: Nu mai pot, de acum, sa merg in pustietate, dar tu, de voiesti, du-te, ca eu in lume vreau sa petrec. Si, mult rugandu-l pe el, fratele n-a putut sa-l plece ca sa mearga cu dansul in pustie. Deci, a inceput si acela a petrece cu dansul in lume si se invoiau cu oamenii la lucru, ca sa se hraneasca..

Intr-acea vreme insa, un parinte, Avramie, care era bland si foarte bun si care, mai pe urma, a fost facut episcop in Efes, zidea o manastire, dupa ce mai zidise alta in Constantinopol, care se numea manastirea lui Avramie.

Deci, mergand acolo amandoi fratii, s-au tocmit la lucru si isi luau plata lor ce hotarata. Si fratele acela, mergea in fiecare seara in cetate, cheltuindu-si, in desfranari, castigul sau. Iar celalalt frate, in fiecare zi, postea in tacere, nevorbin cu nimeni. Iar lucratorii, vazandu-l pe el in toate zilele, nici mancand, nici vorbin cu cineva, ci luand aminte la sine, cu toata tacerea si smerenia, au spus fericitului Avramie despre dansul si despre viata lui. Atunci, fericitul Avramie l-a chemat pe el si i-a zis: De unde esti, frate? Si care-i lucrul tau? Iar el, pe toate, pe rand, i le-a spus lui. Pentru fratele, a zis el, toate le rabd, ca sa-mi vada Dumnezeu necazul meu si sa mantuiasca pe fratele meu.

Acestea auzindu-le, fericitul Avramie, i-a zis lui: Domnul ti-a daruit tie sufletul fratelui tau. Si, dupa ce a slobozit parintele Avramie pe fratele, indata, iesind din chilie, iata si fratele cel ratacit a venit si i-a zis lui: Frate iubite, du-ma pe mine in pustie, ca sa ma mantuiesc. Deci, indata, luandu-l pe dansul, l-a dus in pestera cea aproape de raul Iordan si l-a inchis pe el acolo si, acela, dupa putina vreme, mult sporind dupa Dumnezeu, a raposat intru Domnul. Apoi, fratele sau a petrecut, dupa moartea celui care se pocaise, intru aceeasi pestera, dupa fagaduinta, ca si el sa se sfarseasca tot acolo.

Insa, la acest frate, a venit un oarecare batran, din Lavra Sfantului Gherasim, si i-a zis lui: Spune-mi mie, frate, intru atata vreme a linistii tale si a postirii, ce ai izbandit? Si i-a raspuns lui fratele: Sa mergi acum la chilia ta, parinte, iar dupa zece zile sa vii si-ti voi spune tie. Deci, batranul, dupa cele zece zile venind, a aflat pe fratele raposat, iar deasupra lui a gasit scris asa: Iarta-ma ava, dar niciodata, facandu-mi pravila, nu mi-am lasat pe pamant mintea mea.” Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvânt despre Melchisedec

Spunea ava Daniil, despre un oarecare batran, care se nevoia in partile cele de jos ale Egiptului, ca, dupa credinta lui, zicea, ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, si s-a vestit fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, despre dansul. Dar fericitul Chiril, stiind ca batranul este facator de minuni si ca, ori ce cere el de la Dumnezeu, i se descopere lui si, dupa credinta lui, a zis cuvantul acesta, a folosit acest fel de intelepciune, trimitand pe oricine la dansul, ca sa-i zica: „Ava, rogu-te, fiindca gandul imi zice ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, iar alt gand imi zice ca nu, ci ca este om si arhiereu al lui Dumnezeu, deci, fiindca ma indoiesc de aceasta, am trimis la tine ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere si sa cunoastem adevarul”. Iar batranul, intemeindu-se pe petrecerea sa, a zis cu indrazneala: „Da-mi trei zile si eu voi intreba pe Dumnezeu, despre aceasta, si iti voi vesti ce este”.

Deci, mergand, se ruga lui Dumnezeu pentru cuvantul acesta si, venind dupa trei zile, spuse fericitului Chiril, ca om este Melchisedec. Si ii zise lui arhiepiscopul: „Cum stii aceasta ava?” Iar el a zis: „Dumnezeu mi-a descoperit pe toti patriarhii, trecand asa cate unul dinaintea mea, de la Adam si pana la Melchisedec. Si ingerul mi-a zis: Acesta este Melchisedec si crede ca asa este”. Deci, ducandu-se la chilia sa, el insusi propovaduia ca om este Melchisedec. Si mult s-a bucurat fericitul Chiril, ca fratele acela a castigat mantuire.

din Pateric

Părinți și Mărturisitori, povete

Vedenia cuviosului Pahomie către Teodor despre adevărul Bisericii și rătăcirea ereziilor

Când am ales viața monahală mă aflam în tulburare. Ba mă chemau ucenicii lui Meletie Licopolitul, ba cei ai lui Marcion, să merg împreună cu ei și să primesc învățătura lor. Am aflat că mai existau și alte erezii, și fiecare susținea că deține adevărul. Cu lacrimi în ochi m-am rugat la Dumnezeu sa-mi arate la cine se află adevărul, fiindcă eram într-o confuzie totală.
Pe când mă rugam eu am intrat în extaz și am văzut întreaga zidire sub cer, ca și când ar fi fost noapte, și din diferite locuri auzeam glasuri care spuneau: „Aici este adevărul”. Și vedeam pe mulți mergând după fiecare glas și fiind conduși în întuneric, unul după altul. Doar în partea de răsărit a lumii se zărea o făclie pe înălțimi, care strălucea ca un luceafăr. De acolo am auzit o voce care mi-a spus: „Nu te lăsa amăgit de cei care-i târăsc pe oameni în întuneric, ci urmează această lumină, căci aici se află adevărul”. Și îndată s-a auzit alt glas care mi-a spus: „Această făclie pe care o vezi strălucind ca un luceafăr, va străluci cândva pentru tine mai tare decât soarele. Este propovăduirea Evangheliei lui Hristos, predicată în Sfânta Lui Biserică, în care te-ai botezat. Cel care cheamă este Hristos, în persoana lui Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei. Celelalte voci din întuneric sunt ale ereziilor, fiecare din ele are stăpân un demon, care-i cheamă și-i amăgește pe mulți”. Și astfel, văzându-i pe mulți alergând spre făclia în veșminte strălucitoare, L-am binecuvântat pe Dumnezeu.
După ce i-am nesocotit pe cei care vroiau să mă amăgească, am stat cu omul lui Dumnezeu, Pahomie, care-i urma pe sfinți, până când mi s-a arătat un înger al Domnului care mi-a spus: „Să-i încălzești pe cei care vin la tine cu focul pe care ți l-a aprins Dumnezeu”. Și sub călăuzirea lui am întemeiat, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste mânăstiri. Află că și Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei, este iluminat de Duhul Sfânt.

***

Sfântul Pahomie le spunea părinților mănăstirii că Sfântul Duh i-a dat de veste despre episcopul Atanasie următoarele: „L-am înălțat ca pe un stâlp și făclie a Bisericii” și „Îl așteaptă multe necazuri și calomnii din partea oamenilor, din pricina dreptei lui credințe în Hristos, dar va birui toate ispitele și luând până la sfârșit putere de la Acesta, va propovădui adevărul Evangheliei în Biserici”.

(Din cartea „Viața în prima mănăstire de obște”, Editura Armos, Atena1991)

***

Sfântul Ioanichie cel Mare (sec. al IX-lea), către împăratul Teofil iconomahul:

Cel care nu dă cinstea cuvenită icoanelor lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale Sfinților, nu va fi primit în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar trăi o viață curată. După cum, împărate, cei ce nesocotesc și necinstesc imaginile tale nu sunt prietenii tăi, ci vor fi aspru pedepsiți, așa și cei ce batjocoresc icoanele lui Iisus Hristos, în loc să împărățească cu Acesta, vor fi aruncați în focul veșnic.

***

Sfântul Petru (sec. al IX-lea) când a simțit că i se apropie ceasul morții, i-a povățuit pe ucenicii săi următoarele:

„Alergați neobosiți în arena vieții duhovnicești, dacă vreți să primiți cununa. Omorâți-vă patimile. Nu folosiți lucrurile pământești și nu vă alipiți de ele, ci rămâneți departe acestea, adăpostindu-vă sub aripile dumnezeieștii nădejdi. Urâți plăcerile vieții și deveniți vrăjmași ai îmbuibării pântecelui. Doar așa vă veți putea desfăta de bucuriile duhovnicești, singurele adevărate și veți gusta dulceața negrăită și uimitoare a frumuseții lui Iisus. Fiți statornici ca stânca în credința adevărată și feriți-vă cu grijă de orice legătură cu ereticii. Dacă prigoanele vor izbucni asupra voastră, primiți-le cu bucurie, fiindcă Iisus a spus: «Fericiți cei prigoniți…». Vă las cu bine, fii mei, să fiți tari în Domnul, Căruia vă încredințez…”.

***

Sfântul Metodie a pătimit pentru credință. …Un trimis al împăratului venea din când în când să-l întrebe dacă acceptă să arunce icoanele, pentru a fi eliberat din grota în care se afla. Sfântul i-a răspuns:

„Sunt gata să rabd de o mie de ori moartea, decât să-mi împuținez credința despre Cruce și despre icoana Mântuitorului și Dumnezeului meu”.

A rămas vreme de opt ani în această temniță întunecoasă. Împăratul Mihail, când i-a sosit ceasul morții, i-a eliberat pe toți întemnițații și i-a îngăduit Sfântului Metodie să vadă lumina zilei. Era doar piele și oase.
Cu fața palidă, cu bărbia spartă, fără dinți și cu capul lipsit de păr, părea un schelet. Însă sufletul lui nu s-a descurajat, puterea i-a rămas neschimbată, iar flacăra apostolică strălucea în el mai vie și mai arzătoare ca niciodată.
A folosit imediat libertatea și expresivitatea pe care i-o dăduse Cerul pentru a propovădui statornicia Credinței Ortodoxe. Mergea când la asceți și monahi, când la funcționarii de la stat, când în casele patricienilor și ale proconsulilor, sprijinindu-i pe unii, convertindu-i pe alții pe drumul datoriei, revitalizând sufletele, înflăcărând mulțimile.
După ce și-a dăruit în marea cetate toată slujirea pe care ar fi putut să o dăruiască, a străbătut Propontida, s-a dus la episcopia din Kios și pe muntele din apropierea episcopiei a întemeiat mânăstirea Elegmon.
A condus câțiva ani obștea lui râvnitoare și a pregătit monahi nevoitori pentru luptele ce aveau să vină, când împăratul Teofil începea, al patrulea an al împărăției sale, cea mai sângeroasă prigoană.

Sfântul Metodie l-a învinuit că este unul dintre cei mai mari vrăjmași ai credinței adevărate și luptător îndârjit împotriva sfintelor icoane.

Teofil l-a chemat la Constantinopol și l-a invitat la palat: „Când vei înceta, i-a spus, să tulburi Biserica și împărăția cu certurile tale într-o problemă neimportantă, ca cea a icoanelor? Nu ești tu cel care a mers până la Roma pentru a-l obliga pe papa să se implice în disputa asta și nu tu i-ai dus cărți dogmatice în care se află o nouă mărturisire de credință?”.

„Dacă problema icoanelor, i-a răspuns sfântul, este neimportantă și nu merită să ne ocupăm cu ea, de ce tu, comandante, conducătorul romanilor, nu distrugi imaginile cu chipul tău, așa cum le distrugi pe cele ale lui Hristos? De ce nu accepți să te necinstească și să te înjosească așa cum este necinstit și înjosit de tine Iisus Hristos? Dimpotrivă văd că imaginile cu chipul tău se înmulțesc pe zi ce trece și ești mulțumit să vezi că sunt cinstite pe peste tot.”

Teofil n-a răbdat împotrivirea, fiindcă Metodie avea argumente puternice. A poruncit să se aplice șase sute de lovituri de vergea peste umerii și pieptul gol al acestui sfânt mărturisitor al credinței.

Sfântul Metodie, scăldat în sânge, părea mort. Trupul lui, prin poruncă împărătească, a fost aruncat printr-o gaură în pivnițele palatului.

Noaptea, niște creștini curajoși au reușit să-l scoată de acolo. Îngrijindu-l cu multă atenție, l-au readus la viață și cu timpul i-au redat sănătatea. Însă au plătit scump această faptă de dăruire. Când a aflat Teofil că sfântul trăiește încă, a confiscat casele și toată averea celor care îl salvaseră.

***

Împăratul Teodosie a fost odată târât de către arieni în erezia lor și îi sprijinea pe aceștia. Însă episcopul Amfilohie al Romei a acționat asupra lui prin următoarea metodă. Teodosie îl numise pe fiul său Arcadie, Cezar, adică îl înălțase la rangul de împărat.

Astfel, slujitorii îi cinsteau pe amândoi, tată și fiu, cum se cuvenea pentru rangul împărătesc. Odată, Amfilohie, prezentându-se înaintea celor doi împărați, l-a salutat cum se cuvine doar pe Teodosie.

Împăratul s-a supărat și i-a atras atenția lui Amfilohie, zicându-i: „Nu știi că și fiul meu este împărat?”.

Atunci episcopul s-a întors către Arcadie, l-a binecuvântat și a dat să plece.

Teodosie, plin de mânie, adresându-se lui Amfilohie, l-a întrebat dacă doar aceasta este salutarea care se cuvine a fi dată unui împărat. Atunci, întorcându-se spre împărat, i-a spus:

„Împărate, te-ai mâniat pe mine pentru că nu am arătat respectul cuvenit fiului tău? Gândeste-te cât de tare trebuie să se mâniat Dumnezeu pe tine, care i-ai sprijinit în întreaga împărăție pe care-L hulesc pe Fiul și nu-L consideră asemenea cu Tatăl!”.

Cuvânt despre întoarcerea la credință a unui pustnic eretic de către patriarhul Efrem

Antiohia, fiind daramata cu totul, Justin imparatul a trimis pe dregatorul Efrem ca sa o faca la loc. Si, acest Efrem a fost un om cu viata sfanta si, mai tarziu, a fost hirotonit patriarh al Antiohiei, dupa proorocirea episcopului Pavel zidarul. Si, era atunci, in acele parti, un eretic din ceata lui Sever, care, in chipul Sfantului Simeon Stalpnicul, petrecea pe un stalp si, de acolo, prin inselatoarea sa sfintenie, amagea norodul, si pe multi I-a tras la eresul sau. Ca multimea mai mult cauta la viata decat la Scriptura. Si, patriarhul, vazand ca turma lui piere, mancata de acel eretic, a mers la dansul si l-a sfatuit sa se uneasca cu Biserica, si sa asculte de Sinodul Calcedonului. Iar acela i-a raspuns: “Eu de Sinod nu vreau sa stiu.” A raspuns Sfantul: „Deci, atunci, pe unul ca tine cum sa te sfatuiesc, ca sa nu pieri impreuna cu poporul?” Iar stalpnicul, vrand a infricosa pe patriarh, a zis: „Preasfintite patriarh, sa aprindem un foc si cine, dintre noi, nu va arde, acela are credinta cea buna”. Si s-a minunat patriarhul de aceste cuvinte si i-a zis lui: „Fiule, tie ti se cuvine ca sfatuirea parintelui tau sa o primesti. Dar ceea ce voiesti tu intrece a mea smerenie. Insa, pentru a ta mantuire si a poporului, nadajduind la mila lui Dumnezeu, voi face si aceasta.” Si a poruncit sa atate focul si cand s-au aprins lemnele si se inalta para focului, a zis catre stalpnicul: „Vino si sa intram in foc, precum insuti ai judecat.” Iar el, inspaimantandu-se de foc, nu voia sa se pogoare. Dar patriarhul, dezbracand omoforul sau, l-a aruncat pe el in foc, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru noi in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu Te-ai intrupat, arata-ne noua adevarul”. Si trei ceasuri a fost omoforul in foc si nu s-a vatamat nicicum, ci intreg a ramas. Si, vazand aceasta acel eretic, a blestemat pe Sever si eresul lui si, venindu-si intru cunostinta, s-a unit cu soborniceasca Biserica. Si din mainile dumnezeiescului Efrem a primit preacuratele Taine si a proslavit pe Dumnezeu. Intru acest fel este biruinta Bisericii noastre; ca intareste cuvantul prin minuni si nu invata numai cu cuvinte desarte, incurcate si goale. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

din Limonar

De la Dumnezeu, totul este dragoste: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie

Nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei. Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască.
Cereţi ajutorul doctorului, dar în primul rând rugaţi-vă, totodată, Domnului şi sfinţilor Lui, ca să îi dea pricepere acestuia să prescrie doctoria potrivită. Faceţi tot ce fac oamenii cucernici în asemenea cazuri. Pentru că nu ştiţi unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru bolnavă. Poate că Dumnezeu a hotărât ca ea să fie în starea asta pentru că lucrul acesta îi aduce mântuire – şi va rămâne aşa toată viaţa, ca să se mântuiască. Sau poate că Domnul a trimis boala pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei.
Numai Dumnezeu ştie toate acestea. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască. De la Dumnezeu, totul este milă: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie. Sora să se roage mai cu râvnă lui Dumnezeu, însă rugându-se să nu spună: „Dă-mi, Doamne, sănătate!”, ci: „Doamne, facă-se voia Ta! Slavă Ţie, Doamne! Dacă este plăcut înaintea Ta, Doamne, izbăveşte-mă, iar dacă nu este plăcut înaintea Ta, facă-se voia Ta. Cred că şi boala aceasta este bună, la fel ca sănătatea. Îţi mulţumesc, Milostivule Ziditor!”.
Există boli pe care Domnul nu le lasă să se vindece – atunci când vede că pentru mântuire este mai mare nevoie de boală, decât de sănătate. (Sfântul Teofan Zăvorâtul – Extrase din scrisori către bolnavi cuprinşi de akedie)
(Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 146)

Să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic, dacă cineva vrea să aibă multă putere

Cei care nu au nimic, tocmai aceștia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi bogați nu erau în vremea lui Irod, câți puternici ai zilei? Dar cine a avut curajul să iasă în față şi să-l certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptățite ale lui Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuți. Ci săracul şi sărmanul, cel care nu avea nici măcar pat, nici masă, nici acoperiș: cetățeanul pustiului ‒ Ioan Botezătorul. Numai el singur, și cel dintâi, l-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, și a dat pe față nunta lui adulteră. Și, fiind toți de față, a osândit-o pe cea care îl nedreptățea pe Irod. Iar înaintea acestuia a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, singurul care l-a mustrat cu multă bărbăție pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne pregătește așa de mult să grăim slobod și nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când sunt asupră-ne toate înfricoșările și nu ne face așa de nebiruiți şi tari, precum a nu avea nimic al nostru și a nu ne înconjura de vreun lucru.

Așadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-și atragă de partea lui sărăcia, să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos bisericilor, nu numai mai mult decât bogații şi demnitarii, ci chiar decât împărații. Căci împărații şi bogații toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori împlinește isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Și pe cât sângele este mai de preț decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004

1

Cuvânt, că nu trebuie să ne răzbunăm singuri, pe cei ce ne asupresc pe noi

Un frate, fiind asuprit de un alt frate, a mers la ava Sisoe Tebanul şi a zis: “Părinte, m-a asuprit un frate şi vreau să mă răzbun singur.” Iar stareţul îl ruga pe el, zicându-i: “Nu, fiule, ci lasă-l pe el, mai bine, în plata lui Dumnezeu şi Acela să te răzbune pe tine.“ Iar el zicea: “Nu-l voi lăsa, de nu mă voi răzbuna.” Deci, a zis stareţul: “Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate.” Apoi, sculându-se a zis: “Dumnezeule, de acum, noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom răzbuna.” Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând: “Iartă-mă, că de acum, nu mă voi mai sfădi cu fratele, şi-l voi ierta pe el.” Şi a zis stareţul: “Să mă crezi, fiule, că acel ce va răbda defăimare şi ocară, fără de osteneală se va mântui. Iar cel ce se mânie pe fratele său, va pierde toată fapta cea bună şi rob diavolului se face pe sine.”

din Pateric