Mântuirea personală si mântuirea lumii după Sfintii Parinți

Locul pe care trebuie sa-l detina cautarea mantuirii aproapelui in legatura cu cautarea mantuirii proprii apare in orice caz problematic si e adeseori discutat. O examinare a traditiei patristice asupra acestei teme ne poate permite sa intelegem mai bine problemele ce se pun si modul in care le rezolva Parintii.
1. Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune
In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru. Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: „Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor”, si adauga: „Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]”. Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: „Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa”. Putin inainte el spunea: „Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii„.
Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor „mai mici” (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop: „Sa imitam acest mare model si sa nu refuzam niciodata nimic din ceea ce priveste slujirea si binele acestor mai mici. Nimic sa nu ne para prea jos sau prea anevoios atunci cand e vorba de a ajuta, (…) totul sa ne para usor cand este vorba de mantuirea fratelui nostru. Sufletul sau a fost atat de scump in ochii lui Dumnezeu ca, pentru ca sa-l mantuiasca, nu si-a crutat pe Fiul Sau Unul-Nascut. De aceea va implor ca pe viitor, cand iesiti dimineata din casa sa n-aveti decat acest scop si aceasta dorinta toata ziua: de a gasi prilejul de a scoate pe fratele vostru din primejdie. Si nu vorbesc numai despre primejdiile trupului vorbesc de alte primejdii mult mai cumplite, in care ispitele demonului tarasc sufletele”. In continuare, Sfantul Ioan Hrisostom reafirma ceea ce l-am vazut spunand mai inainte: daca nu cautam sa-i mantuim pe ceilalti, ne primejduim propria noastra mantuire: „Cum vom putea fi atat de lasi incat sa ne multumim cu mantuirea noastra, dat fiind ca ne primejduim propria noastra mantuire, daca nu ne ingrijim de cea a celorlalti? Astfel, intr-o lupta, cine nu se gandeste decat sa scape fugind se pierde pe el insusi inainte de a-i pierde pe ai sai; dar cine lupta cu vitejie pentru a-si scoate tovarasii din primejdie, se salveaza pe sine insusi, scapandu-i pe altii. Viata aceasta e un razboi necontenit si suntem mereu in prezenta dusmanilor, sa luptam asa cum ne porunceste imparatul si capetenia noastra. (…) Sa ne intelegem toti ca sa ne aparam si sa ne mantuim toti impreuna (…)
Nimic nu ne face atat de placuti in ochii lui Dumnezeu ca faptul de a ne cauta interesele noastre. De unde vine, ganditi-va faptul ca suntem atat de slabi si cadem atat de usor sub asalturile oamenilor sau a demonilor, daca nu de acolo ca nu suntem legati decat de noi insine si ca lucram ca sa ne aparam si ajutam unii pe altii? Ideea exprimata la inceputul acestui text, ca a lucra pentru mantuirea altora inseamna a-L imita pe Hristos, e subliniata intr-o alta lucrare a aceluiasi sfant: „Fiindca avem un stapan atat de milostiv, de bland si de bun, sa lucram sa ne mantuim sufletul nostru si pe cel al fratilor nostri; caci o cale usoara si sigura de mantuire e de a nu ne purta de grija numai de noi insine, ci de a ne ingriji si de frati, ca sa ne fim de folos si ca sa-i readucem pe calea adevarului. Vreti oare sa cunoasteti cat de folositori sunt fratii nostri mantuindu-ne pe noi insine?
Ascultati cuvintele pe care le spune in numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e ca si cum Dumnezeu ar spune: „Cine face cunoscut adevarul aproapelui sau, cine il aduce de la rautate la virtute, Ma imita atat pe cat e cu putinta firii omenesti”, Cuvantul vesnic, desi e Dumnezeu, a luat firea noastra si s-a facut om ca sa ne mantuiasca; dar nu e destul sa spunem ca a luat firea noastra si ca s-a supus tuturor neputintelor starii noastre, fiindca a suferit chiar moarte pe cruce, ca sa ne rascumpere din blestemul pacatului [cf. Ga 3, 13] (…). Or, daca un Dumnezeu, desi impasibil in fiinta Sa, nu a binevoit in bunatatea Sa sa sufere atata pentru mantuirea noastra, ce va trebui sa facem noi fata de cei ce sunt fratii nostri si madularele noastre, ca sa-i smulgem din cursele demonilor si sa-i aducem pe calea virtutii? Caci asa cum sufletul e mai presus decat trupul, asa milostenia trupeasca care imparte bogatiile noastre saracilor e mai prejos de milostenia duhovniceasca care, prin sfaturi mantuitoare si indemnuri neincetate, reaseaza pe calea cea buna sufletele nepasatoare si trandave facandu-le sa cunoasca strambatatea patimii si minunata frumusete a virtutii”. Sfantul Isaac Sirul ne propune si el sa urmam pe Hristos mahnindu-ne pentru mantuirea altor oameni: „Ziua in care ai vreo intristare pentru cineva, care este intr-un fel oarecare neputincios in cele bune sau fata de ele rele, fie trupeste fie in cuget, socoteste-te mucenic si sa te simti ca patimind pentru Hristos si invrednicit de marturisire. Caci se cuvine sa-ti aduci aminte ca Hristos a murit pentru pacatosi, nu pentru cei drepti. Gandeste-te cat e de mare lucrul acesta. E un lucru mare a te intrista pentru cei rai si ajuta pe cei pacatosi mai mult decat pe cei drepti”?
Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: „Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri”. El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca „ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra”, ci priveste aceasta mantuire „drept propria sa bogatie”.
A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: „Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; „caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” [In 13, 35]. Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]”.
Dorinta ca aproapele sa se mantuiasca provine, asadar, in chip firesc din iubire, si in special din aceasta forma a iubirii care e compasiunea. In virtutea iubirii dorim aproapelui tot ce e mai bun; ori ceea ce este mai bun pentru el ca sa se mantuiasca cunoscand pe Dumnezeu si impartasindu-se din viata dumnezeiasca. Compatimirea ne face sa suferim si numai la gandul ca aproapele nostru nu se va mantui, ca nu se va putea impartasi de desfatarea bunurilor dumnezeiesti. La cel care are din plin virtutea iubirii aceasta compatimire se intinde la lumea intreaga, dupa asemanarea iubirii lui Dumnezeu pentru zidirea Sa. Sfantul Isaac Sirul spune: „Iti cer, frate, si aceasta: sa biruiasca in tine pururea cumpana milosteniei pana intr-atat incat sa simti in inima ta mila fata de lume. in aceasta ne facem oglinda, ca vedem in noi asemanarea si intiparirea adevarata a celui ce e si prin fire si prin fiinta Dumnezeu”. „Ce este inima plina de mila? E arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru demoni, pentru toata faptura. in acest caz, gandurile acestea si vedenia lor fac sa curg din ochi siroaie de lacrimi.
Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se strange si nu mai poate rabda sau auzi sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare cat de mica ivita in orice zidire. Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare, si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. Face aceasta din multa milostivire ce se misca din inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu. (…) Iar semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ea. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: „De le ierti lor pacatul, iarta. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris” [Is 32, 31]. Si precum a zis fericitul Pavel: „M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei” si celelalte [Rm 9, 3].
Multi Parinti justifica aceasta compasiune si iubire de aproapele prin solidaritatea obiectiva ce-i uneste pe toti oamenii prin faptul ca toti au o aceeasi natura ivita din stramosul lor comun, Adam, si sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt toti fiii aceluiasi Tata ceresc, si, dincolo chiar de Biserica, sunt toti madulare unii altora. „Noi toti suntem o singura si aceeasi fiinta, madulare unii altora. Asa ne iubim adanc unii pe altii”, scria Sfantul Antonie cel Mare. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul observa in acelasi sens ca „iubirea desavarsita nu sfasie firea cea unica a oamenilor, luandu-se dupa parerile si inclinarile diferite ale voii lor. Si privind pururea la ea, iubeste pe toti oamenii la fel”. „Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; si, ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste”. El da drept exemplu pe Avraam care prin iubire a fost inaltat pana la Dumnezeu „parasind particularizarea a ceea ce este divizat si nemai-socotind altul decat el insusi, ci privind la unul ca la toti si la toti ca la unul”. Acest exemplu ne este de altfel dat de toti sfintii care, remarca Sfantul Ioan Hrisostom, „lucreaza ca si cum neamul omenesc ar fi o singura persoana”. Acesta e idealul monahului: „Monah este – scrie Evagrie – cel ce se socoteste una cu toti prin deprinderea de a se vedea pe sine insusi in fiecare”. E, mai in general, un ideal pentru orice crestin. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog sfatuieste: „Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul”.
Sentimentul acestei solidaritati fundamentale legate de compasiune ne face sa ne bucuram cu cei ce se bucura dar si sa plangem cu cei ce plang, sa suferim cu cei ce sufera, sa ne simtim coresponsabili de pacatele lor, sa ne pocaim impreuna cu ei sau pentru ei, pe scurt, „sa ne facem tuturor toate ca sa mantuim pe cativa” (cf. 1 Co 9, 22), sa vrem mantuirea tuturor ca si cum ar fi vorba de propria noastra mantuire si sa nu facem deosebire intre mantuirea lor si a noastra. Am vazut un om, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, „care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. Am vazut pe un altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu aceia, nevrand sa se mantuiasca singur din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu si pe Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in imparatia cerului fiind separat de ei”.
2. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii
Afirmand ca crestinul desavarsit cauta mantuirea tuturor oamenilor, Parintii invata insa, in general, ca sarcina principala a crestinului e de a lucra la propria sa mantuire, si aduc astfel cateva nuante consideratilor precedente.
Multi Parinti afirma mai intai ca, de regula, atunci cand e radicala, cautarea mantuirii proprii presupune fuga de oameni. Un exemplu semnificativ al acestui laitmotiv al literaturii ascetice se gaseste intr-o apoftegma privitoare la Sfantul Arsenie, care vrea sa arate ca aceasta atitudine corespunde voii lui Dumnezeu: „Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, indrepteaza-ma, sa stiu cum ma voi mantui?” Si i-a venit un glas, zicandu-i: „Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui””. Fuga de oameni e atat de fundamentala incat poate defini insasi conditia monahala. Parasirea singuratatii pentru a merge sa mantuiasca pe oamenii din lume e o sugestie pe care diavolul o face de obicei monahilor, chiar celor inaintati in viata duhovniceasca, cum remarca Sfantul Ioan Scararul: „Cand acesta [demonul slavei desarte] vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vina din pustie in lume: „Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute”.
A se tine departe de oameni ramane intotdeauna pentru monahi un principiu de respectat. Se cunosc multe exemple de monahi care-si schimba locul pentru a evita vizitatorii deveniti prea numerosi, chiar si in cautare de sfaturi duhovnicesti. Monahul scrie Sfantul Isaac Sirul, „nu trebuie sa se lase legat de prietenia si de insotirea cu vreun om; trebuie sa-si aiba locul vietuirii linistit, si sa ocoleasca intotdeauna pe oameni”. „Cat de rea este privirea si vorbirea pentru cei ce petrec in liniste! Cu adevarat, fratilor, e mai rea decat pentru cei ce sunt departe de liniste [isihie]. Caci, precum asprimea grindinii cazand pe neasteptate pe varful plantelor le usuca si le pierde, asa si intalnirile cu oamenii, chiar daca ar fi foarte scurte si ar parea folositoare, usuca florile virtutilor care au inflorit de curand din insotirea cu linistea”.
Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: „Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (…) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti”. Alte afirmatii bine cunoscute ale aceluiasi sfant merg in acelasi sens: „Cine cunoaste pacatele e mai bun decat cel ce invie mortii prin rugaciunea lui, ca locuieste in mijlocul multora. Cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. (…) Cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada pe ingeri. Cel ce urmeaza lui Hristos in tanguirea de unul singur e mai bun decat cel ce se lauda pe sine in adunari”.
Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: „Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?” (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: „Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa” (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39). Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: „Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti”. Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: „Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului”.
A veni in ajutorul celui ce se pierde presupune ca suntem in masura sa o facem, altfel riscam sa pierim impreuna cu el. E ceea ce invata un alt batran: „Daca vezi pe cineva cazand in apa si poti sa-l ajuti, intinde-i toiagul tau si trage-l afara. Daca insa nu-l poti scoate afara, lasa-i toiagul tau. Iar daca-i dai mana si nu-l vei putea trage afara, el te va trage in adanc si veti muri amandoi”.
Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: „Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu.”
Un prim principiu ce trebuie respectat e, asadar, ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat in masura in care acest lucru nu dauneaza sufletului nostru.
Un alt principiu e ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat atunci cand suntem siguri ca nu-i vatamam. Neavand noi insine un comportament indeajuns de demn, riscam sa-i smintim pe ceilalti si sa le facem mai mult rau decat bine. Sfantul Ioan Hrisostom era cuprins el insusi de aceasta temere atunci cand i s-a propus sa se faca proroc si in numele acestui principiu a refuzat mai intai aceasta slujire: „Sper sa primesc o pedeapsa mai mica daca voi fi osandit pentru ca nu voi fi mantuit pe nimeni, decat as primi daca i-am pierdut pe altii impreuna cu mine (…). Asa cum sunt acum, am incredere ca nu voi suferi decat pedeapsa aspra ceruta de multimea pacatelor mele, in timp ce primind preotia, ma voi expune la un chin nu de doua sau de trei ori, ci de o mie de ori mai aspru, pentru smintelile facute oamenilor si ocarile facute lui Dumnezeu”.
Dorinta de a invata sau sfatui pe altii pare intotdeauna suspecta Parintilor si chiar adeseori situata de ei printre patimi. Riscul slavei desarte legat de aceasta practica, chiar pentru cel care e chemat la aceasta, e subliniat de multi dintre ei, indeosebi de Sfantul Macarie Egipteanul: „Cel care e rugat sa vorbeasca si e silit sa vesteasca cuvantul, trebuie sa se intristeze, sa fuga de acest lucru ca de foc si sa respinga acest gand, pentru a scapa de el si a nu cadea in slava desarta din pricina cuvantului sau. Caci atunci cand Moise, robul lui Dumnezeu, a fost silit sa vorbeasca si sa anunte cuvantul lui Israel, s-a dat inapoi zicand: „Nu sunt in stare sa vorbesc” [Is 4,10]. La fel, cand Ieremia a fost silit sa vorbeasca, inima lui s-a aprins ca un foc si s-a dat inapoi zicand: „Sunt un copil si nu o pot face” [Ir 1, 6], aceasta pentru a nu se slavi si cinsti din slujirea profetica. Pavel insusi spune: „Caci daca fac aceasta de bunavoie, am plata; daca insa o fac fara voie, am numai o slujire incredintata” [1 Co 9,17]”.
Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. „Bine este – scrie Sfantul Isaac – a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, trebuie sa-si aduca aminte de cuvantul apostolic care zice ca: „Hrana tare e potrivita celor mai desavarsiti” [Evr 5,14] si sa se intoarca la cele dinainte ale sale, ca sa nu auda spunandu-i-se: „Doctore, vindeca-te pe tine insuti!” [Lc 4, 23]. Sa se judece, asadar, pe sine insusi si sa-si pazeasca buna lui deprindere si, in loc de a ajuta prin rostirea cuvintelor, sa slujeasca prin vietuirea cea buna; si, in loc de a invata prin sunetele gurii lui, sa invete prin faptele lui. Si abia atunci cand isi va vedea sufletul sau sanatos, sa caute sa-i foloseasca pe altii si sa-i tamaduiasca prin sanatatea lui. Caci, atunci cand se va afla departe de oameni, va putea sa-i ajute mai bine prin lucrarea sa cea buna, sporind in ravna faptelor bune, decat ii poate ajuta prin cuvinte, fiind el insusi bolnav si avand nevoie mai mult ca ei de doctorie. „Ca de va calauzi orb pe orb, amandoi vor cadea in groapa” [Mt 15,14]”.
Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea”. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: „Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii” (1 Co 2, 4).
Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca „una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant”. Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti.
Cu privire la ce anume trebuie sa fie temeiul unei invataturi care are in vedere zidirea aproapelui, Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in aceeasi perspectiva: „Domnul nu fericeste pe cei ce invata numai, ci pe cei ce s-au invrednicit mai intai prin lucrarea poruncilor sa vada si privesc in ei insisi lumina Duhului si lumineaza si scanteiaza. Caci datorita ei cunosc prin vederea adevarata, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa ii invata pe altii. E de trebuinta, asadar, ca cei ce vor sa-i invete pe altii sa fie ridicati mai intai ei insisi, s-a spus, ca nu cumva, vorbind despre cele ce nu le cunosc, sa piarda in ratacire pe cei ce se incred in ei”.
E cunoscut faimosul sfat al Sfantului Serafim din Sarov: „Dobandeste partea launtrica si mii de oameni in jurul tau isi vor gasi mantuirea”. Or pacea launtrica, potrivit traditiei ascetice, e in primul rand nepatimirea, starea duhovniceasca ce decurge din biruinta asupra patimilor si care deschide accesul la adevarata iubire si la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu.
Sfantul Isaac remarca faptul ca, inainte de a fi chemati sa devina pastori ai Bisericii si sa vina in ajutorul multor oameni traitori in lume, Sfantul Vasile al Cezareei si Sfantul Grigorie al Nyssei au trait mai intai in singuratatea pustiei faptuind poruncile, pana ce sufletul lor s-a curatit si s-a invrednicit de vederea Duhului. Sfantul Serafim din Sarov el insusi a trait mai mult de treizeci de ani in singuratate, inainte de a accepta sa primeasca, sa sfatuiasca si sa conduca pe calea mantuirii pe cei ce veneau la el. Si multi alti sfinti au facut la fel.
3. Impacarea acestor doua exigente prin rugaciune
Trebuie sa remarcam insa, pe de o parte, ca rezervele facute anterior se adreseaza in primul rand monahilor pe care o activitate in lume i-ar abate de la isihie, care e starea potrivita conditiei lor, dar si ca ele vor mai cu seama sa evite pentru toti, monahi sau crestini traitori in lume, riscurile duhovnicesti legate de o vointa de a invata legata de patimi (indeosebi de slava desarta si mandrie) si care ar face mai mult rau decat bine atat celui ce invata, cat si celor pe care ii invata sau sfatuieste.
Pe de alta parte, putem observa ca ar fi tot un risc tinand de mandrie a crede ca suntem in masura, pentru ca am atins o anume treapta de desavarsire duhovniceasca, sa contribuim noi insine la mantuirea altora.
Abaterile atat la dreapta, cat si la stanga pot fi evitate, si contradictia ce exista, in aparenta, intre chemarea sfintilor de a lucra in vederea mantuirii altor oameni si a avertismentele lor impotriva demersurilor voluntariste, ce urmaresc aceasta mantuire, poate fi rezolvata printr-o lucrare duhovniceasca fundamentala aflata la indemana tuturor si pe masura fiecaruia: rugaciunea pentru sine si rugaciunea pentru aproapele.
Hristos invatandu-ne rugaciunea „Tatal nostru”, la plural, ne-a invatat sa ne rugam pentru altii ca si pentru noi insine si sa nu despartim ceea ce cerem pentru noi de ceea ce cerem pentru ei. Sfantul Apostol Iacob ne indeamna: „Sa ne rugam unii pentru altii, ca sa ne tamaduim” (Iac 5, 16), tamaduire insemnand aici nu numai vindecarea trupeasca, dar si vindecarea duhovniceasca, expresie prin care Parintii desemneaza si mantuirea.
Prin rugaciune monahul poate lucra pentru mantuirea aproapelui ramanand in acelasi timp in singuratate si pastrandu-si isihia. Prin rugaciune orice crestin poate lucra pentru mantuirea aproapelui fara riscul de a se amagi si rataci, fiindca se preda cu totul voii lui Dumnezeu, Care stie ce este potrivit aproapelui. Astfel Sfantul Ioan din Gaza recomanda: „Sa recurgem la rugaciunea din inima pentru fratii nostri si [Dumnezeu] va face pentru ei ce va vrea El, Care s-a jurat El insusi sa vrea „ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” [1 Tim 2, 4]”.
Recurgand la rugaciune, crestinul isi recunoaste neputinta in a-i mantui pe altii si marturiseste pe Dumnezeu drept singurului Mantuitor; in aceasta masura si in acest punct fundamental el evita mandria si da dovada de smerenie. Prin rugaciune orice crestin dobandeste in acelasi timp curatirea de patimile sale si se dezvolta in el o autentica iubire fata de aproapele ce merge mana in mana cu dragostea de Dumnezeu. Prin rugaciune se dezvolta de asemenea pocainta prin care crestinul nu se mai erijeaza in judecator al fratelui sau, ci isi vedere greselile proprii si se simte solidar cu aproapele pana acolo incat sufera pentru starea Si situatia lui, ceea ce intareste si mai mult rugaciunea sa pentru el. Astfel, Parintii recomanda rugaciunea drept o cale privilegiata de lucrare in vederea mantuirii tuturor. Dumnezeu fiind atent la orice rugaciune chiar venind din partea unui pacatos, nu e nevoie ca aceasta sa fie desavarsita, nici ca cel care o rosteste sa fie fara de pacat ca ea sa fie auzita, si a nu avea incredere in rugaciune ar insemna a nu avea incredere in Dumnezeu insusi. Mai mult, rugandu-ne pentru altii, lucram nu numai pentru mantuirea altuia, dar si pentru propria noastra mantuire, cu conditia de a ne ruga fara mandrie si cu un sentiment de pocainta. Astfel scrie Sfantul Ioan Scararul: „Nu refuza cand ti se cere sa te rogi pentru un suflet, chiar daca n-ai dobandit rugaciunea [curata]. Caci credinta celui ce o cere pe aceasta a mantuit de multe ori pe cel ce se roaga cu zdrobire de inima”. Dumnezeu asculta si mantuieste cu atat mai bucuros pe cel ce se roaga pentru aproapele sau cu cat lucrand in acest fel, chiar daca este pacatos, da marturie de iubire. Un Parinte spune astfel ca „cine se roaga pentru un frate aflat in suferinta, inainte de a folosi pe acesta, se foloseste el insusi din pricina iubirii [pe care o arata]”.
Jean-Claude Larchet, „Dumnezeu este iubire”, Editura Sophia

Mântuirea sufletului

Invataturi despre mantuirea sufletului

Scurta indrumare

Fii evlavios. Pe parintii duhovnicesti, pe tatal tau si pe mama ta, pe conducatori si pe toti oamenii de bine cinsteste-i si urmeaza sfaturile lor folositoare. Respecta-i pe oamenii in varsta. Fata de mai-marii tai fii respectuos, cu cei de-o seama cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoi­tor. Iubeste nu doar pe prieteni si pe cei ce-ti fac bine, ci si pe vrajmasii tai, si roaga-te pentru ei. Aminteste-ti ca rostul tau in lume este ca in orice imprejurare sa faci bine aproa­pelui tau, pe cat iti sta in putere. Nu te certa si nu te invraj­bi cu nimeni.
Bun lucru este sa-ti infranezi mania, sa ierti celui ce ti-a gresit si sa dai celui care iti cere. Te-a suparat cineva? Iarta-l. Ai suparat pe cineva? Impaca-te cu el. Fereste-te nu doar de faptele rele, ci si de cuvintele necuviin­cioase. Cand vorbeste cineva dintre cei mai mari, taci si asculta. Nu crede oricarui zvon. Nu dori tot ce vezi. Fii drept, nu dori nimic din ce nu este al tau. Cu atat mai mult nu fura si nu deposeda, ci fii multumit cu ceea ce ai tu. Cele de care ai nevoie dobandeste-le prin propria munca. Da inapoi ceea ce ai luat cu imprumut. Implineste ceea ce ai promis. Nu te lauda niciodata. Fii curajos, gata de munca, lasand la o parte nepasarea celor lenesi. Dragostea de munca este placuta lui Dumnezeu, iar tie de folos.
Nu deznadajdui la necaz. La bucurie nu-ti pierde cumpatarea. Celui care cere da-i, daca ai; pe cel sarac ajuta-l pe cat poti. Nu invidia pe nimeni, fii binevoitor fata de toti. Nu fi egoist si mandru. Fii prietenos fata de toti, dar nu te purta lingusitor fata de nimeni. Saluta-i pe toti cei pe care-i intalnesti. Asemenea si celor care te saluta, raspunde-le la salut. Celui care te intreaba raspunde-i, pe cel nestiutor indruma-l. Pe cei tristi mangaie-i. Slu­jeste oricui poti.

Scurta regula folositoare de suflet, care duce la mantuire

1– sa te insemnezi corect cu semnul sfintei cruci;

– sa taci intelept;

– sa ai duh binevoitor fata de toti;

– deasa pocainta in fata lui Dumnezeu cu rugaciunea: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma! Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine!”;

– sa urmaresti gandurile potrivnice lui Dumnezeu si sa le alungi cu Numele lui Dumnezeu;

– sa treci de la lucrurile vazute la Numele nevazut al lui Dumnezeu (a se vedea Comoara duhovniceasca a Sfantului Tihon de Zadonsk);

– marturisirea trebuie sa fie sincera;

– sa te consideri pe tine mai rau si mai pacatos decat toti;

– taierea voii si a gandirii proprii, chiar cand ea pare buna (fa totul cu sfat, adica cu sfatul parintelui duhovnicesc);

– deasa cugetare la plecarea ta din lumea aceasta in viata vesnica.

Indeplinind acestea, cu harul lui Hristos te vei mantui.

Pentru dobandirea fericirii vesnice sunt necesare:

  1. credinta in Iisus Hristos;
  2. dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
  3. pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
  4. impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos;
  5. faptele bune;
  6. sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
  7. pocainta sincera pentru pacatele proprii.

1. Credinta in Iisus Hristos

Dumnezeu este Duh Sfant. Lucrarea Sa este prezenta in tot ceea ce a creat. Stramosii nostri, care au trait inainte de venirea lui Hristos, credeau in Cel ce va sa vina. Ei citeau Scriptura, dar nu intelegeau, pentru ca nu erau luminati de Duhul Sfant. Cu toate acestea, ei duceau o viata morala si sunt un exemplu pentru noi.
Noe si-a construit arca timp de aproape 100 de ani, i-a avertizat pe oameni despre mania lui Dumnezeu care se va abate asupra lor, i-a chemat la pocainta, in ciuda faptului ca multi il luau in ras.
Enoh se purta cu evlavie in fata lui Dumnezeu, isi inchi­puia ca Domnul il priveste zi si noapte si vede faptele lui. Atat de mult a bineplacut el lui Dumnezeu, incat a fost inaltat la cer.
Iar Iov, cate a rabdat prin ingaduinta lui Dumnezeu! Cat au incercat sa-l convinga sa cedeze, insa el a ramas credin­cios si statornic! Chiar si atunci cand zacea in gunoi si praf, parasit de toti, el Il lauda pe Dumnezeu.
Dreptul Avraam, facand voia lui Dumnezeu, a lasat toa­te si a mers in tara pe care i-a aratat-o El. Avraam ne invata adevarata credinta. Ne invata de asemenea ospitalitatea. El ii primea pe toti strainii, intre care S-a aflat si Domnul. Avraam era atat de credincios si de ascultator de Dumne­zeu, incat nu a pregetat sa se pregateasca a-l aduce jertfa pe fiul sau unul-nascut, cand Domnul i-a cerut-o. El ne inva­ta ascultarea pe noi, preotii, pe conducatori, pe parinti etc. Prorocul David ne invata credinta, pocainta si rugaciunea.
Si asa mai departe, la oricine am vrea sa ne referim, toti ne invata credinta si ceva de 1folos; ne invata intelepciunea, ascultarea. Niciodata sa nu parasim rugaciunea, precum Da­niel si cei sapte tineri. De la toti putem sorbi intelepciune duhovniceasca si sa invatam credinta. In viata trebuie sa cautam compania oamenilor credinciosi, intelepti, placuti lui Dumnezeu, tari in credinta. Sa vorbim cu ei despre Dumne­zeu. Sa citim cuvantul lui Dumnezeu.
Lectura ne intareste in viata duhovniceasca. Credinta insasi apare din citirea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Fiecare carte duhovniceasca ne ofera ceva nou in cunoasterea lui Dumnezeu. Cerceteaza-te si alege-ti lectura in functie de necesitatea si setea pe care le descoperi in inima: un acatist, Psaltirea, Evanghelia, o opera a unui Sfant Parinte sau altceva. Citeste, indrepteaza-ti viata pas cu pas, ca sa dobandesti credinta tare.

A-ti zidi fericirea interioara inseamna a lucra la dobandirea Duhului Sfant in credinta si in adevar. Printr-o viata buna dobandeste o inima buna, umple-o de har. Pen­tru aceasta, invata cuvantul lui Dumnezeu in trei feluri:

1) din Evanghelie;

2) din explicarea lui in scrierile Sfintilor Parinti, nevoitori ai Bisericii Ortodoxe,

3) din vietile sfin­tilor, luand aminte la viata lor si la felul cum au slujit lui Dumnezeu.

Multi nevoitori sunt trecuti in randul sfintilor. Nu este, oare, acesta un exemplu de credinta sfanta pentru noi?

Obisnuieste-te sa citesti: dimineata din Evanghelie, in timpul zilei talcuirile Sfintilor Parinti, iar seara din vietile sfintilor. Fie ca sufletul tau sa devina pamant binecuvanat pentru a primi samanta – cuvantul lui Dumnezeu. Sa te faci placut lui Dumnezeu cu intelegere.

Se spune ca exista oameni trupesti si oameni duhovnicesti. Care e deosebirea dintre ei? Cel trupesc traieste implinind poftele trupului sau, iar cel duhovnicesc traieste in credinta, lucrand pentru a se face placut lui Dumnezeu. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Cel trupesc face raul si uita ca l-a facut, dar tine minte atunci cand cineva ii face lui rau; cel duhovnicesc iarta. Cel trupesc fura, cel duhovnicesc se leapada de ale sale etc. Cel duhovnicesc dobandeste Duhul Sfant, isi intareste credinta; cel trupesc dobandeste duhul rau, prin faptele sale rele devenind salas al acestui duh. Duhul rau il duce in cele din urma la pierzanie, daca acel om nu-si vine in fire.

Soarbe intelepciunea duhovniceasca, ce intareste credin­ta. Pentru aceasta exista:

1) Biserica lui Dumnezeu;

2) car­tile sfinte;

3) oamenii duhovnicesti.

Pentru aceasta am primit darul timpului, care este mai de pret decat toate comorile. Trebuie sa-l pretuim asa cum il pretuiau vechii negustori. Cat de mult timp pierdem in zadar in convorbiri desarte, curiozitati, fantezii, somn pes­te masura etc! Mult folos dobandim in schimb de la timpul petrecut in rugaciune, in citirea sfintelor carti, in cugetarea la vesnicie, in savarsirea faptelor bune etc. Cand sarbato­resti Anul Nou, gandeste-te intotdeauna la darul timpului incredintat tie si la felul in care il folosesti.
Cauta sa-ti petreci viata in credinta, dupa legea data noua de Domnul Iisus Hristos si in comuniune cu El. Sa crezi si sa stii ca Hristos Se gaseste in cei care sufera fara vina si fara cartire, se afla in cei care cred in El, cand vorbesc despre Dumnezeu. Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Domnului, este prezent si Dumnezeu. El este prezent in cei placuti Lui. Este prezent in chip deosebit in noii mucenici rusi. Omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfant prin credinta simte pre­zenta Lui: asa cum curentul electric trece nevazut prin fire, tot asa si harul nevazut vine in om, iar acesta ii simte pre­zenta ca bucurie care ii cuprinde intreaga fiinta.
Omul care nu crede traieste ca un orb. Evanghelia ne vorbeste despre Zaheu, care dorea atat de mult sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, incat s-a catarat intr-un dud, netinand cont de functia sa importanta. Tot asa si noi trebuie sa credem in Dumnezeu si sa tindem spre El. Scopul oricarei cunoasteri este Dumnezeu!

1Evanghelia ne vorbeste despre vremea in care israelitii, ca popor ales, s-au invrednicit sa-L vada cu ochii lor pe Mesia. Au vazut minuni si vindecari, au auzit cuvantul din gura Domnului Insusi, insa nu au crezut in El, ci au strigat:

„Rastigneste-L, rastigneste-L!”

Atunci harul lui Dumnezeu s-a luat de la ei.[1]

Rusia este un pamant binecuvantat cu un har deosebit. Credinta ne mantuieste. Noi ne adunam acum in aceasta ve­che biserica, pe pamantul sfant al Pskovului, care a fost ho­tar in fata dusmanilor ce au incercat sa cucereasca Rusia de la apus, fapt amintit si de cronicari. Catolicii au incercat sa cucereasca si sa distruga duhul Ortodoxiei, insa fara izban­da, pentru ca sfintii nostri s-au rugat pentru Rusia.
Noi preamarim pe Sfanta intocmai cu apostolii cneghina Olga si pe Sfantul cneaz binecredincios Alexandru Nevski, in schima Alexie, care, cu sfintele lor rugaciuni, pana astazi sustin si intaresc poporul rus. Preamarim pe Sfantul cuvios Nicandru, pe Sava de Krapetk, pe Cornelie de Pecerska, pe Cornelie de Krapetk, pe Ioasaf de Snetogorsk, pe Onufrie de Malsk si alti sfinti, tari in credinta, care au stralucit pe pamantul Pskovului. Sfanta Biserica ne invata sa mergem pe calea Ortodoxiei, privind la viata sfintilor.
Acestia au trait pe pamantul sfant al Pskovului, au fost oameni ca si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au curatit de pacate si au dobandit indrazneala la El, Caruia se roaga pentru noi, pacatosii. Evanghelia ne indeamna pe noi, cei credinciosi, sa nu ne ingrijim foarte mult de cele pamantesti, ci sa cautam mai in­tai Imparatia cerurilor, iar celelalte se vor adauga noua. Pe primul loc trebuie sa fie dorinta de a bineplacea lui Dumne­zeu, iar toate celelalte – pe planul al doilea. Unde este inima noastra, acolo este si comoara noastra.
Este bine sa nazuim la hrana duhovniceasca, asemenea Mariei, dar, traind pe pamant, trebuie sa implinim si cele ale Martei. Nu trebuie sa exageram, cum a facut monahul care a mers intr-o manastire doar pentru a se ruga; iar cand nu l-au chemat la masa nici prima, nici a doua si nici a treia zi, a inteles ca trebuie sa si munceasca.
In vremea noastra s-a raspandit foarte mult necredinta. Ea exista si inainte, dar nu era atat de multa. Din cauza ne­credintei poporului, Domnul nu a facut minuni in Nazaret, spunand ca nici un proroc nu este bine primit in patria sa. Vazandu-L zi de zi, ani de-a randul, poporul era obisnuit cu El, devenind surd si mut, desi auzea despre minuni si descoperiri facute de El in alte locuri. Deseori, suntem si noi ca acei oameni: nu ne folosim de apa cea vie care este aproape de noi (in Biserica), ci bem din balti murdare (secte, eresuri, superstitii). Exemple gasim si in trecutul nostru. Astfel, Se­rafim de Sarov nu era cinstit ca facator de minuni in sfanta lui manastire, ci, dimpotriva, el a fost prigonit. Asemenea s-a intamplat si cu Cuviosul Nicandru. Nici Ambrozie de la Optina nu era pretuit.
Astfel, oameni care vin de departe la un staret induhovnicit primesc comoara duhovniceasca, o primesc in inima si o duc cu ei, iar cei din jurul sau nu cunosc aceasta comoara. Trebuie sa-i pretuim pe cei din jurul nostru; nu doar pe preoti, ci pur si simplu pe oamenii duhovnicesti. Pe Iacob, fratele Domnului, nu-l cinsteau ca pe un facator de minuni, dar il cinsteau pentru credinta, pentru sfintenia lui, pentru viata lui fara de pacat.
Unii oameni ii intreaba despre problemele lor pe preoti, dar fara folos, pentru ca nu implinesc ceea ce li se spune si n-au credinta. Daca gaseste credinta la om, Domnul indrepteaza si corecteaza toate. Dar fara credinta, chiar si cel mai intelept staret nu-l va putea mantui pe om. Asa s-a intam­plat si cu locuitorii Nazaretului: desi Domnul era cu ei, nu erau ei in stare sa primeasca cele spre mantuire. La fel este si in manastirile de azi. Cum a spus un monah:

„Serafimi sunt multi, dar nu este nici un Serafim de Sarov.”

Din cauza necredintei au aparut foarte multe boli duhovnicesti, multi demonizati. Vrajmasul isi gaseste salas in sufletele care nu se afla sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Conform profe­tiilor staretilor, la sfarsitul veacurilor cei bolnavi duhovniceste vor fi atat de multi, incat oamenii si diavolii vor fi una, iar iadul va ramane pustiu.
Cand omul traieste dupa voia lui Dumnezeu, demonii n-au putere asupra lui. Fara o viata dupa voia lui Dumne­zeu ramane doar forma exterioara a credintei. Viata paca­toasa nu exclude intotdeauna credinta, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Pot fi bolnavi duhovniceste chiar si preotii si monahii, daca ei duc o viata pacatoasa.
In Evanghelie sunt descrise unele intamplari minunate, cand demonii il recunosc pe Dumnezeu si se cutremura, in timp ce contemporanii Sai nu-L cunosc, nu-L inteleg, nu cred in El si nu se tem de El. Demonii Ii spun Domnului: „De ce ne chinui inainte de vreme?”, adica inainte de jude­cata lui Dumnezeu. Oamenii insa permit sa fie chinuiti de demoni. Vrajitorii contemporani, extrasensii[2] si magii sunt slujitori ai demonilor. Ei pot trimite demonii la om, dar de­monii nu pot pune stapanire pe om fara motiv. Motivele sunt urmatoarele: nu-L cunosti pe Dumnezeu, nu crezi, nu porti cruce, nu te impartasesti, nu citesti Psaltirea, Evan­ghelia, faci fapte rele.
Daca omul este aparat de credinta si de faptele ei, nu trebuie sa se teama de demoni.1 Demonii n-au putere nici macar asupra porcilor fara ingaduinta lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor Ciprian si Justina ne vorbesc despre puterea credintei, despre biruinta lui Hristos. Ciprian era un vrajitor puternic, avand in subordinea lui o legiu­ne de demoni. Cu toate acestea, cand tanarul aprins de dragoste fata de fecioara Justina i-a cerut sa-l ajute s-o seduca, Ciprian n-a putut face nimic, pentru ca fecioara era o cresti­na cu credinta tare si care se ruga lui Dumnezeu. Atunci Ciprian insusi s-a intors la Dumnezeu, dar fiind chinuit de de­moni nu si-a gasit linistea pana nu si-a facut cruce. Atunci vrajmasul s-a retras. Acest lucru ne incredinteaza de pute­rea semnului crucii. Fa-ti cruce des, fa-o corect, inchipuind exact semnul crucii asupra ta. Aminteste-ti ca aceasta es­te arma noastra duhovniceasca. Insemneaza-te cu evlavie, atent, cu rugaciune.
Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea ca nu toti ajung generali in viata duhovniceasca, dar soldat este obligat sa fie fiecare crestin. Nu toti pot atinge sfintenia Mariei Egipteanca, care, cu darul lui Dumnezeu, stia cuvintele Scrip­turii fara sa le fi invatat vreodata. Mai demult existau si in Rusia astfel de carti vii – staretii. Acum ne-au ramas doar cartile, in care gasim toate indrumarile de care avem nevo­ie. Trebuie doar sa ne folosim de ele.
Printre multele minuni ale Domnului se afla si vindecarea unui surd si mut. De multe ori si noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, cand nu stim ce sa spunem si lasam pe seama noastra pacate nemarturisite. Suntem surzi cand este hulita credinta si Biserica, iar noi tacem si nu aparam slava lui Dumnezeu. Cand trebuie sa invatam, sa devenim mai iscusiti, sa adunam stiinta duhovniceasca, cat de des suntem surzi! In schimb cand ar trebui sa tacem, ca de pilda in cazul in care suntem jigniti de cineva, atunci nu o facem, desi acest lucru este necesar pentru smerirea noastra si pen­tru dobandirea blandetii.
Multimi de protestanti au umplut pamantul nostru sfant. Ei rastalmacesc invatatura crestina. Cei care ii asculta ade­seori se imbolnavesc duhovniceste. Erezia este foarte periculoasa pentru suflet. Feriti-va de ea! Sa nu aveti comuniune duhovniceasca cu ereticii! Nu intrati in discutii cu ei, nu primiti nici un fel de milostenie din partea lor si cu atat mai putin carti, Evanghelia etc. Pentru acesti rataciti te poti doar ruga. Domnul ingaduie ereziile si ratacirile, pentru ca omului ii este data ratiunea si voia libera, ca sa se lamureasca unde este adevarul. Dumnezeu nu vrea sa aiba robi, ci fii liberi. Nu trebuie sa tragi pe nimeni cu forta in Rai.
Nu-ti aroga Imparatia cerurilor, asemenea ereticilor, care considera ca din moment ce cred se vor mantui obligatoriu, pentru ca ei se considera deja sfinti. Si in biserica noastra sunt astfel de credinciosi, care se mandresc cu credinta lor si nu doresc sa vorbeasca cu cei necredinciosi, privindu-i de sus. Uneori cei ce slujesc in biserica au un comportament trufas: considera ca lor le este permis sa vorbeasca in biserica, sa impinga oamenii pentru a-si face loc, sa comande, sa judece. Un altul gandeste despre sine: „Eu sunt credincios, iar cutare este fara Dumnezeu si betiv. Ce asemanare poate fi intre mine si el? Aceasta este o parere de sine periculoasa, mai ales pentru slujitorii bisericesti. Preotul sau diaco­nul gandesc astfel, iar apoi vezi ca incep dintr-o data sa bea sau sa-si adune averi. Este o mare ispita. Vrajmasul loveste in lucruri marunte, de la care se ajunge apoi la cele mari. Deprinderea rea este periculoasa, pentru ca ea duce la pacat si la patima, in timp ce deprinderea buna duce la virtute.
1Viata sa fie conform credintei! Traiesti tu astfel? Trebuie sa ne punem la incercare: credem noi, oare, in Evanghelie, implinim noi voia lui Dumnezeu cu constiinta curata? Oare citim cuvantul lui Dumnezeu? Oare nu ne indreptatim? Oa­re ne curatim sufletul prin spovedanie si prin impartasanie? Avem noi intotdeauna in fata ochilor infricosata zi a Judecatii lui Dumnezeu? Nu preferam, oare, viata pamanteasca, trecatoare, fericirii vesnice? Cerceteaza-te pe tine insuti si vei afla cum trebuie sa implinesti voia lui Dumnezeu, pentru ce trebuie sa te rogi si ce trebuie sa indreptezi la tine. Trebuie sa cautam Imparatia lui Dumnezeu, cum ne invata Cuviosul Serafim de Sarov, ca Duhul Sfant sa Se salasluiasca in noi. Intareste-ti credinta prin fapte, fara de care, dupa cuvantul apostolului, ea este moarta. Aceste fapte sunt: postul, rugaciunea, nevointa de dragul lui Hristos.

a) Sa luam ca exemplu postul. Pentru unii oameni, pan­tecele este dumnezeul lor. Ortodocsii invata infranarea de la mancare: nu trebuie sa mananci inaintea Sfintei Liturghii din zilele de duminica si in sarbatori. Mancarea este preferabil sa fie pregatita mai simplu in zilele de post. In timpul prepararii mancarii este obligatoriu sa te rogi.

Trebuie sa te rogi si in timpul mesei, caci astfel nu vei manca in exces. Nu uita de asemenea sa te rogi inainte de masa si sa-I multumesti lui Dumnezeu dupa masa. Aminteste-ti ca manca­rea consumata in tacere este ca painea, iar cea consumata cu rugaciune si multumire – ca mierea. Se spune de asemenea ca mancarea insotita de discutii, glume, dispute, judecarea aproapelui se consuma ca gunoiul.
Hranindu-ti trupul, nu uita sa-ti hranesti si sufletul. In acest scop, la manastire (dar mai demult si in casele oamenilor simpli) in timpul mesei se citeste cu voce tare din vietile sfintilor sau din alte carti duhovnicesti. Aminteste-ti ca lacomia pantecelui este pacat de moarte. Pantecele satul te duce in iad. Hrana simpla te deprinde cu cumpatarea, care este una dintre cele mai importante virtuti. Pentru a hrani oamenii, Domnul avea mancare simpla: paine si peste. 12 cosuri cu firimituri au strans uce­nicii dupa hranirea a 5000 de flamanzi: acesta este un exem­plu de cumpatare. Cumpatarea lasa mai mult loc si resurse pentru lucrarea milosteniei. Astfel, o virtute atrage dupa sine alta virtute.

Cinsteste in mod deosebit posturile lungi ale anului bise­ricesc. Sa simti postul ca pe o sarbatoare pentru suflet. Pos­tul ne da putere sa ne abtinem de la rau si ne intareste cre­dinta. Postul este dragoste de aproapele. Postul este o lucra­re sfanta. Postul este cercetare de sine, cugetare la pacate: la felul cum trebuie sa le evitam, cum sa indreptam pacatele savarsite inainte, cum sa dezradacinam deprinderile rele si placerile pacatoase.

Posteste nu doar in privinta mancarii, ci si cu ochii, cu urechile, cu limba.

In post curateste-te prin spovedanie si impartaseste-te. In post este bine sa incerci sa urmezi Prorocului si Botezatorului Domnului, Ioan Inaintemergatorul, care era foarte infranat atat la mancare, cat si la imbracaminte si trai. El vietuia solitar din copilarie, iar insingurarea il apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Sfintii Parinti prevesteau ca in vremurile din urma putini vor putea afla calea insingurarii. Acest lucru se poate observa astazi: prin televizor ne intra in casa tot felul de oameni, vrajitori, dansatori si multi altii, pe care n-ar trebui sa-i primim in nici un chip.

1b) Sora si prietena postului este rugaciunea. Putem invata sa ne rugam cu ajutorul cartilor de rugaciune atat de accesibile noua si al acatistelor. Aceste rugaciuni sunt alcatuite de Sfintii Parinti si in ele ni se descopera felul in care se rugau ei. Iata un exemplu pentru noi!

In timpul postului, datorita infranarii sporeste credinta si ne vine mai usor sa ne rugam si sa citim cartile sfinte. Nu nesocoti citirea rugaciunilor de dimineata si de seara (sa-ti faci din aceasta o regula). Daca nu poti, atunci cu sfatul parintelui duhovnicesc citeste pravila Sfantului Serafim dimineata, la amiaza si seara:

Tatal nostru – de trei ori;

Nascatoare de Dumnezeu Fecioara – de trei ori;

Crezul – o data.

Dar ia seama ca aceasta pravila trebuie completata cu rostirea Rugaciunii lui Iisus in cursul zilei. Roaga-te starui­tor, pana cand vei simti in inima roadele rugaciunii: pacea, bucuria, harul. Roaga-te cum se ruga vaduva de judecatorul nedrept, insistand pana cand i-a implinit rugamintea. Invata-te sa starui cu rugaciunea ta la Dumnezeu, ca sa doban­desti pacea launtrica si credinta tare.

Staruieste in practicarea Rugaciunii lui Iisus astfel in­cat rugaciunea rostita („a buzelor”) sa devina rugaciune a mintii, apoi aceasta sa devina a inimii, pentru ca, in cele din urma, rugaciunea inimii sa se transforme in rugaciune contemplativa, insa tine minte ca aceasta din urma este cea mai inalta forma de rugaciune si este darul lui Dumnezeu. Nu te avanta spre dansa, ca sa nu cazi in amagire. Daca nazuiesti la dobandirea ei, cauta un indrumator.

Vrajmasii rugaciunii sunt: agitatia, vorbirea desarta, barfa, aflarea stirilor, jocuri­le (de carti, sahul etc), televizorul, imaginile necuviincioa­se, cartile mondene, ziarele. Insingurarea este invatatoarea intelepciunii si a rugaciunii. Ea naste sfintenia. Dusmanul mantuirii, stiind folosul insingurarii, aduce plictiseala, deznadejde, tristete: omul ramas singur se indispune, sufera, plange. Foloseste-te corect de insingurare: nu te gandi la nimic altceva in afara de Dumnezeu.

Inchinaciunile ajuta credintei; ele antreneaza in rugaciune si trupul, alungand lenea si plictiseala. Fa inchinaciuni cu ravna si cu zdrobire de inima.

c) Domnul ne-a spus:

„Nevoiti-va”,

„Intrati pe poarta cea stramta”.

Este o porunca adresata tuturor. „Nevoiti-va” reprezinta indemnul la nevointa de dragul lui Hristos. „Usile stramte” inseamna silirea de sine, stramtorarea proprie de dragul lui Hristos: nu vrei sa te ridici la rugaciune – ridica-te; este post — infraneaza-te, rabda; esti manios – stapaneste-te, cedeaza; iarta dusmanului tau, intoarce raul cu binele; mancarea gustoasa refuz-o. Iata, nevoieste-te si tu astfel. Esenta crestinismului o constituie aceste nenumara­te nevointe. Viata nevoitorului este plina de efort, de necazuri, din moment ce firea noastra pacatoasa cere altceva, atragandu-ne la pacat. Nevointa alunga pacatul, iar lupta cu deprinderile rele invata rabdarea necazurilor si curateste su­fletul. Nevoitorii dobandesc pacea launtrica cu ajutorul bi­necuvantat al lui Dumnezeu.

d) O alta mare nevointa ne-o descopera Apostolul Petru: rabdarea necazurilor pentru Hristos. Pentru suferintele de care avem parte in viata noastra scurta ni se daruieste fe­ricirea vesnica; pentru incercari dobandim rasplata. Astfel, Bonifatie era rob, betiv, desfranat, insa cand a primit moartea muceniceasca pentru Hristos a devenit sfant. Rabdarea suferintelor se da celor curajosi. Crestinul nu trebuie sa se infricoseze de ele, ci de chinurile vesnice.

Devin mucenici nu doar cei care au rabdat chinuri trupesti, ci si cei care au rabdat chinuri sufletesti. Intareste-te in rabdarea necazurilor inchipuindu-ti cu gandul chinurile suferite de cei care au patimit pentru Hristos. In timpul prigoanelor straduiti-va sa ramaneti uniti; daca esti slab, fugi, dar cand esti prins nu nega credinta. Iertarea pacatelor este rasplata pentru statornicia in credinta! Cand nu este cazul, nu risca, nu te expune pericolului. Nadajduieste in Dumnezeu si nu deznadajdui niciodata, fiindca deznadejdea este pacatul lui Iuda, sinuci­dere duhovniceasca. Credinta ta sa fie puternica.

2

 

“Trebuie sa fii hotarat pentru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor necinstite ale oamenilor!”

2. Dragostea de Dumnezeu si de aproapele

“Intareste credinta prin dragoste. Roaga-te:

„Doamne, cred, ajuta necredintei mele!”,

cum se ruga tatal iubitor pen­tru fiul sau bolnav. Asa se ruga si iubitoarea de Dumnezeu Varvara, marea mucenita, pe care tatal o ferea de cunoas­terea lui Dumnezeu, inchizand-o intr-un turn, izoland-o de lumea Ortodoxiei. Insa Varvara era inteleapta; ea L-a cu­noscut pe Dumnezeu din cele create de El: cerul, pamantul, stelele, luna, soarele, natura. L-a cunoscut si L-a iubit mai mult decat orice pe lume. Tatal ei, inchinator la idoli si prigonitor al crestinilor, i-a luat viata, taindu-i capul. El nu si-a crutat propria fiica de dragul idolilor neinsufletiti, dar, fara sa-si dea seama, el insusi i-a oferit cununa muceniciei.
Credinta ortodoxa ne invata sa-i iubim si sa-i cinstim pe parintii nostri, dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie mai mare decat dragostea de Dumnezeu. Astfel, marea mucenita Varvara ne invata statornicia in credinta si dragostea de Dumnezeu. Cati oameni a adus ea la adevarata credinta prin exemplul ei, prin cuvant si fapta!

Adeseori rudele ne propun sa implinim voia lor paca­toasa:

„Nu merge la biserica, dormi duminica!”,

„De ce te imbraci ca o evlavioasa?” etc.

Vrajmasul mantuirii se ridi­ca impotriva noastra prin sot, copii, vecini sau alte persoane. Uneori relatiile bune dintre oameni se mentin pana cand afla despre cineva ca e 1credincios si merge la biserica. Din acel moment relatiile se schimba. Domnul spune:

N-am venit sa aduc pace, ci sabie.

Aceasta sabie este pentru a des­parti pe cel pacatos de cel drept. Apostolii spuneau in astfel de situatii:

Drept este sa ascultam mai mult de Dumnezeu, iar nu de voi.

In situatia amintita mai inainte, trebuie sa fii hotarat pen­tru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor lor necinstite. Nu te teme sa suporti insultele, defaimarea pentru credinta. Milioane de oameni au suferit punandu-si chiar viata pentru Domnul. Nu te rusina de credinta, pentru ca Domnul sa nu Se rusineze mai apoi de noi. Apostolul Petru spunea ca no­ua ni s-a dat nu doar sa credem, ci si sa patimim. De aceea, fii statornic! Cel care va suferi pentru cuvantul lui Dumne­zeu si pentru credinta ortodoxa va primi mare rasplata! La sfarsitul veacurilor, chiar si cel mai pacatos om care nu va primi pecetea lui Antihrist si nu se va lepada de Dumnezeu va merge in Imparatia cerurilor.
Pentru intarirea in dragoste, trebuie sa cugetam mai des la viata lui Iisus Hristos. Cand1.jpg un ucenic oarecare a venit la staret cu o plangere asupra celui care l-a nedreptatit, stare­tul l-a intrebat:

„Oare esti tu mai bun decat Domnul? Cat a rabdat El!”

Astfel si noi: in orice intristare, incercare, boala, suferinta trebuie sa ne gandim mai des la chinurile, rabdarea, smerenia si blandetea Mantuitorului. Mediteaza in sufletul tau despre Domnul, munceste duhovniceste, citeste, ca sa cresti in dragostea lui Dumnezeu.

Cea mai puterni­ca arma a demonilor este sa ne asalteze cu tot felul de ganduri, ca sa ne impiedice sa ne gandim la Dumnezeu si sa ne rugam. Daca, de exemplu, un monah a ajuns la rugaciu­nea contemplativa, atunci el experimenteaza Raiul si este aproape de Dumnezeu. Asupra noastra, a simplilor mireni, harul, adica dragostea lui Dumnezeu, se pogoara in timpul cugetarii duhovnicesti.

Cugetarea duhovniceasca este man­tuitoare pentru noi: ea ne da trezvie, asaza toate la locurile lor, ne distrage de la grijile lumesti. Dumnezeu vede nein­cetat cu ce se ocupa inima noastra si este gelos. Si gandurile noastre sunt cunoscute in cer. Cugetand, ne rugam in in­teriorul nostru. Cel mai bun mijloc de cugetare este Sfan­ta Scriptura, cuvantul lui Dumnezeu. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu se lumineaza prin cugetarea duhovniceasca, iar prin smerenie si pocainta se curateste si se apropie de Dumnezeu.

Orice munca trebuie insotita de cugetarea la Dum­nezeu, de aceea serviciul crestinului trebuie sa fie placut lui Dumnezeu si folositor oamenilor. Cugetarea la Dumnezeu (esenta rugaciunii) il ajuta pe om sa scape de deprinderile rele: fumat, betie, lacomia pantecelui etc. Cel care Il iubeste pe Dumnezeu nu poate sluji la doi domni.

1Sfanta Biserica o cinsteste pe Maria Magdalena cea in­tocmai cu apostolii. Ne amintim ca, pentru dragostea si inchinarea ei, a fost prima careia i S-a aratat Domnul dupa Inviere. Ea Il iubea pe Dumnezeu sincer, din toata inima, dovedind prin fapte dragostea sa. Ea insasi a venit de cateva ori la mormantul Domnului, invatandu-ne si pe noi sa venim inaintea tuturor la casa lui Dumnezeu si, cu atat mai mult, sa nu intarziem. Ea a renuntat la tot ce avea si a dobandit pace, eliberare de patimi, smerenie, blandete, rabdare, darul propovaduirii si al facerii de minuni.
Maria Magdalena, care a stat langa Crucea Domnului, ne invata sa-L iubim pe Dumnezeu, sa stam alaturi de ea si sa plangem pentru suferintele Mantuitorului si pentru pacatele noastre si sa ne rugam; sa respectam miercurea si vinerea ca zile mari ale suferintelor lui Hristos si sa nu uitam de post in aceste zile. Ea i-a daruit imparatului oul care s-a inrosit in mainile ei, dovedind moartea nevinovata a Mantuitorului, iar imparatul l-a pedepsit pe Pilat. Trebuie s-o urmam pe Maria Magdalena si in curajul ei de a marturisi adevarul.
Legea lui Dumnezeu ne invata ca femeia trebuie sa taca in biserica, dar in familie si in societate femeii care Il iubeste pe Dumnezeu ii este permis sa semene cuvantul lui Dumnezeu, insa cu intelepciune, daca oamenii se interesea­za, intreaba, asculta. Trebuie sa te rogi intotdeauna inain­te sa vorbesti, sa nu inveti cu superioritate, sa urmaresti ca omul sa fie in dispozitia potrivita pentru a asculta cuvantul lui Dumnezeu. Mantuindu-l pe altul, mantuieste-te pe tine insati: ia seama la tine si nu arunca margaritare porcilor, ca nu cumva ei sa se intoarca si sa te sfasie.

3. Pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu

Zece porunci a inmanat Domnul poporului israelit prin Moise, prorocul Sau. Crestinilor le sunt cunoscute de ase­menea, ca si tanarului din Evanghelie, care le pazea din tineretea sa. Insa, dupa invatatura carturarilor si a fariseilor, el L-a intrebat pe Hristos:

„Care dintre ele este cea mai mare?”

La aceasta, Domnul i-a raspuns:

„Pazeste-le pe toate si te vei mantui.”1

Iata-le:

– sa-L iubesti pe Dumnezeu din toata inima, din tot su­fletul si din tot cugetul tau;

– sa nu-ti faci chip cioplit;

– sa cinstesti numele lui Dumnezeu;

– aminteste-ti de ziua sambetei si sfinteste-o pe ea (la crestini este ziua duminicii);

– cinsteste pe tatal tau si pe mama ta;

– sa nu ucizi;

– sa nu fii desfranat;

– sa nu furi;

– sa nu marturisesti stramb;

– sa nu invidiezi si sa nu doresti ceva strain.

1Poruncile sunt legea duhovniceasca ce trebuie pazita de toti credinciosii. Fiecare din porunci este la fel de importan­ta in fata lui Dumnezeu. De aceea, cine incalca una, in­calca toata legea. Dar daca vrei sa fii desavarsit, dupa cum ne invata Hristos, lasa tot si urmeaza-Mi Mie. Domnul ne cheama sa lepadam cele pamantesti, materiale, pentru a in­vata de la Dansul sa dobandim cele duhovnicesti.

Pentru aceasta ne-a fost data Evanghelia.

Evanghelia cuprinde cele despre mantuirea noastra, dar este strabatuta de doua porunci care exprima insasi esenta ei:

– dragostea de Dumnezeu;

– dragostea de aproapele.

Poruncile indeamna la dobandirea a doua virtuti: a iu­birii de Dumnezeu si a dragostei. Dragostea de Dumnezeu este deasa cugetare la Dumnezeu, dupa cum am spus. Cu­getarea la Dumnezeu poate fi rugaciunea, care este de patru feluri:

– rugaciune de iertare;

– rugaciune de pocainta;

– rugaciune de multumire;

– rugaciune de preamarire.

Cugetarea la Dumnezeu poate fi si gandul de multumire pentru viata proprie, pentru toate bunurile pamantesti, pentru experientele daruite de Domnul, pentru necazuri si suparari si pentru efectul lor tamaduitor, pentru intalnirile providentiale cu anumiti oameni etc. Ea poate fi de asemenea cu­getarea la viata pamanteasca a Domnului nostru, la Patimile Sale indurate pentru noi.
Ea poate lua si forma altor ganduri, despre care ne invata Sfintii Parinti, ca de pilda2Sfantul Siluan Athonitul. El a dus o viata placuta lui Dumnezeu. A murit in anul 1938, lasand in urma invatatura sa scrisa, pe care noi avem fericirea s-o citim. Scrierile sale respira dragoste, insufla nadejde, ne invata sa nu cadem in deznadejde, care este mai rea decat hula de Dumnezeu.
Cuviosul Siluan ne invata sa-l invingem pe dusmanul nostru prin smerenie si pocainta; ne invata barbatia de a ne ridica daca am cazut si de a nu ne tulbura daca harul se re­trage pentru un timp de la noi. Necazul si primejdiile i-au invatat pe multi arta rugaciunii. Cate lacrimi si cata nevointa sunt necesare pentru a dobandi smerenia! Sufletul smerit este multumit in toate si face bine tuturor. Credinciosii intelepti si care indeplinesc voia Domnului sunt fii ai lui Dum­nezeu, iar simplii credinciosi sunt robi ai lui Dumnezeu.
Pentru vrajmas si pentru cel care te-a nedreptatit trebuie sa te rogi indata, pentru ca atitudinea fata de dansul sa nu nimiceasca in inima dragostea. Inima plina de dragostea de Domnul devine in numele Lui ingaduitoare si pasnica cu aproapele sau.

Straduieste-te sa-i inteleptesti pe copii si pe apropiatii tai care au ratacit de la viata evlavioasa numai prin rugaciune.

La impartasanie sa mergi cu sentimentul evlaviei, al pocaintei si al nevredniciei. Citirea Sfintei Scripturi luminea­za sufletul si inmulteste dragostea. Cand omul nu intelege Sfanta Scriptura inseamna ca este nevoie sa-si indrepteze viata. Cine mustra pe cei rai, dar nu se roaga pentru dansii, pierde harul si dragostea. Cand gandesti rau despre oameni, duhul rau intra in inima, nimicind dragostea.
1Cel ce implineste voia lui Dumnezeu, adica poruncile Lui, este multumit in toate, este recunoscator lui Dumnezeu si are dragoste permanenta si har. Asa era, de pilda, Sfantul Ioan de Kronstadt. Permanent inconjurat de oameni, zambea si era multumit intotdeauna, inima lui fiind coplesita de dragoste.
Rugaciunea de multumire catre Dumnezeu are o mare putere. Daca ne vom indrepta neincetat mintea catre Dumnezeu, nu ne vom intrista din pricina celor pamantesti. Dar noi suntem neputinciosi. De aceea gandurile noastre sunt atrase necontenit spre cele pamantesti. Cand se intam­pla astfel, prin rugaciunea de pocainta intoarce din nou gandul tau la Dumnezeu, izvorul nesecat al dragostei atotdesavarsite. Si repet: pentru a nu sluji la doi domni, trebuie sa cugetam numai la Dumnezeu si sa dobandim dragostea Lui dumnezeiasca prin implinirea poruncilor Sale.

In pilda despre spicele de grau si despre neghina semanata in lanul Domnului de vrajmasul neamului omenesc, Domnul Hristos ne spune:

Cel ce are urechi de auzit sa auda.

In lanul Domnului cresc, amestecate, si spicele de grau, si neghina: si dragostea, si ura. Fereste-te de adunarile rele. In vechime, cei sanatosi ii evitau pe bolnavii de lepra. Acum trebuie sa ne ferim de lepra duhovniceasca (patimi, deprinderi rele), ca sa nu ne imbolnavim. Marul stricat nu poate fi sanatos, iar cel sanatos se poate strica, daca sta langa cel stricat. Este bine sa-l vizitezi pe cel bolnav, dar daca acest lucru dauneaza sufletului tau, renunta.
Este bine sa mergi in pelerinaj la locuri sfinte, izvoare, moaste, dar daca calatoria iti ruineaza sufletul, renunta. Domnul, Care ne iubeste, do­reste vindecarea noastra sufleteasca si ne da pentru aceasta harul Sfantului Duh, indeosebi pe doua cai: prin rugaciunea bisericeasca si prin Sfintele Taine. La acestea se adauga o a treia: dragostea si lucrarea ta.In viata, fiecare om primeste un talant. Dar cum folosim noi acest talant? Spre slava lui Dumnezeu, in folosul aproapelui, pentru mantuirea sufletu­lui nostru? Nu mai este mult si Domnul ne va intreba despre aceasta. Ce vom raspunde?
Cand omul crede in Dumnezeu, Il iubeste, merge la bi­serica, pazeste poruncile Lui si se1roaga, Domnul Insusi ii daruieste pe deasupra cele pamantesti de care are nevoie. Sfantul Ioan de Kronstadt primea multe donatii; cu o ma­na le primea, iar cu cealalta le impartea. Avraam era bogat si ospitalier, primind in casa sa pe toti cei care treceau pe acea cale: le oferea hrana, bautura si adapost pentru odihna. Deseori, caravane intregi gazduiau la el. Si dreptul Iov era bogat. El a indurat incercarea Domnului fara cartire.
De la toti acestia trebuie sa invatam cum sa folosim bunurile pamantesti daruite de Domnul; sa-L iubim pe Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui; sa chivernisim cu intelepciune bunuri­le noastre, astfel incat bogatia sa nu ne fie spre pierzare, iar saracia sa ne fie spre mantuire. Sa stim ca mantuirea noastra consta si in implinirea indatoririlor noastre, si in pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Odata cu scoaterea Crucii, la mijlocul Postului Mare, Sfanta Biserica ne aminteste despre nevointa purtarii Crucii. Insusi Domnul ne-a dat exemplu. El a rabdat chin si moarte pentru pacatele noastre, a aratat o neinchipuit de mare dragoste fata de Tatal si fata de neamul omenesc. Sa fim vrednici de ea!”

1

Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei…

1

4. Impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos

Impartasania este cea mai insemnata Taina a Bisericii Ortodoxe, daruita noua de Domnul. Impartasania luminea­za mintea si trupul. Cine se impartaseste dupa o pregatire atenta, cu sentimentul nevredniciei, zdrobirii si al rugaciunii de iertare, devine capabil de comuniune cu Dumnezeu, daca se va ingriji sa tina mintea la Domnul, Care i-a vizitat sufletul. Dupa impartasanie, omul devine de obicei linistit, curat, bland, bucuros. Sfanta Impartasanie lucreaza asupra noastra putin cate putin, facandu-ne mai buni. Dar daca cel care s-a impartasit nesocoteste sfantul dar (Impartasania), atunci el pierde harul lui Dumnezeu, ba mai mult, atrage asupra sa mania Domnului. Cine se impartaseste fara pregatire si fara o stare sufleteasca potrivita, acela se impartaseste ca un trup mort!

1Staretii recomanda ca cel care se imbolnaveste sa cau­te si sa primeasca mai intai tratament duhovnicesc: sa se spovedeasca amanuntit si sa se impartaseasca. Abia apoi, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, sa se adreseze medicului. Astfel ne invata si Evanghelia. Din pericopa despre vinde­carea femeii cu scurgere de sange invatam nu doar despre credinta care mantuieste de boala, dar si despre faptul ca in­totdeauna cel bolnav trebuie sa se atinga mai intai de Dum­nezeu. Sunt nenumarate cazuri cand oamenii s-au vindecat doar prin Sfintele Taine, care ii eliberau de pacat: Spovedania, Impartasania, Maslul.
Domnul a binecuvantat painea, vinul, untdelemnul. Ur­mand exemplul Mantuitorului, Sfanta Biserica face asemenea. Aceste materii binecuvantate sunt sfinte, la fel ca si agheasma, si pot fi folosite pentru sustinerea sanatatii sufletului si a trupului. Se poate folosi in acelasi scop ule­iul din candela de la sfinti, de la icoanele facatoare de mi­nuni. Acesta poate fi folosit extern, dar si intern; nu este obligatoriu sa fie luat pe nemancate, ci in orice moment este nevoie [la cei bolnavi].
In zilele noastre sunt multi bolnavi: si varstnici, si tineri, si copii. Uneori, prin boala copiilor Domnul vrea sa-i intelepteasca pe parinti. De aceea, cand copilul este bolnav, e bine ca ambii parinti sa se marturiseasca si sa se impartaseasca. Adeseori, prin boala Domnul ne cheama la pocainta, dar noi nu auzim. Domnul este Doctorul nostru, El trateaza cu mijloace simple si sufletul, si trupul. Tot El a randuit sa existe medicii, care astazi sunt multi si trateaza fiecare dife­rit. Este mai bine sa recurgi la un medic ortodox, care, tratand bolnavii, imbina stiinta medicala cu rugaciunea, fiind astfel luminat de Dumnezeu.
In Evanghelie sunt relatate si cateva invieri din morti. Acest fapt ne invata sa inviem si noi sufletele noastre moarte prin spovedanie si prin impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului nostru Iisus Hristos.

5. Faptele bune

Fericiti cei milostivi, adica cei ce fac fapte de milostenie! Faptele de milostenie sunt cunoscute tuturor. Hraneste,imbraca, munceste, fii de folos oamenilor, ajuta un inva­lid, nu trece pe langa un om fara un cuvant bland, fii ama­bil, primeste pe cel strain, imparte castigul tau cu cel sarac. Aminteste-ti ca cei fara de adapost, cei lipsiti, cei schilozi sunt mari inaintea lui Dumnezeu. Aici, pe pamant, ei par pedepsiti, dar la Dumnezeu vor fi miluiti.
Sfintii faceau bi­ne oamenilor, netinand seama ce fel de oameni sunt acestia: pacatosi, neortodocsi si altii. Trebuie sa ajutam tuturor celor care au nevoie, dupa puterea noastra. De exemplu, ingrijirea bolnavilor este una dintre cele mai mari fapte de milosardie. Insa, cand mergi sa ingrijesti un bolnav, trebuie sa te cercetezi pe tine insuti. Daca il ingrijesti din interes, nu vei primi rasplata in cer. Cand cel care sufera de patima desfranarii ingrijeste un bolnav, primeste vindecare de patima sa.
Boala este folositoare pentru suflet, daca este asumata fa­ra cartire, cu rabdare. Insa cand bolnavul se plange si ii invidiaza pe cei sanatosi, atunci isi pierde rasplata cereasca. Omul poate suferi intreaga viata si sa nu aiba rasplata in ceruri, daca nu crede in Dumnezeu, carteste, se inraieste, jig­neste, ii supara pe altii. Daca insa fiind bolnav, un credincios ortodox va cadea in asemenea pacate, trebuie sa se caiasca indata si sa se roage sa dobandeasca intarire, ca sa nu se lipseasca de fericirea vesnica pentru o slabiciune de o clipa.
Vorbind despre faptele de milosardie, noi avem deseori in vedere si milostenia. Milostenia este materiala si duhovniceasca. Milostenia duhovniceasca este mai inalta. Aceasta poate fi: sfatul bun, cuvantul bun, compatimirea, suspinul, bucuria, o carte duhovniceasca daruita altuia sau pe care o poti recomanda cuiva ca lectura, a citi o carte duhovniceasca omului care nu stie sa citeasca sau care nu vede bine. Rugandu-te, sfatuieste-l, compatimeste-l pe cel ce sufera, povesteste-i ceva din Evanghelie, ajuta-l sa se roage, poarta-te cu bunatate fata de el, fereste-l de pericol. Fiecare om este un semanator. El seamana zilnic. Ce seamana, aceea va secera in ceasul mortii. Celui care seamana raul ii va sta impotriva tot raul savarsit in viata sa si va fi dat chi­nurilor vesnice. Cu totul altfel se va intampla cu cel ce seamana binele.

1Postind, omul se foloseste pe sine, dar este important ca el sa aduca folos si altora, dupa exemplul vaduvei, care I-a dat lui Dumnezeu ultimii sai doi bani, sau al altor saraci, ca­re nu aveau bani, dar aveau o inima generoasa. Unul sapa morminte gratis pentru cei raposati, alta culegea din padure poame si ciuperci pentru cei bolnavi si neputinciosi, un al treilea facea reparatii in biserica etc. Este imposibil sa enu­meram multimea faptelor bune, prin care un om poate fi de folos altora. Credinta si faptele ei il fac pe om mostenitor al Imparatiei cerurilor, pentru ca faptele bune, din mila lui Dumnezeu, se transforma in virtuti, iar sufletul impodobit cu virtuti este apt pentru Imparatia cerurilor.
In pilda despre lucratorii viei, Domnul spune ca fiecare lucrator va primi rasplata. Aceasta nu depinde de cat timp a muncit omul. Cei veniti in ceasul al saselea sunt cei credinciosi din copilarie; cei din ceasul al noualea sunt cei credinciosi din tinerete, iar cei din al doisprezecelea ceas sunt cei veniti la credinta inainte de rasplata, adica inainte de moarte.
Ce poti face in acest rastimp scurt? Poti doar sa aduci pocainta, sa faci fapte de pocainta accesibile omului aflat intr-o astfel de situatie. Copiii, veniti din frageda pruncie la Dumnezeu, cu supunere si cu ajutorul lui Dumnezeu se indrepteaza repede, dar cu cat omul este mai in varsta, cu atat mai greu se petrece acest lucru. Usor se smulge un pa­cat subtire si fraged ca o mladita, dar cu greu poate fi dezradacinata deprinderea pacatoasa veche. Dar nu trebuie sa te lasi cuprins de lene, ci sa te nevoiesti pentru Domnul, nadajduind in ajutorul si in sprijinul Sau.
Straduieste-te sa eviti situatiile si motivele care mijlocesc caderea in pacat, obiectele care te ademenesc la pacat, imaginile, intalnirile nepotrivite; fii constient ca te afli in fiecare clipa sub privi­rea atotvazatoare a Domnului. Vorbeste cu Domnul permanent prin rugaciune, vorbeste cu Maica Domnului, cu sfintii marturisitori, oriunde ai fi si orice ai face: aceasta este temelia virtutii.
Fereste-te de rau si fa binele, ne invata Domnul. Adica: curata sufletul tau prin pocainta si nu uita sa il umpli de virtuti. Sufletul nu trebuie sa ramana gol, ca sa nu se intoarca in el patimile de odinioara cu mai mare putere.
Intre virtuti, mai intai sunt iertarea si nerautatea. Iarta tot si tuturor. Iarta nu doar cu cuvantul, ci din toata inima. Roaga-te ca Domnul sa-ti dea darul iertarii, roaga-te pentru cel care te-a suparat, fa-i bine. Aminteste-ti ca Domnul iti iarta tie mult mai mult decat poti tu ierta si trebuie sa fii recunoscator pentru aceasta mila. Recunostinta ta trebuie sa constea in a ierta supararile ce ti se fac. Iertarea a toate aduce pace. Pacea este rodul harului Duhului Sfant. Iertarea suparari­lor duce la nerautate, iar nerautatea duce treptat la dragoste.
Biruieste raul cu binele, asemenea Sfantului Tihon de Zadonsk, ale carui sfinte moaste mijlocesc pana astazi vinde­carea demonizatilor. Nimic nu este mai greu decat sa-ti ierti vrajmasii, sa te rogi pentru ei si sa le faci bine. Acest lucru il poate face doar cel lipsit de rautate. De aceea, dobandeste nerautatea si bunatate sufleteasca prin fapte de milosardie: da milostenie dupa putere, si cu cuvantul, si cu fapta. Mun­ceste pentru tine si imbogateste-te in Dumnezeu, precum acel taran evlavios care impartea venitul gospodariei in trei parti: o parte o dadea manastirii, o parte saracilor si o parte o pastra pentru sine. Daca ai gospodarie, gradina, animale, dobandeste prin ele folos nu doar pentru trup, ci si pentru suflet, facand milostenie din rodul muncii tale. Tot binele pe care-l facem noi pe pamant, Domnul ni-l intoarce in cer.
Este mare cel care slujeste tuturor. Un om a postit doua saptamani, iar altul a slujit unui bolnav. S-a dovedit ca cel de-al doilea a fost placut inaintea lui Dumnezeu. Altul nu primeste gandurile pacatoase, ci le respinge cu rugaciunea si astfel se face bineplacut lui Dumnezeu. Cel care se opune gandurilor rele se zideste prin ganduri bune. Gandul rau este radacina pacatului. Nu este infricosator faptul ca ne asal­teaza gandurile, ci faptul ca noi le acceptam, ne complacem in ele si acestea ne conduc la savarsirea pacatului cu fapta.

In fiecare fapta si gand, daca ele sunt bune, este prezent Dumnezeu. Atata timp cat simtim prezenta Domnului, primim tot ce este de folos si necesar.

Cand insa ne lasam gandurile in voie, demonii ne insufla tot felul de sugestii si chipuri: desfranare, frumusete, slava etc. Omul inghite toata aceasta mancare demonica si o adu­na in suflet. Apoi ne trezim ca ne vine in minte ba o ticalo­sie, ba alta, si ele devin aidoma unor pete murdare pe su­flet. Trebuie sa avem grija neincetat de sufletul nostru si sa spalam la timp aceste pete prin pocainta, tinand seama ca la nunta trebuie sa mergem cu haine curate.
1Sfintii nevoitori Il aveau intotdeauna pe Dumnezeu in fata ochilor. Sfantul Serafim de Sarov parcurgea fiecare saptamana tot Noul Testament. Citirea Evangheliei adu­ce Duhul Sfant in suflet. Daca citirea Evangheliei ti se pare dificila, greu de inteles, plictisitoare, inseamna ca aceasta este exact lectura care iti este necesara, inseamna ca tu esti bolnav si acest medicament amar este singurul care poate sa vindece sufletul tau. Nu-l respinge si te vei convinge tu insuti de acest lucru, cand el va deveni pentru tine mai dul­ce decat mierea. Domnul S-a trudit mult sa ne invete credinta cea adevarata. Stradania Lui nu a fost si nu va fi niciodata zadarnica. Roadele ei sunt milioanele de oameni care se mantuiesc. Nu astepta momentul cand sufletul tau va fi dus la Judecata, unde toti cei care nu s-au ingrijit de sufle­tul lor in timpul vietii pamantesti plang amarnic. Lucreaza cat mai este timp.
Fa fapte bune in taina. In Evanghelie, in pericopa despre vindecarea orbului, Domnul ii porunceste aceluia sa nu spuna nimanui Cine l-a vindecat. Cu atat mai mult noi, pacatosii, daca reusim sa facem fapte bune, nu trebuie sa le facem cunoscute celorlalti. Omul care iubeste slava pierde virtutea. Doar parintelui duhovnicesc le poti descoperi si sa te sfatuiesti cu dansul.
Ne amintim de Fericita Xenia, care aducea caramizi pentru constructia bisericii noaptea, de Ioasaf de Belgorod, care taia lemne in taina, de Nicolae, Fa­catorul de minuni, care in taina a daruit aur, si de multi alti sfinti. Nu spune ca mergi sa te rogi: Iisus Hristos nu spunea nimanui cand Se indeparta de popor in taina, lasand in departare chiar si pe ucenicii Sai. Slava si vorbirea desarta inghit virtutea. Si postul trebuie sa fie tainic”.

Viata in Biserica, postul, rugaciunea, pocainta, dobandirea Duhului Sfant

1

6. A fi membru al Sfintei Biserici Ortodoxe

“Cine nu are Biserica de mama, nu-L are nici pe Dumne­zeu de Tata“, spun ortodocsii.

1Evanghelia ne vorbeste des­pre deosebita ravna a Domnului pentru casa lui Dumnezeu.

Cand a vazut Domnul ca au prefacut casa Tatalui Sau in ca­sa de negot, unde se vand animale, se schimba bani etc, ini­ma Lui s-a aprins. Nu la fel se intampla cu noi, caci venim in biserica si aducem cu noi animalele, banii, discutiile si toate ale noastre si ne ocupam mintea cu ele, fiind prezenti in biserica doar cu trupul. Domnul ne invata ca in sufletul omului (care este de asemenea biserica a lui Dumnezeu) trebuie sa fie ordine, indeosebi cand omul se afla in biseri­ca, pentru ca el sa poata asculta atent si sa se roage pentru folosul sufletului sau.
Mergi la biserica devreme, fara sa mananci inainte. Pen­tru a te concentra si a-ti face 1ordine in ganduri si in inima, citeste rugaciuni pe drum. Aprinde lumanari si inchina-te la icoane inainte de inceputul slujbei, ca sa nu-i deranjezi pe ceilalti. Stai drept la rugaciune si nu te relaxa. Stai ca un os­tas al lui Hristos, cu frica de Dumnezeu: nu-ti schimba locul, nu te sprijini de perete, nu casca. Povesteste acasa ce ai auzit si ce ai aflat la Liturghie, ce s-a spus la predica.
Cel care este prezent in biserica Il preamareste pe Domnul si Domnul il va preamari pe el. Biserica este Raiul pe pamant. Ascultand cuvantul lui Dumnezeu, Il asculti pe Domnul. Trebuie sa imbibam sufletul nostru cu cuvantul lui Dumnezeu. Ce loc este mai potrivit si mai de folos pentru suflet decat biserica lui Dumnezeu, unde vorbim in rugaciune cu Domnul? Multi iu­dei care frecventau templul si care L-au vazut pe Hristos si faptele Lui, au crezut, dar se temeau ca vor fi exclusi din so­cietate. La fel si noi ne-am temut mult timp.

Un credincios a adus un ziar, „Stirile Pskovului”, in ca­re era un articol intitulat „Am vazut cu ochii o minune”. Se relateaza acolo o intamplare petrecuta in comuna Molojan, raionul Strugokrasnesk, in data de 14.09.1938, la ora 11 dimineata. Din biserica Preasfintei Treimi, abia distrusa, s-a desprins o cruce de aur care, inconjurata in mod vazut de dreapta Celui Preainalt, a inceput sa se inalte la cer. Oame­nii au vazut fata, firele sure, barba, ochii, imbracamintea care flutura si mana care tinea crucea. Vedenia a durat zece minute. Toti cei din scoala din Molojensk, care s-au apropi­at de geam, au fost martorii acestei intamplari. Apoi invata­toarea le-a spus elevilor:

– Copii, daca ma iubiti cat de putin, nu povestiti nimanui ce-ati vazut. Ma vor da afara de la serviciu.

“I-am povestit tatalui meu vedenia – scria peste multi ani autorul articolului. Tata mi-a impus cu strictete sa tac, dar eu in urma acelei aratari toata viata am crezut in Dumnezeu. Pe ascuns purtam cruce. Ma formam singur prin citirea de carti duhovnicesti, incercam sa-mi ajut aproapele. Acum a venit timpul sa povestesc tuturor despre minunea pe care am vazut-o atunci.”

Iata, o astfel de minune s-a aratat pe pamantul nostru, din marea mila a lui Dumnezeu. Semn evident si infricosator, in anii cand scadea credinta si erau distruse bisericile. Astazi ele sunt reconstruite spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Rusia ortodoxa se roaga pentru iertare.

Din pacate insa putini sunt cei care vin la biserica. Ade­seori ne ocupam zilele dedicate lui Dumnezeu (duminicile, sarbatorile) cu grijile cotidiene, uitand ca cine lucreaza fara sa poarte grija de suflet lucreaza in zadar.

Nu este, oare, su­fletul mai mult decat trupul?

Cum sa nu te ingrijesti de el?

1Mare este rolul indrumatorului in lucrarea mantuirii! Pe acesta il putem gasi in sfanta biserica. Fiecare preot primeste harul lui Dumnezeu prin Taina Hirotoniei. Un preot slujitor tanar are de asemenea harul Duhului Sfant si aspira spre o viata duhovniceasca inalta, dar nu are inca experienta duhovniceasca. Insa trebuie sa tinem minte ca toate Tainele sunt savarsite de dansul cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Trebuie sa cerem preotului sfat rugandu-ne inainte si avand credinta ca Domnul Insusi ne vorbeste prin acesta. Pacate­le omenesti ale preotului nu afecteaza harul lui Dumnezeu. Astazi se gasesc putini conducatori duhovnicesti experimentati. Acestia sunt cautati de catre oamenii care tind spre o viata duhovniceasca inalta. Lor le sunt necesari in primul rand. Altora insa, noua tuturor, ne sunt suficiente indrumari­le preotului paroh. Foloseste-te de sfaturile preotului; sa stii ca, dupa Dumnezeu, el este primul tau indrumator.
Diavolii urasc sfaturile indrumatorilor duhovnicesti ex­perimentati, dar tu ia aminte la aceste sfaturi in mod deose­bit. Ţine minte ca daca omul nu spune tot parintelui duhovnicesc, atunci drumul ii este stramb, iar cand spune tot, mer­ge drept in Imparatia cerurilor. Preotul nu propovaduieste invatatura sa, ci pe cea a lui Dumnezeu.
Poti cere sfat de la preoti diferiti (insa nu pentru una si aceeasi intrebare), dar sufletul trebuie sa-l deschizi numai parintelui duhovnicesc. Uneori omul isi alege un parinte duhovnicesc ce se afla la multi kilometri distanta de locul in care traieste el. Insa parintele duhovnicesc trebuie sa fie aproape. Unii isi aleg duhovnicul dintre marii stareti: fac aceasta din mandrie. Inca o data va voi spune: este important nu atat sa stii, cat sa implinesti. Cineva poate trai pe langa un staret si sa invete multe, dar daca nu are ascultare, atunci stiinta sa ii va fi spre osanda.
Unii isi cauta un parinte duhovnicesc care doar sa-i mangaie. Din aceasta insa primesc putin folos. Fiecare indruma­tor duhovnicesc are darul sau, dar harul lui Dumnezeu lucreaza in orice preot.
Poti gasi sfaturi duhovnicesti in carti, dar fara un indrumator duhovnicesc este imposibil sa inveti sa pazesti po­runcile. E nevoie sa capeti cugetarea duhovniceasca despre viata duhovniceasca. Daca vei intreba ceva deşert, ceva deşert vei auzi. Ţine minte intotdeauna pe cel care iti va da un sfat util. Nu fiecare batran este staret. Batranul gandeste la cele pamantesti, staretul, la cele ceresti.

Cand te apleci la sfatul staretului, nu te uita la cuvinte, ci priveste la staret. Foloseste-te de sfat corect, cu intelepciune.

Paisie Velicikovski a cautat toata viata un indrumator duhovnicesc si n-a gasit. Insa acest lucru nu l-a impiedicat sa devina mare inaintea lui Dumnezeu. Putem sa ne amintim si de Sfantul Nicolae, care nu a cautat indrumator, ci s-a folosit de indrumarile unchiului sau care era preot. Este bi­ne cand omul are rude binecinstitoare, care il pot indruma. Este un mare dar sa te nasti intr-o familie binecinstitoare.

Un alt mare dar este existenta in parohie a unui parinte care invata viata duhovniceasca. Sub conducerea indrumatorului, omul incepe sa-si simta nevrednicia, fapt care duce la dezradacinarea mandriei si odrasleste smerenia.
Insusi Domnul sta in fruntea credintei ortodoxe. Intr-un fel, noi am primit cheile Imparatiei cerurilor din mainile Domnului Insusi. Noi primim ajutor de la sfintii placuti lui Dumnezeu, preamariti din vechime de Biserica noastra si care se preamaresc si in prezent, cum sunt Serafim de Varita, Matrona cea desculta din Sankt Petersburg, Matrona din Moscova si altii.
Cat suntem vii, ne putem ruga pentru noi, pentru apropiatii nostri, pentru toti cei vii si 1cei morti. Rugaciunea Bisericii pentru cei adormiti este deosebit de puternica. Faptul ca noi putem, prin rugaciune, milostenie, fapte de milosardie, sa usuram soarta, iar uneori sa obtinem iertare pentru cei raposati ai nostri este dovada marii milostiviri a lui Dumnezeu.

Domnul bate la inima fiecaruia:

„Veniti – veniti in bi­sericile Domnului – si Eu va voi odihni pe voi!”

Anul bisericesc este alcatuit astfel incat cele mai mari sarbatori sunt precedate de post. Postul presupune pregati­rea pentru sarbatoare: pocainta, curatirea, unirea cu Domnul in Taina Impartasaniei. In Evanghelie se vorbeste des­pre taina Intruparii Domnului. Chiar si ingerii se uimesc de faptul ca Domnul S-a intrupat si S-a facut om intreg, fara pacat, si ne-a aratat calea mantuirii. Unii, privind la Hristos si amintindu-si pacatele lor, deznadajduiesc. Nu este corect. Trebuie sa crezi in milostivirea lui Dumnezeu, care este in­comparabil mai mare decat orice pacat, asemenea un fir de praf in mare.
Cel mai important este sa faci fapte de pocainta; sa renunti la pacate. Nu putem sa ne indreptam repede precum ne-am dori. Indreptarea si vindecarea noastra se pe­trec treptat, frecventand slujbele bisericesti. Este nevoie de timp, rabdare si trebuie sa te rabzi pe tine. Firea noastra pa­catoasa nu poate implini dintr-o data Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu. La inceput omului ii vine greu sa mearga la biserica.
1Trebuie sa inveti mai intai sa te indepar­tezi de pacat, de locurile pacatoase, de oamenii pacatosi. Sa mergi mai des acolo unde totul te zideste. 450px-Casa ta s-o aranjezi in asa fel, incat si in ea totul sa fie orientat spre zidirea duhovniceasca. Sa arunci tot ce te abate de la Domnul, toate obiectele pacatoase: sticle, borcane, cutii, etichete, ilustratii, statui. Sa inlocuim toate acestea cu lucruri ziditoare: carti duhovnicesti, tablouri, icoane si altele. Trebuie sa te zidesti prin toate simturile: vaz, auz, miros; sa te feresti de impresiile pacatoase.
Trebuie sa ne silim mintea sa cugete ca viata de aici este trecatoare, sa ne amintim de vesnicie, sa ne pregatim pentru ea, pentru a putea trece de vamile vazduhului. Trebuie sa facem totul cu constiinta ca ne aflam in fata lui Dumnezeu, Care vede tot si cunoaste gandurile cele ascunse. Sa respingem gandurile necurate prin rugaciuni scurte.

Sfantul Dimitrie de Rostov ne invata sa urmam exemplul de viata al sfintilor, care permanent isi mortificau trupul si inviau Duhul, pazind poruncile lui Dumnezeu. Ei bineplaceau lui Dumnezeu prin viata lor dreapta; tainic, departe de oameni, isi savarseau nevointele lor in numele Lui. Noi insa ne-am dezobisnuit sa facem acest lucru.

In Ierusalim, pe vremea Mantuitorului era o singura bi­serica. Astazi, noi avem multe locasuri de cult. In ele este cald, sunt pline de har – desi unora chiar si in astfel de conditii le este greu sa vina si sa stea la biserica -, dar trebuie sa facem astfel incat biserica sa ne devina mai draga decat casa parinteasca, incat Psaltirea sa ne fie mai dulce ca mierea, pentru ca, prin ascultarea rugaciunilor si a Evangheliei, sufletul sa se indulceasca si sa se uneasca cu Dumnezeu.
Trebuie sa spunem ca pskovitenii iubesc biserica, cu­vantul lui Dumnezeu, cartile duhovnicesti, ceea ce este un semn bun. Un exemplu pozitiv ni l-a dat monahia care adu­na in scris sfaturi duhovnicesti. Toate acestea apara sufletul de pacat si trupul de boli. Cati bolnavi sunt astazi! Si numa­rul lor se inmulteste de la un an la altul. Domnul ingaduie acest lucru din cauza vietii pacatoase.
Apostolul ne sfatuieste sa pretuim timpul. Oamenii ob­serva ca timpul a inceput sa se1scurteze. Acest lucru se intampla din cauza faptelor omenesti rele, pacatoase. O zi a devenit ca un ceas, o luna ca o zi, dar cu toate acestea multi dintre noi raman in aceeasi stare, continuand sa cheltuiasca timpul in zadar. Sfantul Serafim de Sarov ne invata sa intrebuintam timpul pentru atingerea scopului vietii crestine: dobandirea Duhului Sfant.
Cum ne putem da seama daca Sfantul Duh locuieste in noi? Dupa roade: daca avem smerenie, milosardie, dragoste, daca suportam toate cu rabdare, daca suntem multumitori Domnului. Dar daca tu contrazici, obiectezi, e semn ca in tine locuieste duhul contradictiei. Duh rau este in tine si daca te manii, daca te superi, daca te razbuni. Asemenea si daca fumezi. Pe toate acestea trebuie sa le alungi de la tine, ca sa faci loc venirii Duhului Sfant. Sfintii Parinti se ingrijeau foarte mult de acestea. Sunt o multime de scrieri lasate de sfintii: Tihon de Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Serafim de Sarov, Ambrozie de la Optina, Ioan de Kronstadt, egumenul Nicon (Vorobiov) si multi altii. In scrierile lor se gasesc multe sfaturi intelepte. Numai sa vrei sa inveti! Din ele poti afla cum trebuie sa te caiesti, cum sa-I placi lui Dumnezeu, cum sa te mantuiesti.

Trebuie sa ne straduim sa urmam nevoitorilor evlaviei:

„Sfinti in toate, vii veti fi.”

Ei n-au devenit sfinti dintr-o data, ci dupa multe nevointe. S-au straduit indeosebi pentru curatirea mintii, alungand cu rugaciunea orice gand nefolositor, mai cu seama in vremea postului, care es­te o perioada favorabila straduintelor duhovnicesti.

Postul este temelia rugaciunii. De cei care postesc, care se roaga si se caiesc, se bucura sfintii si se veselesc ingerii. Postul este mijloc de sfintire, dovada dragostei fata de Dumnezeu, es­te temelia virtutilor si hrana sufletului. Postul launtric este infranarea. Pazeste-l intotdeauna:

Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos,

aminteste-ti aceste cuvinte ale Apostolului Pavel.

1Sora si prietena postului este rugaciunea. Roaga-te cu atentie. Ţine minte: rugaciunea rascoleste demonii. Nu te da batut! Cine casca la rugaciune, acela Il manie pe Dumnezeu. Cine se roaga, dar cu oamenii se cearta, acela lucreaza pentru demoni! Lacrimile la rugaciune sunt bune, dar fereste-te ca ceilalti sa le vada. La rugaciunea obsteasca straduieste-te sa nu te deosebesti de altii: evita evlavia demonstrativa, inchinaciunile pana la pamant fa-le cand trebuie, du­pa randuiala. Acopera capul in semn de smerenie (daca esti femeie). Lucreaza pentru cultivarea binelui in sufletul tau, lupta impotriva raului.
Postul Mare este precedat de Sambata lui Lazar si de Duminica Iertarii. Sambata lui Lazar ne invata cum sa intrebu­intam corect bogatia pamanteasca, pe care Dumnezeu o da omului pentru a fi folosita in vremea vietii sale trecatoare. Pilda despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar ne invata ca cei care traiesc in lux se grabesc sa ajunga in gheena. Bogatul si-a ingropat in pamant talantul Duhului Sfant.
Trebuie sa ne straduim sa nu ne pierdem sufletul din cauza boga­tiei si a luxului. Nu bogatia in sine este pacat, ci felul cum este folosita. Zgarcenia bogatului apare cand se iveste ocazia ajutorarii celor saraci. Bogatul isi cheltuieste averea in petreceri, distractii, slujirea propriilor placeri si pofte. Bo­gatul din Evanghelie si-a pierdut sufletul din cauza nepasa­rii si a lipsei sale de intelepciune. Este pacat ca nici bogatii de astazi nu merg la biserica: dupa parerea lor, nici ei nu au pentru ce sa se pocaiasca. Am uitat ca in Rusia si imparatii mergeau la biserica, credeau in Dumnezeu si se caiau. Dupa cum spune Scriptura, apostolii au lasat pe loc toata averea lor si au urmat Domnului.
In Duminica Iertarii, impaca inima ta: iarta tuturor toa­te si cere-ti iertare de la toti. Nici o rugaciune, nici un post nu este placut lui Dumnezeu daca avem rautate in inima. Trebuie sa te silesti sa te rogi pentru cei care te-au suparat si sa-i ierti. Omul nu poate intra in Imparatia cerurilor daca sufletul sau nu dobandeste o stare buna, lipsita de rautate.
Trebuie sa lucrezi pentru a dobandi darul dragostei. Sa ne amintim pilda din Pateric cu monahul care nu lucrase nici o fapta buna in timpul vietii sale, si care, spre marea mira­re a fratilor de manastire, aflat pe patul de moarte, in loc sa se ingrozeasca era bucuros, pentru ca un inger ii vestise ca i se iarta toate pacatele datorita nerautatii sale si a faptului ca nu osandise pe nimeni niciodata. Intelegem de aici cat de mult pretuieste Domnul inima buna si lipsita de rautate.

Sa nu apuna soarele peste mania voastra, spune Prorocul David.

Aceasta inseamna: cere iertare pana la apusul soare­lui, impaca-te, nu te indreptati, ci spune „iarta-ma”. Acest singur cuvant, spus din inima, arde pacatele si indeparteaza vrajmasii.

„Cine este suparat, acela isi face rau siesi.”

Intai de toate calmeaza tensiunea din suflet si abia apoi vorbes­te. Cine rabda supararile va fi mantuit. Aceasta este ceea ce trebuie sa cerem de la Dumnezeu: nerautatea. Cine incepe postul cu constiinta impacata, iertand tot si tuturor, acela nu va posti in zadar si va face pocainta curata. Scopul prin­cipal al postului este vindecarea sufletului si a trupului. In post dobandim iertarea pacatelor, daca avem pocainta sincera. Dar pentru a te pocai sincer este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie sa-l cerem in rugaciune. Fericit este cel care zdrobeste pruncii babilonieni de piatra, adica gandurile pacatoase de piatra rugaciunii! Sa stii ca nu toate pacatele se iarta prin simpla spovedanie, ci pentru unele trebuie sa implinesti un canon. Canonul il primim de la Domnul in chipul necazurilor, al bolilor etc. Poarta-l cu rabdare si cu recunostinta.
Posteste cu toate simturile. Pazeste-ti indeosebi auzul: nu povesti si nu asculta vesti si 1barfe. Daca-ti vei pazi au­zul, nu vei gresi cu limba. Smereste-te: orice s-ar intampla, acuza-te si osandeste-te doar pe tine. Nu te compara cu nimeni, ca sa nu te mandresti ca fariseul sau sa te superi si sa cazi in deznadejde. Evita falsa smerenie, fatarnicia: nu spu­ne in fata tuturor ca esti pacatos, ci marturiseste pacatele ta­le in fata Domnului. Unul este pacatos cu limba; cel pacatos cu inima este fariseu. Evita fatarnicia, care este asemanare duhovniceasca cu diavolul. Ţine minte ca postul, rugaciu­nea si pocainta adevarate sunt cele mai infricosatoare arme impotriva vrajmasului. Daca postul este carul care duce la cer, atunci rugaciunea reprezinta caii. Cel care nu se caieste nu sporeste in rugaciune.

Frecventand biserica, fiecare crestin ortodox stie ca exista anumite reguli bisericesti care trebuie respectate. Exista doua tipuri de vointa: voia lui Dumnezeu si voia omului. Prin regulile bisericesti se intareste voia lui Dumnezeu. Re­gulile au fost stabilite la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. Mai demult, aceste reguli se studiau in scoli precum abecedarul, dar acum multi nu le cunosc deloc. Voi aminti cateva dintre ele, care sunt incalcate cel mai des in zilele noastre:

1. Nu este permis femeilor sa poarte imbracaminte bar­bateasca, nici barbatilor – imbracaminte femeiasca.

2. Este interzisa organizarea de petreceri in biserica.

3. Miercurea si vinerea sunt zile de post.

4. Sotii trebuie sa se abtina de legatura conjugala in zilele de miercuri si vineri, in cele de sarbatoare (duminica inclusiv), in perioadele de post.

5. Este interzis consumul sangelui de animale.

6. In zilele de sarbatoare (inclusiv duminica) nu ne ase­zam in genunchi.

7. In Saptamana Luminata trebuie sa mergem zilnic la biserica.

8. Este interzisa dezgroparea mormintelor si deschiderea sicrielor (in afara de cazurile de nevoie).

9. Este interzis sa apelam la serviciile vrajitorilor si ale al­tor slugi ale diavolului (extrasensi, astrologi, vraci).

10. Sunt interzise jocurile de noroc (…).

11. Nu se face cruce pe pamant.

12. Este interzis mirenilor (care nu au binecuvantarea epi­scopului) si femeilor sa intre in altar si sa urce pe solee.

13. Nu purta masti!

14. Nu se poate sa te rogi in biserica pentru sinucigasi si nebotezati.

15. Nu atinge lucrurile sfinte din biserica cu mainile.

16. La biserica, in timpul slujbei, nu se fac observatii, nu se rade, nu se vorbeste.

17. Sa nu mergi la spectacole in zilele sfinte de sarbatoare.

18. Divortul sotilor este interzis, in afara de pacatul desfranarii.

19. Nu dezgoli trupul fata de persoane de gen opus, nu te spala in baie cu persoane de alt gen.

20. Sunt interzise inovatiile samavolnice in credinta.

Iata doar cateva reguli dintre hotararile Sfintilor Parinti ai Sinoadelor Ecumenice. Biserica noastra se numeste soborniceasca. Canoanele sobornicesti trebuie sa fie cunoscu­te si implinite, iar cel ce le incalca trebuie sa se pocaiasca.
Anul bisericesc este bogat in sarbatori. Crestinii iubesc si cele 12 praznice imparatesti, si celelalte sarbatori mai mi­ci. Fiecare din ele ne ofera o invatatura deosebita si o bucurie aparte.

Sa luam de pilda sarbatoarea Inaltarii. De ce S-a inaltat Domnul la cer? Domnul S-a inaltat pentru ca, din vaznesenjeinaltimea cerului, sa ne priveasca – si pe cei drepti, si pe cei pacatosi – si sa incalzeasca cu harul Sau inimile noastre impietrite. El ne-a deschis Imparatia cerurilor, spunand:

vaznesenjeMerg sa va pregatesc loc. Voi merge la Tatal Meu si va voi trimite vo­ua Mangaietor, Duhul Adevarului.

A dat nadejde tuturor de mantuire prin pocainta:

„Pocaiti-va si va veti invrednici de Imparatia cerurilor impreuna cu sfintii. Eu sunt tot al vostru intreg, asa ca fiti si voi ai Mei!”

Dupa Inaltare, apostolii au suferit prigoane, dar Il primisera deja pe Mangaietorul, astfel ca nici unul nu s-a mai lepadat de Domnul.

Dupa Inviere, Domnul le-a vorbit ucenicilor Sai despre Imparatia cerurilor; le-a poruncit sa astepte venirea Duhului Sfant si sa propovaduiasca Evanghelia in toata lumea doar dupa primirea acestui dar de Sus. Primindu-l, ei nu au propovaduit cuvantul lor, ci cuvantul lui Dumnezeu, fiind insu­flati de Duhul Sfant.
Domnul S-a inaltat la cer si un nor L-a acoperit vederii ucenicilor. Doi barbati in haine luminoase le-au spus ca in acelasi chip Domnul va veni din nou pe pamant, la Parusie. Domnul mijloceste pentru noi, pacatosii, in fata Tatalui ceresc. El Se salasluieste in launtrul nostru prin har, cand implinim voia lui Dumnezeu, poruncile Lui. Domnul S-a inaltat ca sa ne arate si noua calea spre cer, unde se afla adevarata noastra patrie.
Sfarsitul vietii noastre inseamna trecerea la viata vesnica, trecerea de la timp la vesnicie. De aceasta trecere se tem doar cei care nu s-au pocait, cei care au crezut doar cu cuvantul, dar nu si cu fapta sau cei care n-au crezut deloc. Ziua in care va avea loc a Doua Venire a lui Hristos este o mare taina. Nu stim cand va fi aceasta, numai Dumnezeu stie, dar noi trebuie sa stim Legea lui Dumnezeu si s-o implinim.
Inaltandu-Se la cer, Iisus i-a binecuvantat pe ucenici si ne-a invatat si pe noi sa binecuvantam. Binecuvantarea Lui sa fie cu noi intotdeauna!”

Pocainta sincera pentru propriile pacate

1

“Sfintii Parinti ne invata ca in vremurile din urma crestinii se vor mantui numai prin rabdarea necazurilor si prin pocainta.

Pacatele usoare sunt nimicite prin pocainta; pentru pacatele mai grele si pentru cele de moarte este nevoie de mai multa pocainta si este mai bine sa primesti un canon de la preot, decat o pedeapsa grea de la Domnul.

Ingrijeste-te de mantuire. Cerceteaza-te pe tine insuti in fiecare seara. Intoarce-te la Tatal 1Ceresc asemenea fiului risipitor. Petreceti toata ziua inaintea lui Dumnezeu, noteaza mustrarile de constiinta si toate faptele care le-au provocat. Gandeste-te la faptele bune pe care ai fi putut sa le faci, dar nu le-ai facut. Cerceteaza-te daca n-ai ispitit pe altii la fapte pacatoase. Aminteste-ti tot, fara ascunzisuri, si noteaza.
Vrajmasul se straduieste sa ne stearga pacatele din amintire, sa le ascunda. Pacatul nepocait distruge harul lui Dumnezeu si nu-l lasa pe om sa moara linistit si impacat. Asa cum ne spalam hainele cand s-au murdarit, asa si sufletul nostru, intinat de pacat, trebuie sa-l curatim prin pocainta. Trebuie sa credem cu tarie ca pacatele se iarta. Spovedania deasa este foarte folositoare, dar nu este pe placul vrajmasului mantu­irii noastre, care incearca cu toate puterile sa ne impiedice s-o facem: ne inspira frica inaintea spovedaniei, ne aduce in minte intrebarea „de ce sa ma caiesc in fata preotului?”, ne insufla ganduri rele despre el, ridica impotriva noastra oameni necinstiti care ne impiedica, ne indeparteaza de spovedanie, ne fura mintea.

Prin pocainta ne izbavim de multe necazuri. Pocainta alun­ga demonul desfranarii, al mandriei, al maniei si al rautatii.

Aminteste-ti nu doar faptele pacatoase, ci si cuvintele: nu cumva ai indemnat pe cineva la pacat? Nu cumva ai ranit pe cineva cu cuvantul? Uneori, prin cuvant poti chiar ucide sufleteste. Cerceteaza daca nu cumva ai trait pe seama altora fara a fi nevoie. Ia cele zece porunci si gandeste-te la pacatele ce corespund incalcarii fiecareia dintre ele: pe cele pe care le ai, noteaza-le, ca nu cumva sa le uiti, caci pentru pacatul uitat nu poti face pocainta. Cerceteaza-ti amanuntit viata de familie, ia seama mai ales la cele trupesti, la paca­tele desfranarii; acestea sunt mai greu de marturisit. Poca­inta este lupta cu pacatul.
Pacatul isi ia inceputul din gand. Taie gandul rau cu sabia rugaciunii, ca sa nu savarsesti din nou pacatul deja marturisit. Suporta cu rabdare pedeapsa lui Dumnezeu: boala, nerecunostinta, batranetea. Temete de judecarea celorlalti: omul, dupa ce incepe sa inteleaga ce este pacatul si sa se pocaiasca, este ispitit sa vada pacatele straine si sa le uite pe ale sale. Invata sa urasti pacatul, iar nu pe omul pacatos, caci si acela este faptura a lui Dumnezeu. Aminteste-ti ca vre­mea pocaintei este doar in viata aceasta. Pe lumea cealalta exista doar judecata si osanda.

1Exista o legatura directa intre boala trupeasca si starea de pacatosenie a omului, fapt pe care il confirma multe locuri din Scriptura:

Iarta-ti-se pacatul tau, spune Domnul, vindecand pe cineva.

Mergi si sa nu mai pacatuiesti, ii spu­ne altuia.

De aceea repet: Sfintii Parinti sfatuiesc ca, in ca­zul oricarei boli, mai intai sa te spovedesti si sa te impartasesti. In vremea noastra poate fi considerata drept o deosebita bunavointa a lui Dumnezeu o mutilare trimisa de El pentru a preintampina caderea in pacat, pentru a feri omul de posibilitatea de a face pacate. Este regretabil ca multi nu inteleg acest lucru.
Este bine sa inveti pocainta de la Maria Egipteanca. Ce a facut Maria cand puterea lui Dumnezeu nu i-a permis sa intre in biserica? A parasit viata pacatoasa si tot ce o ademenea la pacat: averea, obiceiurile, casa – si a plecat spre a se insingura in pustie. 17 ani a fost asaltata cu putere de ispi­te in gand, iar ea a luptat si a urmat calea pocaintei pana la sfarsit.
Noi insa nu acordam importanta gandurilor noastre. Dar se stie ca si copiii pana la sapte ani pot ajunge in iad, si multi de asemenea se gasesc in iad din cauza gandurilor si a cuvintelor intinate. Caci poate surveni moartea subit si pacatosul nu are posibilitatea de a se pocai. Omul poate pierde fericirea vesnica si din cauza pacatelor mai mici. Cei care-L hulesc pe Dumnezeu se lipsesc de Impartasanie.
In fiecare zi ne spalam fata, dar nu trebuie sa uitam sa spalam si sufletul cu lacrimi de cainta. Nu te speria de situatiile neplacute, cand lumea te va arata cu degetul pentru ca refuzi placerile pacatoase, cand te dispretuieste si te uraste din acest motiv. Tu fii hotarat din toate puterile sa placi numai lui Dumne­zeu. Pacatul intuneca mintea; pocainta o lumineaza. Pocaieste-te, mediteaza, inlocuieste gandurile cotidiene cu ganduri duhovnicesti. Doar celor care se caiesc le ajuta rugaciunile sfintilor mijlocitori.
Deseori ne crutam pe noi insine, nefacand deosebire intre pacat si neputinta. Lenea si iubirea de sine pot fi greu deosebite de neputinta. De pilda, miercurea si vinerea sunt zile de post si adevaratul crestin trebuie sa le respecte. Deseori dezlegam mancatul devreme, chiar daca nu este necesar, indeosebi de sarbatori.

Sa cautam sa dobandim o purtare inteleapta. Sa presupunem ca un om are carti duhovnicesti, ceea ce este un lucru bun, dar ce folos, daca el insusi nu le citeste si nici altora nu le da?

Sa luam seama si la bucuria rautacioasa: cand spunem cuiva un adevar, simtind in sufletul nostru o placere in a-l invinui, acest fel de a proceda face suparare aceluia. De asemenea, cearta: denota lipsa smereniei; persoanele implicate in cearta gresesc, indiferent care dintre ele are dreptate.

Defaimarea are loc si atunci cand dam porecle sau altfel de nume nepotrivite celorlalti: acesta este hot, acela barfitor, desi aceia nu sunt vinovati de asemenea fapte.

Pacatul geloziei exista si sub forma geloziei duhovnicesti fata de preot. Fiecare om se nevoieste si slujeste dupa putere, iar preotul este multumit de fiecare in mod diferit si il abordeaza pe fiecare dupa nevoile sale, dar intre oameni apare invidia: de ce aceluia i-a daruit, iar mie nu?

Cel manios sau iritat chiar si cand tace transmite starile sale altora; de aceea, in astfel de momente el trebuie sa se lupte cu aceste pacate prin rugaciune si pocainta.

Minciuna este pacat chiar si atunci cand nu e pe deplin minciuna, ci semiadevar, pentru ca acesta din urma este pacatul vicleniei.

Vorbire desarta sunt si glumele, care deseori se transfor­ma in indrazneala, jignire, mahnindu-l pe cel vizat de ele sau chiar ducandu-l la deznadejde.

[…]

Pacatul neascultarii consta in a nu asculta de parintii duhovnicesti, de conducatori etc, incalcand tot felul de reguli. Pacatul juramantului, necinstirea lui Dumnezeu, nerespectarea sarbatorilor sunt pacate pe care de multe ori nu le marturisim la spovedanie, la fel ca si pacatul indulcirii in post (a se desfata cu o bomboana).

Suntem vinovati de pacatul zgarceniei si atunci cand dam, iar apoi ne pare rau ca am dat.

Dovedim credinta slaba si atunci cand, primind un sfat duhovnicesc, urmam cugetului nostru lumesc.

Pacatele limbii adeseori anuleaza faptele noastre bune. Acestea sunt: vorbirea intinata (injuraturile si alte cuvinte urate), ironizarea, lingusirea, lauda de sine, barfa (a imprastia zvonuri, vesti despre altii), discutiile inutile, uneori imorale. Pacatele savarsite prin organele simturilor duc adesea la ganduri pacatoase, de care este greu sa te debarasezi, de aceea si ele trebuie marturisite.

Cugetarea la cele bune ajuta la evitarea pacatelor. Viata duhovniceasca corecta reprezinta scutul sigur impotriva vrajmasilor vazuti si nevazuti, a uraciunilor si a bolilor duhovnicesti. Uraciunea duhovniceasca se intalneste frecvent in zilele noastre: este atunci cand omul traieste conducandu-se dupa propria parere, indreptatindu-se pe sine in toate faradelegile, invinuind mereu pe altii etc. Un astfel de om incalca voia lui Dumnezeu si aduna in suflet tot felul de pa­cate, indreptandu-se spre iad.

Si femeile trebuie sa ia seama la o serie de pacate care pot deveni un obstacol in calea1mantuirii: pacatele limbii (barfele, minciuna, amagirea, clevetirea), impodobirea, care provoaca tentatia ce atrage la pacat, nerusinarea, discuti­ile despre pacatele trupesti, ispitirea altora, intinarea casa­toriei etc. Femeile mironosite purtau in sine Mirul lui Dum­nezeu si-l daruiau altora, educau copiii si tineretul. Acum invatatorul copiilor este televizorul.
Multe femei, desi au fantana aproape, beau apa din balti murdare: traiesc pe pamantul sfant pskovitean, dar privesc „peste hotare”. Eva tot cu curiozitatea a gresit si a atras blestemul asupra omenirii, dar Fecioara Maria a mantuit lumea cu curatia, smerenia, blandetea. Toata stiinta pamanteasca este nimic in compa­ratie cu cunoasterea Adevarului. Stiinta cea sfanta pentru femei este: cum sa placi lui Dumnezeu si sotului, cum sa educi copiii, cum sa citesti Sfanta Scriptura, ce fel de me­dicamente sa intrebuintezi pentru vindecarea sufletului. Cauta Imparatia lui Dumnezeu si se vor adauga tie si celelalte: cunostintele, profesia, bunastarea necesara. Vezi cu cata intelepciune a alcatuit Dumnezeu lumea si incredete in Domnul.
Foarte raspandit este si pacatul ignorantei duhovnicesti: nu stim cum sa ne purtam in biserica, cum sa ne caim, cum sa ne rugam si altele. Mai demult aceste lucruri le stiau chiar si elevii scolilor bisericesti de parohie, dar acum nu le mai stiu nici oamenii cu studii superioare. Trebuie sa aflam, sa ne caim ca nu stiam si sa ne rugam ca Domnul sa ne ajute sa aflam. Mergi la biserica, citeste, intreaba si vei invata toate. Nepasarea duhovniceasca este foarte periculoasa in zilele noastre, de vreme ce poti ajunge foarte usor la vrajitori, sectanti, astrologi si la alte slugi ale diavolului.
Unele spectacole, emisiuni de divertisment televizate si multe dintre filme pervertesc sufletele, periclitand mai ales curatia sufleteasca a copiilor si a tinerilor. Prin intermediul lor, trei placeri se incuibeaza in subconstientul omului: lacomia pantecelui, desfranarea si rautatea sau agresivitatea. De asemenea se seamana in suflet zgarcenia si iubirea de arginti, care l-au pierdut pe Iuda. Unii nici nu se considera zgarciti, ci dimpotriva, cred ca este corect sa nu dea milostenie celor saraci si amarati.
1In Evanghelie se vorbeste despre leprosi. Ei sufereau de o boala molipsitoare ingrozitoare, care provoca celorlalti repulsie. Bolnavii se strangeau si locuiau impreuna in locuri izolate, departe de comunitate, iar rudele, compatimindu-i, le aduceau mancare pe care o lasau la o oarecare distanta de ei si plecau. Zece astfel de leprosi a intalnit si a vinde­cat Domnul. Unul dintre ei s-a intors si I-a multumit.
Oare nu suntem noi toti contaminati astazi de lepra pacatului? Domnul ne spune si noua, ca si acelor leprosi, sa mergem sa ne aratam preotilor si sa aducem jertfa de curatire, adica sa ne pocaim de pacate. Domnul a dat numai preotului ortodox o putere deosebita: iertarea pacatelor pe pamant, prin care acestea sunt iertate si in cer. Prin preot se face vindecarea leprei duhovnicesti. Spovedeste pacatele tale si straduieste-te sa te indrepti, prin pocainta si fapte bune. Multumeste-I lui Dumnezeu ca primeste intoarcerea ta, nu amana pocainta daca ai pacatuit.

Sfantul Ioan de Kronstadt sfatuieste sa ne pocaim imediat ce am pacatuit si sa cerem ierta­re pana cand vom simti cum harul curateste inima noastra si o usureaza cu adierea pocaintei. Pacatele mici sunt periculoase, intrucat se transforma in deprinderi si ne duc pana la savarsirea pacatelor de moarte, care ne despart de Dumnezeu.

Asa este, de exemplu, vorbirea desarta. Sa luam un exemplu: doua femei mergeau la un staret. Una, avand pacate mari, se necajea si plangea. Cealalta insa, care nu avea pacate mari, era vesela. Cand au ajuns, staretul a poruncit uneia sa adune pietre mari si sa le aduca la el, iar celeilalte sa stranga pietre mici, cate poate, si de asemenea sa i le aduca. Dupa ce au implinit porunca, staretul a cerut fiecareia sa duca inapoi pietrele si sa le puna exact in acele locuri de unde le-au luat. Prima a implinit usor porunca, dar a doua a inceput sa planga: nu-si amintea de unde a strans pietrele ei mici. Tot asa este si cu pacatele: cu cat pacatul este mai mic, cu atat il uitam mai repede. Insa vrajmasul mantuirii le strange pe toate si ni le va aminti la vami. De aceea, nimiceste pacatul prin pocainta cat timp este mic.

Pentru fiecare vorba desarta trebuie sa te caiesti indata. Cercetarea de sine trebuie facuta zilnic. Pacatele mici se iarta in fiecare zi prin pocainta facuta la rugaciunea de seara sau indata ce ai gresit. Pacatele mari se iarta la spovedanie. Omul indepartat de credinta nu-si vede propriile pacate, dar cand se intoarce la Dumnezeu si harul ii patrunde in inima, atunci si pacatele mici ies la iveala, asa cum firele de praf se vad in lumina razelor de soare.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l faci este sa inlocuiesti deprinderile rele cu altele bune, ca de exemplu:

• Inainte scoteai la iveala greselile apropiatilor, ii mustrai pentru pacate, ii acuzai. Acum taci mai des, sfatuieste doar cand esti intrebat, gandeste-te la mantuirea sufletului, citeste din Sfanta Scriptura, roaga-te, frecventea­za biserica.

• Inainte plecai de acasa si te intorceai fara sa te rogi. Acum fa acestea cu rugaciune.

• Inainte porunceai altora: adu, da, mergi… Acum straduieste-te sa slujesti tu insuti celorlalti.

• Inainte amanai faptele credintei „pe mai tarziu”: ma voi ruga mai tarziu, voi merge la biserica mai tarziu, voi ajuta mai tarziu… Acum straduieste-te sa faci totul in prezent: „acum”.

• Inainte erai indiferent fata de faptele credintei. Acum acestea sa fie preocuparea ta de capatai.

• Inainte vorbeai la masa. Acum straduieste-te sa mananci in tacere, rugandu-te.

• Inainte incalcai postul, te imbracai necuviincios. Acum evita aceste lucruri.

• Inainte iti veneau in minte ganduri desarte, pacatoase, si tu te desfatai cu ele. Acum alunga-le cu rugaciunea.

Straduieste-te astfel in toate, ca sa placi lui Dumnezeu, ca pocainta ta sa fie spre mantuire si ca sa curatesti temeinic pamantul sufletului tau creat de El, incat acesta sa dea rodul cel bun al virtutilor, atat de necesare pentru mantuire”.

 

[1] In Talmudul evreiesc exista o mentiune de la anul 70 dupa Hris­tos despre faptul ca Dumnezeu a incetat sa primeasca jertfa lor, adica mielul junghiat, care dupa rugaciunile arhiereului lua asupra sa pacate­le poporului lui Israel. Sangele lui, amestecat cu apa, era folosit pentru stropirea celor care se rugau ca semn al curatirii. Se scrie ca jertfa de curatire nu mai este primita de Domnul de 37 de ani, adica din momen­tul rastignirii Fiului lui Dumnezeu, precum este spus in Scriptura: Mila voiesc, iar nu jertfa. Astfel, la evrei pana astazi nu exista curatire.
[2] Persoane cu perceptii extrasenzoriale, de ex: parapsihologii, bioenergoterapeutii, radiestezistii etc

(Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

1

1

Cuvânt despre cum se pot mântui creştinii din lume


Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: „Cum putem noi, cei ce viețuim împreună cu soțiile(sau cu soții) noastre, să petrecem viața călugărească?”Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defăimați pe nimenea, nu furați de la nimeni, nu minți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați: îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face aşa, nu veți fi departe de Împărăția Cerurilor.”

Sfântul Ioan Scărarul

1

Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea

Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trîndăvia îl culcă la pămînt pe cel în picioare. Una ne lipsește de bunătățile pe care le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trîndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adîncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adîncul acela. Să-ți spun cîtă putere au și una, și alta! Diavolul, la început, a fost bun; trîndăvindu-se și deznădăjduind, a ajuns atît de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzînd din cer“ (Luca 10:18). Asemănarea cu fulgerul arată și viețuirea lui strălucită de mai înainte, și iuțeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărît; dar, pentru că s-a sîrguit și nu a deznădăjduit, s-a ridicat și a ajuns asemenea cu Îngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trîndăvit, a ajuns vînzător. Tîlharul, iarăși, după o atît de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalți în rai (Luca 23:43). Fariseul, încrezîndu-se, a fost pogorît din înălțimea faptei sale bune; vameșul, nepierzîndu-și nădejdea, așa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu (Luca 18:10-14). […] Știindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atît de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atîta cînd păcătuim, cît se bucură cînd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrînatului din Corint decît de păcatul lui. Scriindu-le Corintenilor, le grăia așa: „Îndeobște se aude că la voi este desfrînare, și așa desfrînare cum nici la păgîni nu se pomenește (I Corinteni 5:1). N-a spus: „cum nici la păgîni nu se săvîrșește“, ci: „nu se pomenește“, [adică]: Fapta pe care păgînii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniți să o săvîrșiți. „Și v-ați semețit“ (I Corinteni 5:2). Pavel n-a spus: „acela s-a semețit“, ci, lăsînd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbește cu cei sănătoși. Așa cum fac și doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi și vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor.

Corintenii erau vinovați de semeție pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtași la păcat și pe Corinteni, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuiești, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudîndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decît păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Cînd veți face totul, spuneți: Slugi netrebnice sîntem!“ (Luca 17:10). Deci, dacă cei care îndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuiește trebuie să plîngă și să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătînd-o, Pavel spunea: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ (I Corinteni 5:2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, și să plîng eu? Da – răspunde Pavel. Sîntem legați unii de alții ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea și capul. Și ce este mai de preț decît capul? Și totuși capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă și tu tot așa! De asta ne și îndeamnă Pavel „să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plîngem cu cei ce plîng“ (Romani 12:15). De asta le și spune Corintenilor: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?“ (I Corinteni 5:2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiți?“ Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ – ca și cum o boală obștească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune și de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea. Ai văzut cîtă frică a atîrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece Corintenii socoteau că răul se mărginește numai la cel ce săvîrșește păcatul, de aceea Pavel le trezește luarea aminte, spunîndu-le: „Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frămîntătura?“ (I Corinteni 5:6). Cuvintele lui Pavel. au acest înțeles: Dacă răul înaintează, va cuprinde și celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiți de păcatul acesta ca și cum ați avea de luat hotărîri cu privire la niște rele obștești. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gîndește-te la aceea că răul e un puroi care amenință să se întindă în tot trupul. Și – după cum, cînd arde o casă, sar în ajutor și se grăbesc și cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puțin decît cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă și să ajungă și la ușile lor – tot așa și Pavel îi trezește pe Corinteni, spunîndu-le: Păcatul săvîrșit între voi e un foc; să ieșim întru întîmpinarea răului, să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ți pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că și tu ești bolnav, căci acela este mădular al întregului trup. Dar gîndește-te și la aceea că, dacă trîndăvești, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde și pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Oprește ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuiește întinderea lui! Acestea și mai multe ca acestea spunîndu-le și poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5:5), mai tîrziu, pentru că s-a schimbat și a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulți. (II Corinteni 2:6). Întăriți în el dragostea!“ (II Corinteni 2:8). Uită-te cîtă stăruință pune acum Pavel ca să-l împreune și să-l alipească iarăși de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca dușman și vrăjmaș obștesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă și-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiți-l!“, ci: „Întăriți în el dragostea!“ adică: Arătați-i prietenie trainică și statornică, dragoste fierbinte, înflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai înainte, purtați-vă cu el cu bunăvoință! Spune-mi, Pavele, ce s-a întîmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămînă în mîinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai înainte, uită-te cît se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunînd: „Întăriți în el dragostea!“, a adăugat și pricina: „… ca nu cumva să fie doborît de mai multă tristețe unul ca acesta“ (II Corinteni 2:7). Oaia e în gura lupului – spune Pavel –să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, înainte de a mînca și strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cînd marea se ridică și valurile se înalță de pretutindeni, tot așa și sufletul se înăbușă iute, dacă nu are pe cineva să-i întindă mîna de ajutor cînd e înconjurat de pretutindeni de tristețe; căci tristețea, mîntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cînd depășește măsura. Uită-te cu cîtă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!“ Dar ce? „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei“ (II Corinteni 2:11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătînd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol și că, prin pocăință, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei.“ Dacă diavolul mai pune gheara pe el – vrea să spună Pavel – atunci răpește mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăință, lepădase păcatul. Pavel știa ce a făcut diavolul cu Iuda, De aceea s-a temut să nu se întîmple același lucru și cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: „Am păcătuit, vînzînd sînge nevinovat!“ (Matei 27:4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; știa că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mîntuire, și s-a temut să nu se schimbe. Că-și spunea diavolul: Are Stăpîn iubitor de oameni; a plîns pentru el și l-a sfătuit în fel și chip, cînd avea de gînd să-L vîndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cînd se pocăiește? Îl trăgea la El și-l chema cînd n-avea de gînd să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cînd îl vede că se îndreaptă și-și recunoaște păcatul? Că pentru asta a și venit, să Se răstignească!“ Și ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a întunecat mintea cu o tristețe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pînă l-a dus la spînzurătoare (Matei 27:5). L-a scosdin viața aceasta și l-a lipsit și de rîvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mîntuit și el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mîntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, îl ruga pe Tatăl și-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneață (Luca 23:34), este lămurit că l-ar fi primit și pe vînzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda însă, doborît de o tristețe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinței. Pavel, deci, temîndu-se de asta, silește pe Corinteni să smulgă pe om din gura diavolului. Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtășise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26:69-74), dar, plîngînd, și-a șters tot păcatul (Matei 26:75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărît; și nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit și pe toți cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puțin prilej și ne iartă mulțime de păcate. […] Nu-ți cere nimic altceva decît numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia43:26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de șiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvînt, fii sincer față de păcat și spune: Am păcătuit! Dar de unde știu – mi se poate spune – că, dacă spun eu întîi păcatul, scap de păcat? Am în Scriptură pilde de oameni care și-au spus păcatul, și au scăpat de el; dar și de oameni care nu l-au spus, și au fost osîndiți. Cain a ucis pe Avel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cîmp și l-a ucis (Facere 4:8). Ce i-a spus Dumnezeu? „Unde este Avel, fratele tău?“ (Facere 4:9). Cel Care le știe pe toate întreabă nu pentru că nu știe, ci ca să atragă pe ucigaș la pocăință. Că l-a întrebat știind de ucidere, o arată însăși întrebarea: „Unde-i Avel, fratele tău“? Iar Cain i-a răspuns: „Nu știu. Sînt eu oare păzitorul fratelui meu?“ (Facere 4:9). Fie, nu ești păzitorul lui! Dar pentru ce ești ucigașul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturisești asta? Atunci ești vinovat și că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? „Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt!“ (Facere 4:10). L-a mustrat îndată și i-a dat și pedeapsa, nu atît pentru omor, cît pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăște atît demult pe cel ce păcătuiește, cît pe cel ce se poartă cu nerușinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cînd a venit la pocăință, pentru că nu a spus el întîi păcatul. Căci, ce spune Cain? „Mai mare este păcatul meu decît a mi se ierta“ (Facere 4:13), în loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sînt vrednic să mai trăiesc! Și ce-i răspunde Dumnezeu? „Gemînd și tremurînd vei fi pe pămînt!“ (Facere 4:12). Și i-a dat o pedeapsă cumplită și grea: N-am să te ucid – i-a spus Dumnezeu – ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toți, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Și pribegea Cain, lege însuflețită, stîlp mișcător și tăcut, dar slobozind glas mai puternic decît glasul trîmbiței, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu pățească la fel! A primit pedeapsă pentru nerușinarea lui. Nu și-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit și a fost osîndit pentru păcat. Dacă și-ar fimărturisit singur păcatul, și-ar fi șters el mai întîi păcatul. Dar, ca să vezi că așa stau lucrurile, să-ți spun de un altul care, spunîndu-și el mai întîi păcatul, și-a șters păcatul. Să venim la David, Proorocul și împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc Prooroc. Împărat a fost în Palestina, Prooroc însă, pînă la marginile lumii. Domnia lui a ținut cîtăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decît să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvîrșit și prea-curvie, și omor. A văzut – spune Scriptura – o femeie frumoasă făcînd baie, și s-a îndrăgostit de ea (II Împărați 11:2). Gîndul și l-a prefăcut apoi în faptă, și a căzut Proorocul în prea-curvie, mărgăritarul în mocirlă. Și nu-și dădea seama că păcătuise, atît era de împătimit. Vizitiul se îmbătase și trăsura mergea anapoda. Ceea ce sînt vizitiul și trăsura, aceea sînt sufletul și trupul: de-ți este întunecat sufletul, trupul se rostogolește în mocirlă; cîtă vreme vizitiul e treaz, aleargă și trăsura bine; cînd vizitiului i se slăbesc puterile și nu mai e stăpîn pe hățuri, ajunge și trăsura în prăpastie. Așa și cu omul: atîta vreme cît sufletul e treaz și priveghează, este și trupul curat; dar, cînd sufletul se întunecă, se rostogolește și trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu și-a dat seama și nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Și a făcut asta cînd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrînețea nu ți-e de folos, de ești nepăsător, după cum nici tinerețea nu te poate vătăma, de ești cu mintea trează. Fapta bună nu atîrnă de vîrstă, ci de voință și gînd. Daniel era de doisprezece ani, și era judecător, iar bătrînii, învechiți în zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1:1-64). Bătrînilor nu le-a folosit bătrînețea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinerețea. Și ca să vezi că nu vîrsta, ci voința și gîndul sînt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, și a căzut în prea-curvie și a săvîrșit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea că nici nu-și dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrînare. Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Așa se întîmplă și cu doctorii: cînd un doctor se îmbolnăvește, e nevoie de alt doctor. Tot așa și aici: un prooroc păcătuise, și un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe ușă și nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigașule! Ai primit de la Dumnezeu atît de mari cinstiri, și tu ai călcat în picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit așa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos cînd îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el și-i țese toată drama. Ce-I spune? Am să-ți spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat și un sărac. Cel bogat avea multe turme și cirezi; săracul avea numai o mielușea, care bea din paharul lui, mînca la masa lui și dormea la șoldul lui (II Împărați 12:1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cît de mult ținea soțul la soția sa. Și a venit un străin la bogat; bogatul și-a cruțat vitele sale, și a luat mielușeaua săracului și a tăiat-o (II Împărați12:4). Ai văzut cum țese aici drama, ținînd ascuns cuțitul? Ce a răspuns împăratul? Socotind că hotărăște împotriva altuia, a rostit o osîndă foarte aspră. Așa sînt oamenii: împotriva altora rostesc cu plăcere și cu asprime osîndele. Ce sentință a dat David? „Viu este Domnul – a spus el– vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mielușele pentru una!“ (II Împărați 12:5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată și l-a tăiat repede cu cuțitul, ca să nu-i scape simțirea durerii: „Tu ești acela, împărate!“ (IIÎmpărați 12:7) – i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns împăratul? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ (II Împărați 12:13). N-a răspuns: Cine ești tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răstești la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbești așa? N-a grăit așa, ci și-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ Ce i-a răspuns Natan? „Și Domnul a iertat păcatul tău!“ (II Împărați 12:13). Pentru că te-ai osîndit singur – îi spune Dumnezeu – îți iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ți-ai șters păcatele, ți-ai dat singur osînda, și Eu am ridicat osînda! Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia 43:26). Ce oboseală este să-ți spui tu întîi păcatul? Ai și o altă cale de pocăință! Care-i aceea? Să-ți plîngi păcatul! Ai păcătuit? Plîngi, și ți-ai șters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ți cer mai mult decît să-ți plîngi păcatul! Nu-ți spun să străbați oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătorești, nici să pleci la drum lung, nici să scoți din pungă bani, nici să străbați valuri sălbatice. Dar ce? Plînge-ți păcatul! Dar de unde știu că, dacă-mi plîng păcatul, mi-l și șterg? Ai și pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahav. Om drept și acesta, după cum mărturisește Scriptura. Dar mînat de Izabela, femeia lui, a împărățit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul și a trimis la el zicînd: Dă-mi via ta, că o poftesc, și-ți dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se întîmple să-ți vînd moștenirea părinților mei! Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav în mare tristețe. Izabela, femeie nerușinată, necurată și blestemată, a venit la el și i-a spus: Pentru ce ești trist și nu mănînci? Scoală și mănîncă! Te voi face eu să moștenești via lui Nabot Isreeliteanul!“ Și a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrîni, în care spunea: „Rînduiți post și puneți bărbați mincinoși împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu și pe împărat“ (III Împărați 21:1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rînduit post ca să săvîrșească ucidere! Și ce s-a întîmplat? Nabot a fost lovit cu pietre și a murit. Izabela, cînd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moștenim via, că a murit Nabot! Ahav, la început, s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus și a luat în stăpînire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. „Du-te – i-a spus Dumnezeu – și spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis și ai moștenit, se va vărsa sîngele tău, și cîinii vor linge sîngele tău și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău!“ (III Împărați 21:19). Mînia e dumnezeiască, hotărîrea luată, osînda, ca și împlinită. Și uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (III Împărați 21:18). Unde s-a săvîrșit nelegiuirea, acolo și pedeapsa. Și ce a spus Ahav? Cînd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: „M-a găsit dușmanul meu!“ (III Împărați 21:20), în loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă lovești! „M-a găsit dușmanul meu!“ Mereu îl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, știind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă lovești! Știa că păcătuise. Și Ilie îi citește cu voce tare hotărîrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul – îi spune Ilie – pentru că ai ucis și ai moștenit, și ai vărsat sînge de bărbat drept, tot așa se va vărsa sîngele tău, și cîinii îl vor linge și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a întristat și a plîns pentru păcatul lui. Și-a recunoscut păcatul și a șters hotărîrea rostită de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întîi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărîrea, ca să nu pară Proorocul mincinos și să pățească ce-a pățit Iona. Că la fel s-a întîmplat și lui Iona. Dumnezeu i-a spus: „Du-te, predică in cetatea Ninive, în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei și copii, și spune-le: Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită“ (Iona 3:4). Dar Iona n-a vrut să plece, că știa iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și ce-a făcut? A fugit! Căci își spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic. Tu însă ai să Te întorci, pentru că ești iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pămîntului și l-a adus iarăși sănătos și teafăr în Ninive.


Marea l-a apărat ca un prieten care-și apără prietenul. „S-a coborît Iona să fugă – spune Scriptura – și a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul și s-a suit în ea“ (Iona 1:3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pămînt? Dar „al Domnului este pămîntul și plinirea lui“ (Ps. 23:1). Sau în mare? Dar nu știi că „a Lui este marea și că El a făcut-o“? (Ps. 94:5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunînd: „Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale“ (Ps. 8:3)? Totuși, stăpînit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putință să fugi de Dumnezeu. Și așa, după ce marea l-a dat înapoi, și a venit în Ninive, a predicat spunînd: „Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită! Și – ca să vezi că asta avea Iona în minte cînd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, Îi va părea rău de răul ce-l grăise despre Niniviteni și că el are să fie socotit Prooroc mincinos – o arată Iona însuși. După ce a predicat în Ninive, a ieșit din oraș și se uita să vadă ce are să se întîmple. Cînd a văzut că au trecut trei zile și amenințarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gîndit ce gîndise mai înainte și a spus: Oare nu sînt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, și îndelung-răbdător și-I pare rău de răutățile oamenilor? Citeşte şi:  Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Botezul Domnului Deci, ca să nu pățească Ilie ce pățise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? „Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de trist a plecat din fața Mea? Nu voi face după răutatea lui“ (III Împărați 21:29). Vai, Stăpînul se face avocatul robului! Dumnezeu Își îndreptățește înaintea unui om purtarea Lui față de alt om! Să nu socotești – i-a spus Dumnezeu lui Ilie – că fără temei l-am iertat! Nu! Și-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat și Eu mînia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socotești un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-și schimba purtarea, avea să sufere osînda. Dar el și-a schimbat purtarea și Mi-am potolit și Eu mînia. Și a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de îndurerat a plecat? Nu voi face după mînia Mea! Ai văzut că plînsul șterge păcatele? Ai și o a treia cale de pocăință. Ți-am vorbit de multe căi de pocăință, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ți fac ușoară mîntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăință? Smerenia. Smerește-te, și ți-ai șters șiruri de păcate! Ai și pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameșului și a fariseului (Luca 18:10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul și vameșul la biserică să se roage. Și a început fariseul să-și înșire faptele bune: Eu nu sînt un păcătos ca toată lumea,– spune el – și ca vameșul acesta! Suflete ticălos și nefericit! Ai osîndit toată lumea, pentru ce-l mai îndurerezi pe cel de lîngă tine? Nu te mulțumești cu întreaga lume decît dacă osîndești și pe vameș? Pe toți i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruțat! Eu nu-s ca toată lumea – spui tu – nici ca vameșul acesta! Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osîndit întreaga lume, pentru ce lovești și în vameșul de lîngă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decît dacă osîndești și pe cel de lîngă tine? Ce-a făcut vameșul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine ești tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi știi viața? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lîngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinstești singur? Nici un cuvînt din acestea nu a grăit vameșul, ci, plecîndu-și capul la pămînt, s-a închinat și a spus:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Vameșul s-a smerit, și a ajuns drept. Fariseul s-a pogorît de la biserică pierzîndu-și dreptatea. Vameșul s-a pogorît dobîndind dreptatea. Și totuși, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cînd unul mare se micșorează pe sine. Fapta vameșului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos. […] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9:15), limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a înconjurat lumea, și a înconjurat-o ca și cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (II Corinteni 11:6) și filozof, la cel sărac și bogat! Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii și mii de osteneli, pe cel care a avut mii și mii de biruințe împotriva diavolului, pe cel care propovăduia și zicea: „Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decît toți“ (ICorinteni 14:10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vînat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smerește, spunînd: „Eu sînt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol“ (I Corinteni 15:9). Ai văzut măreția smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sînt – spune el – cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cînd te smerești în toate și te numești cel mai mic. Gîndește-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetățeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stîlpul Bisericii, Îngerul cel pămîntesc, omul cel ceresc. Citeşte şi:  Am devenit nu oameni frumosi, ci picioare frumoase, sexy, care iti taie respiratia si demnitatea […] Haide dar acum să mergem mai departe, și să vă pun în față a patra cale de pocăință. Care-i aceasta? Milostenia, împărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni în bolțile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună. Mare lucru este milostenia. De aceea și Solomon striga: „Mare lucru este omul și de preț bărbatul milostiv“ (Pilde 20:6). Mari sînt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, întrece razele soarelui, se urcă pînă în bolțile cerurilor. Dar nici acolo nu se oprește, ci lasă în urmă și cerul, și popoarele de Îngeri, și cetele de Arhangheli și toate Puterile cele de sus, și se înfățișează chiar înaintea tronului celui împărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10:4). Cuvintele „înaintea lui Dumnezeu“ înseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia își cere datoria, stînd cu polița în mînă. Însuși Stăpînul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Milostenia deci îți ușurează toate păcatele tale, oricîte ai avea. […] Ai un bănuț? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpînul e bun! Nu ai un bănuț? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceștia prea-mici, pentru Mine, nu-și va pierde plata lui!“ (Matei 10:42). Cerul e neguțătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pîine, și ia raiul! Dă lucruri mici, și ia lucruri mari! Dă cele pieritoare, și ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase, și ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc, și toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belșug de bucate și toate la preț de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi și nu te-ai duce să faci în iarmaroc bună neguțătorie? Arătați atîta grabă pentru niște lucruri pieritoare, dar vă trîndăviți atîta și vă descurajați cînd e vorba să cumpărați lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii și mii de guri, să stea de față milostenia și să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea – după cum înaintea ușilor bisericii sînt vase pline cu apă, ca să vă spălați mîinile – tot așa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălați mîinile sufletului. Ți-ai spălat mîinile trupului cu apă? Spală-ți și mîinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că ești sărac. O văduvă, săracă lipită pămîntului, a găzduit pe Ilie (III Împărați17:9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a și primit în schimb roade frumoase și a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: Adu-mi și mie în casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Îți aduc în casă pe Stăpînul lui Ilie, și totuși nu-I dai de mîncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpînul tuturor, este aceasta: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă și ar spune slugilor din jurul lui: Mulțumiți-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mîncare și m-a găzduit pe cînd eram în sărăcie, mi-a făcut mult bine în vremea strîmtorării mele! – care din cei din jurul împăratului nu și-ar cheltui toți banii cu omul acela căruia împăratul îi era dator să-i mulțumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui și să se împrietenească cu el? Ați văzut puterea cuvîntului împărătesc? Dacă are atîta preț cuvîntul unui împărat muritor, gîndește-te ce preț va avea în ziua aceea cuvîntul lui Hristos! În fața Îngerilor și a tuturor Puterilor cerești, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit‚ pe pămînt, omul acesta Mi-a făcut de mii și mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cînd eram străin! Gîndește-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea Îngerilor, la lauda lui înaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decît Îngerii acela despre care Hristos dă mărturie? Mare lucru este dar milostenia, fraților! Să o îmbrățișăm, căci n-are seamăn pe lume. E în stare să șteargă păcatele și să alunge de la noi osînda! Pe cînd tu taci, ea e de față și te apără! Dar – mai bine spus –pe cînd tu taci, mii și mii de glasuri mulțumesc pentru tine. Atîtea bunătăți avem de pe urma milosteniei, și noi o uităm și ne trîndăvim! Dă pîine după puterea ta! N-ai pîine? Dă un bănuț! N-ai nici un bănuț? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atît? Plîngi împreună cu cel îndurerat, și ți-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie. […] Mare lucru este fecioria! Cînd are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut și milostenia pe lîngă feciorie [vezi Matei 25:1-12, n. n.]. Vrednice de multă rușine sînt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Ați biruit plăcerea, dar n-ați disprețuit banii! V-ați lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cînd sînteți răstignite pentru lume! De-ați fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atît de mare! Pofteați ceva ce era de aceeași ființă cu voi. Dar așa, vina vă e mai mare, că ați poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate își mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cînd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ți răspundă: Am copii și nu pot! Totuși, gîndește-te, femeie, Dumnezeu ți-a dat copii și ai primit rod al pîntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să lași frumoasă moștenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toți să te laude și să lași pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strîngi bani? Mi-e însuflețit cuvîntul cînd vorbesc de calea pocăinței și de milostenie. Vă spuneam că mare avuție este milostenia; și, de la milostenie, cuvîntul m-a dus pe oceanul fecioriei. Ai dar, iubite, milostenia primită și mare cale de pocăință, în stare să te izbăvească de șiruri de păcate. Dar mai ai și o altă cale de pocăință, tot atît de lesnicioasă, prin care poți scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trîndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ți întoarce spatele, de-L rogi cu stăruință, ci-ți iartă păcatele și-ți împlinește cererea. De-ți împlinește cererea, cînd Îl rogi, continuă să-I mulțumești rugîndu-te! De nu ți-o împlinește, stăruie, rugîndu-te, ca să ți se împlinească. Să nu spui: M-am rugat mult, și nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se întîmplă în folosul tău. Dumnezeu știe că ești trîndav și nepăsător; știe că, dacă ți se împlinește cererea, pleci și nu I te mai rogi; te amînă tocmai pentru că știe că ai nevoie să vorbești mai des cu El și să zăbovești la rugăciune. Dacă, atunci cînd ești în atîta nevoie și ai atîta trebuință, te trîndăvești și nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci și Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi și nu te trîndăvi. Multe poate săvîrși, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preț! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieștile Evanghelii ne dau învățătura asta.
Sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea | Apărătorul Ortodox

INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (I)

Invataturi despre mantuirea sufletului


Scurta indrumare


Fii evlavios. Pe parintii duhovnicesti, pe tatal tau si pe mama ta, pe conducatori si pe toti oamenii de bine cinsteste-i si urmeaza sfaturile lor folositoare. Respecta-i pe oamenii in varsta. Fata de mai-marii tai fii respectuos, cu cei de-o seama cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoi­tor. Iubeste nu doar pe prieteni si pe cei ce-ti fac bine, ci si pe vrajmasii tai, si roaga-te pentru ei. Aminteste-ti ca rostul tau in lume este ca in orice imprejurare sa faci bine aproa­pelui tau, pe cat iti sta in putere. Nu te certa si nu te invraj­bi cu nimeni.
Bun lucru este sa-ti infranezi mania, sa ierti celui ce ti-a gresit si sa dai celui care iti cere. Te-a suparat cineva? Iarta-l. Ai suparat pe cineva? Impaca-te cu el. Fereste-te nu doar de faptele rele, ci si de cuvintele necuviin­cioase. Cand vorbeste cineva dintre cei mai mari, taci si asculta. Nu crede oricarui zvon. Nu dori tot ce vezi. Fii drept, nu dori nimic din ce nu este al tau. Cu atat mai mult nu fura si nu deposeda, ci fii multumit cu ceea ce ai tu. Cele de care ai nevoie dobandeste-le prin propria munca. Da inapoi ceea ce ai luat cu imprumut. Implineste ceea ce ai promis. Nu te lauda niciodata. Fii curajos, gata de munca, lasand la o parte nepasarea celor lenesi. Dragostea de munca este placuta lui Dumnezeu, iar tie de folos.
Nu deznadajdui la necaz. La bucurie nu-ti pierde cumpatarea. Celui care cere da-i, daca ai; pe cel sarac ajuta-l pe cat poti. Nu invidia pe nimeni, fii binevoitor fata de toti. Nu fi egoist si mandru. Fii prietenos fata de toti, dar nu te purta lingusitor fata de nimeni. Saluta-i pe toti cei pe care-i intalnesti. Asemenea si celor care te saluta, raspunde-le la salut. Celui care te intreaba raspunde-i, pe cel nestiutor indruma-l. Pe cei tristi mangaie-i. Slu­jeste oricui poti.
Scurta regula folositoare de suflet, care duce la mantuire

  • – sa te insemnezi corect cu semnul sfintei cruci;
  • – sa taci intelept;
  • – sa ai duh binevoitor fata de toti;
  • – deasa pocainta in fata lui Dumnezeu cu rugaciunea: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma! Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine!”;
  • – sa urmaresti gandurile potrivnice lui Dumnezeu si sa le alungi cu Numele lui Dumnezeu;
  • – sa treci de la lucrurile vazute la Numele nevazut al lui Dumnezeu (a se vedea Comoara duhovniceasca a Sfantului Tihon de Zadonsk);
  • – marturisirea trebuie sa fie sincera;
  • – sa te consideri pe tine mai rau si mai pacatos decat toti;
  • – taierea voii si a gandirii proprii, chiar cand ea pare buna (fa totul cu sfat, adica cu sfatul parintelui duhovnicesc);
  • – deasa cugetare la plecarea ta din lumea aceasta in viata vesnica.

Indeplinind acestea, cu harul lui Hristos te vei mantui.
Pentru dobandirea fericirii vesnice sunt necesare:

  • credinta in Iisus Hristos;
  • mântuire dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
  • pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
  • impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos;
  • faptele bune;
  • sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
  • pocainta sincera pentru pacatele proprii.

1. Credinta in Iisus Hristos


Dumnezeu este Duh Sfant. Lucrarea Sa este prezenta in tot ceea ce a creat. Stramosii nostri, care au trait inainte de venirea lui Hristos, credeau in Cel ce va sa vina. Ei citeau Scriptura, dar nu intelegeau, pentru ca nu erau luminati de Duhul Sfant. Cu toate acestea, ei duceau o viata morala si sunt un exemplu pentru noi.
Noe si-a construit arca timp de aproape 100 de ani, i-a avertizat pe oameni despre mania lui Dumnezeu care se va abate asupra lor, i-a chemat la pocainta, in ciuda faptului ca multi il luau in ras.
Enoh se purta cu evlavie in fata lui Dumnezeu, isi inchi­puia ca Domnul il priveste zi si noapte si vede faptele lui. Atat de mult a bineplacut el lui Dumnezeu, incat a fost inal­tat la cer.
Iar Iov, cate a rabdat prin ingaduinta lui Dumnezeu! Cat au incercat sa-l convinga sa cedeze, insa el a ramas credin­cios si statornic! Chiar si atunci cand zacea in gunoi si praf, parasit de toti, el Il lauda pe Dumnezeu.
Dreptul Avraam, facand voia lui Dumnezeu, a lasat toa­te si a mers in tara pe care i-a aratat-o El. Avraam ne invata adevarata credinta. Ne invata de asemenea ospitalitatea. El ii primea pe toti strainii, intre care S-a aflat si Domnul. Avraam era atat de credincios si de ascultator de Dumne­zeu, incat nu a pregetat sa se pregateasca a-l aduce jertfa pe fiul sau unul-nascut, cand Domnul i-a cerut-o. El ne inva­ta ascultarea pe noi, preotii, pe conducatori, pe parinti etc. Prorocul David ne invata credinta, pocainta si rugaciunea.
Si asa mai departe, la oricine am vrea sa ne referim, toti ne invata credinta si ceva de folos; ne invata intelepciunea, ascultarea.

wp-image--515356152

Niciodata sa nu parasim rugaciunea, precum Da­niel si cei sapte tineri. De la toti putem sorbi intelepciune duhovniceasca si sa invatam credinta. In viata trebuie sa ca­utam compania oamenilor credinciosi, intelepti, placuti lui Dumnezeu, tari in credinta. Sa vorbim cu ei despre Dumne­zeu. Sa citim cuvantul lui Dumnezeu.
Lectura ne intareste in viata duhovniceasca. Credinta insasi apare din citirea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Fiecare carte duhovniceasca ne ofera ceva nou in cunoasterea lui Dumnezeu. Cerceteaza-te si alege-ti lectura in functie de necesitatea si setea pe care le descoperi in inima: un acatist, Psaltirea, Evanghelia, o opera a unui Sfant Parinte sau altceva. Ci­teste, indrepteaza-ti viata pas cu pas, ca sa dobandesti cre­dinta tare.
A-ti zidi fericirea interioara inseamna a lucra la dobandirea Duhului Sfant in credinta si in adevar. Printr-o viata buna dobandeste o inima buna, umple-o de har. Pen­tru aceasta, invata cuvantul lui Dumnezeu in trei feluri:

  • 1) din Evanghelie;
  • 2) din explicarea lui in scrierile Sfintilor Parinti, nevoitori ai Bisericii Ortodoxe,
  • 3) din vietile sfin­tilor, luand aminte la viata lor si la felul cum au slujit lui Dumnezeu.

Multi nevoitori sunt trecuti in randul sfintilor. Nu este, oare, acesta un exemplu de credinta sfanta pentru noi?
Obisnuieste-te sa citesti: dimineata din Evanghelie, in timpul zilei talcuirile Sfintilor Parinti, iar seara din vietile sfintilor. Fie ca sufletul tau sa devina pamant binecuvanat pentru a primi samanta – cuvantul lui Dumnezeu. Sa te faci placut lui Dumnezeu cu intelegere.
Se spune ca exista oameni trupesti si oameni duhovnicesti. Care e deosebirea dintre ei? Cel trupesc traieste implinind poftele trupului sau, iar cel duhovnicesc traieste in credinta, lucrand pentru a se face placut lui Dumnezeu. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Cel trupesc face raul si uita ca l-a facut, dar tine minte atunci cand cineva ii face lui rau; cel duhovnicesc iarta. Cel trupesc fura, cel duhovnicesc se leapada de ale sale etc. Cel duhovnicesc dobandeste Duhul Sfant, isi intareste credinta; cel trupesc dobandeste duhul rau, prin faptele sale rele devenind salas al acestui duh. Duhul rau il duce in cele din urma la pierzanie, daca acel om nu-si vine in fire.
Soarbe intelepciunea duhovniceasca, ce intareste credin­ta. Pentru aceasta exista:

  • 1) Biserica lui Dumnezeu;
  • 2) car­tile sfinte;
  • 3) oamenii duhovnicesti.

Pentru aceasta am primit darul timpului, care este mai de pret decat toate comorile. Trebuie sa-l pretuim asa cum il pretuiau vechii negustori. Cat de mult timp pierdem in zadar in convorbiri desarte, curiozitati, fantezii, somn pes­te masura etc! Mult folos dobandim in schimb de la timpul petrecut in rugaciune, in citirea sfintelor carti, in cugetarea la vesnicie, in savarsirea faptelor bune etc. Cand sarbato­resti Anul Nou, gandeste-te intotdeauna la darul timpului incredintat tie si la felul in care il folosesti.
Cauta sa-ti pe­treci viata in credinta, dupa legea data noua de Domnul Iisus Hristos si in comuniune cu El. Sa crezi si sa stii ca Hristos Se gaseste in cei care sufera fara vina si fara cartire, se afla in cei care cred in El, cand vorbesc despre Dumnezeu. Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Domnului, este prezent si Dumnezeu. El este prezent in cei placuti Lui. Este prezent in chip deosebit in noii mucenici rusi. Omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfant prin credinta simte pre­zenta Lui: asa cum curentul electric trece nevazut prin fire, tot asa si harul nevazut vine in om, iar acesta ii simte pre­zenta ca bucurie care ii cuprinde intreaga fiinta.
Omul care nu crede traieste ca un orb. Evanghelia ne vorbeste despre Zaheu, care dorea atat de mult sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, incat s-a catarat intr-un dud, netinand cont de functia sa importanta. Tot asa si noi trebuie sa credem in Dumnezeu si sa tindem spre El. Scopul oricarei cunoasteri este Dumnezeu!

wp-image-542046251

Evanghelia ne vorbeste despre vremea in care israelitii, ca popor ales, s-au invrednicit sa-L vada cu ochii lor pe Mesia. Au vazut minuni si vindecari, au auzit cuvantul din gura Domnului Insusi, insa nu au crezut in El, ci au strigat:

„Rastigneste-L, rastigneste-L!”

Atunci harul lui Dumnezeu s-a luat de la ei.[1]
Rusia este un pamant binecuvantat cu un har deosebit. Credinta ne mantuieste. Noi ne adunam acum in aceasta ve­che biserica, pe pamantul sfant al Pskovului, care a fost ho­tar in fata dusmanilor ce au incercat sa cucereasca Rusia de la apus, fapt amintit si de cronicari. Catolicii au incercat sa cucereasca si sa distruga duhul Ortodoxiei, insa fara izban­da, pentru ca sfintii nostri s-au rugat pentru Rusia.
Noi preamarim pe Sfanta intocmai cu apostolii cneghina Olga si pe Sfantul cneaz binecredincios Alexandru Nevski, in schima Alexie, care, cu sfintele lor rugaciuni, pana astazi sustin si intaresc poporul rus. Preamarim pe Sfantul cuvios Nicandru, pe Sava de Krapetk, pe Cornelie de Pecerska, pe Cornelie de Krapetk, pe Ioasaf de Snetogorsk, pe Onufrie de Malsk si alti sfinti, tari in credinta, care au stralucit pe pamantul Pskovului. Sfanta Biserica ne invata sa mergem pe calea Ortodoxiei, privind la viata sfintilor.
Acestia au trait pe pamantul sfant al Pskovului, au fost oameni ca si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au curatit de pacate si au dobandit indrazneala la El, Caruia se roaga pentru noi, pacatosii. Evanghelia ne indeamna pe noi, cei credinciosi, sa nu ne ingrijim foarte mult de cele pamantesti, ci sa cautam mai in­tai Imparatia cerurilor, iar celelalte se vor adauga noua. Pe primul loc trebuie sa fie dorinta de a bineplacea lui Dumne­zeu, iar toate celelalte – pe planul al doilea. Unde este inima noastra, acolo este si comoara noastra.
Este bine sa nazuim la hrana duhovniceasca, asemenea Mariei, dar, traind pe pamant, trebuie sa implinim si cele ale Martei. Nu trebuie sa exageram, cum a facut monahul care a mers intr-o manastire doar pentru a se ruga; iar cand nu l-au chemat la masa nici prima, nici a doua si nici a treia zi, a inteles ca trebuie sa si munceasca.
In vremea noastra s-a raspandit foarte mult necredinta. Ea exista si inainte, dar nu era atat de multa. Din cauza ne­credintei poporului, Domnul nu a facut minuni in Nazaret, spunand ca nici un proroc nu este bine primit in patria sa. Vazandu-L zi de zi, ani de-a randul, poporul era obisnuit cu El, devenind surd si mut, desi auzea despre minuni si des­coperiri facute de El in alte locuri. Deseori, suntem si noi ca acei oameni: nu ne folosim de apa cea vie care este aproape de noi (in Biserica), ci bem din balti murdare (secte, eresuri, superstitii). Exemple gasim si in trecutul nostru. Astfel, Se­rafim de Sarov nu era cinstit ca facator de minuni in sfanta lui manastire, ci, dimpotriva, el a fost prigonit. Asemenea s-a intamplat si cu Cuviosul Nicandru. Nici Ambrozie de la Optina nu era pretuit.
Astfel, oameni care vin de departe la un staret induhovnicit primesc comoara duhovniceasca, o primesc in inima si o duc cu ei, iar cei din jurul sau nu cunosc aceasta comoa­ra. Trebuie sa-i pretuim pe cei din jurul nostru; nu doar pe preoti, ci pur si simplu pe oamenii duhovnicesti. Pe Iacob, fratele Domnului, nu-l cinsteau ca pe un facator de minuni, dar il cinsteau pentru credinta, pentru sfintenia lui, pentru viata lui fara de pacat.
Unii oameni ii intreaba despre problemele lor pe preoti, dar fara folos, pentru ca nu implinesc ceea ce li se spune si n-au credinta. Daca gaseste credinta la om, Domnul indrepteaza si corecteaza toate. Dar fara credinta, chiar si cel mai intelept staret nu-l va putea mantui pe om. Asa s-a intam­plat si cu locuitorii Nazaretului: desi Domnul era cu ei, nu erau ei in stare sa primeasca cele spre mantuire. La fel es­te si in manastirile de azi. Cum a spus un monah:
„Serafimi sunt multi, dar nu este nici un Serafim de Sarov.”
Din cauza necredintei au aparut foarte multe boli duhovnicesti, multi demonizati. Vrajmasul isi gaseste salas in sufletele care nu se afla sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Conform profe­tiilor staretilor, la sfarsitul veacurilor cei bolnavi duhovniceste vor fi atat de multi, incat oamenii si diavolii vor fi una, iar iadul va ramane pustiu.
Cand omul traieste dupa voia lui Dumnezeu, demonii n-au putere asupra lui. Fara o viata dupa voia lui Dumne­zeu ramane doar forma exterioara a credintei. Viata paca­toasa nu exclude intotdeauna credinta, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Pot fi bolnavi duhovniceste chiar si preotii si monahii, daca ei duc o viata pacatoasa.
In Evanghelie sunt descrise unele intamplari minunate, cand demonii il recunosc pe Dumnezeu si se cutremura, in timp ce contemporanii Sai nu-L cunosc, nu-L inteleg, nu cred in El si nu se tem de El. Demonii Ii spun Domnului: „De ce ne chinui inainte de vreme?”, adica inainte de jude­cata lui Dumnezeu. Oamenii insa permit sa fie chinuiti de demoni. Vrajitorii contemporani, extrasensii[2] si magii sunt slujitori ai demonilor. Ei pot trimite demonii la om, dar de­monii nu pot pune stapanire pe om fara motiv. Motivele sunt urmatoarele: nu-L cunosti pe Dumnezeu, nu crezi, nu porti cruce, nu te impartasesti, nu citesti Psaltirea, Evan­ghelia, faci fapte rele.
Daca omul este aparat de credinta si de faptele ei, nu trebuie sa se teama de demoni. Demonii n-au putere nici macar asupra porcilor fara ingaduinta lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor Ciprian si Justina ne vorbesc despre puterea credintei, despre biruinta lui Hristos. Cipri­an era un vrajitor puternic, avand in subordinea lui o legiu­ne de demoni. Cu toate acestea, cand tanarul aprins de dra­goste fata de fecioara Justina i-a cerut sa-l ajute s-o seduca, Ciprian n-a putut face nimic, pentru ca fecioara era o cresti­na cu credinta tare si care se ruga lui Dumnezeu.

wp-image-1156849192 Atunci Ci­prian insusi s-a intors la Dumnezeu, dar fiind chinuit de de­moni nu si-a gasit linistea pana nu si-a facut cruce. Atunci vrajmasul s-a retras. Acest lucru ne incredinteaza de pute­rea semnului crucii. Fa-ti cruce des, fa-o corect, inchipuind exact semnul crucii asupra ta. Aminteste-ti ca aceasta es­te arma noastra duhovniceasca. Insemneaza-te cu evlavie, atent, cu rugaciune.
Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea ca nu toti ajung generali in viata duhovniceasca, dar soldat este obligat sa fie fiecare crestin. Nu toti pot atinge sfintenia Mariei Egip­teanca, care, cu darul lui Dumnezeu, stia cuvintele Scrip­turii fara sa le fi invatat vreodata. Mai demult existau si in Rusia astfel de carti vii – staretii. Acum ne-au ramas doar cartile, in care gasim toate indrumarile de care avem nevo­ie. Trebuie doar sa ne folosim de ele.
Printre multele minuni ale Domnului se afla si vindeca­rea unui surd si mut. De multe ori si noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, cand nu stim ce sa spunem si lasam pe seama noastra pacate nemarturisite. Suntem surzi cand este hulita credinta si Biserica, iar noi tacem si nu aparam slava lui Dumnezeu. Cand trebuie sa invatam, sa devenim mai iscusiti, sa adunam stiinta duhovniceasca, cat de des suntem surzi! In schimb cand ar trebui sa tacem, ca de pilda in cazul in care suntem jigniti de cineva, atunci nu o facem, desi acest lucru este necesar pentru smerirea noastra si pen­tru dobandirea blandetii.
Multimi de protestanti au umplut pamantul nostru sfant. Ei rastalmacesc invatatura crestina. Cei care ii asculta ade­seori se imbolnavesc duhovniceste. Erezia este foarte peri­culoasa pentru suflet. Feriti-va de ea! Sa nu aveti comuni­une duhovniceasca cu ereticii! Nu intrati in discutii cu ei, nu primiti nici un fel de milostenie din partea lor si cu atat mai putin carti, Evanghelia etc. Pentru acesti rataciti te poti doar ruga. Domnul ingaduie ereziile si ratacirile, pentru ca omului ii este data ratiunea si voia libera, ca sa se lamureas­ca unde este adevarul. Dumnezeu nu vrea sa aiba robi, ci fii liberi. Nu trebuie sa tragi pe nimeni cu forta in Rai.
Nu-ti aroga Imparatia cerurilor, asemenea ereticilor, care considera ca din moment ce cred se vor mantui obligatoriu, pentru ca ei se considera deja sfinti. Si in biserica noastra sunt astfel de credinciosi, care se mandresc cu credinta lor si nu doresc sa vorbeasca cu cei necredinciosi, privindu-i de sus. Uneori cei ce slujesc in biserica au un comportament trufas: considera ca lor le este permis sa vorbeasca in biseri­ca, sa impinga oamenii pentru a-si face loc, sa comande, sa judece. Un altul gandeste despre sine: „Eu sunt credincios, iar cutare este fara Dumnezeu si betiv. Ce asemanare poate fi intre mine si el? Aceasta este o parere de sine periculoa­sa, mai ales pentru slujitorii bisericesti. Preotul sau diaco­nul gandesc astfel, iar apoi vezi ca incep dintr-o data sa bea sau sa-si adune averi. Este o mare ispita. Vrajmasul loveste in lucruri marunte, de la care se ajunge apoi la cele mari. Deprinderea rea este periculoasa, pentru ca ea duce la pacat si la patima, in timp ce deprinderea buna duce la virtute.
Viata sa fie conform credintei! Traiesti tu astfel? Trebuie sa ne punem la incercare: credem noi, oare, in Evanghelie,  implinim noi voia lui Dumnezeu cu constiinta curata? Oare citim cuvantul lui Dumnezeu? Oare nu ne indreptatim? Oa­re ne curatim sufletul prin spovedanie si prin impartasanie? Avem noi intotdeauna in fata ochilor infricosata zi a Jude­catii lui Dumnezeu? Nu preferam, oare, viata pamanteasca, trecatoare, fericirii vesnice? Cerceteaza-te pe tine insuti si vei afla cum trebuie sa implinesti voia lui Dumnezeu, pen­tru ce trebuie sa te rogi si ce trebuie sa indreptezi la tine. Trebuie sa cautam Imparatia lui Dumnezeu, cum ne invata Cuviosul Serafim de Sarov, ca Duhul Sfant sa Se salasluiasca in noi. Intareste-ti credinta prin fapte, fara de care, dupa cuvantul apostolului, ea este moarta. Aceste fapte sunt: postul, rugaciunea, nevointa de dragul lui Hristos.

a) Sa luam ca exemplu postul. Pentru unii oameni, pan­tecele este dumnezeul lor. Ortodocsii invata infranarea de la mancare: nu trebuie sa mananci inaintea Sfintei Liturghii din zilele de duminica si in sarbatori. Mancarea este prefe­rabil sa fie pregatita mai simplu in zilele de post. In timpul prepararii mancarii este obligatoriu sa te rogi.
Trebuie sa te rogi si in timpul mesei, caci astfel nu vei manca in exces. Nu uita de asemenea sa te rogi inainte de masa si sa-I multumesti lui Dumnezeu dupa masa. Aminteste-ti ca manca­rea consumata in tacere este ca painea, iar cea consumata cu rugaciune si multumire – ca mierea. Se spune de asemenea ca mancarea insotita de discutii, glume, dispute, judecarea aproapelui se consuma ca gunoiul.
Hranindu-ti trupul, nu uita sa-ti hranesti si sufletul. In acest scop, la manastire (dar mai demult si in casele oamenilor simpli) in timpul mesei se citeste cu voce tare din vietile sfintilor sau din alte carti duhovnicesti. Aminteste-ti ca lacomia pantecelui este pacat de moarte. Pantecele satul te duce in iad. Hrana simpla te de­prinde cu cumpatarea, care este una dintre cele mai importante virtuti. Pentru a hrani oamenii, Domnul avea mancare simpla: paine si peste. 12 cosuri cu firimituri au strans uce­nicii dupa hranirea a 5000 de flamanzi: acesta este un exem­plu de cumpatare. Cumpatarea lasa mai mult loc si resurse pentru lucrarea milosteniei. Astfel, o virtute atrage dupa si­ne alta virtute.
Cinsteste in mod deosebit posturile lungi ale anului bise­ricesc. Sa simti postul ca pe o sarbatoare pentru suflet. Pos­tul ne da putere sa ne abtinem de la rau si ne intareste cre­dinta. Postul este dragoste de aproapele. Postul este o lucra­re sfanta. Postul este cercetare de sine, cugetare la pacate: la felul cum trebuie sa le evitam, cum sa indreptam pacatele savarsite inainte, cum sa dezradacinam deprinderile rele si placerile pacatoase.
Posteste nu doar in privinta mancarii, ci si cu ochii, cu urechile, cu limba.
In post curateste-te prin spovedanie si impartaseste-te. In post este bine sa incerci sa urmezi Prorocului si Botezatorului Domnului, Ioan Inaintemergatorul, care era foarte infranat atat la mancare, cat si la imbracaminte si trai. El vietuia solitar din copilarie, iar insingurarea il apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Sfintii Parinti prevesteau ca in vremurile din urma putini vor putea afla calea insingurarii. Acest lucru se poate observa astazi: prin televizor ne intra in casa tot felul de oameni, vrajitori, dansatori si multi altii, pe care n-ar trebui sa-i pri­mim in nici un chip.

wp-image-579766637 Sora si prietena postului este rugaciunea. Putem inva­ta sa ne rugam cu ajutorul cartilor de rugaciune atat de ac­cesibile noua si al acatistelor. Aceste rugaciuni sunt alcatu­ite de Sfintii Parinti si in ele ni se descopera felul in care se rugau ei. Iata un exemplu pentru noi!

In timpul postului, datorita infranarii sporeste credinta si ne vine mai usor sa ne rugam si sa citim cartile sfinte. Nu nesocoti citirea rugaciunilor de dimineata si de seara (sa-ti faci din aceasta o regula). Daca nu poti, atunci cu sfatul pa­rintelui duhovnicesc citeste pravila Sfantului Serafim dimi­neata, la amiaza si seara:

  • Tatal nostru – de trei ori;


  • Nascatoare de Dumnezeu Fecioara – de trei ori;


  • Crezul – o data.

Dar ia seama ca aceasta pravila trebuie completata cu rostirea Rugaciunii lui Iisus in cursul zilei. Roaga-te starui­tor, pana cand vei simti in inima roadele rugaciunii: pacea, bucuria, harul. Roaga-te cum se ruga vaduva de judecatorul nedrept, insistand pana cand i-a implinit rugamintea. Invata-te sa starui cu rugaciunea ta la Dumnezeu, ca sa doban­desti pacea launtrica si credinta tare.
Staruieste in practicarea Rugaciunii lui Iisus astfel in­cat rugaciunea rostita („a buzelor”) sa devina rugaciune a mintii, apoi aceasta sa devina a inimii, pentru ca, in cele din urma, rugaciunea inimii sa se transforme in rugaciune con­templativa, insa tine minte ca aceasta din urma este cea mai inalta forma de rugaciune si este darul lui Dumnezeu. Nu te avanta spre dansa, ca sa nu cazi in amagire. Daca nazuiesti la dobandirea ei, cauta un indrumator.
Vrajmasii rugaciunii sunt: agitatia, vorbirea desarta, barfa, aflarea stirilor, jocuri­le (de carti, sahul etc), televizorul, imaginile necuviincioa­se, cartile mondene, ziarele. Insingurarea este invatatoarea intelepciunii si a rugaciunii. Ea naste sfintenia. Dusmanul mantuirii, stiind folosul insingurarii, aduce plictiseala, dez­nadejde, tristete: omul ramas singur se indispune, sufera, plange. Foloseste-te corect de insingurare: nu te gandi la ni­mic altceva in afara de Dumnezeu.
Inchinaciunile ajuta credintei; ele antreneaza in rugaciu­ne si trupul, alungand lenea si plictiseala. Fa inchinaciuni cu ravna si cu zdrobire de inima.

wp-image--2013702289

 Domnul ne-a spus:

„Nevoiti-va”,

„Intrati pe poarta cea stramta”.

Este o porunca adresata tuturor. „Nevoiti-va” reprezinta indemnul la nevointa de dragul lui Hristos. „Usi­le stramte” inseamna silirea de sine, stramtorarea proprie de dragul lui Hristos: nu vrei sa te ridici la rugaciune – ridica-te; este post — infraneaza-te, rabda; esti manios – stapaneste-te, cedeaza; iarta dusmanului tau, intoarce raul cu binele; mancarea gustoasa refuz-o. Iata, nevoieste-te si tu astfel. Esenta crestinismului o constituie aceste nenumara­te nevointe. Viata nevoitorului este plina de efort, de necazuri, din moment ce firea noastra pacatoasa cere altceva, atragandu-ne la pacat. Nevointa alunga pacatul, iar lupta cu deprinderile rele invata rabdarea necazurilor si curateste su­fletul. Nevoitorii dobandesc pacea launtrica cu ajutorul bi­necuvantat al lui Dumnezeu.
d) O alta mare nevointa ne-o descopera Apostolul Petru: rabdarea necazurilor pentru Hristos. Pentru suferintele de care avem parte in viata noastra scurta ni se daruieste fe­ricirea vesnica; pentru incercari dobandim rasplata. Astfel, Bonifatie era rob, betiv, desfranat, insa cand a primit moar­tea muceniceasca pentru Hristos a devenit sfant. Rabdarea suferintelor se da celor curajosi. Crestinul nu trebuie sa se infricoseze de ele, ci de chinurile vesnice.
Devin mucenici nu doar cei care au rabdat chinuri trupesti, ci si cei care au rabdat chinuri sufletesti. Intareste-te in rabdarea necazuri­lor inchipuindu-ti cu gandul chinurile suferite de cei care au patimit pentru Hristos. In timpul prigoanelor straduiti-va sa ramaneti uniti; daca esti slab, fugi, dar cand esti prins nu nega credinta. Iertarea pacatelor este rasplata pentru stator­nicia in credinta! Cand nu este cazul, nu risca, nu te expune pericolului. Nadajduieste in Dumnezeu si nu deznadajdui niciodata, fiindca deznadejdea este pacatul lui Iuda, sinuci­dere duhovniceasca. Credinta ta sa fie puternica!
(VA URMA)
[1] In Talmudul evreiesc exista o mentiune de la anul 70 dupa Hris­tos despre faptul ca Dumnezeu a incetat sa primeasca jertfa lor, adica mielul junghiat, care dupa rugaciunile arhiereului lua asupra sa pacate­le poporului lui Israel. Sangele lui, amestecat cu apa, era folosit pentru stropirea celor care se rugau ca semn al curatirii. Se scrie ca jertfa de curatire nu mai este primita de Domnul de 37 de ani, adica din momen­tul rastignirii Fiului lui Dumnezeu, precum este spus in Scriptura: Mila voiesc, iar nu jertfa. Astfel, la evrei pana astazi nu exista curatire.
[2] Persoane cu perceptii extrasenzoriale, de ex: parapsihologii, bioenergoterapeutii, radiestezistii etc
(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011) sursa :Cuvântul Ortodox

wp-image-1541861455.

“FĂRĂ POCĂINŢĂ NU EXISTĂ MÂNTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia”. CĂINŢA CONTINUĂ, lupta cu păcatul şi nemulţumirea de sine – ÎMPLINIREA CHEMĂRII ÎNAINTEMERGĂTORULUI – “pregătirea cămării pentru Domnul”. Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate!

Schiarhimandritul Kirik [Maximov] (1864-1938):


Înaintea Feţei lui Dumnezeu


Cuvinte despre pocăinţă şi rugăciune


– fragmente –                       


Calea duhovnicească a fiecărui om începe de la pocăinţă. Dacă sufletul va suspina şi va striga către Dumnezeu, atunci El îi va trimite un Moise duhovnicesc care îl va izbăvi din robia egipteană. Însă fie ca mai întâi să strige şi să implore, şi atunci va vedea începutul izbăvirii.
Acesta este doar începutul nevoinţei. Acordul liber trebuie încercat prin multe necazuri. Aşa a rânduit Dumnezeu: calea care te conduce la viaţa veşnică să fie presărată cu multe necazuri, cu greutăţi şi suferinţă împreună cu cele mai amare încercări. Calea către mântuire în general, şi îndeosebi în vieţuirea monahală, este îngustă şi grea, căci e calea omului liber… Omul nu trebuie şi nu poate – nu îndrăzneşte – să nădăjduiască în sine însuşi şi să-şi exagereze puterile, căci puterea înfăptuirii aparţine lui Dumnezeu. Însă harul acţionează doar în sufletele care îşi dau acordul. Şi puterea lui Dumnezeu dă loc libertăţii, ca să se descopere voia omului.
Omul păstrează totdeauna libertatea de a se pune în concordanţă cu Duhul Sfânt sau a neglija darurile Lui. De aceea totdeauna se cer priveghere şi încordarea voinţei, şi totdeauna trebuie să rămână nemulţumirea de sine. Iată semnul adevăratei vieţi mântuitoare: oricât te-ai osteni, oricâte fapte drepte şi mântuitoare ai săvârşi, să rămâi la gândul că încă nu ai făcut nimic… Este mare ispită şi pericol să consideri că progresezi, să te consideri intrat în limanul lipsit de primejdii, pentru că părerea de sine este moarte duhovnicească…
umilinta pocainta

Condiţia obligatorie a desăvârşirii sufleteşti: dacă cineva nu se va încredinţa în totalitate căutării dragostei lui Hristos şi nu-şi va concentra toate eforturile în acest scop, pentru acela e cu neputinţă dobândirea Duhului Sfânt. Şi, mai mult decât toate, e necesară renunţarea interioară: principala armă pentru luptător şi ascet stă în faptul de a se urî pe sine însuşi, a renunţa la sufletul său, a se mânia împotriva lui, a-l mustra, a se împotrivi obiceiurilor şi dorinţelor sale, a se opune gândurilor, a se lupta cu sine însuşi.
Această luptă lăuntrică este doar începutul curăţirii sufletului, este doar pregătirea cămării pentru Domnul. Sensul şi culmea nevoinţei îl reprezintă dobândirea Duhului Sfânt, sălăşluirea Domnului în sufletul nostru.
Dacă omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci, prin urmare, doar către El trebuie să năzuiască. La baza acestei năzuinţe către Dumnezeu trebuie să stea smerenia înaintea Lui, devotamentul nelimitat faţă de Creatorul şi Atotţiitorul nostru şi dragostea neţărmurită faţă de El, Binele nesfârşit. Fără aceste calităţi năzuinţa către Dumnezeu este mândrie. E un mare păcat pentru că într-un astfel de caz înseamnă a fura cele divine fără voia lui Dumnezeu, a râvni o despotică, şi de aceea condamnabilă, asemănare cu Dumnezeu. Pentru această mândrie a şi suferit omenirea în persoana protopărintelui ei, pentru că tocmai în această mândrie a stat păcatul fărădelegii lui Adam!
După căderea dintâi omul nu s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu şi nu a încetat să năzuiască spre El, pentru că această năzuinţă către Fiinţa Nesfârşită este aşezată în natura omenească. Acum, după căderea în păcat, ea trebuia să crească, să se intensifice prin conştientizarea păcătoşeniei grele. Această conştientizare a păcatului este expresia smereniei, pe care Adam neavând-o a fost înşelat de către diavol; tocmai această conştientizare a păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu este pocăinţa. Prin pocăinţă se dă credinţa: Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia.
Aşadar mai înainte de toate trebuie să deprindem smerenia, prin care ne vom îndrepta spre pocăinţă. Smerenia dăruieşte toate darurile Duhului Sfânt şi în special duhul pocăinţei! La aceasta ne cheamă şi Domnul Dumnezeu: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!”
Toţi fără excepţie trebuie să se căiască, şi marii păcătoşi, şi oamenii lui Dumnezeu cu păcate mici, care cred că nu au nevoie să se căiască pentru păcatele mici de toată ziua – în cuvinte, gânduri, dorinţe şi intenţii păcătoase şi alte asemenea nimicuri… O astfel de părere de sine este ucigătoare pentru suflet. Pe astfel de „drepţi” imaginari îi va respinge Domnul la Infricoşătoarea Judecată, spunându-le: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi; ei însă îl vor contrazice: în numele Tău demoni am alungat şi alte fapte bune am făcut… Ei, trăind pe pământ, credeau că sunt sfinţi (nu aveau păcate vizibile) şi în ochii altora apăreau la fel; însă Domnul îi va alunga de la Sine pe astfel de drepţi imaginari!

pocainta21.jpg
Pentru a nu ajunge la o asemenea stare e necesar să-ţi urmăreşti mintea, să discerni şi cu inima, şi cu mintea gândurile în momentul apariţiei lor, când încă sunt prunci şi n-au crescut mari, adică nu s-au transformat în patimi şi în [a doua] natură. Se cuvine ca imediat ce s-au născut ori au apărut în conştiinţă să fie zdrobite de piatră, adică cu Numele lui Iisus Hristos; atunci fericit vei fi! Dacă pe această cale nu le vei permite acestor germeni ai păcatului să se dezvolte, atunci nu vor fi în tine nici păcate mari. Iar pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu sau fără harul Sfântului Duh nu putem face binele şi toate cele spre mântuire – nici măcar să le gândim nu putem fără ajutorul Creatorului nostru -, atunci în caz de nevoie trebuie să-I cerem Lui ajutor de toată vremea, în orice fapte şi începuturi ale noastre…
Păcatul constă în acordul spre păcat. De aceea e şi necesară puritatea gândului. Sub conducerea minţii şi atenţiei gândurile trebuie îndreptate spre Dumnezeu cu convingerea că în orice loc şi în tot timpul eşti privit de către Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.
Însă şi într-un astfel de caz, din cauza neputinţei sale, omul va cădea, urmărit fiind de vrăjmaşul mântuirii noastre. Atunci trebuie să te ridici şi să te îndrepţi. Cum? Prin pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. De exemplu: imediat ce vei observa în tine, în lumina conştiinţei, păcatele cu cuvântul, sau ale minţii, sau ale gândului, sau ale vreunei alte patimi păcătoase care te luptă în tot timpul, în aceeaşi clipă căieşte-te înaintea lui Dumnezeu, zicându-I: „Doamne, iartă-mă şi miluieşte-mă!“. Această rugăciune trebuie pronunţată fie cu voce, fie în şoaptă, fie în gând (în funcţie de momentul respectiv) de câteva ori, sau mai corect până când vei suspina [din inimă]; acest suspin înseamnă harul Sfântului Duh, care ne-a iertat păcatul pentru care ne căim în clipa de faţă.
Pentru a avea obicei bun în pocăinţa către Dumnezeu, se cuvine să începem antrenamentul atunci când mergem la somn: să ne gândim la cum am petrecut ziua care a trecut.
Frânge-ţi şi smereşte-ţi simţămintele: cu adevărat am petrecut această zi în uitare totală de Dumnezeu, şi, în orice caz, spune-ţi: Nu mă uita, Doamne, pe mine care pe Tine Te uit! Şi suspină pentru neajunsul credinţei şi dragostei Tale către Dumnezeu. Aminteşte-ţi cum ai petrecut ziua şi cu ce L-ai supărat pe Dumnezeu şi l-ai necăjit pe aproapele, şi căieşte-te lui Dumnezeu pentru toată ziua, grăind: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”
Atunci când îţi vei însuşi obişnuinţa de a te căi în faţa lui Dumnezeu înaintea plecării spre somn, acest obicei va trece şi la mijlocul zilei, şi dimineaţa, iar apoi chiar în momentul păcatului îl vei observa şi vei face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Această pocăinţă te va duce către desăvârşire fără nevoinţe deosebite; aşa cum au zis Sfinţii Părinţi, Dumnezeu nu ne cere nevoinţe extreme, ci doar mici şi continue (Sfântul Ioan Gură de Aur).
[…]
ispoved-Se cuvine să te spovedeşti înaintea duhovnicului cu sinceritate, cu smerenie, fără a-ţi ascunde păcatele, fără justificări, ci cu defăimare de sine, cu intenţia de a-ţi îndrepta viaţa cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi a te îndepărta de cauzele ce au dus către păcat.
Trebuie să credem cu tărie în nevoinţele de pe cruce ale Domnului nostru Iisus Hristos înaintea Tatălui Său din ceruri, că a distrus pe Cruce păcatul nostru şi ne-a dăruit mila Sa pe care nu o merităm. Şi nu trebuie să credem doar că păcatele spovedite cum se cuvine sunt iertate în momentul citirii rugăciuni de dezlegare, ci şi că în aceeaşi clipă se sălăşluieşte în sufletul nostru harul Sfântului Duh, care ne întăreşte în lupta cu patimile. Şi atunci o patimă păcătoasă nu se mai poate intensifica, ci se va micşora şi va dispărea cu desăvârşire în cazul spovedaniei drepte şi credinţei celui care se căieşte. Acesta se cuvine să fie întru totul de acord cu duhovnicul şi să împlinească cu smerenie canonul pe care el i l-a dat.
Înainte de a merge la duhovnic, trebuie să-ţi aminteşti cum ai petrecut timpul de la ultima perioadă şi până în vremea de faţă. Şi de asemenea să-ţi aminteşti: nu există oare păcate nemărturisite la spovedania precedentă – fie din cauza uitării, fie din ruşine? – acelea trebuie spuse acum duhovnicului. Păcatele care au fost mărturisite la spovedania anterioară şi nu s-au repetat, nu mai e necesar să fie spuse duhovnicului, pentru că sunt deja iertate de către Dumnezeu şi nu vor fi amintite de către El la înfricoşătoarea Judecată. Astfel este puterea Tainei Spovedaniei!
Mai întâi de toate, cel care face pocăinţă trebuie să-I ceară lui Dumnezeu ajutor haric, spunând: „Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate”, având în vedere că fără harul Sfântului Duh nu vom putea nici să ne căim aşa cum se cuvine.

ispoved--300x200

Apoi să mergem la spovedanie şi să ne mărturisim cu smerenie duhovnicului, nu ca înaintea unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu însuşi, Care este prezent acolo în mod nevăzut şi vede cu ce atitudine faţă de El îşi mărturiseşte omul păcatele. Dispoziţia aceasta însă trebuie să fie astfel: să-ţi frângi inima şi duhul, să-ţi pară rău că L-ai supărat pe Domnul Creatorul tău şi ai făcut rău aproapelui şi ţie însuţi, fiind ferm decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai repeţi păcatele anterioare şi să le eviţi pe cele noi, îndepărtând de la tine cauzele căderii în păcat. Atunci când acestea nu vor fi — nu va mai fi nici păcatul, pentru că păcatele sunt urmare a cauzelor, spre care şi trebuie să-şi îndrepte toată atenţia omul care vrea să fie plăcut Domnului şi Creatorului său.
Există oameni ai lui Dumnezeu care nu ştiu ce să spună la spovedanie sau spun: sunt păcătos, ca şi ceilalţi; sau: sunt vinovat de toate păcatele — aceasta e clevetirea de sine, care este de asemenea un mare păcat.
Există şi oameni ai lui Dumnezeu care plâng la spovedanie, însă nu pentru că L-au mâniat pe Dumnezeu, ci din ruşine şi iubire de sine, întrebându-se cum de li s-a întâmplat un astfel de păcat, cum vor apărea în ochii altora.
Sunt de asemenea şi oameni care, nedorind să renunţe la una sau alta dintre patimi sau deprinderi pătimaşe, săvârşesc în schimb fapte bune, cu gândul că Dumnezeu le va ierta pentru acestea păcatele la care ei nu au de gând să renunţe; însă şi ei se înşală, săracii!
Taina Ispovedi i MolitviZice Domnul: dacă nu vă veţi pocăi, toţi vei muri. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi este gata să-i ierte pe toţi, însă doar pe cei care fac pocăinţă.
Se cuvine ca toţi să purtăm în noi simţământul insuficienţei înaintea lui Dumnezeu pentru neputinţa fiinţei noastre, comparând ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit în viaţa viitoare fericită cu cât de puţin ne gândim la aceasta sau o uităm cu totul, din neputinţa noastră; de aceea se cuvine să recunoaştem cu duh înfrânt şi inimă smerită slava Dumnezeirii şi nimicnicia personală. Acesta este simţământul smereniei; simţământul opus este mulţumirea de sine, mândria. Cei mândri nu moştenesc împărăţia cerească; o primesc numai cei care se căiesc — cei smeriţi. Simţământul smereniei înlocuieşte nevoinţele, iar cel mândru chiar şi având nevoinţe va pieri. Deci fără pocăinţă nu există mântuire pentru nimeni!
Înainte de rugăciune trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine către cucernicie, adică să gândim — cine suntem noi şi Cine e Acela cu Care vrem să vorbim? Noi suntem pământ şi cenuşă. Iar El este Creatorul cerului şi al pământului, înaintea Căruia se cutremură Heruvimii şi Serafimii… O astfel de comparaţie va provoca simţământul frângerii duhului; strigă atunci către Domnul: Vai mie, păcătosului!
Gândirea înaltă şi încrederea prea mare în sine pierd toate nevoinţele şi virtuţile – atât de periculoasă este această boală pentru suflet! Totdeauna petrece nedesăvârşit acela care gândeşte că se poate îndruma pe sine singur… Astfel şi Rugăciunea lui Iisus trebuie lucrată: nu cu scopul de a obţine darul rugăciunii, ci pentru a birui patimile cu voia lui Dumnezeu, cu devotament faţă de Creatorul tău, ca făptură a Lui, aducând înaintea Lui neputinţa noastră şi cerându-I ajutorul haric.
Trebuie să avem duh binevoitor către toţi fără excepţie. Să fugim ca de focul gheenei de judecarea aproapelui, de mânie, de duşmănie, de ţinerea de minte a răului, de neîncredere, de batjocorire, de orice lipsă de bunăvoinţă şi alte asemenea patimi, pentru că cel care le are este ucigaş de oameni şi fiu al lui antihrist. Trebuie însă să ştim că există legea inevitabilă a răsplătirii, adică cele pe care le vei face aproapelui, acelea neapărat ţi se vor întâmpla şi ţie, căci „cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura“, a zis Domnul Dumnezeul nostru.
Legea supremă este legea duhovnicească a dragostei, căci nu e posibil să te mântuieşti altfel decât prin aproapele, prin dragostea atotcuprinzătoare întărită de harul lui Hristos. Creştinii şi cu atât mai mult călugării trebuie să se nevoiască, însă nicidecum nu trebuie să osândească pe nimeni: nici pe păcătoşii vădiţi, nici pe oamenii certăreţi (căci Unul Singur este Judecător: Dumnezeu), întru aceasta şi constă curăţia inimii, ca văzându-i pe păcătoşi sau neputincioşi să avem faţă de ei compătimire şi milostivire.
O astfel de dragoste atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu. Însă sufletul omenesc niciodată nu poate să cadă către Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, dacă însuşi Dumnezeu, din bunăvoinţa şi pogorământul Său faţă de el, nu se va atinge de el şi nu-l va înălţa la Sine.
[…].
(in: “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana“, Editura Platytera, Bucuresti, 2013

Sursa

OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGA

Înfricoşata Judecată este un subiect rar întâlnit în discursul celor mai mulţi dintre învăţătorii de azi. Există chiar o orientare spre a nu mai tot înfricoşa auditoriul cu aceste teribile înştiinţări care l-ar putea descumpăni oarecum de la viaţa obişnuită cu care mulţimile se mulţumesc în această atotsuficienţă. Unora li se par cam apocaliptice aceste înştiinţări preluate din însăşi gura Domnului, pe care Sfântul Evanghelist Matei le-a surprins în arhicunoscuta parte a treia din capitolul 25 al Evangheliei sale. Când prea puternicul Felix cu nevastă-sa, Drusila, îl ascultau pe întemniţatul Pavel, oare nu s-au înfricoşat aceştia când cuvântul Apostolului aluneca de la mărturia credinţei lui în Iisus Hristos la amintirea Judecăţii viitoare (vezi Fapte 24, 24-25)? Predica însăşi a întemniţatului din Tars devenea model al mărturiei creştine prin cuvânt pentru toate veacurile. Pornind de la expunerea credinţei în Iisus Hristos şi aplicând-o în faptele dreptăţii şi ale înfrânării, încheierea nu poate fi alta decât a judecăţii pentru trăirea sau nu a acestei credinţe mântuitoare.

Întorcându-ne la începutul Triodului, a acestei uimitoare vremi de chemare la pocăinţă, oare n-am parcurs cele trei părţi ale predicii pauline din faţa procuratorului Felix? Ce-i actul rugăciunii de la templu decât o mărturie a credinţei pe care, ce-i drept, cei doi oameni şi-au expus-o diferit, după cum împărţită-i şi credinţa noastră când intrăm în biserică? Sau când o mărturisim prin cuvânt? În a doua duminică, ce anume ne-a fost pretenţia de dreptate a fiului credincios sau umilinţa risipitorului, decât faptele credinţei sau miezul cuvântării Sfântului Pavel despre dreptate şi înfrânare? 
Înştiinţarea familiei prea puternicului procurator despre înfricoşata judecată a fost încheierea ce l-a trimis pe Apostol înapoi în lanţuri, pentru a-şi reformula discursul, poate adăugându-i şi zornăit de arginţi, ca să-şi convingă auditoriul (cf. Fapte 24, 26). Aceasta-i şi tema duminicii acesteia, a treia a Triodului, care ne vorbeşte de însăşi Judecata din Urmă. Măcar o dată pe an discursul predicatorilor trebuie să se atingă de acest subiect înfricoşat. Mai ales că subiectul discursului va îndrepta pe unii din Biserică pe drumul pregătirii pentru Înviere, care, luând modelul ascezei Postului Mare, se va întinde pe tot parcursul existenţei pământeşti până la intrarea în Rai, pe urmele tâlharului celui credincios din dreapta Crucii lui Hristos.
Înfricoşat este cuvântul despre Judecată, pentru că abia atunci ne vom da seama că Hristos a locuit printre noi şi n-am ştiut. Ori am ignorat prezenţa Lui, necunoscându-I dumnezeirea ascunsă în umilitoarea prezenţă a fratelui de lângă noi. Poţi face binele celui de lângă tine, dar dacă nu crezi că-n trupul lui Hristos acela-i mădular de lipsa căruia simţi însuţi nevoia de a i te dărui, prin el lui Hristos dăruindu-I-te, atunci binele tău nu-i o împlinire a credinţei pe care-o ignori, ci faptă bună de care-ţi aduci în zadar aminte în faţa Judecătorului. „Doamne, …când nu Ţi-am slujit?“, iată întrebarea fariseului şi a fiului încăpăţânat.
OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGADacă am ascultat însă predica paulină şi-am pus la suflet cuvântul bun al începutului Triodului, la Judecată vom afla Binele. Am făcut binele, vom găsi binele. Binele ne va întâmpina în starea de recunoştinţă cu care cei miluiţi de noi vor veni grămadă în faţa noastră. Mai bine-zis, în faţa fiecăruia dintre noi, pentru că Judecata va fi în parte pentru fiecare. Şi aceasta se va întâmpla cu cei din dreapta Judecătorului, cu oile cele care au adus mult câştig Stăpânului. Căci multe foloase se câştigă din trupul oii. La fel, indiferenţa din timpul vieţii o vom simţi prin privirile oarecum mustrătoare ale celor lipsiţi de binele pe care-l puteam face. Şi unii, şi alţii vor apărea atunci înaintea noastră, fără a putea să ne lipsim de vreunul, sau a nu-l recunoaşte, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“.
Despre cât de apăsaţi ne vom simţi sub privirile strivitoare ale fraţilor nebăgaţi mai înainte în seamă ne zice Sfântul Vasile cel Mare: „Stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“ şi celelalte. Acestea toate se vor petrece cu cei din stânga Judecătorului, cu caprele, după o traducere veche, cu ţapii, ceea ce înseamnă nerodire, căci ţapul n-aduce nici un folos Stăpânului.
Acestea gândindu-le, de ce, oare, mesajul Înfricoşatei Judecăţi este atât de incomod şi apocaliptic pentru auditoriul mileniului trei? Poate pentru că Biserica-i adaugă şi Lăsatul sec de carne? Sau pentru principiul Judecăţii, care desparte pe oameni pentru totdeauna?
Pr. Petru Roncea