Cuvânt despre cum se pot mântui creştinii din lume


Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: „Cum putem noi, cei ce viețuim împreună cu soțiile(sau cu soții) noastre, să petrecem viața călugărească?”Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defăimați pe nimenea, nu furați de la nimeni, nu minți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați: îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face aşa, nu veți fi departe de Împărăția Cerurilor.”

Sfântul Ioan Scărarul

1

Reclame

Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea

Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trîndăvia îl culcă la pămînt pe cel în picioare. Una ne lipsește de bunătățile pe care le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trîndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adîncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adîncul acela. Să-ți spun cîtă putere au și una, și alta! Diavolul, la început, a fost bun; trîndăvindu-se și deznădăjduind, a ajuns atît de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzînd din cer“ (Luca 10:18). Asemănarea cu fulgerul arată și viețuirea lui strălucită de mai înainte, și iuțeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărît; dar, pentru că s-a sîrguit și nu a deznădăjduit, s-a ridicat și a ajuns asemenea cu Îngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trîndăvit, a ajuns vînzător. Tîlharul, iarăși, după o atît de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalți în rai (Luca 23:43). Fariseul, încrezîndu-se, a fost pogorît din înălțimea faptei sale bune; vameșul, nepierzîndu-și nădejdea, așa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu (Luca 18:10-14). […] Știindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atît de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atîta cînd păcătuim, cît se bucură cînd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrînatului din Corint decît de păcatul lui. Scriindu-le Corintenilor, le grăia așa: „Îndeobște se aude că la voi este desfrînare, și așa desfrînare cum nici la păgîni nu se pomenește (I Corinteni 5:1). N-a spus: „cum nici la păgîni nu se săvîrșește“, ci: „nu se pomenește“, [adică]: Fapta pe care păgînii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniți să o săvîrșiți. „Și v-ați semețit“ (I Corinteni 5:2). Pavel n-a spus: „acela s-a semețit“, ci, lăsînd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbește cu cei sănătoși. Așa cum fac și doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi și vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor.

Corintenii erau vinovați de semeție pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtași la păcat și pe Corinteni, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuiești, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudîndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decît păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Cînd veți face totul, spuneți: Slugi netrebnice sîntem!“ (Luca 17:10). Deci, dacă cei care îndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuiește trebuie să plîngă și să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătînd-o, Pavel spunea: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ (I Corinteni 5:2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, și să plîng eu? Da – răspunde Pavel. Sîntem legați unii de alții ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea și capul. Și ce este mai de preț decît capul? Și totuși capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă și tu tot așa! De asta ne și îndeamnă Pavel „să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plîngem cu cei ce plîng“ (Romani 12:15). De asta le și spune Corintenilor: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?“ (I Corinteni 5:2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiți?“ Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ – ca și cum o boală obștească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune și de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea. Ai văzut cîtă frică a atîrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece Corintenii socoteau că răul se mărginește numai la cel ce săvîrșește păcatul, de aceea Pavel le trezește luarea aminte, spunîndu-le: „Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frămîntătura?“ (I Corinteni 5:6). Cuvintele lui Pavel. au acest înțeles: Dacă răul înaintează, va cuprinde și celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiți de păcatul acesta ca și cum ați avea de luat hotărîri cu privire la niște rele obștești. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gîndește-te la aceea că răul e un puroi care amenință să se întindă în tot trupul. Și – după cum, cînd arde o casă, sar în ajutor și se grăbesc și cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puțin decît cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă și să ajungă și la ușile lor – tot așa și Pavel îi trezește pe Corinteni, spunîndu-le: Păcatul săvîrșit între voi e un foc; să ieșim întru întîmpinarea răului, să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ți pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că și tu ești bolnav, căci acela este mădular al întregului trup. Dar gîndește-te și la aceea că, dacă trîndăvești, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde și pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Oprește ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuiește întinderea lui! Acestea și mai multe ca acestea spunîndu-le și poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5:5), mai tîrziu, pentru că s-a schimbat și a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulți. (II Corinteni 2:6). Întăriți în el dragostea!“ (II Corinteni 2:8). Uită-te cîtă stăruință pune acum Pavel ca să-l împreune și să-l alipească iarăși de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca dușman și vrăjmaș obștesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă și-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiți-l!“, ci: „Întăriți în el dragostea!“ adică: Arătați-i prietenie trainică și statornică, dragoste fierbinte, înflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai înainte, purtați-vă cu el cu bunăvoință! Spune-mi, Pavele, ce s-a întîmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămînă în mîinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai înainte, uită-te cît se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunînd: „Întăriți în el dragostea!“, a adăugat și pricina: „… ca nu cumva să fie doborît de mai multă tristețe unul ca acesta“ (II Corinteni 2:7). Oaia e în gura lupului – spune Pavel –să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, înainte de a mînca și strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cînd marea se ridică și valurile se înalță de pretutindeni, tot așa și sufletul se înăbușă iute, dacă nu are pe cineva să-i întindă mîna de ajutor cînd e înconjurat de pretutindeni de tristețe; căci tristețea, mîntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cînd depășește măsura. Uită-te cu cîtă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!“ Dar ce? „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei“ (II Corinteni 2:11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătînd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol și că, prin pocăință, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei.“ Dacă diavolul mai pune gheara pe el – vrea să spună Pavel – atunci răpește mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăință, lepădase păcatul. Pavel știa ce a făcut diavolul cu Iuda, De aceea s-a temut să nu se întîmple același lucru și cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: „Am păcătuit, vînzînd sînge nevinovat!“ (Matei 27:4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; știa că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mîntuire, și s-a temut să nu se schimbe. Că-și spunea diavolul: Are Stăpîn iubitor de oameni; a plîns pentru el și l-a sfătuit în fel și chip, cînd avea de gînd să-L vîndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cînd se pocăiește? Îl trăgea la El și-l chema cînd n-avea de gînd să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cînd îl vede că se îndreaptă și-și recunoaște păcatul? Că pentru asta a și venit, să Se răstignească!“ Și ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a întunecat mintea cu o tristețe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pînă l-a dus la spînzurătoare (Matei 27:5). L-a scosdin viața aceasta și l-a lipsit și de rîvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mîntuit și el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mîntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, îl ruga pe Tatăl și-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneață (Luca 23:34), este lămurit că l-ar fi primit și pe vînzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda însă, doborît de o tristețe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinței. Pavel, deci, temîndu-se de asta, silește pe Corinteni să smulgă pe om din gura diavolului. Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtășise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26:69-74), dar, plîngînd, și-a șters tot păcatul (Matei 26:75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărît; și nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit și pe toți cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puțin prilej și ne iartă mulțime de păcate. […] Nu-ți cere nimic altceva decît numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia43:26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de șiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvînt, fii sincer față de păcat și spune: Am păcătuit! Dar de unde știu – mi se poate spune – că, dacă spun eu întîi păcatul, scap de păcat? Am în Scriptură pilde de oameni care și-au spus păcatul, și au scăpat de el; dar și de oameni care nu l-au spus, și au fost osîndiți. Cain a ucis pe Avel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cîmp și l-a ucis (Facere 4:8). Ce i-a spus Dumnezeu? „Unde este Avel, fratele tău?“ (Facere 4:9). Cel Care le știe pe toate întreabă nu pentru că nu știe, ci ca să atragă pe ucigaș la pocăință. Că l-a întrebat știind de ucidere, o arată însăși întrebarea: „Unde-i Avel, fratele tău“? Iar Cain i-a răspuns: „Nu știu. Sînt eu oare păzitorul fratelui meu?“ (Facere 4:9). Fie, nu ești păzitorul lui! Dar pentru ce ești ucigașul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturisești asta? Atunci ești vinovat și că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? „Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt!“ (Facere 4:10). L-a mustrat îndată și i-a dat și pedeapsa, nu atît pentru omor, cît pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăște atît demult pe cel ce păcătuiește, cît pe cel ce se poartă cu nerușinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cînd a venit la pocăință, pentru că nu a spus el întîi păcatul. Căci, ce spune Cain? „Mai mare este păcatul meu decît a mi se ierta“ (Facere 4:13), în loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sînt vrednic să mai trăiesc! Și ce-i răspunde Dumnezeu? „Gemînd și tremurînd vei fi pe pămînt!“ (Facere 4:12). Și i-a dat o pedeapsă cumplită și grea: N-am să te ucid – i-a spus Dumnezeu – ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toți, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Și pribegea Cain, lege însuflețită, stîlp mișcător și tăcut, dar slobozind glas mai puternic decît glasul trîmbiței, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu pățească la fel! A primit pedeapsă pentru nerușinarea lui. Nu și-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit și a fost osîndit pentru păcat. Dacă și-ar fimărturisit singur păcatul, și-ar fi șters el mai întîi păcatul. Dar, ca să vezi că așa stau lucrurile, să-ți spun de un altul care, spunîndu-și el mai întîi păcatul, și-a șters păcatul. Să venim la David, Proorocul și împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc Prooroc. Împărat a fost în Palestina, Prooroc însă, pînă la marginile lumii. Domnia lui a ținut cîtăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decît să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvîrșit și prea-curvie, și omor. A văzut – spune Scriptura – o femeie frumoasă făcînd baie, și s-a îndrăgostit de ea (II Împărați 11:2). Gîndul și l-a prefăcut apoi în faptă, și a căzut Proorocul în prea-curvie, mărgăritarul în mocirlă. Și nu-și dădea seama că păcătuise, atît era de împătimit. Vizitiul se îmbătase și trăsura mergea anapoda. Ceea ce sînt vizitiul și trăsura, aceea sînt sufletul și trupul: de-ți este întunecat sufletul, trupul se rostogolește în mocirlă; cîtă vreme vizitiul e treaz, aleargă și trăsura bine; cînd vizitiului i se slăbesc puterile și nu mai e stăpîn pe hățuri, ajunge și trăsura în prăpastie. Așa și cu omul: atîta vreme cît sufletul e treaz și priveghează, este și trupul curat; dar, cînd sufletul se întunecă, se rostogolește și trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu și-a dat seama și nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Și a făcut asta cînd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrînețea nu ți-e de folos, de ești nepăsător, după cum nici tinerețea nu te poate vătăma, de ești cu mintea trează. Fapta bună nu atîrnă de vîrstă, ci de voință și gînd. Daniel era de doisprezece ani, și era judecător, iar bătrînii, învechiți în zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1:1-64). Bătrînilor nu le-a folosit bătrînețea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinerețea. Și ca să vezi că nu vîrsta, ci voința și gîndul sînt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, și a căzut în prea-curvie și a săvîrșit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea că nici nu-și dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrînare. Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Așa se întîmplă și cu doctorii: cînd un doctor se îmbolnăvește, e nevoie de alt doctor. Tot așa și aici: un prooroc păcătuise, și un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe ușă și nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigașule! Ai primit de la Dumnezeu atît de mari cinstiri, și tu ai călcat în picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit așa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos cînd îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el și-i țese toată drama. Ce-I spune? Am să-ți spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat și un sărac. Cel bogat avea multe turme și cirezi; săracul avea numai o mielușea, care bea din paharul lui, mînca la masa lui și dormea la șoldul lui (II Împărați 12:1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cît de mult ținea soțul la soția sa. Și a venit un străin la bogat; bogatul și-a cruțat vitele sale, și a luat mielușeaua săracului și a tăiat-o (II Împărați12:4). Ai văzut cum țese aici drama, ținînd ascuns cuțitul? Ce a răspuns împăratul? Socotind că hotărăște împotriva altuia, a rostit o osîndă foarte aspră. Așa sînt oamenii: împotriva altora rostesc cu plăcere și cu asprime osîndele. Ce sentință a dat David? „Viu este Domnul – a spus el– vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mielușele pentru una!“ (II Împărați 12:5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată și l-a tăiat repede cu cuțitul, ca să nu-i scape simțirea durerii: „Tu ești acela, împărate!“ (IIÎmpărați 12:7) – i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns împăratul? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ (II Împărați 12:13). N-a răspuns: Cine ești tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răstești la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbești așa? N-a grăit așa, ci și-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ Ce i-a răspuns Natan? „Și Domnul a iertat păcatul tău!“ (II Împărați 12:13). Pentru că te-ai osîndit singur – îi spune Dumnezeu – îți iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ți-ai șters păcatele, ți-ai dat singur osînda, și Eu am ridicat osînda! Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia 43:26). Ce oboseală este să-ți spui tu întîi păcatul? Ai și o altă cale de pocăință! Care-i aceea? Să-ți plîngi păcatul! Ai păcătuit? Plîngi, și ți-ai șters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ți cer mai mult decît să-ți plîngi păcatul! Nu-ți spun să străbați oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătorești, nici să pleci la drum lung, nici să scoți din pungă bani, nici să străbați valuri sălbatice. Dar ce? Plînge-ți păcatul! Dar de unde știu că, dacă-mi plîng păcatul, mi-l și șterg? Ai și pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahav. Om drept și acesta, după cum mărturisește Scriptura. Dar mînat de Izabela, femeia lui, a împărățit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul și a trimis la el zicînd: Dă-mi via ta, că o poftesc, și-ți dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se întîmple să-ți vînd moștenirea părinților mei! Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav în mare tristețe. Izabela, femeie nerușinată, necurată și blestemată, a venit la el și i-a spus: Pentru ce ești trist și nu mănînci? Scoală și mănîncă! Te voi face eu să moștenești via lui Nabot Isreeliteanul!“ Și a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrîni, în care spunea: „Rînduiți post și puneți bărbați mincinoși împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu și pe împărat“ (III Împărați 21:1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rînduit post ca să săvîrșească ucidere! Și ce s-a întîmplat? Nabot a fost lovit cu pietre și a murit. Izabela, cînd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moștenim via, că a murit Nabot! Ahav, la început, s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus și a luat în stăpînire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. „Du-te – i-a spus Dumnezeu – și spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis și ai moștenit, se va vărsa sîngele tău, și cîinii vor linge sîngele tău și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău!“ (III Împărați 21:19). Mînia e dumnezeiască, hotărîrea luată, osînda, ca și împlinită. Și uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (III Împărați 21:18). Unde s-a săvîrșit nelegiuirea, acolo și pedeapsa. Și ce a spus Ahav? Cînd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: „M-a găsit dușmanul meu!“ (III Împărați 21:20), în loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă lovești! „M-a găsit dușmanul meu!“ Mereu îl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, știind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă lovești! Știa că păcătuise. Și Ilie îi citește cu voce tare hotărîrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul – îi spune Ilie – pentru că ai ucis și ai moștenit, și ai vărsat sînge de bărbat drept, tot așa se va vărsa sîngele tău, și cîinii îl vor linge și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a întristat și a plîns pentru păcatul lui. Și-a recunoscut păcatul și a șters hotărîrea rostită de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întîi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărîrea, ca să nu pară Proorocul mincinos și să pățească ce-a pățit Iona. Că la fel s-a întîmplat și lui Iona. Dumnezeu i-a spus: „Du-te, predică in cetatea Ninive, în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei și copii, și spune-le: Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită“ (Iona 3:4). Dar Iona n-a vrut să plece, că știa iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și ce-a făcut? A fugit! Căci își spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic. Tu însă ai să Te întorci, pentru că ești iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pămîntului și l-a adus iarăși sănătos și teafăr în Ninive.


Marea l-a apărat ca un prieten care-și apără prietenul. „S-a coborît Iona să fugă – spune Scriptura – și a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul și s-a suit în ea“ (Iona 1:3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pămînt? Dar „al Domnului este pămîntul și plinirea lui“ (Ps. 23:1). Sau în mare? Dar nu știi că „a Lui este marea și că El a făcut-o“? (Ps. 94:5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunînd: „Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale“ (Ps. 8:3)? Totuși, stăpînit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putință să fugi de Dumnezeu. Și așa, după ce marea l-a dat înapoi, și a venit în Ninive, a predicat spunînd: „Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită! Și – ca să vezi că asta avea Iona în minte cînd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, Îi va părea rău de răul ce-l grăise despre Niniviteni și că el are să fie socotit Prooroc mincinos – o arată Iona însuși. După ce a predicat în Ninive, a ieșit din oraș și se uita să vadă ce are să se întîmple. Cînd a văzut că au trecut trei zile și amenințarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gîndit ce gîndise mai înainte și a spus: Oare nu sînt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, și îndelung-răbdător și-I pare rău de răutățile oamenilor? Citeşte şi:  Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Botezul Domnului Deci, ca să nu pățească Ilie ce pățise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? „Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de trist a plecat din fața Mea? Nu voi face după răutatea lui“ (III Împărați 21:29). Vai, Stăpînul se face avocatul robului! Dumnezeu Își îndreptățește înaintea unui om purtarea Lui față de alt om! Să nu socotești – i-a spus Dumnezeu lui Ilie – că fără temei l-am iertat! Nu! Și-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat și Eu mînia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socotești un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-și schimba purtarea, avea să sufere osînda. Dar el și-a schimbat purtarea și Mi-am potolit și Eu mînia. Și a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de îndurerat a plecat? Nu voi face după mînia Mea! Ai văzut că plînsul șterge păcatele? Ai și o a treia cale de pocăință. Ți-am vorbit de multe căi de pocăință, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ți fac ușoară mîntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăință? Smerenia. Smerește-te, și ți-ai șters șiruri de păcate! Ai și pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameșului și a fariseului (Luca 18:10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul și vameșul la biserică să se roage. Și a început fariseul să-și înșire faptele bune: Eu nu sînt un păcătos ca toată lumea,– spune el – și ca vameșul acesta! Suflete ticălos și nefericit! Ai osîndit toată lumea, pentru ce-l mai îndurerezi pe cel de lîngă tine? Nu te mulțumești cu întreaga lume decît dacă osîndești și pe vameș? Pe toți i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruțat! Eu nu-s ca toată lumea – spui tu – nici ca vameșul acesta! Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osîndit întreaga lume, pentru ce lovești și în vameșul de lîngă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decît dacă osîndești și pe cel de lîngă tine? Ce-a făcut vameșul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine ești tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi știi viața? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lîngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinstești singur? Nici un cuvînt din acestea nu a grăit vameșul, ci, plecîndu-și capul la pămînt, s-a închinat și a spus:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Vameșul s-a smerit, și a ajuns drept. Fariseul s-a pogorît de la biserică pierzîndu-și dreptatea. Vameșul s-a pogorît dobîndind dreptatea. Și totuși, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cînd unul mare se micșorează pe sine. Fapta vameșului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos. […] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9:15), limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a înconjurat lumea, și a înconjurat-o ca și cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (II Corinteni 11:6) și filozof, la cel sărac și bogat! Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii și mii de osteneli, pe cel care a avut mii și mii de biruințe împotriva diavolului, pe cel care propovăduia și zicea: „Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decît toți“ (ICorinteni 14:10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vînat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smerește, spunînd: „Eu sînt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol“ (I Corinteni 15:9). Ai văzut măreția smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sînt – spune el – cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cînd te smerești în toate și te numești cel mai mic. Gîndește-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetățeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stîlpul Bisericii, Îngerul cel pămîntesc, omul cel ceresc. Citeşte şi:  Am devenit nu oameni frumosi, ci picioare frumoase, sexy, care iti taie respiratia si demnitatea […] Haide dar acum să mergem mai departe, și să vă pun în față a patra cale de pocăință. Care-i aceasta? Milostenia, împărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni în bolțile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună. Mare lucru este milostenia. De aceea și Solomon striga: „Mare lucru este omul și de preț bărbatul milostiv“ (Pilde 20:6). Mari sînt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, întrece razele soarelui, se urcă pînă în bolțile cerurilor. Dar nici acolo nu se oprește, ci lasă în urmă și cerul, și popoarele de Îngeri, și cetele de Arhangheli și toate Puterile cele de sus, și se înfățișează chiar înaintea tronului celui împărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10:4). Cuvintele „înaintea lui Dumnezeu“ înseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia își cere datoria, stînd cu polița în mînă. Însuși Stăpînul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Milostenia deci îți ușurează toate păcatele tale, oricîte ai avea. […] Ai un bănuț? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpînul e bun! Nu ai un bănuț? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceștia prea-mici, pentru Mine, nu-și va pierde plata lui!“ (Matei 10:42). Cerul e neguțătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pîine, și ia raiul! Dă lucruri mici, și ia lucruri mari! Dă cele pieritoare, și ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase, și ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc, și toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belșug de bucate și toate la preț de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi și nu te-ai duce să faci în iarmaroc bună neguțătorie? Arătați atîta grabă pentru niște lucruri pieritoare, dar vă trîndăviți atîta și vă descurajați cînd e vorba să cumpărați lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii și mii de guri, să stea de față milostenia și să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea – după cum înaintea ușilor bisericii sînt vase pline cu apă, ca să vă spălați mîinile – tot așa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălați mîinile sufletului. Ți-ai spălat mîinile trupului cu apă? Spală-ți și mîinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că ești sărac. O văduvă, săracă lipită pămîntului, a găzduit pe Ilie (III Împărați17:9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a și primit în schimb roade frumoase și a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: Adu-mi și mie în casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Îți aduc în casă pe Stăpînul lui Ilie, și totuși nu-I dai de mîncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpînul tuturor, este aceasta: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă și ar spune slugilor din jurul lui: Mulțumiți-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mîncare și m-a găzduit pe cînd eram în sărăcie, mi-a făcut mult bine în vremea strîmtorării mele! – care din cei din jurul împăratului nu și-ar cheltui toți banii cu omul acela căruia împăratul îi era dator să-i mulțumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui și să se împrietenească cu el? Ați văzut puterea cuvîntului împărătesc? Dacă are atîta preț cuvîntul unui împărat muritor, gîndește-te ce preț va avea în ziua aceea cuvîntul lui Hristos! În fața Îngerilor și a tuturor Puterilor cerești, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit‚ pe pămînt, omul acesta Mi-a făcut de mii și mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cînd eram străin! Gîndește-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea Îngerilor, la lauda lui înaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decît Îngerii acela despre care Hristos dă mărturie? Mare lucru este dar milostenia, fraților! Să o îmbrățișăm, căci n-are seamăn pe lume. E în stare să șteargă păcatele și să alunge de la noi osînda! Pe cînd tu taci, ea e de față și te apără! Dar – mai bine spus –pe cînd tu taci, mii și mii de glasuri mulțumesc pentru tine. Atîtea bunătăți avem de pe urma milosteniei, și noi o uităm și ne trîndăvim! Dă pîine după puterea ta! N-ai pîine? Dă un bănuț! N-ai nici un bănuț? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atît? Plîngi împreună cu cel îndurerat, și ți-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie. […] Mare lucru este fecioria! Cînd are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut și milostenia pe lîngă feciorie [vezi Matei 25:1-12, n. n.]. Vrednice de multă rușine sînt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Ați biruit plăcerea, dar n-ați disprețuit banii! V-ați lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cînd sînteți răstignite pentru lume! De-ați fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atît de mare! Pofteați ceva ce era de aceeași ființă cu voi. Dar așa, vina vă e mai mare, că ați poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate își mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cînd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ți răspundă: Am copii și nu pot! Totuși, gîndește-te, femeie, Dumnezeu ți-a dat copii și ai primit rod al pîntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să lași frumoasă moștenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toți să te laude și să lași pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strîngi bani? Mi-e însuflețit cuvîntul cînd vorbesc de calea pocăinței și de milostenie. Vă spuneam că mare avuție este milostenia; și, de la milostenie, cuvîntul m-a dus pe oceanul fecioriei. Ai dar, iubite, milostenia primită și mare cale de pocăință, în stare să te izbăvească de șiruri de păcate. Dar mai ai și o altă cale de pocăință, tot atît de lesnicioasă, prin care poți scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trîndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ți întoarce spatele, de-L rogi cu stăruință, ci-ți iartă păcatele și-ți împlinește cererea. De-ți împlinește cererea, cînd Îl rogi, continuă să-I mulțumești rugîndu-te! De nu ți-o împlinește, stăruie, rugîndu-te, ca să ți se împlinească. Să nu spui: M-am rugat mult, și nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se întîmplă în folosul tău. Dumnezeu știe că ești trîndav și nepăsător; știe că, dacă ți se împlinește cererea, pleci și nu I te mai rogi; te amînă tocmai pentru că știe că ai nevoie să vorbești mai des cu El și să zăbovești la rugăciune. Dacă, atunci cînd ești în atîta nevoie și ai atîta trebuință, te trîndăvești și nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci și Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi și nu te trîndăvi. Multe poate săvîrși, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preț! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieștile Evanghelii ne dau învățătura asta.
Sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea | Apărătorul Ortodox

INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (I)

Invataturi despre mantuirea sufletului


Scurta indrumare


Fii evlavios. Pe parintii duhovnicesti, pe tatal tau si pe mama ta, pe conducatori si pe toti oamenii de bine cinsteste-i si urmeaza sfaturile lor folositoare. Respecta-i pe oamenii in varsta. Fata de mai-marii tai fii respectuos, cu cei de-o seama cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoi­tor. Iubeste nu doar pe prieteni si pe cei ce-ti fac bine, ci si pe vrajmasii tai, si roaga-te pentru ei. Aminteste-ti ca rostul tau in lume este ca in orice imprejurare sa faci bine aproa­pelui tau, pe cat iti sta in putere. Nu te certa si nu te invraj­bi cu nimeni.
Bun lucru este sa-ti infranezi mania, sa ierti celui ce ti-a gresit si sa dai celui care iti cere. Te-a suparat cineva? Iarta-l. Ai suparat pe cineva? Impaca-te cu el. Fereste-te nu doar de faptele rele, ci si de cuvintele necuviin­cioase. Cand vorbeste cineva dintre cei mai mari, taci si asculta. Nu crede oricarui zvon. Nu dori tot ce vezi. Fii drept, nu dori nimic din ce nu este al tau. Cu atat mai mult nu fura si nu deposeda, ci fii multumit cu ceea ce ai tu. Cele de care ai nevoie dobandeste-le prin propria munca. Da inapoi ceea ce ai luat cu imprumut. Implineste ceea ce ai promis. Nu te lauda niciodata. Fii curajos, gata de munca, lasand la o parte nepasarea celor lenesi. Dragostea de munca este placuta lui Dumnezeu, iar tie de folos.
Nu deznadajdui la necaz. La bucurie nu-ti pierde cumpatarea. Celui care cere da-i, daca ai; pe cel sarac ajuta-l pe cat poti. Nu invidia pe nimeni, fii binevoitor fata de toti. Nu fi egoist si mandru. Fii prietenos fata de toti, dar nu te purta lingusitor fata de nimeni. Saluta-i pe toti cei pe care-i intalnesti. Asemenea si celor care te saluta, raspunde-le la salut. Celui care te intreaba raspunde-i, pe cel nestiutor indruma-l. Pe cei tristi mangaie-i. Slu­jeste oricui poti.
Scurta regula folositoare de suflet, care duce la mantuire

  • – sa te insemnezi corect cu semnul sfintei cruci;
  • – sa taci intelept;
  • – sa ai duh binevoitor fata de toti;
  • – deasa pocainta in fata lui Dumnezeu cu rugaciunea: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma! Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine!”;
  • – sa urmaresti gandurile potrivnice lui Dumnezeu si sa le alungi cu Numele lui Dumnezeu;
  • – sa treci de la lucrurile vazute la Numele nevazut al lui Dumnezeu (a se vedea Comoara duhovniceasca a Sfantului Tihon de Zadonsk);
  • – marturisirea trebuie sa fie sincera;
  • – sa te consideri pe tine mai rau si mai pacatos decat toti;
  • – taierea voii si a gandirii proprii, chiar cand ea pare buna (fa totul cu sfat, adica cu sfatul parintelui duhovnicesc);
  • – deasa cugetare la plecarea ta din lumea aceasta in viata vesnica.

Indeplinind acestea, cu harul lui Hristos te vei mantui.
Pentru dobandirea fericirii vesnice sunt necesare:

  • credinta in Iisus Hristos;
  • mântuire dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
  • pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
  • impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos;
  • faptele bune;
  • sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
  • pocainta sincera pentru pacatele proprii.

1. Credinta in Iisus Hristos


Dumnezeu este Duh Sfant. Lucrarea Sa este prezenta in tot ceea ce a creat. Stramosii nostri, care au trait inainte de venirea lui Hristos, credeau in Cel ce va sa vina. Ei citeau Scriptura, dar nu intelegeau, pentru ca nu erau luminati de Duhul Sfant. Cu toate acestea, ei duceau o viata morala si sunt un exemplu pentru noi.
Noe si-a construit arca timp de aproape 100 de ani, i-a avertizat pe oameni despre mania lui Dumnezeu care se va abate asupra lor, i-a chemat la pocainta, in ciuda faptului ca multi il luau in ras.
Enoh se purta cu evlavie in fata lui Dumnezeu, isi inchi­puia ca Domnul il priveste zi si noapte si vede faptele lui. Atat de mult a bineplacut el lui Dumnezeu, incat a fost inal­tat la cer.
Iar Iov, cate a rabdat prin ingaduinta lui Dumnezeu! Cat au incercat sa-l convinga sa cedeze, insa el a ramas credin­cios si statornic! Chiar si atunci cand zacea in gunoi si praf, parasit de toti, el Il lauda pe Dumnezeu.
Dreptul Avraam, facand voia lui Dumnezeu, a lasat toa­te si a mers in tara pe care i-a aratat-o El. Avraam ne invata adevarata credinta. Ne invata de asemenea ospitalitatea. El ii primea pe toti strainii, intre care S-a aflat si Domnul. Avraam era atat de credincios si de ascultator de Dumne­zeu, incat nu a pregetat sa se pregateasca a-l aduce jertfa pe fiul sau unul-nascut, cand Domnul i-a cerut-o. El ne inva­ta ascultarea pe noi, preotii, pe conducatori, pe parinti etc. Prorocul David ne invata credinta, pocainta si rugaciunea.
Si asa mai departe, la oricine am vrea sa ne referim, toti ne invata credinta si ceva de folos; ne invata intelepciunea, ascultarea.

wp-image--515356152

Niciodata sa nu parasim rugaciunea, precum Da­niel si cei sapte tineri. De la toti putem sorbi intelepciune duhovniceasca si sa invatam credinta. In viata trebuie sa ca­utam compania oamenilor credinciosi, intelepti, placuti lui Dumnezeu, tari in credinta. Sa vorbim cu ei despre Dumne­zeu. Sa citim cuvantul lui Dumnezeu.
Lectura ne intareste in viata duhovniceasca. Credinta insasi apare din citirea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Fiecare carte duhovniceasca ne ofera ceva nou in cunoasterea lui Dumnezeu. Cerceteaza-te si alege-ti lectura in functie de necesitatea si setea pe care le descoperi in inima: un acatist, Psaltirea, Evanghelia, o opera a unui Sfant Parinte sau altceva. Ci­teste, indrepteaza-ti viata pas cu pas, ca sa dobandesti cre­dinta tare.
A-ti zidi fericirea interioara inseamna a lucra la dobandirea Duhului Sfant in credinta si in adevar. Printr-o viata buna dobandeste o inima buna, umple-o de har. Pen­tru aceasta, invata cuvantul lui Dumnezeu in trei feluri:

  • 1) din Evanghelie;
  • 2) din explicarea lui in scrierile Sfintilor Parinti, nevoitori ai Bisericii Ortodoxe,
  • 3) din vietile sfin­tilor, luand aminte la viata lor si la felul cum au slujit lui Dumnezeu.

Multi nevoitori sunt trecuti in randul sfintilor. Nu este, oare, acesta un exemplu de credinta sfanta pentru noi?
Obisnuieste-te sa citesti: dimineata din Evanghelie, in timpul zilei talcuirile Sfintilor Parinti, iar seara din vietile sfintilor. Fie ca sufletul tau sa devina pamant binecuvanat pentru a primi samanta – cuvantul lui Dumnezeu. Sa te faci placut lui Dumnezeu cu intelegere.
Se spune ca exista oameni trupesti si oameni duhovnicesti. Care e deosebirea dintre ei? Cel trupesc traieste implinind poftele trupului sau, iar cel duhovnicesc traieste in credinta, lucrand pentru a se face placut lui Dumnezeu. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Cel trupesc face raul si uita ca l-a facut, dar tine minte atunci cand cineva ii face lui rau; cel duhovnicesc iarta. Cel trupesc fura, cel duhovnicesc se leapada de ale sale etc. Cel duhovnicesc dobandeste Duhul Sfant, isi intareste credinta; cel trupesc dobandeste duhul rau, prin faptele sale rele devenind salas al acestui duh. Duhul rau il duce in cele din urma la pierzanie, daca acel om nu-si vine in fire.
Soarbe intelepciunea duhovniceasca, ce intareste credin­ta. Pentru aceasta exista:

  • 1) Biserica lui Dumnezeu;
  • 2) car­tile sfinte;
  • 3) oamenii duhovnicesti.

Pentru aceasta am primit darul timpului, care este mai de pret decat toate comorile. Trebuie sa-l pretuim asa cum il pretuiau vechii negustori. Cat de mult timp pierdem in zadar in convorbiri desarte, curiozitati, fantezii, somn pes­te masura etc! Mult folos dobandim in schimb de la timpul petrecut in rugaciune, in citirea sfintelor carti, in cugetarea la vesnicie, in savarsirea faptelor bune etc. Cand sarbato­resti Anul Nou, gandeste-te intotdeauna la darul timpului incredintat tie si la felul in care il folosesti.
Cauta sa-ti pe­treci viata in credinta, dupa legea data noua de Domnul Iisus Hristos si in comuniune cu El. Sa crezi si sa stii ca Hristos Se gaseste in cei care sufera fara vina si fara cartire, se afla in cei care cred in El, cand vorbesc despre Dumnezeu. Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Domnului, este prezent si Dumnezeu. El este prezent in cei placuti Lui. Este prezent in chip deosebit in noii mucenici rusi. Omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfant prin credinta simte pre­zenta Lui: asa cum curentul electric trece nevazut prin fire, tot asa si harul nevazut vine in om, iar acesta ii simte pre­zenta ca bucurie care ii cuprinde intreaga fiinta.
Omul care nu crede traieste ca un orb. Evanghelia ne vorbeste despre Zaheu, care dorea atat de mult sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, incat s-a catarat intr-un dud, netinand cont de functia sa importanta. Tot asa si noi trebuie sa credem in Dumnezeu si sa tindem spre El. Scopul oricarei cunoasteri este Dumnezeu!

wp-image-542046251

Evanghelia ne vorbeste despre vremea in care israelitii, ca popor ales, s-au invrednicit sa-L vada cu ochii lor pe Mesia. Au vazut minuni si vindecari, au auzit cuvantul din gura Domnului Insusi, insa nu au crezut in El, ci au strigat:

„Rastigneste-L, rastigneste-L!”

Atunci harul lui Dumnezeu s-a luat de la ei.[1]
Rusia este un pamant binecuvantat cu un har deosebit. Credinta ne mantuieste. Noi ne adunam acum in aceasta ve­che biserica, pe pamantul sfant al Pskovului, care a fost ho­tar in fata dusmanilor ce au incercat sa cucereasca Rusia de la apus, fapt amintit si de cronicari. Catolicii au incercat sa cucereasca si sa distruga duhul Ortodoxiei, insa fara izban­da, pentru ca sfintii nostri s-au rugat pentru Rusia.
Noi preamarim pe Sfanta intocmai cu apostolii cneghina Olga si pe Sfantul cneaz binecredincios Alexandru Nevski, in schima Alexie, care, cu sfintele lor rugaciuni, pana astazi sustin si intaresc poporul rus. Preamarim pe Sfantul cuvios Nicandru, pe Sava de Krapetk, pe Cornelie de Pecerska, pe Cornelie de Krapetk, pe Ioasaf de Snetogorsk, pe Onufrie de Malsk si alti sfinti, tari in credinta, care au stralucit pe pamantul Pskovului. Sfanta Biserica ne invata sa mergem pe calea Ortodoxiei, privind la viata sfintilor.
Acestia au trait pe pamantul sfant al Pskovului, au fost oameni ca si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au curatit de pacate si au dobandit indrazneala la El, Caruia se roaga pentru noi, pacatosii. Evanghelia ne indeamna pe noi, cei credinciosi, sa nu ne ingrijim foarte mult de cele pamantesti, ci sa cautam mai in­tai Imparatia cerurilor, iar celelalte se vor adauga noua. Pe primul loc trebuie sa fie dorinta de a bineplacea lui Dumne­zeu, iar toate celelalte – pe planul al doilea. Unde este inima noastra, acolo este si comoara noastra.
Este bine sa nazuim la hrana duhovniceasca, asemenea Mariei, dar, traind pe pamant, trebuie sa implinim si cele ale Martei. Nu trebuie sa exageram, cum a facut monahul care a mers intr-o manastire doar pentru a se ruga; iar cand nu l-au chemat la masa nici prima, nici a doua si nici a treia zi, a inteles ca trebuie sa si munceasca.
In vremea noastra s-a raspandit foarte mult necredinta. Ea exista si inainte, dar nu era atat de multa. Din cauza ne­credintei poporului, Domnul nu a facut minuni in Nazaret, spunand ca nici un proroc nu este bine primit in patria sa. Vazandu-L zi de zi, ani de-a randul, poporul era obisnuit cu El, devenind surd si mut, desi auzea despre minuni si des­coperiri facute de El in alte locuri. Deseori, suntem si noi ca acei oameni: nu ne folosim de apa cea vie care este aproape de noi (in Biserica), ci bem din balti murdare (secte, eresuri, superstitii). Exemple gasim si in trecutul nostru. Astfel, Se­rafim de Sarov nu era cinstit ca facator de minuni in sfanta lui manastire, ci, dimpotriva, el a fost prigonit. Asemenea s-a intamplat si cu Cuviosul Nicandru. Nici Ambrozie de la Optina nu era pretuit.
Astfel, oameni care vin de departe la un staret induhovnicit primesc comoara duhovniceasca, o primesc in inima si o duc cu ei, iar cei din jurul sau nu cunosc aceasta comoa­ra. Trebuie sa-i pretuim pe cei din jurul nostru; nu doar pe preoti, ci pur si simplu pe oamenii duhovnicesti. Pe Iacob, fratele Domnului, nu-l cinsteau ca pe un facator de minuni, dar il cinsteau pentru credinta, pentru sfintenia lui, pentru viata lui fara de pacat.
Unii oameni ii intreaba despre problemele lor pe preoti, dar fara folos, pentru ca nu implinesc ceea ce li se spune si n-au credinta. Daca gaseste credinta la om, Domnul indrepteaza si corecteaza toate. Dar fara credinta, chiar si cel mai intelept staret nu-l va putea mantui pe om. Asa s-a intam­plat si cu locuitorii Nazaretului: desi Domnul era cu ei, nu erau ei in stare sa primeasca cele spre mantuire. La fel es­te si in manastirile de azi. Cum a spus un monah:
„Serafimi sunt multi, dar nu este nici un Serafim de Sarov.”
Din cauza necredintei au aparut foarte multe boli duhovnicesti, multi demonizati. Vrajmasul isi gaseste salas in sufletele care nu se afla sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Conform profe­tiilor staretilor, la sfarsitul veacurilor cei bolnavi duhovniceste vor fi atat de multi, incat oamenii si diavolii vor fi una, iar iadul va ramane pustiu.
Cand omul traieste dupa voia lui Dumnezeu, demonii n-au putere asupra lui. Fara o viata dupa voia lui Dumne­zeu ramane doar forma exterioara a credintei. Viata paca­toasa nu exclude intotdeauna credinta, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Pot fi bolnavi duhovniceste chiar si preotii si monahii, daca ei duc o viata pacatoasa.
In Evanghelie sunt descrise unele intamplari minunate, cand demonii il recunosc pe Dumnezeu si se cutremura, in timp ce contemporanii Sai nu-L cunosc, nu-L inteleg, nu cred in El si nu se tem de El. Demonii Ii spun Domnului: „De ce ne chinui inainte de vreme?”, adica inainte de jude­cata lui Dumnezeu. Oamenii insa permit sa fie chinuiti de demoni. Vrajitorii contemporani, extrasensii[2] si magii sunt slujitori ai demonilor. Ei pot trimite demonii la om, dar de­monii nu pot pune stapanire pe om fara motiv. Motivele sunt urmatoarele: nu-L cunosti pe Dumnezeu, nu crezi, nu porti cruce, nu te impartasesti, nu citesti Psaltirea, Evan­ghelia, faci fapte rele.
Daca omul este aparat de credinta si de faptele ei, nu trebuie sa se teama de demoni. Demonii n-au putere nici macar asupra porcilor fara ingaduinta lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor Ciprian si Justina ne vorbesc despre puterea credintei, despre biruinta lui Hristos. Cipri­an era un vrajitor puternic, avand in subordinea lui o legiu­ne de demoni. Cu toate acestea, cand tanarul aprins de dra­goste fata de fecioara Justina i-a cerut sa-l ajute s-o seduca, Ciprian n-a putut face nimic, pentru ca fecioara era o cresti­na cu credinta tare si care se ruga lui Dumnezeu.

wp-image-1156849192 Atunci Ci­prian insusi s-a intors la Dumnezeu, dar fiind chinuit de de­moni nu si-a gasit linistea pana nu si-a facut cruce. Atunci vrajmasul s-a retras. Acest lucru ne incredinteaza de pute­rea semnului crucii. Fa-ti cruce des, fa-o corect, inchipuind exact semnul crucii asupra ta. Aminteste-ti ca aceasta es­te arma noastra duhovniceasca. Insemneaza-te cu evlavie, atent, cu rugaciune.
Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea ca nu toti ajung generali in viata duhovniceasca, dar soldat este obligat sa fie fiecare crestin. Nu toti pot atinge sfintenia Mariei Egip­teanca, care, cu darul lui Dumnezeu, stia cuvintele Scrip­turii fara sa le fi invatat vreodata. Mai demult existau si in Rusia astfel de carti vii – staretii. Acum ne-au ramas doar cartile, in care gasim toate indrumarile de care avem nevo­ie. Trebuie doar sa ne folosim de ele.
Printre multele minuni ale Domnului se afla si vindeca­rea unui surd si mut. De multe ori si noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, cand nu stim ce sa spunem si lasam pe seama noastra pacate nemarturisite. Suntem surzi cand este hulita credinta si Biserica, iar noi tacem si nu aparam slava lui Dumnezeu. Cand trebuie sa invatam, sa devenim mai iscusiti, sa adunam stiinta duhovniceasca, cat de des suntem surzi! In schimb cand ar trebui sa tacem, ca de pilda in cazul in care suntem jigniti de cineva, atunci nu o facem, desi acest lucru este necesar pentru smerirea noastra si pen­tru dobandirea blandetii.
Multimi de protestanti au umplut pamantul nostru sfant. Ei rastalmacesc invatatura crestina. Cei care ii asculta ade­seori se imbolnavesc duhovniceste. Erezia este foarte peri­culoasa pentru suflet. Feriti-va de ea! Sa nu aveti comuni­une duhovniceasca cu ereticii! Nu intrati in discutii cu ei, nu primiti nici un fel de milostenie din partea lor si cu atat mai putin carti, Evanghelia etc. Pentru acesti rataciti te poti doar ruga. Domnul ingaduie ereziile si ratacirile, pentru ca omului ii este data ratiunea si voia libera, ca sa se lamureas­ca unde este adevarul. Dumnezeu nu vrea sa aiba robi, ci fii liberi. Nu trebuie sa tragi pe nimeni cu forta in Rai.
Nu-ti aroga Imparatia cerurilor, asemenea ereticilor, care considera ca din moment ce cred se vor mantui obligatoriu, pentru ca ei se considera deja sfinti. Si in biserica noastra sunt astfel de credinciosi, care se mandresc cu credinta lor si nu doresc sa vorbeasca cu cei necredinciosi, privindu-i de sus. Uneori cei ce slujesc in biserica au un comportament trufas: considera ca lor le este permis sa vorbeasca in biseri­ca, sa impinga oamenii pentru a-si face loc, sa comande, sa judece. Un altul gandeste despre sine: „Eu sunt credincios, iar cutare este fara Dumnezeu si betiv. Ce asemanare poate fi intre mine si el? Aceasta este o parere de sine periculoa­sa, mai ales pentru slujitorii bisericesti. Preotul sau diaco­nul gandesc astfel, iar apoi vezi ca incep dintr-o data sa bea sau sa-si adune averi. Este o mare ispita. Vrajmasul loveste in lucruri marunte, de la care se ajunge apoi la cele mari. Deprinderea rea este periculoasa, pentru ca ea duce la pacat si la patima, in timp ce deprinderea buna duce la virtute.
Viata sa fie conform credintei! Traiesti tu astfel? Trebuie sa ne punem la incercare: credem noi, oare, in Evanghelie,  implinim noi voia lui Dumnezeu cu constiinta curata? Oare citim cuvantul lui Dumnezeu? Oare nu ne indreptatim? Oa­re ne curatim sufletul prin spovedanie si prin impartasanie? Avem noi intotdeauna in fata ochilor infricosata zi a Jude­catii lui Dumnezeu? Nu preferam, oare, viata pamanteasca, trecatoare, fericirii vesnice? Cerceteaza-te pe tine insuti si vei afla cum trebuie sa implinesti voia lui Dumnezeu, pen­tru ce trebuie sa te rogi si ce trebuie sa indreptezi la tine. Trebuie sa cautam Imparatia lui Dumnezeu, cum ne invata Cuviosul Serafim de Sarov, ca Duhul Sfant sa Se salasluiasca in noi. Intareste-ti credinta prin fapte, fara de care, dupa cuvantul apostolului, ea este moarta. Aceste fapte sunt: postul, rugaciunea, nevointa de dragul lui Hristos.

a) Sa luam ca exemplu postul. Pentru unii oameni, pan­tecele este dumnezeul lor. Ortodocsii invata infranarea de la mancare: nu trebuie sa mananci inaintea Sfintei Liturghii din zilele de duminica si in sarbatori. Mancarea este prefe­rabil sa fie pregatita mai simplu in zilele de post. In timpul prepararii mancarii este obligatoriu sa te rogi.
Trebuie sa te rogi si in timpul mesei, caci astfel nu vei manca in exces. Nu uita de asemenea sa te rogi inainte de masa si sa-I multumesti lui Dumnezeu dupa masa. Aminteste-ti ca manca­rea consumata in tacere este ca painea, iar cea consumata cu rugaciune si multumire – ca mierea. Se spune de asemenea ca mancarea insotita de discutii, glume, dispute, judecarea aproapelui se consuma ca gunoiul.
Hranindu-ti trupul, nu uita sa-ti hranesti si sufletul. In acest scop, la manastire (dar mai demult si in casele oamenilor simpli) in timpul mesei se citeste cu voce tare din vietile sfintilor sau din alte carti duhovnicesti. Aminteste-ti ca lacomia pantecelui este pacat de moarte. Pantecele satul te duce in iad. Hrana simpla te de­prinde cu cumpatarea, care este una dintre cele mai importante virtuti. Pentru a hrani oamenii, Domnul avea mancare simpla: paine si peste. 12 cosuri cu firimituri au strans uce­nicii dupa hranirea a 5000 de flamanzi: acesta este un exem­plu de cumpatare. Cumpatarea lasa mai mult loc si resurse pentru lucrarea milosteniei. Astfel, o virtute atrage dupa si­ne alta virtute.
Cinsteste in mod deosebit posturile lungi ale anului bise­ricesc. Sa simti postul ca pe o sarbatoare pentru suflet. Pos­tul ne da putere sa ne abtinem de la rau si ne intareste cre­dinta. Postul este dragoste de aproapele. Postul este o lucra­re sfanta. Postul este cercetare de sine, cugetare la pacate: la felul cum trebuie sa le evitam, cum sa indreptam pacatele savarsite inainte, cum sa dezradacinam deprinderile rele si placerile pacatoase.
Posteste nu doar in privinta mancarii, ci si cu ochii, cu urechile, cu limba.
In post curateste-te prin spovedanie si impartaseste-te. In post este bine sa incerci sa urmezi Prorocului si Botezatorului Domnului, Ioan Inaintemergatorul, care era foarte infranat atat la mancare, cat si la imbracaminte si trai. El vietuia solitar din copilarie, iar insingurarea il apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Sfintii Parinti prevesteau ca in vremurile din urma putini vor putea afla calea insingurarii. Acest lucru se poate observa astazi: prin televizor ne intra in casa tot felul de oameni, vrajitori, dansatori si multi altii, pe care n-ar trebui sa-i pri­mim in nici un chip.

wp-image-579766637 Sora si prietena postului este rugaciunea. Putem inva­ta sa ne rugam cu ajutorul cartilor de rugaciune atat de ac­cesibile noua si al acatistelor. Aceste rugaciuni sunt alcatu­ite de Sfintii Parinti si in ele ni se descopera felul in care se rugau ei. Iata un exemplu pentru noi!

In timpul postului, datorita infranarii sporeste credinta si ne vine mai usor sa ne rugam si sa citim cartile sfinte. Nu nesocoti citirea rugaciunilor de dimineata si de seara (sa-ti faci din aceasta o regula). Daca nu poti, atunci cu sfatul pa­rintelui duhovnicesc citeste pravila Sfantului Serafim dimi­neata, la amiaza si seara:

  • Tatal nostru – de trei ori;


  • Nascatoare de Dumnezeu Fecioara – de trei ori;


  • Crezul – o data.

Dar ia seama ca aceasta pravila trebuie completata cu rostirea Rugaciunii lui Iisus in cursul zilei. Roaga-te starui­tor, pana cand vei simti in inima roadele rugaciunii: pacea, bucuria, harul. Roaga-te cum se ruga vaduva de judecatorul nedrept, insistand pana cand i-a implinit rugamintea. Invata-te sa starui cu rugaciunea ta la Dumnezeu, ca sa doban­desti pacea launtrica si credinta tare.
Staruieste in practicarea Rugaciunii lui Iisus astfel in­cat rugaciunea rostita („a buzelor”) sa devina rugaciune a mintii, apoi aceasta sa devina a inimii, pentru ca, in cele din urma, rugaciunea inimii sa se transforme in rugaciune con­templativa, insa tine minte ca aceasta din urma este cea mai inalta forma de rugaciune si este darul lui Dumnezeu. Nu te avanta spre dansa, ca sa nu cazi in amagire. Daca nazuiesti la dobandirea ei, cauta un indrumator.
Vrajmasii rugaciunii sunt: agitatia, vorbirea desarta, barfa, aflarea stirilor, jocuri­le (de carti, sahul etc), televizorul, imaginile necuviincioa­se, cartile mondene, ziarele. Insingurarea este invatatoarea intelepciunii si a rugaciunii. Ea naste sfintenia. Dusmanul mantuirii, stiind folosul insingurarii, aduce plictiseala, dez­nadejde, tristete: omul ramas singur se indispune, sufera, plange. Foloseste-te corect de insingurare: nu te gandi la ni­mic altceva in afara de Dumnezeu.
Inchinaciunile ajuta credintei; ele antreneaza in rugaciu­ne si trupul, alungand lenea si plictiseala. Fa inchinaciuni cu ravna si cu zdrobire de inima.

wp-image--2013702289

 Domnul ne-a spus:

„Nevoiti-va”,

„Intrati pe poarta cea stramta”.

Este o porunca adresata tuturor. „Nevoiti-va” reprezinta indemnul la nevointa de dragul lui Hristos. „Usi­le stramte” inseamna silirea de sine, stramtorarea proprie de dragul lui Hristos: nu vrei sa te ridici la rugaciune – ridica-te; este post — infraneaza-te, rabda; esti manios – stapaneste-te, cedeaza; iarta dusmanului tau, intoarce raul cu binele; mancarea gustoasa refuz-o. Iata, nevoieste-te si tu astfel. Esenta crestinismului o constituie aceste nenumara­te nevointe. Viata nevoitorului este plina de efort, de necazuri, din moment ce firea noastra pacatoasa cere altceva, atragandu-ne la pacat. Nevointa alunga pacatul, iar lupta cu deprinderile rele invata rabdarea necazurilor si curateste su­fletul. Nevoitorii dobandesc pacea launtrica cu ajutorul bi­necuvantat al lui Dumnezeu.
d) O alta mare nevointa ne-o descopera Apostolul Petru: rabdarea necazurilor pentru Hristos. Pentru suferintele de care avem parte in viata noastra scurta ni se daruieste fe­ricirea vesnica; pentru incercari dobandim rasplata. Astfel, Bonifatie era rob, betiv, desfranat, insa cand a primit moar­tea muceniceasca pentru Hristos a devenit sfant. Rabdarea suferintelor se da celor curajosi. Crestinul nu trebuie sa se infricoseze de ele, ci de chinurile vesnice.
Devin mucenici nu doar cei care au rabdat chinuri trupesti, ci si cei care au rabdat chinuri sufletesti. Intareste-te in rabdarea necazuri­lor inchipuindu-ti cu gandul chinurile suferite de cei care au patimit pentru Hristos. In timpul prigoanelor straduiti-va sa ramaneti uniti; daca esti slab, fugi, dar cand esti prins nu nega credinta. Iertarea pacatelor este rasplata pentru stator­nicia in credinta! Cand nu este cazul, nu risca, nu te expune pericolului. Nadajduieste in Dumnezeu si nu deznadajdui niciodata, fiindca deznadejdea este pacatul lui Iuda, sinuci­dere duhovniceasca. Credinta ta sa fie puternica!
(VA URMA)
[1] In Talmudul evreiesc exista o mentiune de la anul 70 dupa Hris­tos despre faptul ca Dumnezeu a incetat sa primeasca jertfa lor, adica mielul junghiat, care dupa rugaciunile arhiereului lua asupra sa pacate­le poporului lui Israel. Sangele lui, amestecat cu apa, era folosit pentru stropirea celor care se rugau ca semn al curatirii. Se scrie ca jertfa de curatire nu mai este primita de Domnul de 37 de ani, adica din momen­tul rastignirii Fiului lui Dumnezeu, precum este spus in Scriptura: Mila voiesc, iar nu jertfa. Astfel, la evrei pana astazi nu exista curatire.
[2] Persoane cu perceptii extrasenzoriale, de ex: parapsihologii, bioenergoterapeutii, radiestezistii etc
(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011) sursa :Cuvântul Ortodox

wp-image-1541861455.

“FĂRĂ POCĂINŢĂ NU EXISTĂ MÂNTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia”. CĂINŢA CONTINUĂ, lupta cu păcatul şi nemulţumirea de sine – ÎMPLINIREA CHEMĂRII ÎNAINTEMERGĂTORULUI – “pregătirea cămării pentru Domnul”. Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate!

Schiarhimandritul Kirik [Maximov] (1864-1938):


Înaintea Feţei lui Dumnezeu


Cuvinte despre pocăinţă şi rugăciune


– fragmente –                       


Calea duhovnicească a fiecărui om începe de la pocăinţă. Dacă sufletul va suspina şi va striga către Dumnezeu, atunci El îi va trimite un Moise duhovnicesc care îl va izbăvi din robia egipteană. Însă fie ca mai întâi să strige şi să implore, şi atunci va vedea începutul izbăvirii.
Acesta este doar începutul nevoinţei. Acordul liber trebuie încercat prin multe necazuri. Aşa a rânduit Dumnezeu: calea care te conduce la viaţa veşnică să fie presărată cu multe necazuri, cu greutăţi şi suferinţă împreună cu cele mai amare încercări. Calea către mântuire în general, şi îndeosebi în vieţuirea monahală, este îngustă şi grea, căci e calea omului liber… Omul nu trebuie şi nu poate – nu îndrăzneşte – să nădăjduiască în sine însuşi şi să-şi exagereze puterile, căci puterea înfăptuirii aparţine lui Dumnezeu. Însă harul acţionează doar în sufletele care îşi dau acordul. Şi puterea lui Dumnezeu dă loc libertăţii, ca să se descopere voia omului.
Omul păstrează totdeauna libertatea de a se pune în concordanţă cu Duhul Sfânt sau a neglija darurile Lui. De aceea totdeauna se cer priveghere şi încordarea voinţei, şi totdeauna trebuie să rămână nemulţumirea de sine. Iată semnul adevăratei vieţi mântuitoare: oricât te-ai osteni, oricâte fapte drepte şi mântuitoare ai săvârşi, să rămâi la gândul că încă nu ai făcut nimic… Este mare ispită şi pericol să consideri că progresezi, să te consideri intrat în limanul lipsit de primejdii, pentru că părerea de sine este moarte duhovnicească…
umilinta pocainta

Condiţia obligatorie a desăvârşirii sufleteşti: dacă cineva nu se va încredinţa în totalitate căutării dragostei lui Hristos şi nu-şi va concentra toate eforturile în acest scop, pentru acela e cu neputinţă dobândirea Duhului Sfânt. Şi, mai mult decât toate, e necesară renunţarea interioară: principala armă pentru luptător şi ascet stă în faptul de a se urî pe sine însuşi, a renunţa la sufletul său, a se mânia împotriva lui, a-l mustra, a se împotrivi obiceiurilor şi dorinţelor sale, a se opune gândurilor, a se lupta cu sine însuşi.
Această luptă lăuntrică este doar începutul curăţirii sufletului, este doar pregătirea cămării pentru Domnul. Sensul şi culmea nevoinţei îl reprezintă dobândirea Duhului Sfânt, sălăşluirea Domnului în sufletul nostru.
Dacă omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci, prin urmare, doar către El trebuie să năzuiască. La baza acestei năzuinţe către Dumnezeu trebuie să stea smerenia înaintea Lui, devotamentul nelimitat faţă de Creatorul şi Atotţiitorul nostru şi dragostea neţărmurită faţă de El, Binele nesfârşit. Fără aceste calităţi năzuinţa către Dumnezeu este mândrie. E un mare păcat pentru că într-un astfel de caz înseamnă a fura cele divine fără voia lui Dumnezeu, a râvni o despotică, şi de aceea condamnabilă, asemănare cu Dumnezeu. Pentru această mândrie a şi suferit omenirea în persoana protopărintelui ei, pentru că tocmai în această mândrie a stat păcatul fărădelegii lui Adam!
După căderea dintâi omul nu s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu şi nu a încetat să năzuiască spre El, pentru că această năzuinţă către Fiinţa Nesfârşită este aşezată în natura omenească. Acum, după căderea în păcat, ea trebuia să crească, să se intensifice prin conştientizarea păcătoşeniei grele. Această conştientizare a păcatului este expresia smereniei, pe care Adam neavând-o a fost înşelat de către diavol; tocmai această conştientizare a păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu este pocăinţa. Prin pocăinţă se dă credinţa: Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia.
Aşadar mai înainte de toate trebuie să deprindem smerenia, prin care ne vom îndrepta spre pocăinţă. Smerenia dăruieşte toate darurile Duhului Sfânt şi în special duhul pocăinţei! La aceasta ne cheamă şi Domnul Dumnezeu: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!”
Toţi fără excepţie trebuie să se căiască, şi marii păcătoşi, şi oamenii lui Dumnezeu cu păcate mici, care cred că nu au nevoie să se căiască pentru păcatele mici de toată ziua – în cuvinte, gânduri, dorinţe şi intenţii păcătoase şi alte asemenea nimicuri… O astfel de părere de sine este ucigătoare pentru suflet. Pe astfel de „drepţi” imaginari îi va respinge Domnul la Infricoşătoarea Judecată, spunându-le: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi; ei însă îl vor contrazice: în numele Tău demoni am alungat şi alte fapte bune am făcut… Ei, trăind pe pământ, credeau că sunt sfinţi (nu aveau păcate vizibile) şi în ochii altora apăreau la fel; însă Domnul îi va alunga de la Sine pe astfel de drepţi imaginari!

pocainta21.jpg
Pentru a nu ajunge la o asemenea stare e necesar să-ţi urmăreşti mintea, să discerni şi cu inima, şi cu mintea gândurile în momentul apariţiei lor, când încă sunt prunci şi n-au crescut mari, adică nu s-au transformat în patimi şi în [a doua] natură. Se cuvine ca imediat ce s-au născut ori au apărut în conştiinţă să fie zdrobite de piatră, adică cu Numele lui Iisus Hristos; atunci fericit vei fi! Dacă pe această cale nu le vei permite acestor germeni ai păcatului să se dezvolte, atunci nu vor fi în tine nici păcate mari. Iar pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu sau fără harul Sfântului Duh nu putem face binele şi toate cele spre mântuire – nici măcar să le gândim nu putem fără ajutorul Creatorului nostru -, atunci în caz de nevoie trebuie să-I cerem Lui ajutor de toată vremea, în orice fapte şi începuturi ale noastre…
Păcatul constă în acordul spre păcat. De aceea e şi necesară puritatea gândului. Sub conducerea minţii şi atenţiei gândurile trebuie îndreptate spre Dumnezeu cu convingerea că în orice loc şi în tot timpul eşti privit de către Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.
Însă şi într-un astfel de caz, din cauza neputinţei sale, omul va cădea, urmărit fiind de vrăjmaşul mântuirii noastre. Atunci trebuie să te ridici şi să te îndrepţi. Cum? Prin pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. De exemplu: imediat ce vei observa în tine, în lumina conştiinţei, păcatele cu cuvântul, sau ale minţii, sau ale gândului, sau ale vreunei alte patimi păcătoase care te luptă în tot timpul, în aceeaşi clipă căieşte-te înaintea lui Dumnezeu, zicându-I: „Doamne, iartă-mă şi miluieşte-mă!“. Această rugăciune trebuie pronunţată fie cu voce, fie în şoaptă, fie în gând (în funcţie de momentul respectiv) de câteva ori, sau mai corect până când vei suspina [din inimă]; acest suspin înseamnă harul Sfântului Duh, care ne-a iertat păcatul pentru care ne căim în clipa de faţă.
Pentru a avea obicei bun în pocăinţa către Dumnezeu, se cuvine să începem antrenamentul atunci când mergem la somn: să ne gândim la cum am petrecut ziua care a trecut.
Frânge-ţi şi smereşte-ţi simţămintele: cu adevărat am petrecut această zi în uitare totală de Dumnezeu, şi, în orice caz, spune-ţi: Nu mă uita, Doamne, pe mine care pe Tine Te uit! Şi suspină pentru neajunsul credinţei şi dragostei Tale către Dumnezeu. Aminteşte-ţi cum ai petrecut ziua şi cu ce L-ai supărat pe Dumnezeu şi l-ai necăjit pe aproapele, şi căieşte-te lui Dumnezeu pentru toată ziua, grăind: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”
Atunci când îţi vei însuşi obişnuinţa de a te căi în faţa lui Dumnezeu înaintea plecării spre somn, acest obicei va trece şi la mijlocul zilei, şi dimineaţa, iar apoi chiar în momentul păcatului îl vei observa şi vei face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Această pocăinţă te va duce către desăvârşire fără nevoinţe deosebite; aşa cum au zis Sfinţii Părinţi, Dumnezeu nu ne cere nevoinţe extreme, ci doar mici şi continue (Sfântul Ioan Gură de Aur).
[…]
ispoved-Se cuvine să te spovedeşti înaintea duhovnicului cu sinceritate, cu smerenie, fără a-ţi ascunde păcatele, fără justificări, ci cu defăimare de sine, cu intenţia de a-ţi îndrepta viaţa cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi a te îndepărta de cauzele ce au dus către păcat.
Trebuie să credem cu tărie în nevoinţele de pe cruce ale Domnului nostru Iisus Hristos înaintea Tatălui Său din ceruri, că a distrus pe Cruce păcatul nostru şi ne-a dăruit mila Sa pe care nu o merităm. Şi nu trebuie să credem doar că păcatele spovedite cum se cuvine sunt iertate în momentul citirii rugăciuni de dezlegare, ci şi că în aceeaşi clipă se sălăşluieşte în sufletul nostru harul Sfântului Duh, care ne întăreşte în lupta cu patimile. Şi atunci o patimă păcătoasă nu se mai poate intensifica, ci se va micşora şi va dispărea cu desăvârşire în cazul spovedaniei drepte şi credinţei celui care se căieşte. Acesta se cuvine să fie întru totul de acord cu duhovnicul şi să împlinească cu smerenie canonul pe care el i l-a dat.
Înainte de a merge la duhovnic, trebuie să-ţi aminteşti cum ai petrecut timpul de la ultima perioadă şi până în vremea de faţă. Şi de asemenea să-ţi aminteşti: nu există oare păcate nemărturisite la spovedania precedentă – fie din cauza uitării, fie din ruşine? – acelea trebuie spuse acum duhovnicului. Păcatele care au fost mărturisite la spovedania anterioară şi nu s-au repetat, nu mai e necesar să fie spuse duhovnicului, pentru că sunt deja iertate de către Dumnezeu şi nu vor fi amintite de către El la înfricoşătoarea Judecată. Astfel este puterea Tainei Spovedaniei!
Mai întâi de toate, cel care face pocăinţă trebuie să-I ceară lui Dumnezeu ajutor haric, spunând: „Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate”, având în vedere că fără harul Sfântului Duh nu vom putea nici să ne căim aşa cum se cuvine.

ispoved--300x200

Apoi să mergem la spovedanie şi să ne mărturisim cu smerenie duhovnicului, nu ca înaintea unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu însuşi, Care este prezent acolo în mod nevăzut şi vede cu ce atitudine faţă de El îşi mărturiseşte omul păcatele. Dispoziţia aceasta însă trebuie să fie astfel: să-ţi frângi inima şi duhul, să-ţi pară rău că L-ai supărat pe Domnul Creatorul tău şi ai făcut rău aproapelui şi ţie însuţi, fiind ferm decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai repeţi păcatele anterioare şi să le eviţi pe cele noi, îndepărtând de la tine cauzele căderii în păcat. Atunci când acestea nu vor fi — nu va mai fi nici păcatul, pentru că păcatele sunt urmare a cauzelor, spre care şi trebuie să-şi îndrepte toată atenţia omul care vrea să fie plăcut Domnului şi Creatorului său.
Există oameni ai lui Dumnezeu care nu ştiu ce să spună la spovedanie sau spun: sunt păcătos, ca şi ceilalţi; sau: sunt vinovat de toate păcatele — aceasta e clevetirea de sine, care este de asemenea un mare păcat.
Există şi oameni ai lui Dumnezeu care plâng la spovedanie, însă nu pentru că L-au mâniat pe Dumnezeu, ci din ruşine şi iubire de sine, întrebându-se cum de li s-a întâmplat un astfel de păcat, cum vor apărea în ochii altora.
Sunt de asemenea şi oameni care, nedorind să renunţe la una sau alta dintre patimi sau deprinderi pătimaşe, săvârşesc în schimb fapte bune, cu gândul că Dumnezeu le va ierta pentru acestea păcatele la care ei nu au de gând să renunţe; însă şi ei se înşală, săracii!
Taina Ispovedi i MolitviZice Domnul: dacă nu vă veţi pocăi, toţi vei muri. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi este gata să-i ierte pe toţi, însă doar pe cei care fac pocăinţă.
Se cuvine ca toţi să purtăm în noi simţământul insuficienţei înaintea lui Dumnezeu pentru neputinţa fiinţei noastre, comparând ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit în viaţa viitoare fericită cu cât de puţin ne gândim la aceasta sau o uităm cu totul, din neputinţa noastră; de aceea se cuvine să recunoaştem cu duh înfrânt şi inimă smerită slava Dumnezeirii şi nimicnicia personală. Acesta este simţământul smereniei; simţământul opus este mulţumirea de sine, mândria. Cei mândri nu moştenesc împărăţia cerească; o primesc numai cei care se căiesc — cei smeriţi. Simţământul smereniei înlocuieşte nevoinţele, iar cel mândru chiar şi având nevoinţe va pieri. Deci fără pocăinţă nu există mântuire pentru nimeni!
Înainte de rugăciune trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine către cucernicie, adică să gândim — cine suntem noi şi Cine e Acela cu Care vrem să vorbim? Noi suntem pământ şi cenuşă. Iar El este Creatorul cerului şi al pământului, înaintea Căruia se cutremură Heruvimii şi Serafimii… O astfel de comparaţie va provoca simţământul frângerii duhului; strigă atunci către Domnul: Vai mie, păcătosului!
Gândirea înaltă şi încrederea prea mare în sine pierd toate nevoinţele şi virtuţile – atât de periculoasă este această boală pentru suflet! Totdeauna petrece nedesăvârşit acela care gândeşte că se poate îndruma pe sine singur… Astfel şi Rugăciunea lui Iisus trebuie lucrată: nu cu scopul de a obţine darul rugăciunii, ci pentru a birui patimile cu voia lui Dumnezeu, cu devotament faţă de Creatorul tău, ca făptură a Lui, aducând înaintea Lui neputinţa noastră şi cerându-I ajutorul haric.
Trebuie să avem duh binevoitor către toţi fără excepţie. Să fugim ca de focul gheenei de judecarea aproapelui, de mânie, de duşmănie, de ţinerea de minte a răului, de neîncredere, de batjocorire, de orice lipsă de bunăvoinţă şi alte asemenea patimi, pentru că cel care le are este ucigaş de oameni şi fiu al lui antihrist. Trebuie însă să ştim că există legea inevitabilă a răsplătirii, adică cele pe care le vei face aproapelui, acelea neapărat ţi se vor întâmpla şi ţie, căci „cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura“, a zis Domnul Dumnezeul nostru.
Legea supremă este legea duhovnicească a dragostei, căci nu e posibil să te mântuieşti altfel decât prin aproapele, prin dragostea atotcuprinzătoare întărită de harul lui Hristos. Creştinii şi cu atât mai mult călugării trebuie să se nevoiască, însă nicidecum nu trebuie să osândească pe nimeni: nici pe păcătoşii vădiţi, nici pe oamenii certăreţi (căci Unul Singur este Judecător: Dumnezeu), întru aceasta şi constă curăţia inimii, ca văzându-i pe păcătoşi sau neputincioşi să avem faţă de ei compătimire şi milostivire.
O astfel de dragoste atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu. Însă sufletul omenesc niciodată nu poate să cadă către Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, dacă însuşi Dumnezeu, din bunăvoinţa şi pogorământul Său faţă de el, nu se va atinge de el şi nu-l va înălţa la Sine.
[…].
(in: “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana“, Editura Platytera, Bucuresti, 2013

Sursa

OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGA

Înfricoşata Judecată este un subiect rar întâlnit în discursul celor mai mulţi dintre învăţătorii de azi. Există chiar o orientare spre a nu mai tot înfricoşa auditoriul cu aceste teribile înştiinţări care l-ar putea descumpăni oarecum de la viaţa obişnuită cu care mulţimile se mulţumesc în această atotsuficienţă. Unora li se par cam apocaliptice aceste înştiinţări preluate din însăşi gura Domnului, pe care Sfântul Evanghelist Matei le-a surprins în arhicunoscuta parte a treia din capitolul 25 al Evangheliei sale. Când prea puternicul Felix cu nevastă-sa, Drusila, îl ascultau pe întemniţatul Pavel, oare nu s-au înfricoşat aceştia când cuvântul Apostolului aluneca de la mărturia credinţei lui în Iisus Hristos la amintirea Judecăţii viitoare (vezi Fapte 24, 24-25)? Predica însăşi a întemniţatului din Tars devenea model al mărturiei creştine prin cuvânt pentru toate veacurile. Pornind de la expunerea credinţei în Iisus Hristos şi aplicând-o în faptele dreptăţii şi ale înfrânării, încheierea nu poate fi alta decât a judecăţii pentru trăirea sau nu a acestei credinţe mântuitoare.

Întorcându-ne la începutul Triodului, a acestei uimitoare vremi de chemare la pocăinţă, oare n-am parcurs cele trei părţi ale predicii pauline din faţa procuratorului Felix? Ce-i actul rugăciunii de la templu decât o mărturie a credinţei pe care, ce-i drept, cei doi oameni şi-au expus-o diferit, după cum împărţită-i şi credinţa noastră când intrăm în biserică? Sau când o mărturisim prin cuvânt? În a doua duminică, ce anume ne-a fost pretenţia de dreptate a fiului credincios sau umilinţa risipitorului, decât faptele credinţei sau miezul cuvântării Sfântului Pavel despre dreptate şi înfrânare? 
Înştiinţarea familiei prea puternicului procurator despre înfricoşata judecată a fost încheierea ce l-a trimis pe Apostol înapoi în lanţuri, pentru a-şi reformula discursul, poate adăugându-i şi zornăit de arginţi, ca să-şi convingă auditoriul (cf. Fapte 24, 26). Aceasta-i şi tema duminicii acesteia, a treia a Triodului, care ne vorbeşte de însăşi Judecata din Urmă. Măcar o dată pe an discursul predicatorilor trebuie să se atingă de acest subiect înfricoşat. Mai ales că subiectul discursului va îndrepta pe unii din Biserică pe drumul pregătirii pentru Înviere, care, luând modelul ascezei Postului Mare, se va întinde pe tot parcursul existenţei pământeşti până la intrarea în Rai, pe urmele tâlharului celui credincios din dreapta Crucii lui Hristos.
Înfricoşat este cuvântul despre Judecată, pentru că abia atunci ne vom da seama că Hristos a locuit printre noi şi n-am ştiut. Ori am ignorat prezenţa Lui, necunoscându-I dumnezeirea ascunsă în umilitoarea prezenţă a fratelui de lângă noi. Poţi face binele celui de lângă tine, dar dacă nu crezi că-n trupul lui Hristos acela-i mădular de lipsa căruia simţi însuţi nevoia de a i te dărui, prin el lui Hristos dăruindu-I-te, atunci binele tău nu-i o împlinire a credinţei pe care-o ignori, ci faptă bună de care-ţi aduci în zadar aminte în faţa Judecătorului. „Doamne, …când nu Ţi-am slujit?“, iată întrebarea fariseului şi a fiului încăpăţânat.
OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGADacă am ascultat însă predica paulină şi-am pus la suflet cuvântul bun al începutului Triodului, la Judecată vom afla Binele. Am făcut binele, vom găsi binele. Binele ne va întâmpina în starea de recunoştinţă cu care cei miluiţi de noi vor veni grămadă în faţa noastră. Mai bine-zis, în faţa fiecăruia dintre noi, pentru că Judecata va fi în parte pentru fiecare. Şi aceasta se va întâmpla cu cei din dreapta Judecătorului, cu oile cele care au adus mult câştig Stăpânului. Căci multe foloase se câştigă din trupul oii. La fel, indiferenţa din timpul vieţii o vom simţi prin privirile oarecum mustrătoare ale celor lipsiţi de binele pe care-l puteam face. Şi unii, şi alţii vor apărea atunci înaintea noastră, fără a putea să ne lipsim de vreunul, sau a nu-l recunoaşte, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“.
Despre cât de apăsaţi ne vom simţi sub privirile strivitoare ale fraţilor nebăgaţi mai înainte în seamă ne zice Sfântul Vasile cel Mare: „Stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“ şi celelalte. Acestea toate se vor petrece cu cei din stânga Judecătorului, cu caprele, după o traducere veche, cu ţapii, ceea ce înseamnă nerodire, căci ţapul n-aduce nici un folos Stăpânului.
Acestea gândindu-le, de ce, oare, mesajul Înfricoşatei Judecăţi este atât de incomod şi apocaliptic pentru auditoriul mileniului trei? Poate pentru că Biserica-i adaugă şi Lăsatul sec de carne? Sau pentru principiul Judecăţii, care desparte pe oameni pentru totdeauna?
Pr. Petru Roncea

Creştinul nu se poate mântui în afara Bisericii, care prin aşezământul său şi Tainele care vin de la Mântuitor, ne duce spre viaţa veşnică

Vă propunem spre atenţie un interviu realizat cu Părintele Varahiil de la Sfânta Mănăstire Noul-Neamţ, pentru a afla gândurile şi poveţele unui monah cu trăire deosebită.
Părintele Varahiil a venit la Mănăstirea Noul-Neamţ în anul 1941, pe când avea 23 de ani. După închiderea locaşului sânt, din 1962 până în 1990, s-a nevoit la unele mănăstiri din Rusia şi Ucraina, de unde revine după redeschidere. Împreună cu părintele Serghie, duhovnicul întregii Moldove, ieroschimonahul Selafiil, de 94 de ani, Sfinţia Sa constituie veriga celor mai înaintaţi în vârstă călugări de la Noul-Neamţ. Iată unele învăţături, adunate de la bătrânul Varahiil.
Corespondentul: Părinte, cum se pot mântui creştinii în zilele de azi ?
Părintele Varahiil: Trebuie să avem credinţă dreaptă în Dumnezeu. Să nu fim căldicei. Să ştim că Dumnezeu este veşnic, nu are nici început nici sfârşit şi că El este o fiinţă în trei persoane – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a fost trimis pe pământ ca să ne boteze în numele Sfintei Treimi, ca să ne dea prin aceasta viaţă veşnică. El ne-a dat poruncile şi Legea dreaptă, prin care ne putem mântui sufletele. Creştinul nu se poate mântui în afara Bisericii, care prin aşezământul său şi Tainele care vin de la Mântuitor, ne duce spre viaţa veşnică.
Cor. Părinte, unii creştini vin la Biserică mai rar – la cununie, la botez. Ei se vor mântui?
P.V. Asta e puţin. Asta-i de formă. Creştinul trebuie să urmeze posturile, praznicele dumnezeieşti, să se roage şi acasă şi la biserică. Trebuie să se mărturisească şi să se oprească de la păcate, să se împărtăşească, cum se cuvine după rânduiala Sfintei Biserici. Altfel nimeni nu-şi salvează sufletul pentru viaţă veşnică.
Cor. Ce le puteţi spune celor care zic că nu pot posti?
P.V. Postul nu înseamnă să nu mănânci nimic. Aceasta înseamnă în zilele rânduite să nu mănânci de frupt. Da de mâncare de sec omul nu moare – pâine, şi la pâine cartofi, pătlăgele şi toate celea câte sunt. Asta în zilele rânduite – în posturi, miercurile şi vinerile. Postind astfel, oamenii îşi curăţesc sufletul de patimi şi devin mai sănătoşi şi cu trupul, şi cu sufletul.
Cor. Există o părere că Dumnezeu e milostiv şi ne va ierta, cu toate păcatele noastre
P.V. Până nu ne oprim de la păcate, nu ne putem mântui, nu trebuie să ne amăgim singuri pe noi. Dumnezeu e bun, dar trebuie să facem voia Lui. Dar dacă facem voia noastră, atunci Dumnezeu nu ne poate primi.
Cor. Părinte Varahiil, astăzi unii creştini nu vin la biserică, zicând că preoţii sunt răi. Au ei dreptate?
P.V. De fapt sunt în ziua de azi preoţi, care nu prea ştiu legea, nu au frică de Dumnezeu. Dar Dumnezeu totuşi lucrează printr-ânşii, căci ei au Darul ce li s-a transmis prin Taina Preoţiei. Dacă preotul este păcătos, el o să răspundă de păcatele lui, dar rânduielile pe care le face au har lucrător. Oamenii nu trebuie să-i judece, căci îşi iau păcate mari asupra lor, trebuie să-i lase la voia Domnului. El le va răsplăti după faptele lor. Dacă preotul face păcate, să nu le facă şi oamenii. Trebuie să ascultăm şi ne vom mântui prin asemenea preot, după credinţa noastră.
Cor. Foarte mulţi creştini vin la Mănăstirea Noul-Neamţ să se mărturisească, să facă alte rânduieli. De ce vin anume la mănăstire?
P.V. Oamenii vin aici pentru că preoţii sunt mai învăţaţi şi-s călugări, credincioşi. Şi înainte în mănăstire viaţa era mai severă decât în biserica de mir, fiindcă aici e altă rânduială, mai multă rugăciune.
Cor. Ce le puteţi spune celor care se abat de la credinţa ortodoxă?
P.V. Acum sunt foarte multe secte, mii de secte. Toţi aceşti oameni, dacă nu se vor pocăi, sunt prăpădiţi. Sectele sunt o lucrare a diavolului. Numai cei care sunt în credinţa dreaptă, adevărată, cea pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul, se mântuiesc. Dar ceilalţi, chiar dacă nu înţeleg, se duc în iad, fiindcă ei sunt în afara Bisericii, în afara trupului lui Hristos. Degeaba se laudă unii că sunt pocăiţi, mântuiţi. Diavolul i-a amăgit şi ei merg pe calea lui.
Cor. Ce ne puteţi spune despre mândrie, se spune că oamenii în ultimele vremuri vor fi mândri şi răi…
P.V. Mândria este cel mai mare păcat. Din cauza mândriei, Lucifer, care era cel mai mare dintre îngeri, a căzut. Şi cu el au căzut o treime din îngeri. Dacă îngerii, care erau frumoşi la chip, când au căzut s-au transformat în demoni urâţi şi straşnici la chip, apoi oamenii din mândrie se fac mai straşnici ca demonii. Dar noi n-avem de ce ne mândri, căci toate faptele bune nu le facem noi, le face Dumnezeu prin noi.

Articol relatat de portalul curierulortodox.info

​DESPRE MANTUIREA TUTUROR PACATOSILOR

Tu ai dori ca Dumnezeu să-i miluiască pe toți păcătoșii la înfricoșătoare Lui Judecată. Iarăși Îl ispitești pe Hristos, așa cum a făcut-o acel vrăjmaș, pe muntele Maslinilor?Dacă ești Fiul lui Dumnezeu Cel Mult-milostiv, miluiește-l pe Iuda, și pe Cain, și pe toți marii păcătoși, și mă voi închina Ție!” Astfel se poate exprima prin cuvinte ispitirea lui Hristos venită din partea ta. Însă, la această întrebare Domnul ar putea să-ți răspundă: 

Oare nu M-am arătat destul de milostiv, când M-am coborât din slava Mea veșnică în întunericul oamenilor, și M-am dat pe Mine ca jerftă pentru oameni? 
Cum să-i miluiesc pe cei care niciodată n-au cerut milă de la Mine care până la ultima răsuflare au disprețuit mila pe care le-am oferit-o, pe cei care au vărsat ca apa sângele credincioșilor Mei, care până în sfârșit au rămas robi credincioși satanei?”
Cum este cu putință ca oamenii să fie comparați în milă cu Atotmilostivul Dumnezeu și să se prefacă mai milostivi decât Dumnezeu? Cercetează-te bine și vezi cât de limitată și infimă este mila oamenilor! Cercetează dacă tu ai ierta cu ușurință pe un prieten care ar jura de trei ori că nu te cunoaște, sau dacă l-ai ierta pe omul care, cu o sabie în mână le-ar prigoni pe rudeniile tale până la pieire, sau pe cel care ar lua în batjocură toate lucrurile care pentru tine sunt sfinte.Domnul Iisus Hristos însă l-a iertat pe Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, pe Saul care i-a prigonit pe ucenicii Săi, pe rudeniile Lui. L-a iertat și pe fericitul Augustin (acesta la început a fost adeptul maniheismului, o erezie din primele secole), care disprețuia lucrurile sfinte ale creștinilor, și pe toți cei care s-au pocăit cu inima și au schimbat dușmănia lor în râvnă pentru Dumnezeu și pentru lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. 

Acesta îi va ierta la Înfricoșătoarea Judecată pe toți păcătoșii care în ceasul morții s-au căit de fărădelegile lor, care L-au recunoscut pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu și au strigat la Acesta după mântuire. Îi va ierta și pe cei care în numele Lui au arătat în această viață milă, care au oferit un pahar cu apă rece unuia dintre cei mai mici ucenici ai Săi.Dar toate acestea nu le sunt de ajuns celor care Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nu sunt de ajuns celor care n-au gustat nici ce înseamnă să ierți, nici ce înseamnă să te pocăiești. Nu este de ajuns celor care nu știu că mila lui Dumnezeu depășește cugetul nostru, celor care nu cunosc cât de adânci sunt rănile lui Hristos primite de dragul neamului omenesc.Aceștia ar dori ca Dumnezeu să amestece Împărăția luminii veșnice cu întunericul, și astfel să apară un amestec de bine și rău în ceruri, așa cum există pe pământ. Cain și Iuda, și toți ucigașii de frați, idolatrii, vărăsătorii de sânge, desfrânații, batjocoritorii de cele sfinte, hulitorii de Dumnezeu, toți răufăcătorii nepocățiți ar dori să stea de-a dreapta lui Hristos, la Judecata cea din urmă, împreună cu Sfinții, cu martirii și cu drepții, iar în partea stângă să nu fie nici un om.

Este aceasta dreptate? 

Este drept să se dea celor care nici seara n-au intrat în ogorul Stăpânului spre lucrare, aceeași plată cu cei care au lucrat toată ziua? Înseamnă aceasta milostivire? Să amestecăm lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, grâul cu neghina?Dar o, omule, cine ești tu care Îl înveți dreptatea pe Cel care a legiuit dreptul? Cum de amintești de milă celui Care, din milă pentru om s-a dat pe sine să fie răstignit pe cruce?

Îngenuchează în fața drepății Lui sfinte, și în fața adâncului nevăzut al milostiviirii Lui, și strigă: Atotmilostive, Doamne, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătosul!

Prima Lege a Lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița 2011