Sfantul Vasile cel Mare

Astazi, Sfanta Biserica Soborniceasca praznuieste pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stalpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum ati auzit poate azi, cantandu-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai ager la minte si cel mai sfant si mai prevazator cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice si locale care s-au tinut, in diferite vremi si locuri, au tinut seama de autoritatea canoanelor lui.

Toti l-au citit, mii de sfinti si de ierarhi au pazit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfantul Vasile a fost ochiul Bisericii si a ramas ochiul Bisericii pana la sfarsitul veacurilor.
Unde s-a nascut? In CezareeaCapadochiei. Parintii lui s-au numit Vasile si Emilia. Tatal sau era din Pont, adica de langa Marea Neagra, unde e Turcia de astazi. Era unul din zece frati. Unul a murit si noua au trait. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvantatorul de Dumnezeu, zice de familia lui ca a binecuvantat-o Dumnezeu cu Marele Vasile, macar ca nici ceilalti copii n-au ramas mult mai jos decat dansul. Toti cei patru frati si cinci fete din familia lor petreceau cu sfintenie, cu cucernicie, cu milostenie si cu o buna asezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinti a fost familia Sfantului Vasile (vezi Viata Sfantului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).
Cand s-a nascut Sfantul Vasile, era atat de mic, atat de slab, incat era gata, gata sa moara. Iar maica lui, Emilia, femeie buna si credincioasa si sfanta, s-a aruncat cu fata la icoana Mantuitorului si a zis: „Doamne, daruieste-mi copilul acesta, ca Ti-l dau Tie spre slujba”. Si plangand si luandu-l in brate si rugandu-se, indata copilul s-a intremat si datorita numai rugaciunilor din adancul inimii ale mamei sale a supravietuit acest copil, care a fost la urma un atat de mare vas al alegerii si stalp al Bisericii lui Hristos. Cum am zis, ei au fost patru baieti si cinci fete. Si baietii au fost acestia: Sfantul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare si a fost si el Ierarh, iar Sfantul Vasile a fost dupa dansul. Dupa ei au fost Sfantul Naveratie, mare pustnic facator de minuni in pustia Sinaiului, si Sfantul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinti si un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfanta Macrina, mai mare si decat Sfantul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la cresterea tuturor copiilor si ea i-a invatat pe toti, din fasa, dreapta credinta.
Deci mare merit il are in familia sfantului Sfanta Macrina, sora Sfantului Vasile, cuvioasa si sfanta, ce a fost stareta a unei mari manastiri de calugarite de atunci; si ea s-a sfintit, dupa cum arata Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Si a mai avut Sfanta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au casatorit, dar au trait cu totul o viata crestineasca si sfanta. La cele dintai invataturi, Marele Vasile a avut dascal si povatuitor chiar pe tatal sau, ce era intr-acea vreme ca un dascal al invataturilor si al faptelor bune pentru intregul Pont. Acesta i-a dat nu numai invatatura inconjuratoare, ci si toata buna credinta, facandu-se astfel incepator al desavarsirii la care avea sa ajunga mai apoi fiul sau.
Iar cand a sosit vremea de scoala, l-a dat la scoala in Cezareea Capadochiei, caci acesta era un oras de cultura, cu scoli multe. Aici, primind tot felul de invatatura – fiind iubitor de osteneala ca si albina care, din tot felul de flori, isi culege cele trebuincioase –, in putina vreme s-a facut slavit si vestit celor mai mari ai cetatii si la tot poporul, covarsind pe multi cu buna sa stiinta si chiar asemanandu-se cu unii din cei mai invatati dascali. Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii in Constantinopole, in capitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat si a avut invatatori pe unii din marii retori si filozofi ai vremii, de la care in scurta vreme a adunat, prin ascutimea mintii sale, cele mai inalte invataturi, cu care si-a impodobit sufletul sau.
De la Constantinopol, terminand scoala, Vasile s-a dus la Atena, in capitala Greciei de astazi, unde s-a intalnit cu prea iubitul sau prieten, Grigore de Nazianz, Sfantul Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu. Si mare prietenie duhovniceasca a crescut intre dansii, incat erau o minte, un suflet si un gand inaintea lui Dumnezeu. Ei cunosteau la Atena numai doua drumuri: unul care mergea la scoala si unul care ducea la biserica. Lumea era moarta pentru ei, nu vedeau ca sunt in lume. Aveau in minte pe Hristos, Scoala si Biserica. Asa au petrecut ei acolo opt ani de zile.
Tot la Atena, Vasile a aflat si pe Iulian Paravatul, care mai pe urma a fost imparat, mare vrajmas si muncitor al crestinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preainteleptul Eubul, care i-a fost dascal si pe care mai apoi l-a adus la cunostinta lui Dumnezeu. De acesta fiind intrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul raspuns: „Firea filosofiei este pomenirea mortii”, aratand prin aceasta ca cea mai inalta filozofie si intelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereste de rau si se sarguieste spre fapta buna.
Dupa aceea, Vasile si Eubul s-au intors la Cezareea si au infiintat o scoala de retorica, adica de elocventa, de buna vorbire. Dar pentru ca aceasta ii cerea grija multa si raspandire de la rugaciune, mai cu seama dupa sfatul Sfantului Grigore de Nazianz si al surorii sale Macrina, prea inteleapta fecioara, a parasit scoala aceea inalta si, la anul 357, a intreprins o calatorie care a durat un an, in Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, in partile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, in pustia Iudeii, pe unde vietuiau parinti mari cu fapta buna, si in toate partile unde a auzit ca sunt barbati sfinti si pustnici vestiti si mari sihastri. Si s-a straduit in rastimpul acestei calatorii sa afle de la cei mai iscusiti pustnici mestesugul vietii pustnicesti si lepadarea de sine si cele mai inalte virtuti; sa vada din cele ce traiau – nu doar ca vorbeau – facliile lui Hristos raspandite in toate pustiile.
Cand au ajuns la Ierusalim, Vasile si Eubul s-au inchinat lui Dumnezeu cu credinta si cu dragoste, inconjurand toate sfintele locuri. Apoi s-au aratat episcopului cetatii, Maxim, si s-au rugat sa-i boteze in Iordan, caci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile avand la acea data aproape 29 de ani. Episcopul, vazandu-i plini de credinta, le-a implinit dorirea, dupa care intorcandu-se in sfanta cetate, au petrecut intr-insa aproape un an. Dupa aceasta, intorcandu-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, si acolo a talcuit cuvintele Pildelor lui Solomon.
Cand s-a intors din aceasta calatorie, in Cezareea Capadochiei pastorea episcopul Leontie, care auzind de fapta buna si de intelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era in Biserica si aceasta treapta de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se ingrijea de ingroparea celor ce mureau. Trebuia sa spuna un cuvant la groapa, sa aseze slujba inmormantarii, sa faca pomenire celor adormiti la soroacele cuvenite. Deci se ingrijea mai ales de slujba inmormantarii. Dupa Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, randuindu-l a fi povatuitor monahilor.
Dupa Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfantul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns, si a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, barbat imbunatatit, dar neiscusit in Sfintele Scripturi si in cele carturaresti, pentru a putea face fata luptelor mari pe care Biserica le dadea cu ereticii in acea vreme. Acesta stiind pe Vasile foarte cinstit si laudat de toti pentru intelepciunea si viata lui sfanta, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a inceput a i se arata rauvoitor. Care lucru intelegandu-l Sfantul Vasile, nevrand sa fie pricinuitor de zavistie, s-a dus in pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori si pe prietenul sau, pe Sfantul Grigore de Nazianz, si unde, adunand cu dansul multime de monahi, a facut randuiala de viata monahiceasca – fiind luminat de Duhul Sfant – si petrecea viata ingereasca pe pamant.
Acolo a scris si vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; si purta o haina rupta cu sute de petice, cum arata Sfantul Nicodim Aghioritul, cand ii scrie varului sau, episcopul Ieroteu Naziul, zicand: „Prea Sfintite, sa nu-ti faci haine de matase. Adu-ti aminte de peticele Marelui Vasile, caci si acela a fost episcop, de cojocul Sfantului Serapion. Adu-ti aminte ca aici, in Sfantul Munte, avem mitropoliti care au venit cu traista in spate si nepieptanati si numai cu Hristos in minte; si umbla incaltati cu opinci”. Sfantul Vasile a fost primul – si ca preot, si ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arata ca episcopul nu trebuie sa umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, insusi alergand descult, si mai mult cu capul gol facandu-si rugaciunile.
Tot acolo a scris si Asezamintele calugaresti. Deci, conducand marele Vasile obstea aceea in pustia Pontului, le ajuta la o viata ca aceea si fericita Emilia, maica sa, petrecand nu departe de dansii, de cea parte de rau, in sat, ingrijindu-se de hrana lor; apoi ramanand vaduva, toata sarguinta o avea ca sa placa lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o suta de femei si fecioare, si le conducea Sfanta Macrina si mama ei, Emilia. Sfantul Vasile avand multa grija cu manastirea de calugari, aflata peste rau, a stat acolo patru ani – timp in care a intemeiat-o cu desavarsite randuieli –, dupa care, incredintand conducerea ei fratelui sau Petru, mai tarziu episcop al Sevastiei, el a plecat in pustie, impreuna cu iubitul sau prieten Grigore de Nazianz.
Vreme de cativa ani au vietuit ei in coliba pe care si-au facut-o in pustie, studiind adanc Sfanta Scriptura si petrecand numai in rugaciune si-n meditatie si-n gandiri duhovnicesti. Si cand au plecat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, sa nu rusinam pe cei ce si-au pus nadejdea in noi! Trebuie sa fim noi intai ochi, ca sa putem lumina pe altii”. Dupa aceasta petrecere si desavarsire in linistea pustiei, cei doi mari prieteni au iesit de acolo ca doi luminatori. Unul – Marele Grigore – a plecat episcop in cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatal sau, ce era episcop acolo si care, fiind batran si neputincios, lupta din greu cu ereticii. Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a cait foarte de zavistia sa si l-a rugat sa se intoarca si sa ajute Biserica, ce lupta contra arienilor.
Fericitul Vasile, vazand o primejdie ca aceea a Bisericii, si mai mult cinstind trebuinta cea de obste decat viata pustniceasca, a lasat singuratatea si a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvantul si cu scrisul, curatind credinta cea dreapta de eresuri. Apoi episcopul Evsevie si-a dat sfarsitul pe bratele lui Vasile, iar dupa dansul, lucrand Sfantul Duh, Marele Vasile, chiar nevrand, a fost ridicat la scaun, fiind sfintit de multi episcopi, intre care era si batranul Grigore, tatal lui Grigore de Nazianz. Acela, desi era batran si neputincios, a poruncit ca sa-l duca in Cezareea, sa sileasca pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva prietenii sa ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.
Si dupa ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli si Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atat de milostiv era, ca in toata Cezareea si in toate partile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile. A fost foamete mare in anul 373, iar in foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie in toate partile. El a infiintat, daca ati auzit, in Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, niste spitale mari pentru calugari, pentru preoti si pentru popor. Si din averile Episcopiei tinea aceste uriase spitale, si el singur cu mana lui stergea bolnavii si-i ingrijea, si cu rugaciunea ii facea sanatosi.
Umbla din spital in spital si a pus calugari sa slujeasca, cum ingrijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo isi are originea slujirea calugarilor, de la Marele Vasile pogoara obiceiul acesta. Dar erau calugari sfinti si tamaduiau oamenii si cu rugaciunea, si cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care intre timp ajunsese imparat – si socotind ca episcopul are averi multe de a facut atatea spitale, l-a cuprins o ura mare, ca se cunosteau deja de la Atena, unde facusera studiile impreuna.
Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare rautate tine pamantul Greciei astazi”, caci l-a stiut mai inainte ca o sa ajunga imparat lepadat de credinta. Acela se facuse intai evreu, pe urma pagan si aducea jertfe la idoli, pina ce in sfarsit l-a lovit mania lui Dumnezeu. Iulian Apostatul, auzind de Vasile ca a infiintat niste spitale asa de mari si implineste o misiune asa de mare, ca are sute de manastiri de calugari si de maici si face atata binefacere si asistenta sociala, si-a zis: „Cum un om, un calugar, are atata trecere la popor si atatia bani?!”. Caci poporul ii dadea averile, cum dadeau la Sfintii Apostoli, sa faca atata bine de obste la tot poporul crestinesc. Si i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Sa vii la mine”. Marele Vasile, stiind de ce e chemat, n-a vrut sa se duca. Daca a vazut ca nu vine, Iulian ii scrise: „Daca nu vrei sa vii (el a spus ca e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, ca ma duc cu razboi impotriva persilor si am nevoie de cheltuieli de razboi”.
Iar Marele Vasile a raspuns: „Nu! Caci banii care-i am de la Episcopie sunt ai saracilor, ai vaduvelor si ai bolnavilor, nu ti-i dau pentru razboi. Poporul mi i-a dat sa fac spitale si manastiri cu ei”. Atunci Iulian a fost cuprins de o si mai mare furie si a spus: „Eu ma duc cu razboi impotriva persilor, dar cand ma intorc inapoi, pe tine si pe Grigore de Nazianz va voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost impreuna odata, la scoala, dar acum sa vedeti ca eu sunt imparat!”. Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul si stiind rautatea lui, a zis catre popor: „Iata, Iulian Apostatul trece peste o luna de zile cu razboi contra persilor pe aici, prin Cezareea, si are sa se abata pe la noi ca sa ne ceara aur”. Si a spus poporul: „Noi ii vom da ceva ca sa-l multumim, dar nu-l multumim, ca are mare ura pe crestini”. Si asa a fost.
Iulian Apostatul a pornit razboi impotriva persilor si a trecut chiar prin Cezareea, pe unde ii era drumul, si cand a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis niste soli la sfantul, sa-i trimita atatia litri de aur si atata hrana, pentru cai si pentru armata. Dar tocmai atunci era o seceta mare si o foamete in Cezareea si n-aveau crestinii nici paine. Sfantul Vasile, vazand ca el cere atata aur, a trimis soli inainte si le-a spus: „Eu as vrea sa-i trimet, numai ca n-avem; poporu-i sarac si avem atatia bolnavi si atatea manastiri si atatea biserici”. Cand solii i-au dus stirea lui Iulian, acesta s-a infuriat strasnic: „Ce-a spus, ca n-are? Las’ ca merg eu pana acolo!”. Si a venit mai aproape si a trimis alti soli, ca sa spuna sa-i trimita negresit. Atunci Sfantul Vasile a luat poporul sau si l-a intampinat, cinstindu-l dupa traditie, ca pe imparatul Bizantului, si fiindca nu avea alt dar sa-i aduca, i-a adus trei paini de orz, dintr-acelea din care manca sfantul; caci asa ceruse imparatul, sa-i duca din cele ce mananca el. Deci, primind imparatul darul, a zis slujitorilor lui sa-i rasplateasca dandu-i iarba din livada.
Sfantul vazand o necinste ca aceasta, a zis imparatului: „Noi, o, imparate, ti-am adus din cele din care insine mancam, precum ai cerut; iar imparatia ta, precum se vede, ne-ai rasplatit darul cu cele din care insuti mananci”. Auzind acestea imparatul, s-a maniat foarte si a zis sfantului: „Acum primeste darul acesta, si cand ma voi intoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot, si pe nebunul popor, cel amagit de tine, il voi robi; caci necinsteste pe zeii carora ma inchin eu, si atunci vei lua si tu rasplatirea ce ti se cuvine!”. Astfel infricosandu-l paganul imparat, s-a dus in Persia. Si s-a dus cu mare manie, iar Marele Vasile, stiindu-i furia si rautatea lui, a adunat tot poporul in biserica Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal, si a zis: „Sa facem multa rugaciune, ca imparatul, cand se va intoarce inapoi, ne pierde pe toti, pentru ca nu i-am dat aur si cele ce a cerut”.
Poporul asculta de Sfantul Vasile, ca de li s-ar fi cerut ca toti sa moara pentru Hristos, ar fi facut-o, asa de mare le era credinta. Si au facut priveghere de toata noaptea si se rugau cu totii ca sa se potoleasca furia imparatului. Iar sfantul se ruga inaintea icoanei Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, langa care era si chipul Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas, ca Sfantul Mercurie a fost ostas, ca Sfantul Dimitrie si ca Sfantul Gheorghe. Si deodata a vazut chipul Sfantului Mercurie, cel de langa Prea Curata Nascatoare de Dumnezeu, schimbandu-se si facandu-se nevazut catava vreme.
Atunci a inteles Sfantul Vasile ca Sfantul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maica a Domnului sa se razbune si sa piarda pe vrajmasul lui Dumnezeu, ca Iulian Apostatul, de cand s-a lepadat de credinta, nu-l numea pe Mantuitorul altfel decat “Fiul Mariei” si “Galileeanul”. Si, intr-adevar, s-a dus Sfantul Mercurie, si ajungand unde erau ostirile ziua in amiaza mare, s-a ridicat deasupra ostirilor lui Iulian Apostatul. Si cand a vazut Iulian ca vine Sfantul Mercurie, stralucind ca soarele, a crezut ca-i Hristos si a strigat la generalii sai :„Veniti degraba aproape de mine, puneti mana pe sabii, aparati-ma!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, imparate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, ma omoara, ma urmareste in mijlocul taberei mele, nu ma lasati!”.
Si pe cand striga ingrozit, Sfantul Mercurie l-a insulitat in gat, a tasnit sangele in sus si abia a mai putut ingaima : „Ai invins, Galileene… ” Apoi Sfantul Mercurie intr-o clipa s-a intors in biserica. Si cand a venit, poporul a incremenit: chipul s-a asezat la locul sau, iar din sulita sfantului picura sange pe peretele bisericii! Aceasta minune vazand-o poporul, Sfantul Vasile a strigat: „Acum ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste! – ca a facut izbanda Hristos, Dumnezeul nostru, impotriva vrajmasului Bisericii si al Sau”. Imparatul a fost insulitat intr-o poiana, in mijlocul ostirii sale, si pana azi acea poiana se cheama poiana Sfantului Mercurie, pentru ca acolo a fost junghiat vrajmasul adevarului si al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul. Dupa Iulian Apostatul a urmat imparatul Valens, care de asemenea se lepadase de dreapta credinta, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru si cu acesta. Caci auzind Valens de autoritatea Sfantului Vasile, de sfintenia lui, de minunile lui, a inceput sa se poarte si el cu mare ura, asuprind pe Marele Vasile, de care stia ca e crestin ortodox si tine cu Biserica.
Pe multi alti episcopi dreptcredinciosi el ii izgonise de la scaunele lor si ridicase pe arieni in locurile acelora; iar pe altii, mici la suflet si fricosi, i-a silit sa se invoiasca dupa eresul lui. Deci se mania si se tulbura vazand pe Sfantul Vasile pe scaunul sau fiind fara temere si in credinta nemiscat ca un stalp, iar pe altii sprijinindu-i si sfatuindu-i sa se departeze de eresul arienesc, ca de un lucru urat de Dumnezeu. Pana la o vreme s-a ingrijit imparatul cu dinadinsul sa aduca pe Marele Vasile la unirea cu arienii, indemnandu-l prin oamenii sai cu rugaminti, cu fagaduinte si cu ingroziri, sa faca voia lui; dar acestia nimic n-au sporit, pentru ca nu au gasit un om slab la inima, ci un om hotarat. De aceea nu stia apoi cum sa se razbune pe Sfantul Vasile si cauta sa-l starneasca, doar o zice ceva ca sa-l piarda. In vremea aceea s-a hotarat Valens sa mearga sa viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrala ortodoxa foarte frumoasa.
Si cand a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei parti arieni si o parte ortodocsi, caci dupa soborul intai ecumenic, arianismul a prins mari radacini in partile rasaritului), vazand pe imparatul si stiind ca e de credinta lor, au iesit inaintea lui si au cerut: „Sa ni se dea biserica aceasta, ca suntem multi si n-avem unde ne duce la rugaciune!”. Iar imparatul, fiind de un gand cu dansii, a zis: „A voastra sa fie biserica!”. Si au intrat arienii si au omorat pe unii crestini, iar pe ceilalti i-au izgonit si au inceput a face in biserica soborniceasca de acolo slujbele lor. Iar bietii ortodocsi s-au imprastiat ca potarnichile, fiind putini si neorganizati, cu un episcop si preoti putini, si aceia fricosi. Unde sa se duca? S-au dus la aparatorul Bisericii, la mangaietorul, la stalpul luminii, la Marele Vasile, si i-au spus: „Iata ce ne-a facut imparatul Valens: a venit si ne-a luat biserica cea mare, pe care am facut-o noi in zeci de ani, si a dat-o arienilor, de am ramas pe drumuri si n-avem nici o biserica. Si arienii se lauda ca foarte curand vor distruge biserica noastra si nu vor mai fi ortodocsi”.
Marele Vasile, care pururi isi punea viata pentru Biserica, a zis: „Fiti pe pace, ma duc la Constantinopol”. Si a plecat in calatorie pana la Constantinopol. Si cand l-a vazut imparatul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a intampinat cu aceste cuvinte: „Imparate, «cinstea imparatului judecata iubeste». Oare nu zice Duhul Sfant in psalmi asa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea imparatului intru judecata este». De ce ai facut nedreptate?”. Si a inceput sa-l mustre pe Valens. Acesta raspunse: „Ma mustri, Vasile, te-ai intors spre razvratire, vii la curte la mine, la imparatie, si ma mustri pe mine, imparat?!”. Vasile i-a raspuns: „Imparate, pentru dreptate sunt gata sa mor oricand; pentru aceasta am venit, nu ca sa traiesc”. Imparatul isi dadu seama ca nu-i gluma, vazandu-l ca-i hotarat sa moara si stiind ca mai erau cu Vasile si crestini multi de credinta ortodoxa. „Ai facut mare nedreptate, Imparate! Am scapat de un imparat pagan si a venit la conducere altul eretic. Esti arian, te-ai lasat inselat de cei rauslavitori, de cei cu credinta stramba si desarta, si ai dat Biserica noastra soborniceasca. De ce-ai dat-o?”. Si atunci imparatul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit si trimis in surghiun!”. Si a pus mana pe trestie sa iscaleasca izgonirea lui. Dar cand a pus mana pe trestie, s-a sfaramat trestia. A luat o a doua, s-a sfaramat si a doua; si a luat si a treia, s-a sfaramat si a treia. Nu putea sa iscaleasca izgonirea lui Vasile! Si atunci imparatul a cam prins frica. Iar Marele Vasile i-a spus: „Imparate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice –, fiul meu Galatie este pe moarte; daca sunt placute lui Dumnezeu dogmele credintei tale, sa faci sanatos pe fiul meu, cu rugaciunile tale!”. Sfantul raspunse: „De te vei uni, o, Imparate, cu credinta cea dreapta, si de vei darui pace bisericilor, apoi fiul tau va fi viu”.
Imparatul fagaduindu-se sa faca acestea, Marele Vasile a spus: „Ma duc sa ma rog sa se faca sanatos copilul, dar te rog, inainte de a te pedepsi Dumnezeu si pe tine sa faci dreptate, sa ma lasi sa judec eu in legatura cu biserica din Niceea”. Si imparatul, auzind ca-i va vindeca pe copil, s-a bucurat. Sfantul Vasile s-a dus la capul copilului si a facut numai semnul Sfintei Cruci, zicand: „Te vindeca pe tine Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu”. Si s-a sculat copilul sanatos si a zis: „Tata, sa nu-l urgisesti pe acest preot, pentru ca acesta-i mare sfant a lui Dumnezeu. Si cand a zis: «Te vindeca», am vazut o para de foc iesind din gura lui si s-a atins de mine”.
Atunci imparatul Valens s-a umplut de teama. „Ei, ce sa fac, Vasile, ce vrei sa fac, ca trebuie sa-i impac si pe arieni, ca daca incep un razboi, ei sunt mai multi decat voi si slabesc imparatia, si mai ma pot duce eu cu ostire puternica impotriva dusmanilor? Cum sa-i impacam?”. Sfantul Vasile a raspuns: „Lasa-ma pe mine, ca-i impac eu”. „Si cum ai sa faci?”. Sfantul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Imparate, sa ma trimiti si pe mine in surghiun, pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar da-mi mie scrisori imparatesti la mana, sa ma duc sa fac dreptate la Niceea, ca-i atata jelanie acolo si atata plangere!”. Si i-a dat imparatul scrisori, in care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are imputernicire de la noi sa mearga sa judece intre arieni si dreptcredinciosi, dupa cum va socoti el. Toata armata de acolo si toata stapanirea din partile acelea, din Niceea si Nicomidia, sa-i dea tot sprijinul!”.
Si a luat Marele Vasile scrisorile imparatului Valens si s-a dus la Niceea. Indata ce a ajuns acolo, au venit bietii crestini si l-au intrebat: „Prea Sfintite Stapane, ai facut ceva?”. „Asteptati – zise – toti in liniste”. Si le-a spus cum a randuit cu imparatul. „Ce i-ai spus imparatului?”. „Iata ce i-am spus: Imparate, eu ma duc la Niceea si adun pe toti mitropolitii arieni, si pe episcopii lor si pe ai nostri, impreuna cu episcopul pe care-l au acum, si iata ce facem. Incuiem biserica din Niceea si punem si noi, si ei sigiliu pe ea, si punem sa se pazeasca de armata biserica sigilata cu plumb, cu ceara si cu peceti. Si biserica fiind astfel incuiata, sa se roage arienii trei zile si trei nopti in fata bisericii, si daca o vor deschide cu rugaciunea lor, sa fie biserica in veac a lor. Si noi ne vom ruga o singura data noaptea – a zis Marele Vasile – si de o vom deschide noi, a noastra sa fie. Iar daca biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor sa fie”.
Si cand a venit Sfantul Vasile si le-a spus crestinilor cum a randuit, multi din ei au inceput a zice: „Dar ce-ai facut, Vasile? Au castigat tot arienii. Cum e asta: Daca, deschid ei cu rugaciunea biserica, sa fie a lor, si daca n-o deschidem noi, tot a lor sa fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfantul Vasile a zis:„Aveti credinta si nu va mahniti!”. Si avea acolo numai sase preoti si un episcop. Deci in baza ordinului imparatului, s-au inchis usile bisericii, s-au pus sigilii de plumb si au semnat sigiliul si arienii, si ai nostri. Au pus armata la usile incuiate si ferecate, caci erau trei randuri de usi. Si au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, asa ca altadata popii lui Baal, si strigau mereu in fata bisericii, facand slujbele lor, dar la capatul a trei zile si trei nopti nici un semn nu s-a facut cu biserica. Si atunci armata a spus: „La o parte! Sa vie acum Vasile cu ai lui!”.
Sfantul Vasile a inceput o priveghere de toata noaptea, s-a slujit cu cantari toata noaptea si a facut dumnezeiasca Liturghie pana dimineata, si pe urma a pornit cu putinii credinciosi, cati avea el, si cu putinii preoti, la soborniceasca biserica cea pecetluita, cantand :„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”. Si cand a ajuns in fata bisericii, Marele Vasile, imbracat in toate vesmintele, a zis catre popor: „Ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste!”. Si zicand asa, a atins usile bisericii, care erau pazite de armata si sigilate; si atingandu-le cu Sfanta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor”. Si atunci a venit un vant puternic, a rupt pecetile, care au cazut ca fulgerul, s-au deschis si s-au izbit usile de zid, si cele de la pridvor, si cele din interior. Si Sfantul Vasile a inceput a canta si a intrat cu poporul cantand: „Ridicati, boieri, portile voastre, si va ridicati portile cele vesnice, si va intra Imparatul Slavei!”, cum cantam noi la Pasti, si a facut slujba de multumire. Si atunci nenumarata multime de arieni, vazand aceasta, s-a lepadat de acel eres spurcat. Intre acestia erau foarte multi episcopi, stareti de manastiri, chiar foarte multi din cei ce conduceau eresul arienesc, si ziceau: „Adevarata credinta e unde este Vasile”.
Si cand s-a auzit aceasta la curtea imparateasca, s-a cutremurat imparatul si a zis: „Bine am facut ca nu m-am pus cu Vasile, ca putea sa ma piarda si pe mine”. Si a iscalit sa se dea biserica ortodocsilor, iar dupa aceea a slabit pana la o vreme prigoana impotriva celor dreptcredinciosi. Dupa aceasta intamplare, s-a intarit dreapta credinta. Marele Vasile avea cu el multi episcopi si mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci cand a auzit ca Sfantul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Si au inceput sa lupte cu tot mai mare sporire si au curatit Biserica de arieni in toate partile, si multi episcopi arieni s-au cait si au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmaritoare a lui Hristos a inflorit iarasi.
Iar in 373 Marele Vasile a cazut in boala, caci se zice ca de atatea osteneli era la fel de slab ca un mort pe care il dezgropi la patru zile. Si avea grija tuturor bisericilor. El randuise asa: atata sa doarma calugarul, in toate manastirile lui, incat sa nu-l apuce miezul noptii dormind. Sa doarma doua-trei ore si cand se scoala, pana in ziua sa nu mai doarma, ci pururi sa se roage si numai o data in zi sa manance paine cu legume si apa. Si o singura haina sa aiba de purtat si una de biserica; acesta era asezamantul lui. Dar el – care era in frunte – implinea toate cu atat mai mult.
Si se zice in dictionarul hagiografic ca era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a parasit doctorul si nu mai are ce face cu el. Din cauza infranarii si a marilor nevointe, a cazut in boala la 373 si a zacut patru ani, mai umbland pe picioarele lui, mai slujind, mai invatand. Si foarte mult il oboseau predicile. Caci dupa ce s-a facut episcop, atat de mult vorbea, ca predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Si nu invata poporul numai la biserica, ci si pe camp si pe drumuri. Iar poporul striga mereu sa-i vorbeasca. De aceea se numea el “Imparatul cuvintelor”. Atata dulceata avea in cuvant si atata mangaiere, ca nu-l parasea lumea nicaieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea pana cadea jos. Si zicea: „Lasati-ma, ca mor!”. Si ei ziceau: „Macar pe un scaun sa stai, macar culcat, numai sa ne vorbesti!”, atata era de indulcit poporul de cuvintele lui. Si de aceea a slabit asa de tare si a zacut 4 ani, dar inca tot vorbea, inca tot slujea, desi foarte rar.
Iar la 379, in ziua de 1 ianuarie, marele stalp al Bisericii, marele tunet al Cuvantului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii si gura cea de foc a Duhului, parintele saracilor si mangaietorul celor necajiti, indreptarea ratacitilor si daramatorul eresurilor, a inchis ochii. Dar inainte de a inchide ochii, s-a facut o minune mare. El avea un prieten, anume Iosif, evreu, care invatase cu dansul in Constantinopole si la scoala de la Atena. Si ii zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „Asculta, Vasile, suntem prieteni, dar pana aici; vreau sa mor in credinta in care m-am nascut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Sa ma crezi, Iosife, ca n-am sa mor eu si nici tu pana nu te vei renaste din apa si din Duh, ca fara acea nastere nu poti sa mergi in Imparatia cerului, si-mi pare rau de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred ca voi face una ca aceasta”. Si acest Iosif era un doctor tare iscusit. Caci daca-l chema cineva inainte de moarte, sau se afla la patul lui si punea mana pe pulsul mainii, ii spunea cu trei zile mai inainte: „Pregateste-te, ca ai sa mori!”. Ii spunea si ceasul cand va muri, caci cunostea dupa bataia inimii cat a slabit trupul aceluia.
Si asa s-a intamplat in sute de cazuri. Si Marele Vasile, cand a zacut de pe urma suferintei, in boala, s-a facut ca are nevoie de mestesug doctoricesc si a trimis pe diaconul sau: „Du-te si cheama pe Iosif, ca vreau sa ma consulte, ca-s tare bolnav!”. Si cand a venit Iosif si l-a vazut pe Marele Vasile slabit foarte, a inceput sa planga, zicand: „Astazi, Stapane, ne despartim”. „Ia vezi tu – ii zise Sfantul Vasile – cu mestesugul tau mana aceasta! Ce zici, ca tu ai experienta in aceasta?”. Si a luat mana sfantului, care era numai piele si oase, si a zis: „Vasile, prietenia noastra nu mai apuca soarele, nu va rasari soarele si vei fi dus”. Iar Sfantul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, daca maine eu voi sluji Sfanta Liturghie?”. „Maine sa mai faci Liturghie?! Daca faci Liturghie in starea in care esti, eu ma botez cu toata casa mea! Sa mor eu, daca ai sa slujesti!”. „Stiu – a zis Marele Vasile – ca ai sa mori cu adevarat pacatului si ai sa inviezi dreptatii”. Si dupa plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfantul Vasile, zicand: „Doamne, Tu, Care esti Stapanul mortii si al vietii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viata numai pentru ca a suspinat, auzi-ma si pe mine [cum ma rog suspinand] pentru sufletele acestea, ca sa vie la Tine, si-mi lungeste viata pana maine seara, ca sa aduc aceste suflete Imparatiei Tale”. Si indata s-a sculat Sfantul Vasile sanatos si s-a apucat de rugaciune, pregatindu-se pentru Sfanta Liturghie. Si a doua zi i-a spus diaconului: „Stai si pregateste toate, ca acum am sa fac Sfanta Liturghie”. Si cand a auzit Sfantul Iosif ca Sfantul Vasile face Sfanta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a imbracat Vasile?!”. „Da, hai sa-l vezi!”.
Si cand a venit in biserica si l-a auzit pe Sfantul Vasile tinand predica, si vazand poporul care asculta, a strigat: „Cu adevarat mare este Vasile, cu adevarat ma lepad de credinta mea iudaiceasca! Nu este alt Dumnezeu decat Dumnezeul pe Care-L propovaduieste Vasile!”. Si a cerut botezul; iar Sfantul Vasile, dupa Sfanta Liturghie, l-a botezat pe el, punandu-i numele Ioan, si pe sotia lui, si pe copii lor, iar dupa ce i-a crestinat, i-a impartasit cu Prea Curatele Taine si pe dansii, si pe cei vrednici. A venit apoi acasa, s-a culcat pe pat si le-a spus: „Da, acum, la ceasul al noualea, ma duc la Stapanul Hristos”. Si cand a fost ceasul al treilea dupa-amiaza (ceasul al noualea din zi), au auzit toti care erau in jurul lui cuvantul acesta: „Doamne, in mainile Tale imi dau duhul meu”. Si zicand acestea, a adormit Marele Vasile in ziua de 1 ianuarie, la anul 379, in ceasul al noualea din zi. Si atunci i-a tinut o predica acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plans toata lumea. A vorbit cu lacrimi si printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu adevarat nici acum n-ai fi murit, daca nu tu singur ai fi voit! Fiindca ai vrut tu ai murit, ca daca nu, puteai sa mai traiesti mult”. Si l-a inmormantat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliti si de arhierei, si popor fara de numar, cu tamaieri, cu rugaciuni, cu o slujba de inmormantare de mare frumusete.
Dar n-a fost acolo iubitul sau prieten Grigore. El era episcop in cetatea Nazianz, la mare departare, si s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, caci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel ca a venit mai tarziu cu cateva zile. Si cand a venit, a alcatuit cuvantul acela de la inmormantarea Marelui Vasile, de la mormantul lui, care-i foarte vestit si pe care l-a scris foarte dogmatic si foarte frumos, zicand si acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate sa lucreze fapta buna atat cat invata, totdeauna omul invata multe si lucreaza putine, dar la tine, Vasile, cuvantul a fost tunet si viata ta a fost fulger, adica mai mult ai lucrat decat ai invatat!”. Acestea le-a spus Sfantul Grigore si dupa aceea s-a dus in cetatea sa. Iar pe urma a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la batranete, din pricina pizmei unora. Si-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului si s-a dus in orasul sau, Nazianz, unde si-a facut o coliba in gradina, a asternut niste crengi de copaci, si acolo a scris cuvintele cele mari si despre alte dogme ale Bisericii. Si in coliba acea s-a sfarsit marele luminator al lumii, Grigore de Nazianz, a caruia praznuire o savarsim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet si de o minte cu Marele Vasile. Ar mai fi de spus inca multe alte minuni ale Sfantului Vasile, care de care mai frumoase, dar in cadrul Liturghiei cam atat m-am gandit sa va vorbesc, caci nu vreau sa va obosesc prea mult.
Deci intotdeauna, cand va rugati Prea Sfantului Dumnezeu, sa nu uitati sa ziceti: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Ca mare sfant si mare prieten al lui Dumnezeu Cuvantul este Marele Vasile si de mare binecuvantare si de ajutor de la Dumnezeu se va invrednici acela care cinsteste pe Sfantul Vasile cel Mare, si are icoana lui in casa, si citeste acatistul lui. Amin!

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: “Predici la Sarbatorile de peste an”, Editura Christiana 2001

Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion

În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână.
După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul  le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale… . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa.
Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus:  Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

Traducere și adaptare: Lucian Filip

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală că din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, că sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt că de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători sufla împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.
Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, că prin scurtimea lui să poată fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care să nu atace tema în miezul ei.
Aceste calităţi le are şi textul citit nouă adineauri din cărţile lui Moise, de care îşi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul: “Ia aminte de tine însuţi, că nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat.“
Noi, oamenii, păcătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru că păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevăzători întăresc cu mult înainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat. Trupul, ca să săvârşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri; minţea însă da naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseala; iar gândurile cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme.
Se întâmplă uneori că unuia dintre oamenii serioşi, mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se afla în mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a văzut cele poftite, şi-a ticluit o întâlnire ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor.
Fereşte-te, dar, că nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat, pentru că “cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvârşit desfrânare în inima sa“. Da, păcatele săvârşite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel ce păcătuieşte cu gândul, păcătuieşte tot atât de repede pe cât a şi gândit. Deci, acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: “Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat “. Dar mai bine să revenim la cuvintele cu care începe textul acesta!

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Editura Institutului Biblic, 2004

Invătătură către cei lenesi, care nu vor să lucreze cu mâinile lor, si cuvânt de laudă pentru cei ce săvârsesc tot binele

Nu voiam, fratilor, sa graiesc catre voi despre aceasta, dar ma tem de cuvantul care zice: „Sa desteptati pe cei somnorosi si sa indemnati la lucru pe cei lenesi.” Iar, daca fugiti de pamantestile osteneli, apoi, nu veti vedea bunatatea lui Dumnezeu. Caci, luptatorilor, le-a fagaduit Dumnezeu, pentru lupta lor, sanatate; iar, pentru osteneli, mantuire. Cel lenes si nelucrator, dupa cuvantul Apostolului, sa nu manance. Lucrarea pamantului este asemenea cu viata pustniceasca si cu osteneala calugarilor, de vreme ce, scuturandu-si somnul, omul merge la lucrarea pamantului si iubeste pustia, mai mult decat casa si argintii, si se impotriveste gerului, cu osteneala trupului. Drept aceea, un astfel de om isi mananca roadele ostenelilor sale, adunand trupului indulcirile cele trebuitoare. Inca, dintru acelea, hraneste si pe cei saraci si mai ales, pe Hristos Iisus Insusi, Care insutit ii inmulteste roadele semanatorului, dandu-i ploaie timpurie si tarzie. Lucratorul de pamant se va satura de paine si mainile lui se vor imbogati, fiindca isi inalta stogurile ariilor sale. Si, cel ce se lauda cu ostenelile sale, binecuvantat este de Dumnezeu. Iar lenesul, slavindu-se pe sine, blestemat este. De s-ar fi ingrijit Dumnezeu de cei lenesi, apoi, ar fi poruncit buruienilor sa faca grau si padurii sa faca tot felul de poame. Vai de voi, iubitorilor de desertaciuni, fiindca aveti toate madularele intregi si trupul sanatos si nu vreti sa lucrati. Apoi, ce fel de plata veti lua de la Dumnezeu si ce veti aduce lui Dumnezeu din ostenelile voastre? Caci lui Dumnezeu nu-i trebuie jertfa din furt, ca de furt, El se scarbeste. Pentru ca nu somnorosilor le-a fagaduit viata vesnica, nici mincinosilor, nici clevetitorilor, nici hotilor, nici jefuitorilor, ci celor ce se ostenesc, cu credinta, la toate lucrarile. Unii, adica, ostenind la roadele campului, altii pascand dobitoacele si caii si, din acestea, dand zeciuiala lui Dumnezeu, asa se mantuiesc. Iar altii, fan cosesc, granesc mieii si, din acestea, imbracand pe saraci, primesc binecuvantare de la Domnul. Iar altii calaltoresc pe mare si, facand negustorie pe pamant, aduna bogatie. Dati, dar, partea sufletului, la biserici si la saraci, si, de aici, dupa ducerea voastra, veti lua insutit plata care este pazita in ceruri. Si cei ce aveti orice fel de lucru al mainilor voastre, sa dati milostenie, ca, prin acea milostenie, sa aflati dreptate la Judecatorul Dumnezeu. Femeilor, intremati-va trupurile voastre pentru munca si intindeti-va mainile voastre la fus si sa cunoasteti ca bine este a lucra, ca nimeni, fara de osteneala, nu se va incununa. Ca, pe fiecare, dupa fapte il voi judeca, zice Domnul, si fiecare, dupa faptele sale, va lua rasplata.

Sfantul Vasilie cel Mare

Sfantul Vasile cel Mare, dascal al monahilor

„Vietuirea calugareasca este mandria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru il dovedeste intreaga ceata duhovniceasca a Cuviosilor, pustnicilor si a „marilor dascali ai lumii si ierarhi”, care toti au fost monahi. Intre ei, la loc de cinste, se afla si sfantul monah, ajuns ierarh si dascal al Bisericii, Vasile. Studiile, monografiile si cartile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu usurinta o biblioteca. Toate disciplinele teologiei gasesc in scrierile lui izvoare de apa vie. De la liturgica la dogmatica, de la studiul si talcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla in opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti. Comentand distinctia pauliana dintre „cuvantul cunostintei” si „cuvantul intelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune ca prima harisma reprezinta impartasirea nemijlocita, directa, prin contemplatie a tainelor dumnezeiesti, iar cea de-a doua reprezinta harisma exprimarii acesteia in limbaj omenesc, arareori intalnindu-se ambele harisme la aceeasi persoana.

Sfantul Vasile este unul dintre acestia, si s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu acribie a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o, desi, asa cum ii scria intr-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, „cuvantul nu poate fi in stare sa redea toata adancimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din „vederea lumii celei nezidite”, dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin „observarea stricta a Evangheliei”, cum defineste el monahismul in introducere la Regulile Mari.
Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajuta sa schitam traiectoria devenirii sale duhovnicesti, traiectorie permanent situata in modul cel mai strict cu putinta intre coordonatele vietii calugaresti. Astfel, pentru stralucitele lui calitati de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile in Cezareea, fiind inconjurat de jalnica si desarta slava omeneasca, dar, sub influenta surorii sale, Sf. Macrina isi da seama de caracterul inselator al vietuirii lumesti si ca „toate cele pamantesti sunt nimic in comparatie cu fericirea fagaduita de Evanghelie” (Epistola 2, 1), pe care se hotaraste sa o cucereasca prin vietuire monahala. Nemultumit de excesele si de devierile ascetilor eustatieni care desconsiderau casatoria si viata de familie, Sfantul Vasile porneste intr-o calatorie care poate fi considerata ca a doua sa universitate, cercetandu-i pe ascetii din Egipt si Palestina si strangand mierea si nectarul acestor oaze ale monahismului.
Reintors, se dedica cu si mai multa ravna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungand in scurta vreme sa aiba, desi tanar, experienta si intelepciunea unui batran. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, in care sintetizeaza atat regulile monahale existente si redactate inainte de el, cat si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari in continuare cateva din aspectele invataturilor sale monahale atat de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat ingereasca si mandria Bisericii.
Premisele antropologice ale vietuirii monahale
Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este in primul si in primul rand un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot intelege cuvantul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde in mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita in sine dorinta de desavarsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de insasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. In calea acestei aspiratii a chipului dumnezeiesc, s-au asezat insa pacatul stramosesc si patimile care au patruns in firea omului, instrainandu-l de Dumnezeu si de sine insusi. Boala patimilor intuneca mintea si sufletul omului, impiedicandu-l sa gaseasca drumul drept catre Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu „in trupul carnii noastre”, dupa expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita impartasire de Dumnezeu si catre implinirea scopului pentru care omul a fost creat.
A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui, ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos – Dumnezeu. „Sa ne intoarcem, asadar – scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire” (Cuvant Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobandi nepatimirea.
Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. „Am parasit viata de oras – ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati” (Epistola 2,1). In plus, „sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute” (Regulile Mari).
Simpla retragere fizica nu este insa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. „Despartirea de lume nu inseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, incat sa nu simti dorul de a trai in oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la intruniri publice,…” (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc inauntrul lor si sa lupte sistematic si constant impotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar „inceputul curatirii” (Epistola 2,2) si o conditie permanenta „pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea in singuratate, fiind pagubitor a trai in comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor” (Reguli Mari 6).
Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala isi gasesc bune temeiuri in antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este intemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza in suflet singuratatea „si totala indepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionand cu mediul inconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente in „toti cei nascuti din femeie” isi gasesc nenumarate pricini de starnire si punere in lucrare in orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu isi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora in viata calugarului. Intemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic “ antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci cand afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute in primul rand rugaciunea si viata isihasta, „deoarece contemplarea invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului”, scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1).
Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti „cu argumente absurde, cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere… si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos” (Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) „sa se indeparteze de orice grija a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.
Gasim in aceste randuieli ale Sf. Vasile, intemeiate pe insasi natura omului, samburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate in afirmatia ca a vietui duhovniceste inseamna a vietui „dupa minte”. Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita impartirilor si imprastierilor, si de aceea insingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberandu-se de intiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cat mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti in ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza intregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea inconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu in om, o are in vedere intreaga organizare a vietii intr-o manastire, asa cum e prevazuta de randuielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit in stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro – electrice ale omului.
Manastirea este, asadar, in primul si in primul rand un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atat antropologic, cat si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sf. Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Asa se explica de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos in Moldova, s-a ingrijit ca satele din preajma manastirii lui sa aiba toate preot, asa incat mirenii sa nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice in mod expres intrarea femeilor in manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: „portile la intrarea in manastirile de barbati sa fie inchise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret” (Cuvant Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta randuiala nu este o inovatie atonita sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sf. Vasile si, prin urmare, normativa, intemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia intr-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el insusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de randuieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei. Dimpotriva, dupa expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii „isi pastreaza conditiile libertatii duhovnicesti fata de patimi” si a atingerii scopului crestin de desavarsire.

Caracterul sacramental al monahismului

Acest caracter poate fi urmarit intr-un intreit registru: al consacrarii monahale, al vietii zilnice a monahului si al vietii sale propriu – zis liturgice.
Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii in viata monahului, astfel, dupa ce isi da „fagaduinta vietii ascetice „, cum numeste el aceasta consacrare (Cuvant Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El isi are propria sa persoana intr-un fel de administrare, fiind obligat „sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfanta, asa incat sa nu-si atraga condamnarea pentru ierosilie” (Ibidem). Orice pacat savarsit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocura la adresa celor sfinte, si de aceea porunceste calugarilor „sa nu se intineze cu nici una din patimile omenesti, care sunt: mania, invidia, ranchiuna, minciuna si mandria, duh nestapanit si cuvinte deplasate, indepartarea de la rugaciune si dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor si impodobirea cu imbracaminte, grija deosebita pentru fata si intalniri si discutii necuviincioase si inutile” (Ibidem).
Prin consacrarea monahala, calugarul intra in sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar „pentru a depasi limitele firii omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca” (Ibidem). Din modul in care vorbeste Sf. Vasile despre consacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au inteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. „Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu cat mai mult cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avandu-l ca martor si mijlocitor pe insusi Duhul Sfant” (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala „este de nedezlegat si vesnica” (Ibidem).
Recuperand conceptia patristica despre taina Bisericii din care iradiaza nenumarate taine ca lucrari sfintitoare si indumnezeitoare, parintele Staniloae spune ca „toate actele Bisericii au caracter de taine, caci in toate e prezent si lucreaza Duhul Sfant” (Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3. p. 11). Chiar daca catehismele, urmand unei traditii apusene, vorbesc despre un numar de taine limitat la sapte, nimic nu ne impiedica sa vedem, „impreuna cu toti Sfintii”, consacrarea monahala ca pe o taina. Expresia canonica a acestui caracter al consacrarii monahale o constituie faptul ca ea nu se repeta, precum si asemanarea parasirii cinului monahal de catre un calugar cu apostazia, caz in care dumnezeiestile canoane prevad ca singura pocainta acceptata reintoarcerea acestuia in manastire. In caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici macar de o inmormantare crestineasca.
Sfantul Vasile randuieste monahului o data introdus in cinul ingeresc, obligatia de a-si preface intreaga fiinta si viata in rugaciune. Vorbind despre numarul slujbelor pe care trebuie sa le savarseasca monahul la biserica, porunceste explicit ca „toata viata noastra sa fie timp de rugaciune” (Cuvant Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscut rugaciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor sai, fara a face insa dezvoltarile mistice si ascetice pe care le fac Parintii neptici de dupa el. In tot cazul, intreaga organizare a manastirii, asa cum am vazut, tinde sa realizeze conditiile necesare pentru ca rugaciunea mintii sa poata fi pusa in lucrare. Dar rugaciunea monahului tinde sa fie insasi rugaciunea Duhului Sfant in el.
Pentru aceasta, Sf. Vasile randuieste monahilor o puternica indaratnicie in Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se impartaseasca de patru ori pe saptamana, in afara de situatiile in care s-ar intampla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca ” daca cineva in ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la impartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit”. Aceasta practica o regasim in randuielile Sf. Teodor Studitul, precum si in practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este in buna masura datorat si dezinteresului crescand fata de dumnezeiasca Euharistie.

Caracterul bisericesc al monahismului

Acest caracter este expresia faptului ca monahii „sunt si ei membri ai cinului bisericesc”, dupa cum recunoaste in 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranta ca hotararile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprima eclesialitatea monahismului il constituie caracterul de adunare liturgica a obstii monahilor in frunte cu egumenul lor, in comuniune cu episcopul locului, care gireaza Tainele savarsite in manastire si prin care manastirea se afla in comuniune cu Biserica soborniceasca. De aceea manastirile „independente”, fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la randuielile monahale ortodoxe.
Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de impartasirea monahilor, exprima in subtext atat valoarea Sfintei euharistii in viata mistica, cat si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neincetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o intrupare in timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. Insasi obstea manastireasca, in frunte cu egumenul, este considerata ca fiind icoana Domnului, care, „adunandu-si o ceata de ucenici, le-a dat toate de obste, si de obste S-a dat pe Sine Insusi Apostolilor” (Constitutiile Ascetice 18, 2). De aceea, dupa Sf. Vasile, „staretul nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ii ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui” (Constitutiile Ascetice 22, 4).
Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau „in orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci” (Constitutiile Ascetice 19). Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina intemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila in cuvintele omenesti relative si in faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. De aceea in manastiri „ceea ce a spus superiorul este lege” (Cuvant Ascetic 3, 2). Masura impusa neascultarii de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este „mai de lauda sa moara pentru implinirea poruncii decat sa neglijeze implinirea ei din teama de moarte” (Regulile mici 317).
Egumenul este parintele obstii, si dupa cum paternitatea naturala nu inceteaza decat o data cu moartea, tot asa staretul unei manastiri isi mentine demnitatea pe viata. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot asa Sf. Vasile, prin randuielile adresate direct monahilor din viata de obste, interzice orice neoranduiala, care, in limbaj laic, s-ar numi democratie sau majoritate a voturilor.
Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul Sfant pe cei insarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului in manastire, echivaland-o cu cea a episcopului in eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul isi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramane in ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Investirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data investit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.

In loc de concluzii

In cele spuse nu am intrat in detalii. Am urmarit doar o infatisare sumara a liniilor celor mai generale dupa care se ghideaza sau ar trebui sa se ghideze orice comunitate monahala cenobitica. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox intr-o diversitate de forme in care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. De aceasta diversitate nu se tem decat cei incapabili sa auda suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Asa se explica existenta in Ortodoxie a practicii ca fiecare mare manastire sa-si redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vietii monahului in cadrul concret si specific respectivei manastiri. Asa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru manastirea Frasinei si multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterala a unui singur exercitiu ascetic, ca in catolicism. Dimpotriva, este vorba de expresii plenare si variate de racordare la acelasi duh si mod de viata monahal. Tipiconul unei manastiri reprezinta viata ortodoxa a unei comunitati manastiresti formulata in acel tipicon in care se fixeaza in scris obiceiuri deja formate dupa specificul acelei manastiri, dupa practica ei liturgica, dupa conditiile impuse de ctitor, conditiile specifice, etc.
Defaimatori ai vietii monahale au existat in toata istoria Bisericii, mai ales in Renastere si Reforma. Din cele infatisate, vedem cat de mult gresesc cei ce nu inteleg sensul duhovnicesc al randuielilor calugaresti, rastalmacindu-le intelesul si ingustandu-le reductionist, neteologic si in mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de buna seama ca de vina nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu intrupeaza in ei duhul monahal autentic, deoarece, asa cum am vazut, randuielile monahale au cele mai profunde temeiuri in insasi fiinta si constitutia omului, cum o infatiseaza Sfanta Scriptura si Sf. Parinti. Cine crede altfel, contrazice Scriptura si interpretarea ei patristica. Cine crede altfel, e strain de credinta Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.
Din aceste cateva reflectii finale pe marginea randuielilor vasiliene, vedem ca monahismul nu e nici pe departe ceea ce sustin defaimatorii lui. Nu este o adunare secreta, dizidenta in Biserica. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt niste excentrici, ci niste pacatosi care vor sa se mantuiasca in Biserica Ortodoxa a lui Hristos, pe care o considera singurul stalp si temelie a adevarului. Monahismul nu este un mod de viata impotriva firii, ci cel mai inalt mod de vietuire pe care il poate duce fiinta omeneasca pe acest pamant, intrupare a maximalismului evanghelic, taina a veacului ce va sa vina, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omenesti. Monahismul este un ideal atat de inalt, incat monahii insisi se simt neputinciosi in fata lui. Si cum s-ar putea simti altfel in fata unei vietuiri a carei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maica, de Sf. Ioan Botezatorul, de Sf. Apostoli si de alti sfinti. „Eu nu sunt monah, dar am vazut monahi”, zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Staretii pe care i-a vizitat Sf. Vasile in Egipt. Randuielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul indreptar dupa care, calauzindu-se in duh, monahii pot urmari apropierea de idealul monahal. Intruparea acestuia depinde de masura in care acestia isi iau in fiecare zi crucea si ii urmeaza lui Hristos.

Ieroschimonah Agapie Corbu

Sfântul Vasile cel Mare

Astazi, Sfanta Biserica Soborniceasca praznuieste pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stalpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum ati auzit poate azi, cantandu-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai ager la minte si cel mai sfant si mai prevazator cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice si locale care s-au tinut, in diferite vremi si locuri, au tinut seama de autoritatea canoanelor lui.
Toti l-au citit, mii de sfinti si de ierarhi au pazit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfantul Vasile a fost ochiul Bisericii si a ramas ochiul Bisericii pana la sfarsitul veacurilor.
Unde s-a nascut? In CezareeaCapadochiei. Parintii lui s-au numit Vasile si Emilia. Tatal sau era din Pont, adica de langa Marea Neagra, unde e Turcia de astazi. Era unul din zece frati. Unul a murit si noua au trait. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvantatorul de Dumnezeu, zice de familia lui ca a binecuvantat-o Dumnezeu cu Marele Vasile, macar ca nici ceilalti copii n-au ramas mult mai jos decat dansul. Toti cei patru frati si cinci fete din familia lor petreceau cu sfintenie, cu cucernicie, cu milostenie si cu o buna asezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinti a fost familia Sfantului Vasile (vezi Viata Sfantului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).
Cand s-a nascut Sfantul Vasile, era atat de mic, atat de slab, incat era gata, gata sa moara. Iar maica lui, Emilia, femeie buna si credincioasa si sfanta, s-a aruncat cu fata la icoana Mantuitorului si a zis: „Doamne, daruieste-mi copilul acesta, ca Ti-l dau Tie spre slujba”. Si plangand si luandu-l in brate si rugandu-se, indata copilul s-a intremat si datorita numai rugaciunilor din adancul inimii ale mamei sale a supravietuit acest copil, care a fost la urma un atat de mare vas al alegerii si stalp al Bisericii lui Hristos. Cum am zis, ei au fost patru baieti si cinci fete. Si baietii au fost acestia: Sfantul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare si a fost si el Ierarh, iar Sfantul Vasile a fost dupa dansul. Dupa ei au fost Sfantul Naveratie, mare pustnic facator de minuni in pustia Sinaiului, si Sfantul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinti si un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfanta Macrina, mai mare si decat Sfantul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la cresterea tuturor copiilor si ea i-a invatat pe toti, din fasa, dreapta credinta.
Deci mare merit il are in familia sfantului Sfanta Macrina, sora Sfantului Vasile, cuvioasa si sfanta, ce a fost stareta a unei mari manastiri de calugarite de atunci; si ea s-a sfintit, dupa cum arata Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Si a mai avut Sfanta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au casatorit, dar au trait cu totul o viata crestineasca si sfanta. La cele dintai invataturi, Marele Vasile a avut dascal si povatuitor chiar pe tatal sau, ce era intr-acea vreme ca un dascal al invataturilor si al faptelor bune pentru intregul Pont. Acesta i-a dat nu numai invatatura inconjuratoare, ci si toata buna credinta, facandu-se astfel incepator al desavarsirii la care avea sa ajunga mai apoi fiul sau.
Iar cand a sosit vremea de scoala, l-a dat la scoala in Cezareea Capadochiei, caci acesta era un oras de cultura, cu scoli multe. Aici, primind tot felul de invatatura – fiind iubitor de osteneala ca si albina care, din tot felul de flori, isi culege cele trebuincioase –, in putina vreme s-a facut slavit si vestit celor mai mari ai cetatii si la tot poporul, covarsind pe multi cu buna sa stiinta si chiar asemanandu-se cu unii din cei mai invatati dascali. Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii in Constantinopole, in capitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat si a avut invatatori pe unii din marii retori si filozofi ai vremii, de la care in scurta vreme a adunat, prin ascutimea mintii sale, cele mai inalte invataturi, cu care si-a impodobit sufletul sau.
De la Constantinopol, terminand scoala, Vasile s-a dus la Atena, in capitala Greciei de astazi, unde s-a intalnit cu prea iubitul sau prieten, Grigore de Nazianz, Sfantul Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu. Si mare prietenie duhovniceasca a crescut intre dansii, incat erau o minte, un suflet si un gand inaintea lui Dumnezeu. Ei cunosteau la Atena numai doua drumuri: unul care mergea la scoala si unul care ducea la biserica. Lumea era moarta pentru ei, nu vedeau ca sunt in lume. Aveau in minte pe Hristos, Scoala si Biserica. Asa au petrecut ei acolo opt ani de zile.
Tot la Atena, Vasile a aflat si pe Iulian Paravatul, care mai pe urma a fost imparat, mare vrajmas si muncitor al crestinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preainteleptul Eubul, care i-a fost dascal si pe care mai apoi l-a adus la cunostinta lui Dumnezeu. De acesta fiind intrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul raspuns: „Firea filosofiei este pomenirea mortii”, aratand prin aceasta ca cea mai inalta filozofie si intelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereste de rau si se sarguieste spre fapta buna.
Dupa aceea, Vasile si Eubul s-au intors la Cezareea si au infiintat o scoala de retorica, adica de elocventa, de buna vorbire. Dar pentru ca aceasta ii cerea grija multa si raspandire de la rugaciune, mai cu seama dupa sfatul Sfantului Grigore de Nazianz si al surorii sale Macrina, prea inteleapta fecioara, a parasit scoala aceea inalta si, la anul 357, a intreprins o calatorie care a durat un an, in Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, in partile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, in pustia Iudeii, pe unde vietuiau parinti mari cu fapta buna, si in toate partile unde a auzit ca sunt barbati sfinti si pustnici vestiti si mari sihastri. Si s-a straduit in rastimpul acestei calatorii sa afle de la cei mai iscusiti pustnici mestesugul vietii pustnicesti si lepadarea de sine si cele mai inalte virtuti; sa vada din cele ce traiau – nu doar ca vorbeau – facliile lui Hristos raspandite in toate pustiile.
Cand au ajuns la Ierusalim, Vasile si Eubul s-au inchinat lui Dumnezeu cu credinta si cu dragoste, inconjurand toate sfintele locuri. Apoi s-au aratat episcopului cetatii, Maxim, si s-au rugat sa-i boteze in Iordan, caci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile avand la acea data aproape 29 de ani. Episcopul, vazandu-i plini de credinta, le-a implinit dorirea, dupa care intorcandu-se in sfanta cetate, au petrecut intr-insa aproape un an. Dupa aceasta, intorcandu-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, si acolo a talcuit cuvintele Pildelor lui Solomon.
Cand s-a intors din aceasta calatorie, in Cezareea Capadochiei pastorea episcopul Leontie, care auzind de fapta buna si de intelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era in Biserica si aceasta treapta de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se ingrijea de ingroparea celor ce mureau. Trebuia sa spuna un cuvant la groapa, sa aseze slujba inmormantarii, sa faca pomenire celor adormiti la soroacele cuvenite. Deci se ingrijea mai ales de slujba inmormantarii. Dupa Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, randuindu-l a fi povatuitor monahilor.
Dupa Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfantul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns, si a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, barbat imbunatatit, dar neiscusit in Sfintele Scripturi si in cele carturaresti, pentru a putea face fata luptelor mari pe care Biserica le dadea cu ereticii in acea vreme. Acesta stiind pe Vasile foarte cinstit si laudat de toti pentru intelepciunea si viata lui sfanta, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a inceput a i se arata rauvoitor. Care lucru intelegandu-l Sfantul Vasile, nevrand sa fie pricinuitor de zavistie, s-a dus in pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori si pe prietenul sau, pe Sfantul Grigore de Nazianz, si unde, adunand cu dansul multime de monahi, a facut randuiala de viata monahiceasca – fiind luminat de Duhul Sfant – si petrecea viata ingereasca pe pamant.
Acolo a scris si vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; si purta o haina rupta cu sute de petice, cum arata Sfantul Nicodim Aghioritul, cand ii scrie varului sau, episcopul Ieroteu Naziul, zicand: „Prea Sfintite, sa nu-ti faci haine de matase. Adu-ti aminte de peticele Marelui Vasile, caci si acela a fost episcop, de cojocul Sfantului Serapion. Adu-ti aminte ca aici, in Sfantul Munte, avem mitropoliti care au venit cu traista in spate si nepieptanati si numai cu Hristos in minte; si umbla incaltati cu opinci”. Sfantul Vasile a fost primul – si ca preot, si ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arata ca episcopul nu trebuie sa umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, insusi alergand descult, si mai mult cu capul gol facandu-si rugaciunile.
Tot acolo a scris si Asezamintele calugaresti. Deci, conducand marele Vasile obstea aceea in pustia Pontului, le ajuta la o viata ca aceea si fericita Emilia, maica sa, petrecand nu departe de dansii, de cea parte de rau, in sat, ingrijindu-se de hrana lor; apoi ramanand vaduva, toata sarguinta o avea ca sa placa lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o suta de femei si fecioare, si le conducea Sfanta Macrina si mama ei, Emilia. Sfantul Vasile avand multa grija cu manastirea de calugari, aflata peste rau, a stat acolo patru ani – timp in care a intemeiat-o cu desavarsite randuieli –, dupa care, incredintand conducerea ei fratelui sau Petru, mai tarziu episcop al Sevastiei, el a plecat in pustie, impreuna cu iubitul sau prieten Grigore de Nazianz.
Vreme de cativa ani au vietuit ei in coliba pe care si-au facut-o in pustie, studiind adanc Sfanta Scriptura si petrecand numai in rugaciune si-n meditatie si-n gandiri duhovnicesti. Si cand au plecat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, sa nu rusinam pe cei ce si-au pus nadejdea in noi! Trebuie sa fim noi intai ochi, ca sa putem lumina pe altii”. Dupa aceasta petrecere si desavarsire in linistea pustiei, cei doi mari prieteni au iesit de acolo ca doi luminatori. Unul – Marele Grigore – a plecat episcop in cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatal sau, ce era episcop acolo si care, fiind batran si neputincios, lupta din greu cu ereticii. Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a cait foarte de zavistia sa si l-a rugat sa se intoarca si sa ajute Biserica, ce lupta contra arienilor.
Fericitul Vasile, vazand o primejdie ca aceea a Bisericii, si mai mult cinstind trebuinta cea de obste decat viata pustniceasca, a lasat singuratatea si a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvantul si cu scrisul, curatind credinta cea dreapta de eresuri. Apoi episcopul Evsevie si-a dat sfarsitul pe bratele lui Vasile, iar dupa dansul, lucrand Sfantul Duh, Marele Vasile, chiar nevrand, a fost ridicat la scaun, fiind sfintit de multi episcopi, intre care era si batranul Grigore, tatal lui Grigore de Nazianz. Acela, desi era batran si neputincios, a poruncit ca sa-l duca in Cezareea, sa sileasca pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva prietenii sa ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.
Si dupa ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli si Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atat de milostiv era, ca in toata Cezareea si in toate partile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile. A fost foamete mare in anul 373, iar in foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie in toate partile. El a infiintat, daca ati auzit, in Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, niste spitale mari pentru calugari, pentru preoti si pentru popor. Si din averile Episcopiei tinea aceste uriase spitale, si el singur cu mana lui stergea bolnavii si-i ingrijea, si cu rugaciunea ii facea sanatosi.
Umbla din spital in spital si a pus calugari sa slujeasca, cum ingrijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo isi are originea slujirea calugarilor, de la Marele Vasile pogoara obiceiul acesta. Dar erau calugari sfinti si tamaduiau oamenii si cu rugaciunea, si cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care intre timp ajunsese imparat – si socotind ca episcopul are averi multe de a facut atatea spitale, l-a cuprins o ura mare, ca se cunosteau deja de la Atena, unde facusera studiile impreuna.
Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare rautate tine pamantul Greciei astazi”, caci l-a stiut mai inainte ca o sa ajunga imparat lepadat de credinta. Acela se facuse intai evreu, pe urma pagan si aducea jertfe la idoli, pina ce in sfarsit l-a lovit mania lui Dumnezeu. Iulian Apostatul, auzind de Vasile ca a infiintat niste spitale asa de mari si implineste o misiune asa de mare, ca are sute de manastiri de calugari si de maici si face atata binefacere si asistenta sociala, si-a zis: „Cum un om, un calugar, are atata trecere la popor si atatia bani?!”. Caci poporul ii dadea averile, cum dadeau la Sfintii Apostoli, sa faca atata bine de obste la tot poporul crestinesc. Si i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Sa vii la mine”. Marele Vasile, stiind de ce e chemat, n-a vrut sa se duca. Daca a vazut ca nu vine, Iulian ii scrise: „Daca nu vrei sa vii (el a spus ca e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, ca ma duc cu razboi impotriva persilor si am nevoie de cheltuieli de razboi”.
Iar Marele Vasile a raspuns: „Nu! Caci banii care-i am de la Episcopie sunt ai saracilor, ai vaduvelor si ai bolnavilor, nu ti-i dau pentru razboi. Poporul mi i-a dat sa fac spitale si manastiri cu ei”. Atunci Iulian a fost cuprins de o si mai mare furie si a spus: „Eu ma duc cu razboi impotriva persilor, dar cand ma intorc inapoi, pe tine si pe Grigore de Nazianz va voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost impreuna odata, la scoala, dar acum sa vedeti ca eu sunt imparat!”. Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul si stiind rautatea lui, a zis catre popor: „Iata, Iulian Apostatul trece peste o luna de zile cu razboi contra persilor pe aici, prin Cezareea, si are sa se abata pe la noi ca sa ne ceara aur”. Si a spus poporul: „Noi ii vom da ceva ca sa-l multumim, dar nu-l multumim, ca are mare ura pe crestini”. Si asa a fost.
Iulian Apostatul a pornit razboi impotriva persilor si a trecut chiar prin Cezareea, pe unde ii era drumul, si cand a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis niste soli la sfantul, sa-i trimita atatia litri de aur si atata hrana, pentru cai si pentru armata. Dar tocmai atunci era o seceta mare si o foamete in Cezareea si n-aveau crestinii nici paine. Sfantul Vasile, vazand ca el cere atata aur, a trimis soli inainte si le-a spus: „Eu as vrea sa-i trimet, numai ca n-avem; poporu-i sarac si avem atatia bolnavi si atatea manastiri si atatea biserici”. Cand solii i-au dus stirea lui Iulian, acesta s-a infuriat strasnic: „Ce-a spus, ca n-are? Las’ ca merg eu pana acolo!”. Si a venit mai aproape si a trimis alti soli, ca sa spuna sa-i trimita negresit. Atunci Sfantul Vasile a luat poporul sau si l-a intampinat, cinstindu-l dupa traditie, ca pe imparatul Bizantului, si fiindca nu avea alt dar sa-i aduca, i-a adus trei paini de orz, dintr-acelea din care manca sfantul; caci asa ceruse imparatul, sa-i duca din cele ce mananca el. Deci, primind imparatul darul, a zis slujitorilor lui sa-i rasplateasca dandu-i iarba din livada.
Sfantul vazand o necinste ca aceasta, a zis imparatului: „Noi, o, imparate, ti-am adus din cele din care insine mancam, precum ai cerut; iar imparatia ta, precum se vede, ne-ai rasplatit darul cu cele din care insuti mananci”. Auzind acestea imparatul, s-a maniat foarte si a zis sfantului: „Acum primeste darul acesta, si cand ma voi intoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot, si pe nebunul popor, cel amagit de tine, il voi robi; caci necinsteste pe zeii carora ma inchin eu, si atunci vei lua si tu rasplatirea ce ti se cuvine!”. Astfel infricosandu-l paganul imparat, s-a dus in Persia. Si s-a dus cu mare manie, iar Marele Vasile, stiindu-i furia si rautatea lui, a adunat tot poporul in biserica Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal, si a zis: „Sa facem multa rugaciune, ca imparatul, cand se va intoarce inapoi, ne pierde pe toti, pentru ca nu i-am dat aur si cele ce a cerut”.
Poporul asculta de Sfantul Vasile, ca de li s-ar fi cerut ca toti sa moara pentru Hristos, ar fi facut-o, asa de mare le era credinta. Si au facut priveghere de toata noaptea si se rugau cu totii ca sa se potoleasca furia imparatului. Iar sfantul se ruga inaintea icoanei Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, langa care era si chipul Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas, ca Sfantul Mercurie a fost ostas, ca Sfantul Dimitrie si ca Sfantul Gheorghe. Si deodata a vazut chipul Sfantului Mercurie, cel de langa Prea Curata Nascatoare de Dumnezeu, schimbandu-se si facandu-se nevazut catava vreme.
Atunci a inteles Sfantul Vasile ca Sfantul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maica a Domnului sa se razbune si sa piarda pe vrajmasul lui Dumnezeu, ca Iulian Apostatul, de cand s-a lepadat de credinta, nu-l numea pe Mantuitorul altfel decat “Fiul Mariei” si “Galileeanul”. Si, intr-adevar, s-a dus Sfantul Mercurie, si ajungand unde erau ostirile ziua in amiaza mare, s-a ridicat deasupra ostirilor lui Iulian Apostatul. Si cand a vazut Iulian ca vine Sfantul Mercurie, stralucind ca soarele, a crezut ca-i Hristos si a strigat la generalii sai :„Veniti degraba aproape de mine, puneti mana pe sabii, aparati-ma!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, imparate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, ma omoara, ma urmareste in mijlocul taberei mele, nu ma lasati!”.
Si pe cand striga ingrozit, Sfantul Mercurie l-a insulitat in gat, a tasnit sangele in sus si abia a mai putut ingaima : „Ai invins, Galileene… ” Apoi Sfantul Mercurie intr-o clipa s-a intors in biserica. Si cand a venit, poporul a incremenit: chipul s-a asezat la locul sau, iar din sulita sfantului picura sange pe peretele bisericii! Aceasta minune vazand-o poporul, Sfantul Vasile a strigat: „Acum ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste! – ca a facut izbanda Hristos, Dumnezeul nostru, impotriva vrajmasului Bisericii si al Sau”. Imparatul a fost insulitat intr-o poiana, in mijlocul ostirii sale, si pana azi acea poiana se cheama poiana Sfantului Mercurie, pentru ca acolo a fost junghiat vrajmasul adevarului si al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul. Dupa Iulian Apostatul a urmat imparatul Valens, care de asemenea se lepadase de dreapta credinta, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru si cu acesta. Caci auzind Valens de autoritatea Sfantului Vasile, de sfintenia lui, de minunile lui, a inceput sa se poarte si el cu mare ura, asuprind pe Marele Vasile, de care stia ca e crestin ortodox si tine cu Biserica.
Pe multi alti episcopi dreptcredinciosi el ii izgonise de la scaunele lor si ridicase pe arieni in locurile acelora; iar pe altii, mici la suflet si fricosi, i-a silit sa se invoiasca dupa eresul lui. Deci se mania si se tulbura vazand pe Sfantul Vasile pe scaunul sau fiind fara temere si in credinta nemiscat ca un stalp, iar pe altii sprijinindu-i si sfatuindu-i sa se departeze de eresul arienesc, ca de un lucru urat de Dumnezeu. Pana la o vreme s-a ingrijit imparatul cu dinadinsul sa aduca pe Marele Vasile la unirea cu arienii, indemnandu-l prin oamenii sai cu rugaminti, cu fagaduinte si cu ingroziri, sa faca voia lui; dar acestia nimic n-au sporit, pentru ca nu au gasit un om slab la inima, ci un om hotarat. De aceea nu stia apoi cum sa se razbune pe Sfantul Vasile si cauta sa-l starneasca, doar o zice ceva ca sa-l piarda. In vremea aceea s-a hotarat Valens sa mearga sa viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrala ortodoxa foarte frumoasa.
Si cand a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei parti arieni si o parte ortodocsi, caci dupa soborul intai ecumenic, arianismul a prins mari radacini in partile rasaritului), vazand pe imparatul si stiind ca e de credinta lor, au iesit inaintea lui si au cerut: „Sa ni se dea biserica aceasta, ca suntem multi si n-avem unde ne duce la rugaciune!”. Iar imparatul, fiind de un gand cu dansii, a zis: „A voastra sa fie biserica!”. Si au intrat arienii si au omorat pe unii crestini, iar pe ceilalti i-au izgonit si au inceput a face in biserica soborniceasca de acolo slujbele lor. Iar bietii ortodocsi s-au imprastiat ca potarnichile, fiind putini si neorganizati, cu un episcop si preoti putini, si aceia fricosi. Unde sa se duca? S-au dus la aparatorul Bisericii, la mangaietorul, la stalpul luminii, la Marele Vasile, si i-au spus: „Iata ce ne-a facut imparatul Valens: a venit si ne-a luat biserica cea mare, pe care am facut-o noi in zeci de ani, si a dat-o arienilor, de am ramas pe drumuri si n-avem nici o biserica. Si arienii se lauda ca foarte curand vor distruge biserica noastra si nu vor mai fi ortodocsi”.
Marele Vasile, care pururi isi punea viata pentru Biserica, a zis: „Fiti pe pace, ma duc la Constantinopol”. Si a plecat in calatorie pana la Constantinopol. Si cand l-a vazut imparatul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a intampinat cu aceste cuvinte: „Imparate, «cinstea imparatului judecata iubeste». Oare nu zice Duhul Sfant in psalmi asa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea imparatului intru judecata este». De ce ai facut nedreptate?”. Si a inceput sa-l mustre pe Valens. Acesta raspunse: „Ma mustri, Vasile, te-ai intors spre razvratire, vii la curte la mine, la imparatie, si ma mustri pe mine, imparat?!”. Vasile i-a raspuns: „Imparate, pentru dreptate sunt gata sa mor oricand; pentru aceasta am venit, nu ca sa traiesc”. Imparatul isi dadu seama ca nu-i gluma, vazandu-l ca-i hotarat sa moara si stiind ca mai erau cu Vasile si crestini multi de credinta ortodoxa. „Ai facut mare nedreptate, Imparate! Am scapat de un imparat pagan si a venit la conducere altul eretic. Esti arian, te-ai lasat inselat de cei rauslavitori, de cei cu credinta stramba si desarta, si ai dat Biserica noastra soborniceasca. De ce-ai dat-o?”. Si atunci imparatul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit si trimis in surghiun!”. Si a pus mana pe trestie sa iscaleasca izgonirea lui. Dar cand a pus mana pe trestie, s-a sfaramat trestia. A luat o a doua, s-a sfaramat si a doua; si a luat si a treia, s-a sfaramat si a treia. Nu putea sa iscaleasca izgonirea lui Vasile! Si atunci imparatul a cam prins frica. Iar Marele Vasile i-a spus: „Imparate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice –, fiul meu Galatie este pe moarte; daca sunt placute lui Dumnezeu dogmele credintei tale, sa faci sanatos pe fiul meu, cu rugaciunile tale!”. Sfantul raspunse: „De te vei uni, o, Imparate, cu credinta cea dreapta, si de vei darui pace bisericilor, apoi fiul tau va fi viu”.
Imparatul fagaduindu-se sa faca acestea, Marele Vasile a spus: „Ma duc sa ma rog sa se faca sanatos copilul, dar te rog, inainte de a te pedepsi Dumnezeu si pe tine sa faci dreptate, sa ma lasi sa judec eu in legatura cu biserica din Niceea”. Si imparatul, auzind ca-i va vindeca pe copil, s-a bucurat. Sfantul Vasile s-a dus la capul copilului si a facut numai semnul Sfintei Cruci, zicand: „Te vindeca pe tine Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu”. Si s-a sculat copilul sanatos si a zis: „Tata, sa nu-l urgisesti pe acest preot, pentru ca acesta-i mare sfant a lui Dumnezeu. Si cand a zis: «Te vindeca», am vazut o para de foc iesind din gura lui si s-a atins de mine”.
Atunci imparatul Valens s-a umplut de teama. „Ei, ce sa fac, Vasile, ce vrei sa fac, ca trebuie sa-i impac si pe arieni, ca daca incep un razboi, ei sunt mai multi decat voi si slabesc imparatia, si mai ma pot duce eu cu ostire puternica impotriva dusmanilor? Cum sa-i impacam?”. Sfantul Vasile a raspuns: „Lasa-ma pe mine, ca-i impac eu”. „Si cum ai sa faci?”. Sfantul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Imparate, sa ma trimiti si pe mine in surghiun, pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar da-mi mie scrisori imparatesti la mana, sa ma duc sa fac dreptate la Niceea, ca-i atata jelanie acolo si atata plangere!”. Si i-a dat imparatul scrisori, in care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are imputernicire de la noi sa mearga sa judece intre arieni si dreptcredinciosi, dupa cum va socoti el. Toata armata de acolo si toata stapanirea din partile acelea, din Niceea si Nicomidia, sa-i dea tot sprijinul!”.
Si a luat Marele Vasile scrisorile imparatului Valens si s-a dus la Niceea. Indata ce a ajuns acolo, au venit bietii crestini si l-au intrebat: „Prea Sfintite Stapane, ai facut ceva?”. „Asteptati – zise – toti in liniste”. Si le-a spus cum a randuit cu imparatul. „Ce i-ai spus imparatului?”. „Iata ce i-am spus: Imparate, eu ma duc la Niceea si adun pe toti mitropolitii arieni, si pe episcopii lor si pe ai nostri, impreuna cu episcopul pe care-l au acum, si iata ce facem. Incuiem biserica din Niceea si punem si noi, si ei sigiliu pe ea, si punem sa se pazeasca de armata biserica sigilata cu plumb, cu ceara si cu peceti. Si biserica fiind astfel incuiata, sa se roage arienii trei zile si trei nopti in fata bisericii, si daca o vor deschide cu rugaciunea lor, sa fie biserica in veac a lor. Si noi ne vom ruga o singura data noaptea – a zis Marele Vasile – si de o vom deschide noi, a noastra sa fie. Iar daca biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor sa fie”.
Si cand a venit Sfantul Vasile si le-a spus crestinilor cum a randuit, multi din ei au inceput a zice: „Dar ce-ai facut, Vasile? Au castigat tot arienii. Cum e asta: Daca, deschid ei cu rugaciunea biserica, sa fie a lor, si daca n-o deschidem noi, tot a lor sa fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfantul Vasile a zis:„Aveti credinta si nu va mahniti!”. Si avea acolo numai sase preoti si un episcop. Deci in baza ordinului imparatului, s-au inchis usile bisericii, s-au pus sigilii de plumb si au semnat sigiliul si arienii, si ai nostri. Au pus armata la usile incuiate si ferecate, caci erau trei randuri de usi. Si au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, asa ca altadata popii lui Baal, si strigau mereu in fata bisericii, facand slujbele lor, dar la capatul a trei zile si trei nopti nici un semn nu s-a facut cu biserica. Si atunci armata a spus: „La o parte! Sa vie acum Vasile cu ai lui!”.
Sfantul Vasile a inceput o priveghere de toata noaptea, s-a slujit cu cantari toata noaptea si a facut dumnezeiasca Liturghie pana dimineata, si pe urma a pornit cu putinii credinciosi, cati avea el, si cu putinii preoti, la soborniceasca biserica cea pecetluita, cantand :„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”. Si cand a ajuns in fata bisericii, Marele Vasile, imbracat in toate vesmintele, a zis catre popor: „Ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste!”. Si zicand asa, a atins usile bisericii, care erau pazite de armata si sigilate; si atingandu-le cu Sfanta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor”. Si atunci a venit un vant puternic, a rupt pecetile, care au cazut ca fulgerul, s-au deschis si s-au izbit usile de zid, si cele de la pridvor, si cele din interior. Si Sfantul Vasile a inceput a canta si a intrat cu poporul cantand: „Ridicati, boieri, portile voastre, si va ridicati portile cele vesnice, si va intra Imparatul Slavei!”, cum cantam noi la Pasti, si a facut slujba de multumire. Si atunci nenumarata multime de arieni, vazand aceasta, s-a lepadat de acel eres spurcat. Intre acestia erau foarte multi episcopi, stareti de manastiri, chiar foarte multi din cei ce conduceau eresul arienesc, si ziceau: „Adevarata credinta e unde este Vasile”.
Si cand s-a auzit aceasta la curtea imparateasca, s-a cutremurat imparatul si a zis: „Bine am facut ca nu m-am pus cu Vasile, ca putea sa ma piarda si pe mine”. Si a iscalit sa se dea biserica ortodocsilor, iar dupa aceea a slabit pana la o vreme prigoana impotriva celor dreptcredinciosi. Dupa aceasta intamplare, s-a intarit dreapta credinta. Marele Vasile avea cu el multi episcopi si mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci cand a auzit ca Sfantul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Si au inceput sa lupte cu tot mai mare sporire si au curatit Biserica de arieni in toate partile, si multi episcopi arieni s-au cait si au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmaritoare a lui Hristos a inflorit iarasi.
Iar in 373 Marele Vasile a cazut in boala, caci se zice ca de atatea osteneli era la fel de slab ca un mort pe care il dezgropi la patru zile. Si avea grija tuturor bisericilor. El randuise asa: atata sa doarma calugarul, in toate manastirile lui, incat sa nu-l apuce miezul noptii dormind. Sa doarma doua-trei ore si cand se scoala, pana in ziua sa nu mai doarma, ci pururi sa se roage si numai o data in zi sa manance paine cu legume si apa. Si o singura haina sa aiba de purtat si una de biserica; acesta era asezamantul lui. Dar el – care era in frunte – implinea toate cu atat mai mult.
Si se zice in dictionarul hagiografic ca era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a parasit doctorul si nu mai are ce face cu el. Din cauza infranarii si a marilor nevointe, a cazut in boala la 373 si a zacut patru ani, mai umbland pe picioarele lui, mai slujind, mai invatand. Si foarte mult il oboseau predicile. Caci dupa ce s-a facut episcop, atat de mult vorbea, ca predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Si nu invata poporul numai la biserica, ci si pe camp si pe drumuri. Iar poporul striga mereu sa-i vorbeasca. De aceea se numea el “Imparatul cuvintelor”. Atata dulceata avea in cuvant si atata mangaiere, ca nu-l parasea lumea nicaieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea pana cadea jos. Si zicea: „Lasati-ma, ca mor!”. Si ei ziceau: „Macar pe un scaun sa stai, macar culcat, numai sa ne vorbesti!”, atata era de indulcit poporul de cuvintele lui. Si de aceea a slabit asa de tare si a zacut 4 ani, dar inca tot vorbea, inca tot slujea, desi foarte rar.
Iar la 379, in ziua de 1 ianuarie, marele stalp al Bisericii, marele tunet al Cuvantului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii si gura cea de foc a Duhului, parintele saracilor si mangaietorul celor necajiti, indreptarea ratacitilor si daramatorul eresurilor, a inchis ochii. Dar inainte de a inchide ochii, s-a facut o minune mare. El avea un prieten, anume Iosif, evreu, care invatase cu dansul in Constantinopole si la scoala de la Atena. Si ii zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „Asculta, Vasile, suntem prieteni, dar pana aici; vreau sa mor in credinta in care m-am nascut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Sa ma crezi, Iosife, ca n-am sa mor eu si nici tu pana nu te vei renaste din apa si din Duh, ca fara acea nastere nu poti sa mergi in Imparatia cerului, si-mi pare rau de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred ca voi face una ca aceasta”. Si acest Iosif era un doctor tare iscusit. Caci daca-l chema cineva inainte de moarte, sau se afla la patul lui si punea mana pe pulsul mainii, ii spunea cu trei zile mai inainte: „Pregateste-te, ca ai sa mori!”. Ii spunea si ceasul cand va muri, caci cunostea dupa bataia inimii cat a slabit trupul aceluia.
Si asa s-a intamplat in sute de cazuri. Si Marele Vasile, cand a zacut de pe urma suferintei, in boala, s-a facut ca are nevoie de mestesug doctoricesc si a trimis pe diaconul sau: „Du-te si cheama pe Iosif, ca vreau sa ma consulte, ca-s tare bolnav!”. Si cand a venit Iosif si l-a vazut pe Marele Vasile slabit foarte, a inceput sa planga, zicand: „Astazi, Stapane, ne despartim”. „Ia vezi tu – ii zise Sfantul Vasile – cu mestesugul tau mana aceasta! Ce zici, ca tu ai experienta in aceasta?”. Si a luat mana sfantului, care era numai piele si oase, si a zis: „Vasile, prietenia noastra nu mai apuca soarele, nu va rasari soarele si vei fi dus”. Iar Sfantul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, daca maine eu voi sluji Sfanta Liturghie?”. „Maine sa mai faci Liturghie?! Daca faci Liturghie in starea in care esti, eu ma botez cu toata casa mea! Sa mor eu, daca ai sa slujesti!”. „Stiu – a zis Marele Vasile – ca ai sa mori cu adevarat pacatului si ai sa inviezi dreptatii”. Si dupa plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfantul Vasile, zicand: „Doamne, Tu, Care esti Stapanul mortii si al vietii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viata numai pentru ca a suspinat, auzi-ma si pe mine [cum ma rog suspinand] pentru sufletele acestea, ca sa vie la Tine, si-mi lungeste viata pana maine seara, ca sa aduc aceste suflete Imparatiei Tale”. Si indata s-a sculat Sfantul Vasile sanatos si s-a apucat de rugaciune, pregatindu-se pentru Sfanta Liturghie. Si a doua zi i-a spus diaconului: „Stai si pregateste toate, ca acum am sa fac Sfanta Liturghie”. Si cand a auzit Sfantul Iosif ca Sfantul Vasile face Sfanta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a imbracat Vasile?!”. „Da, hai sa-l vezi!”.
Si cand a venit in biserica si l-a auzit pe Sfantul Vasile tinand predica, si vazand poporul care asculta, a strigat: „Cu adevarat mare este Vasile, cu adevarat ma lepad de credinta mea iudaiceasca! Nu este alt Dumnezeu decat Dumnezeul pe Care-L propovaduieste Vasile!”. Si a cerut botezul; iar Sfantul Vasile, dupa Sfanta Liturghie, l-a botezat pe el, punandu-i numele Ioan, si pe sotia lui, si pe copii lor, iar dupa ce i-a crestinat, i-a impartasit cu Prea Curatele Taine si pe dansii, si pe cei vrednici. A venit apoi acasa, s-a culcat pe pat si le-a spus: „Da, acum, la ceasul al noualea, ma duc la Stapanul Hristos”. Si cand a fost ceasul al treilea dupa-amiaza (ceasul al noualea din zi), au auzit toti care erau in jurul lui cuvantul acesta: „Doamne, in mainile Tale imi dau duhul meu”. Si zicand acestea, a adormit Marele Vasile in ziua de 1 ianuarie, la anul 379, in ceasul al noualea din zi. Si atunci i-a tinut o predica acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plans toata lumea. A vorbit cu lacrimi si printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu adevarat nici acum n-ai fi murit, daca nu tu singur ai fi voit! Fiindca ai vrut tu ai murit, ca daca nu, puteai sa mai traiesti mult”. Si l-a inmormantat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliti si de arhierei, si popor fara de numar, cu tamaieri, cu rugaciuni, cu o slujba de inmormantare de mare frumusete.
Dar n-a fost acolo iubitul sau prieten Grigore. El era episcop in cetatea Nazianz, la mare departare, si s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, caci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel ca a venit mai tarziu cu cateva zile. Si cand a venit, a alcatuit cuvantul acela de la inmormantarea Marelui Vasile, de la mormantul lui, care-i foarte vestit si pe care l-a scris foarte dogmatic si foarte frumos, zicand si acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate sa lucreze fapta buna atat cat invata, totdeauna omul invata multe si lucreaza putine, dar la tine, Vasile, cuvantul a fost tunet si viata ta a fost fulger, adica mai mult ai lucrat decat ai invatat!”. Acestea le-a spus Sfantul Grigore si dupa aceea s-a dus in cetatea sa. Iar pe urma a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la batranete, din pricina pizmei unora. Si-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului si s-a dus in orasul sau, Nazianz, unde si-a facut o coliba in gradina, a asternut niste crengi de copaci, si acolo a scris cuvintele cele mari si despre alte dogme ale Bisericii. Si in coliba acea s-a sfarsit marele luminator al lumii, Grigore de Nazianz, a caruia praznuire o savarsim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet si de o minte cu Marele Vasile. Ar mai fi de spus inca multe alte minuni ale Sfantului Vasile, care de care mai frumoase, dar in cadrul Liturghiei cam atat m-am gandit sa va vorbesc, caci nu vreau sa va obosesc prea mult.
Deci intotdeauna, cand va rugati Prea Sfantului Dumnezeu, sa nu uitati sa ziceti: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Ca mare sfant si mare prieten al lui Dumnezeu Cuvantul este Marele Vasile si de mare binecuvantare si de ajutor de la Dumnezeu se va invrednici acela care cinsteste pe Sfantul Vasile cel Mare, si are icoana lui in casa, si citeste acatistul lui. Amin!

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: “Predici la Sarbatorile de peste an”, Editura Christiana 2001