Sfantul Serafim de Sarov: despre post

Se cere noua mirenilor ca atunci cind incepem perioada de postire sa fim mai atenti, mai lucratori si implinitori ai poruncilor. Zilele randuite pentru post isi au rolul lor bun in lucrarea mantuitoare a sufletului nostru. Sa-l urmarim pe Sfantul Serafim de Sarov si sa incercam sa pasim pe caile cele folositoare ale postului trupesc si sufletesc…

“Postul sta nu numai in a manca rar, ci in a manca putin; si nu numai in a manca odata, ci in a nu manca mult. Nechibzuit este postitorul care asteapta pana la ceasul mesei ca atunci sa se dea mancatului cu nesat atat cu trupul, cat si cu mintea.”

Cel ce vrea sa aiba dreapta socotinta la mancat trebuie sa ia seama ca sa nu aleaga intre bucatele gustoase si cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, si la om, care-i fiinta intelegatoare, nu este vrednic de lauda. Iar de mancarea gustoasa ne lepadam ca sa ne smerim madularele cele razboinice ale trupului si sa dam slobozenie lucrurilor duhului.

Adevaratul post sta nu numai in istovirea trupului, ci si in a da celui flamand bucata pe care ai vrea tu insuti sa o mananci: “fericiti cei flamanzi, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Vorbind indeobste despre cele ce au sa fie si despre slabiciunea de care vor da dovada toti spre sfarsitul neamului omenesc, batiuska poruncea sa nu ne istovim, dupa obiceiul din vechime, cu nevointe ale postirii care acum nu mai sunt pe masura puterilor omenescti. El poruncea sa ne temem, sa fugim de trandavire (achedie) ca de foc si sa ne pazim de ea ca de cel mai mare vrasmas.

“Nu este pacat mai greu, maicuta, nu e nimic mai groaznic si mai pierzator pentru duh ca trandavirea”, spunea batiuska Serafim, drept care le si poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna satule, ci chiar sa ia paine cu ele la lucru. “Iti pui coltucul in buzunar, spunea el. Cand obosesti, cind esti istovita, nu te trandavi: mananca putina paine, si iar la lucru!” El le poruncea chiar si sub perna sa aiba putina paine. “Vin peste tine trandavirea si gandurile, maicuta, spunea batiuska Serafim, scoateti painicica si mincati, si trandavirea are sa treaca, painicica o s-o goneasca si o sa va dea somn bun dupa osteneala, maicuta!”.

“Noi, cei traitori pe pamant, mult am ratacit de la calea mantuitoare. Il maniem pe Domnul si prin netinerea sfintelor posturi – acum crestinii dezleaga la carne si in sfintele paresimi, si in orice post, miercurile si vinerile nu le tin. In vreme ce Biserica are pravila: cei ce nu tin sfintele posturi si toate miercurile si vinerile din an, mult pacatuiesc”.

“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul ca oamenii de acum, dispretuind randuielile Sfintei Biserici si ale Sfintilor Parinti si urmand paganilor, tot calca nu numai miercurile si vinerile, ci pana si posturile si praznicile”.

La intrebarea daca se poate manca de dulce in posturi atunci cand cuiva ii face rau mancarea de post si doctorii ii prescriu sa manance de dulce, batiuska a raspuns: “Painea si apa nu fac rau nimanui. Cum traiau oamenii inainte cate o suta de ani? Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu.Ceea ce Biserica a randuit la cele sapte Soboare a toata lumea (Sinoade ecumenice), aceea sa implinesti. Vai celui ce va adauga un singur cuvant la randuielile acelea ori va scoate un singur cuvant din ele. Ce au de zis doctorii despre dreptii care vindecau de bube cu puroi prin singura atingerea lor si despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din piatra? “Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” Domnul ne cheama: “veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pre voi: pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”. Dar noi nu vrem.

“Nu este Imparatia lui Dumnezeu mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Nu trebuie sa dorim nici un lucru desert – in rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: si fecioria este slavita, si de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrasmasii trupesti si pe cei sufletesti. Si casnicia este binecuvantata de Dumnezeu: “si i-a binecuvantat pre ei Dumnezeu, zicand: cresteti si va inmultiti”.Numai vrasmasul le tulbura pe toate.

(Sfantul Serafim de Sarov – Randuieli de viata crestina)

Sursa: acvila.30

Este mai mare după răbdare și post, orice bucurie a vieții

Nimic nu există care să nu fie dispreţuit prin continua ta desfătare, în timp ce, dimpotrivă, deseori poftim acele mâncăruri pe care le gustăm rar. De aceea şi Creatorul nostru a născocit varietatea în viaţa noastră, încât să simţim desfătarea tuturor bunurilor Lui. Ia seama ce se întâmplă în natură: soarele nu este mai strălucitor după noapte? Somnul nu este mai dulce după priveghere? Sănătatea nu este mai mult dorită după încercarea bolii? Astfel, şi masa devine mult mai mulţumitoare după postire. Acest lucru este valabil pentru toţi, şi pentru bogaţii care au mâncăruri îmbelşugate, şi pentru săracii care au mâncare mai puţină.

Să-ţi aminteşti şi să te înfricoşezi de pilda bogatului din parabolă (Luca 16, 19-31). Desfătările continue l-au adus la iadul veşnic. Bogatul acesta n-a fost osândit pentru nici o nedreptate, însă, din pricina plăcerilor şi a mâncării cu care se desfăta, precum şi pentru nepăsarea lui faţă de sărăcia lui Lazăr, a fost pedepsit atât de aspru. Dimpotrivă, postirea şi răbdarea în suferinţe nu au fost cele care i-au dăruit odihna lui Lazăr? Parabola nu vorbeşte despre alte virtuţi ale lui, decât doar despre acestea care, ca două aripi, l-au înălţat şi l-au odihnit în sânurile lui Avraam.
Deci, ia aminte şi tu, ca nu cumva în timp ce acum bei băuturi alese şi îţi întorci faţa de la apă, mai târziu să te rogi pentru o picătură din aceasta, precum bogatul. Nimeni n-a pătimit nimic bând apă, nu s-a îmbătat, nu a simţit durere de cap sau ameţeală. În timp ce dimpotrivă, îmbuibarea care urmează de la sine banchetelor, creează boli înfricoşătoare. (Sfântul Vasile cel Mare)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 117-118)

1

Care este limita pentru organism, în cazul postului negru?

Foto: Ştefan Cojocariu

Foto: Ştefan Cojocariu

Care este limita pentru organism, în cazul postului negru?

Toate nevoinţele ascetice trebuie subordonate căutării smereniei şi în mod practic este necesară binecuvântarea părintelui duhovnic.
Care este limita pentru organism, în cazul postului negru?
Din punct de vedere fizic, aceasta depinde de or­ganismul fiecăruia. Dar valoarea postului nu vine din durata lui, ci depinde de perspectiva spirituală în care posteşti. Există o istorisire la Părinţii pustiei în care se spune că diavolul s-a adresat unui pustnic şi l-a între­bat: „Ce ai tu mai bun decât noi? Tu posteşti, dar noi, diavolii, nu mâncăm niciodată. Tu priveghezi, dar noi nu dormim niciodată. Deci, care-i taina ta?”. Şi atunci pustnicul a răspuns: „Eu vă biruiesc prin smerenie”.
Deci, toate nevoinţele ascetice trebuie subordonate căutării smereniei şi în mod practic este necesară binecuvântarea părintelui duhovnic. (Părintele Symeon de la Essex)
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, p. 142)

https://doxologia.ro/parintele-symeon-bruschweiler

“DE CE NE TREBUIE POSTUL, de vreme ce Însuşi Domnul zice că “nu ceea ce intră în gură spurcă pe om?”. SE POATE ȚINE DOAR POSTUL SUFLETESC?

Sfântul Teofan Zăvorâtul:

DESPRE POST


Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui, spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce Însuşi Domnul zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Matei 15, 11), iar Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Romani 14, 3) şi Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi pe cei ce nu au postit?”
Sărmanul post! Câte reproşuri, câte defăimări şi prigoane nu îndură! Dar iată că totuşi, prin mila lui Dumnezeu, dăinuieşte. Altfel, cum s-ar putea? Căci temelia lui este trainică! Domnul a postit, apostolii au postit, şi încă nu puţin, ci cum spune despre sine Apostolul Pavel: în posturi de multe ori (II Corinteni 11, 27); şi toţi sfinţii lui Dumnezeu au ţinut post aspru, astfel încât, dacă ni s-ar da să cercetăm toate lăcaşurile Raiului, nu am găsi acolo nici unul care să nu fi postit. Căci aşa se cuvine. Prin încălcarea postului se pierde Raiul; ţinerea unui post aspru trebuie să se numere printre mijloacele de redobândire a Raiului pierdut. Oare Maica noastră, Sfânta Biserică, cea cu inimă îndurătoare, ne este mamă vitregă? Ne-ar supune ea, oare, la o asemenea povară grea şi netrebuincioasă? Dar iată că ne împovărează! Înseamnă că nu se poate altfel. Să ne supunem, aşadar… De fapt, se supun toţi cei ce vor să se mântuiască… Uitaţi-vă în jur. Cât de puţin i se trezeşte cuiva grija de suflet, imediat începe să postească, şi cu cât mai mare îi e grija, cu atât mai mult şi mai aspru posteşte. Din ce motiv? De aceea, că prin post sporeşte mai repede şi îşi stăpâneşte mai uşor sufletul. Cine refuză postul, acela înseamnă că nu pune preţ pe mântuire. Căci, unde pântecele face legile, acolo dumnezeu este pântecele. Iar pentru cine dumnezeu este pântecele, acela este duşmanul Crucii lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Iată cum să faceţi pe viitor: când cineva va începe să se ridice împotriva vreunei rânduieli de nevoinţă dumnezeieşti, întrebaţi-l ce anume acceptă el din aceste rânduieli. De pildă, pe cel care refuză postul, întrebaţi-l dacă la biserică trebuie să mergem, dacă acasă trebuie să ne facem pravila de rugăciune, dacă trebuie să ne spovedim şi altele… şi veţi vedea, probabil, că va refuza totul. Şi veţi înţelege că nu postul este problema lui, ci orice constrângere, în general… El îşi doreşte să trăiască în largul său… N-are decât să trăiască! Dar să-i spuneţi negreşit sentinţa lui Dumnezeu cu privire la calea cea largă! Este de datoria oricărui om care cunoaşte această sentinţă! După ce îl veţi întreba despre toate acestea, veţi vedea că acest soi de „filosof” parcă ar fi de o cu totul altă credinţă. Şi spuneţi-i acest lucru, spuneţi-i: „Tu, frate, ai un alt dumnezeu, alte legi, alte nădejdi! Iar noi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul Iisus Hristos, Care a postit, mama noastră este Sfânta Biserică, care prin rânduielile ei ne cere să postim. Ocrotitorii noştri – Sfinţii Apostoli, preoţii şi învăţătorii lumii, cu toţi au fost postitori şi sunt întemeietorii postului! Aşa că nici noi nu putem face altfel. Iar tu vezi-ţi de drumul tău.”
Să nu credeţi că-i veţi putea convinge pe unii ca aceştia! Da’ de unde! Au capul tare şi ceafa groasă! Ce puteţi face cu ei? Să nu credeţi că au anumite motive temeinice. Nu.
Au doar o puternică încăpăţânare. Acele strâmbe tâlcuiri pe care le-aţi auzit de la ei, ei le socotesc drept idei înalte. Dar priviţi ce se întâmplă de fapt!
Se spune că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om… Cine contrazice aceasta? Oare cei ce postesc se reţin de la mâncare pentru că se tem să nu se spurce cu ea? Doamne, fereşte! Nimeni nu gândeşte astfel. Sunt minciuni născocite de aceşti şarlatani lumeşti, pentru a se ascunde cumva sub masca buneicuviinţe. Cei ce încalcă postul se spurcă, însă nu cu mâncare, ci prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, prin nesupunere şi îndărătnicie. Nici cei ce postesc, dar nu-şi păstrează inima curată, nu se pot socoti curaţi. Este nevoie şi de una, şi de alta: şi de post trupesc, şi de post sufletesc. Aşa se vorbeşte în învăţături, aşa se cântă şi în biserică. Dacă cineva nu împlineşte aceasta, nu-i postul de vină! De ce să renunţe la post sub acest pretext? Bine ar fi să-i întrebaţi pe cei ce nu voiesc să postească, dacă îşi păstrează inima curată! Nu poate fi cu putinţă! Dacă prin post şi alte nevoinţe abia putem să ne ţinem în frâu scumpa noastră inimă, atunci, fără post, nici nu poate fi vorba de asta! Ţineţi minte cum un stareţ a întâlnit un tânăr monah, care ieşea dintr-o cârciumă, şi i-a spus: „Frăţioare, nu-i bine să vii pe aici!”, iar acela i-a răspuns: „Ba pot! Dacă inima îmi este curată…” Atunci bătrânul i-a spus cu uimire: „De câţi ani trăiesc eu în pustie şi postesc, şi mă rog, şi rareori dacă merg undeva – dar încă n-am dobândit inimă curată; iar tu, un tânăr, mergând prin cârciumi, ai izbutit să dobândeşti inimă curată?! Mare minune!” Aşa să-i spuneţi oricui renunţă la post!
Iar cât priveşte ce se spune mai departe: cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, asta nu duce la nimic. Aceasta este o îndrumare. Numărându-ne printre postitori, mulţumim pentru sfat sau pentru aducerea aminte. Dar cel ce nu posteşte nu se eliberează astfel de obligaţia de a posti şi de răspunderea sa pentru că nu posteşte. Cine îl judecă pe cel ce nu posteşte păcătuieşte, dar cel ce nu posteşte nu devine drept prin aceasta. Şi să nu-l judecăm! Fiecare să facă cum ştie. Dar pravila sau legea postului trebuie să o ţinem şi să nu îngăduim liber-cugetătorilor să născocească minciuni viclene.
În sfârşit, îngăduinţa Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de cei ce nu postesc înseamnă doar bunătatea inimii lui şi dorinţa ca, de Sfânta Înviere a Domnului, toţi să se bucure şi să nu existe nici o faţă tristă. Aceasta este dorinţa Sfântului Părinte, dar dacă se împlineşte în fapt – Dumnezeu ştie! Dacă-i spuneţi unui bolnav: „Fii sănătos, fii sănătos…” – se va înzdrăveni el, oare, din asta? La fel şi acolo. Pe toţi îi invită să se bucure, dar toţi, oare, se bucură cu adevărat? Ce facem cu conştiinţa? Zgomotul şi zarva nu sunt bucurie. Bucuria este în inimă, care nu se bucură întotdeauna de veselirile din afară. Iată că Sfântul Ioan Gură de Aur, presupunând că pe unii îi apasă conştiinţa pentru că nu au postit, ia această apăsare drept pocăinţă şi epitimie şi le îngăduie tuturor să se bucure şi să se veselească… Aşadar, iată că această mică parte a celor ce se căiesc pentru că nu au postit va gusta, într-adevăr, din mângâierea duhovnicească sau din înduioşarea inimii, dar ceilalţi, puţin probabil! Dar fie şi aşa; legea şi obligativitatea postului pentru toţi nu se micşorează cu nimic din cauza asta.
***

LEGEA POSTIRII

(fragment)
Mă rugaţi să vă fac un tipic pentru Postul Mare. La ce bun?! Tipicul de obşte îl ştiţi, iar un tipic aparte pentru chilie nu pot să vă scriu, fiindcă nu ştiu rânduielile voastre deosebite de acolo. Faceţi bine şi alcătuiţi-vă singură un tipic, adaptându-vă celui de obşte. Voi spune doar atât: puneţi în inima dumneavoastră legea de obşte a postirii, şi ea vă va mişca aşa cum trebuie mâinile, şi picioarele, şi toate mădularele, şi va lucra în dumneavoastră un tipic nescris. Legea postirii e următoarea: a rămâne în Dumnezeu cu mintea şi cu inima lepădându-ne de toate, tăindu-ne tot placul nu numai în cele trupeşti, ci şi în cele duhovniceşti, făcând toate întru slava lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui, purtând cu bucurie şi dragoste ostenelile şi lipsurile postirii în mâncare, în somn, în odihnă, în mângâierile pe care le aduc legăturile cu oamenii de acelaşi duh, însă purtându-le cu măsură, ca să nu sară în ochi şi să nu vă lipsească de puterea de a împlini pravila de rugăciune. Având în vedere asta, nu vă va fi greu să stabiliţi cum, când şi în ce măsură să faceţi un lucru sau altul.
La slujbele bisericeşti este mai bine să luaţi parte în biserică, încordându-vă din toate puterile pentru a nu vă depărta de Domnul cu mintea oricât de mult ar ţine slujba, iar acasă să le citiţi doar atunci când sunteţi foarte bolnavă. Puteţi să vă împărtăşiţi de trei ori: în prima săptămână din Post, în săptămâna închinării Sfintei Cruci şi în Săptămâna Patimilor. Dacă aveţi dorinţă mare, puteţi să vă împărtăşiţi şi de mai multe ori, chiar în fiecare săptămână, dar despre asta trebuie să vorbiţi cu duhovnicul dumneavoastră.
Îndeletniciţi-vă acasă mai mult cu cititul, cu cugetarea la cele dumnezeieşti şi cu rugăciunea, iar cu lucrul de mână mai puţin. Totuşi, vedeţi singură cum e mai potrivit: uneori, când sufletul se satură de cele duhovniceşti, trebuie să faci mai mult lucru de mână.
[…]
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Șapte cuvinte despre post, Editura Sophia, 2018)

Sursa

Adevaratul post

De aceea vă rog ca cel puţin cealaltă vreme a postului s-o folosim aşa cum se cuvine, şi în fiecare săptămână, mai curând în fiecare zi, să ne cercetăm pe noi înşine şi să smulgem greşelile din sufletul nostru, si să ne îngrijim şi pentru apariţia izbânzilor, aşa cum ne-a îndemnat profetul David, să ne îndepărtăm de rele şi să ajungem la virtute, fiindcă acesta este postul adevărat. Cel care se mânie, să alunge din sufletul său patima care necăjeşte gândul evlavios şi să iubească blândeţea şi bu­nătatea. Cel leneş şi neînfrânat, care este atras continuu de frumuseţile trupului, după ce pune frâu gândurilor sale şi scrie pe lăţimea gândului Legea lui Hristos, Care zice: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5, 28), să alunge patima desfrânării şi să dobândească înţelepciunea. Cel obraznic la limbă, când vorbeşte, să urmeze încă o dată fericitului profet şi să zică:
„Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele” (Psalmul 140,3).

Şi niciodată să nu pronunţe cuvintele neroade şi spuse la întâmplare, ci să-l asculte pe Pavel care zice: „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice rău­tate“ (Efeseni 4, 31).
Şi încă o dată ne învaţă: „Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă”(Efeseni 4,29).

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Facere 15, E.P.E. 2, 402-404. P.G. 53, pp. 124-125

VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii

Pr. Prof. John Behr
În această seară ne aflăm în pragul Postului Mare şi intrăm în această perioadă sfântă cerându-ne unul altuia iertare.
Iertarea se află în inima creştinismului, a tainei lui Hristos. Ea exprimă iubirea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Hristos, Mijlocitorul, Răscumpărătorul, Împăciuitorul şi Creatorul nostru, Cel Care sfărâmă zidul despărţitor pe care îl ridicăm prin împietrirea inimii şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Iertarea este în acelaşi timp cel mai uşor lucru – jugul Meu este uşor, spune Hristos (Mt. 11, 30) – şi cel mai greu lucru, la fel de greu ca inima noastră, apăsător ca îndreptăţirea de sine şi îngâmfarea noastră. Este la fel de greu ca luarea crucii, şi totuşi atât de uşor, dar numai dacă ne dăruim cu totul [iertării].
Ceea ce ne împiedică să apucăm drumul iertării este în principal faptul că avem o inimă împietrită: adeseori nu vrem să-i iertăm pe ceilalţi, preferând să ne lingem rănile, mâniaţi pe ceilalţi, dar mulţumiţi de propria noastră persoană, şi ne construim identitatea pe aceste răni – „săracul de mine” – şi mai mult, adeseori nu vrem să cerem iertare, preferând să-i învinovăţim pe ceilalţi fiindcă ei nu pot vedea cât de multă dreptate avem noi de fapt.
Cât de greu este, şi totuşi atât de uşor, să răzbatem prin toată această îndreptăţire de sine, să acceptăm iertarea pe care Hristos ne-o dăruieşte şi să ne iertăm unul pe celălalt. Dacă facem noi primul pas, dacă-i cerem iertare aproapelui, noi tăiem egoismul nostru şi tot ceea ce ţine de tendinţa noastră de a ne autopromova şi de a ne justifica, şi îngăduim ca inima noastră de piatră să fie zdrobită pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, pentru a deveni inimi de carne, capabile să-l iubească pe celălalt.
Făcând aceasta vom afla că iertarea nu este doar o chestiune de a spune „las-o baltă”, „nu contează”, „hai să zicem că asta nu s-a întâmplat vreodată”. Mai degrabă vom descoperi că chiar şi răul şi păcatul care au fost săvârşite devin prilej de bucurie şi viaţă. Întocmai precum Iosif le-a spus fraţilor săi care-l vânduseră ca sclav: aţi crezut că voi aţi făcut aceasta? De fapt Dumnezeu a fost Cel care m-a trimis aici ca să-mi izbăvească viaţa (cf. Fc. 45, 5,8).
În acelaşi chip, dacă inima noastră este orientată spre Hristos şi urmarea Lui până la slava pregătită nouă de la întemeierea lumii, atunci tot ceea ce s-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, devine mijlocul prin care Dumnezeu ne modelează, frângând inima noastră de piatră, pentru ca să fim precum întâiul-născut al multor fraţi (Rom. 8, 29), pentru ca să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce ni se întâmplă, nu doar pentru ceea ce este uşor să fii recunoscător – lucrurile bune pe care le-am primit în viaţă şi bucuria pe care o avem în compania celorlalţi -, ci de asemenea şi pentru încercările şi necazurile pe care le pătimim acum, lovindu-ne repetat şi înmuindu-ne, pentru a fi părtaşi la Paștele lui Hristos, Paștele care, aşa cum vom cânta într-o clipă, ne ajută să iertăm totul pentru Învierea lui Hristos.
Către acest scop şi numai către acest scop este îndreptat numărul sporit al rugăciunilor şi eforturilor ascetice din zilele care urmează – dar, desigur, ar trebui să nu ne mândrim şi mai mult cu performanţele noastre în împlinirea lor.
Spun Părinţii că viaţa noastră vine de la aproapele. Dumnezeu este izvorul vieţii, dar este o viaţă pe care o trăim aici şi acum, unul cu celălalt. Aşadar, paşii noştri către o viaţă înnoită ar trebui să înceapă concret aici, unul cu celălalt, să înceapă prin a ne cere iertare între noi pentru tot ceea ce se poate să fi făcut sau nu, ba mai mult, pentru limba noastră slobodă sau faptele noastre rele săvârşite cu bună ştiinţă, pentru orice supărare provocată şi, mai general, pentru că nu am împlinit ceea ce Hristos cere de la fiecare dintre noi.
(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica:


Virtuţile spaţiului inimii
Perioada Postului Mare este prin excelenţă una a nevoinţelor duhovniceşti şi a roadei duhovniceşti. Toţi creştinii, toţi credincioşii, toţi membrii Bisericii, oricine doreşte să trăiască dumnezeieşte această perioadă, după destinderea mai generală din întreaga noastră viaţă, la care destindere pledează şi firea noastră cea căzută, ne străduim cel mai mult cu putinţă, ne concentrăm puterile şi începem o nevoinţă timp de şapte săptămâni. Cincizeci de zile nu sunt chiar atât de multe; sunt, însă, destule şi capabile pentru a putea să ne dea un gust dumnezeiesc, iar la sfârşit să umple mâinile noastre cu o recoltă de roade duhovniceşti. Aceste roade duhovniceşti sunt virtuţile, adică rezultatul harului lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, toată rodirea dumnezeieştilor porunci despre care vorbeşte şi tricântarea glasului al doilea.
Se face adesea destulă discuţie despre virtuţi; virtuţi practice, virtuţi tainice şi interioare, virtuţi care aparţin unei categorii sau alteia, virtuţi care sunt recapitulate în faimoasa carte Scara, atribuită Sfântului Ioan Sinaitul, o carte care, după tipicul slujbelor şi al mănăstirilor, se citeşte pe părţi în toată această perioadă; o carte pe care Biserica noastră o cinsteşte îndeosebi şi o aduce în amintirea noastră în Duminica a IV-a din Postul cel Mare. Şi doar folosirea acestei cărţi în Postul cel Mare certifică ponderea pe care Biserica noastră o dă cultivării virtuţilor şi legăturii lor cu pocăinţa autentică.
Aşadar, m-am gândit să consacru omiliile din Postul Mare al acestui an unei cercetări mai adânci şi mai substanţiale a conţinutului virtuților, împărţindu-le în anumite categorii.
Un pretext pentru prima familie de virtuţi, pe care le vom cerceta de îndată, putem să-l luăm din cuvântul care caracterizează prima Vecernie de umilinţă din Postul cel Mare, adică Vecernia iertării. Ce frumos cuvânt este iertarea! Am auzit să se vorbească despre el în pericopa evanghelică de astăzi: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6: 14). Într-o asemenea zi, deci, Biserica noastră înţeleaptă ne repetă mesajul ei; ne îndeamnă înainte de a intra în arena virtuţilor, înainte de a începe nevoinţele cele duhovniceşti ale Postului Mare, să ne înzestrăm neapărat cu binecuvântarea iertării. Cu ea se deschide Marele Post, dar ea reprezintă şi pecetea sfârşitului lui, adică pecetea Săptămânii celei Mari; ea constituie premisa participării la bucuria Învierii: în seara Sâmbetei celei Mari, înainte de a spune Hristos a înviat!, la sfârşitul troparului de laudă Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea, cântăm în mod solemn să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm Hristos a înviat, adică să le iertăm pe toate unul altuia, cu pretextul şi prilejul Învierii şi atunci să cântăm Hristos a înviat.
Premisă pentru ca nevoinţa noastră să fie eficientă, adică să fie însoţită de recolta roadelor duhovniceşti, este ca să înceapă cu iertarea. Premisă pentru ca să trăim, pentru ca să putem să participăm la bucuria Învierii, este iarăşi iertarea. Premisă, după cum cunoaştem toţi, pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, este propria noastră iertare faţă de ceilalţi. Acest lucru îl spunem şi în rugăciunea Tatăl nostru. Premisă ca să ne apropiem de Potirul vieţii, la Dumnezeiasca Împărtăşanie, este iertarea. Dacă nu ne împăcăm cu cei ai noştri, cu oamenii pe care i-am rănit şi care, eventual, şi ei ne-au rănit, atunci nu putem să ne împărtăşim. Condiţie indispensabilă a vieţii duhovniceşti, adică premisă necesară pentru a intra în arena Postului celui Mare, este să ne curăţim într-un anumit mod prin trăirea practică a acestei virtuţi. Iertarea este poarta; poarta de ieşire din păcat şi poarta de intrare în viaţa cea adevărată, adică în viaţa după har.
Iertarea este o virtute care aparţine virtuţilor spaţiului [duhovnicesc]. Asemenea sunt iertarea, cedarea, retragerea, deschiderea minţii, lărgirea inimii şi, în fine, perihoreza lui Dumnezeu [Adică unirea cu Dumnezeu, fără ca omul să se piardă sau să fie contopit de către Dumnezeu, (n. trad.)]. Minunate cuvinte! Să vedem pur şi simplu sensul lor şi să surprindem o nuanţă a conţinutului lor în sufletul nostru, ca să putem, prin dorinţa dobândirii lor, să începem lupta noastră.
Iertarea. Prima virtute are legătură cu deschiderea inimii noastre, cu creşterea spaţiului ei. Este necesar să încapă toţi în ea, să încapă greşelile lor, să încapă toate câte au făcut în detrimentul nostru, până şi justificările lor, chiar dacă nu ne par atât de rezonabile sau adevărate. Să poată încăpea orice slăbiciune a lor. Să poată încăpea stânjenirea lor, slăbiciunea noastră; să le înţelegem şi dificultatea care, fireşte, ne provoacă.
Depunem atâta efort, de multe ori, ca să-i acceptăm pe alţii aşa cum sunt! Deoarece avem pretenţia ca ei să fie aşa cum noi dorim. Acest lucru, însă, nu se petrece. Conştient sau inconştient, ei ne fac ceva rău. Ei au o anumită obişnuinţă ciudată. Eventual au şi ei, după cum indiscutabil şi noi avem, anumite moduri de comportament diferite de ale noastre, anumite obişnuinţe exterioare care nu ni se potrivesc, anumite slăbiciuni, anumite exprimări ale stării de cădere, ale firii căzute şi păcătoase a omului. Ne cheamă, aşadar, Dumnezeu să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul nostru pe semenii noştri aşa cum ei sunt, să-i iubim ca pe fraţii noştri. Fraţii nu sunt iubiţi pentru că sunt buni. Ei sunt iubiţi fiindcă sunt fraţi, deţinători ai aceleaşi firi, ai aceloraşi caracteristici, ai aceleaşi eredităţi. Şi noi avem aceeaşi moştenire, avem aceleaşi păcate, aceleaşi caracteristici ale peceţii omului căzut. Dar avem şi aceleaşi caracteristici pe care ni le dă colimvitra [cristelniţa] Sfântului Botez, şi anume, caracteristicile posibilităţii de a ne apropia şi de a trăi harul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne îndeamnă şi Biserica, înainte de a începe lupta, înainte de a ne apropia de Sfintele Taine, înainte de a gusta harul Învierii, înainte de a face oricare alt pas, să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul ei pe fraţii noştri, adică să uităm ceea ce ne-au făcut, să lăsăm orice amărăciune, să stingem orice ecou negativ din inimile noastre.
În consecinţă, primul pas şi prima virtute este cea care toţi ştim cât de uşoară este în definiţia ei şi cât de dificilă în practicarea ei, şi anume, virtutea iertării. Trebuie să sfinţim spaţiul. Şi pentru ca să se petreacă acest lucru, se cuvine să sfinţim propriul nostru spaţiu al inimii, spaţiul fiinţei noastre umane, adică spaţiul care, deşi este rânduit să funcţioneze ca spaţiu al persoanei noastre, în care Dumnezeu să se exprime şi să se odihnească, este prezentat, de obicei, ca un spaţiu al ego-ului nostru, care este dominat de patimile iubirii noastre de sine. Primul pas pentru a fi sfinţit spaţiul sufletului nostru este să-i acceptăm pe ceilalţi în interiorul nostru.
Cedarea. Al doilea pas este o altă virtute, şi anume, virtutea cedării. Să învăţăm puţin să facem un pas înapoi, adică să micşorăm sinele nostru, să ne smerim şi să nu credem că propriul nostru spaţiu, adică propriul nostru sine, propriile noastre exprimări şi însuşiri, orice lucru care are legătură cu noi, este cel mai important, după nevoie, şi pentru ceilalţi. Nu, iubiţii mei fraţi! Creştinul îşi lipseşte întotdeauna sinele de aceste drepturi. Le micşorează, le restrânge, funcţionează în conformitate cu îndemnul scripturistic: în cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Romani 12:10).
De aceea, creştinul cedează uşor, îi dă cu uşurinţă altuia prioritate, valoare, drepturi. Nu insistă, nu este încăpăţânat. Nimeni nu poate, prin încăpăţânare [sau cerbicie, (n. trad.)] şi insistenţă pătimaşă, să înainteze în refacerea, restructurarea şi reînnoirea sufletului său.
Retragerea. Dar nu se termină în acest punct posibilitatea lărgirii şi a sfinţirii sufletului nostru. Aceştia nu reprezintă nici unicii, nici, fireşte, ultimii paşi. După cum am spus, primul pas este acela de a-i pune pe ceilalţi în interiorul nostru, adică să creăm un spaţiu pentru ei. Cel de al doilea pas este că micşorăm puţin sinele nostru. Există şi o altă stare, care conduce la cea de a treia virtute a spaţiului, retragerea. Retragerea înseamnă să plecăm din spaţiul nostru, să anihilăm egoismul nostru, să distrugem dependenţa noastră, ataşamentul nostru faţă de orice voinţă, dreptate, părere, pretenţie de la alţii, chiar şi nevoie. Să distrugem ataşamentul nostru faţă de grija lumească, faţă de orice ne leagă de această lume, faţă de orice simţim că înrobeşte sufletul nostru. Retragerea este izbăvirea, fuga de aceste legături.
Deschiderea minţii sau lărgirea inimii. Aproape toate cărţile ascetice, care sunt citite în Biserica noastră, în această perioadă, consacră primul lor capitol retragerii. Este o condiţie necesară de viaţă adevărată faptul de a fugi puţin de orice greşeală pe care am făcut-o, de orice strâmbătate cu care suntem obişnuiţi, de orice lucru bolnăvicios care subjugă sufletul nostru. Atunci ajungem la o a patra stare, în care nu doar că aproapele vine în spaţiul sufletului nostru, nici, iarăşi, că doar noi ne retragem din spaţiul ego-ului nostru, ci Însuşi Dumnezeu vine şi vizitează altarul sufletului nostru. Expresiile care sunt, de obicei, folosite, pentru a descrie această stare sunt cele pe care le-am menţionat la început: deschiderea minţii, adică faptul de a deschide puţin mintea noastră, şi lărgirea inimii. Acestea sunt expresii unice şi atât de cuprinzătoare! Exprimări care sunt întâlnite de două-trei ori în Vechiul Testament (Psalmii 4:1; 17:22; 117:5; 118: 45) şi de două ori (chiar în acelaşi capitol al Epistolei a II-a către Corinteni) în Noul Testament (II Corinteni 6:11 şi 13).
Se spune într-un Psalm: întru necaz m-ai lărgit (Psalmi 4: 2. Într-un alt Psalm se mărturiseşte: şi m-a scos la lărgime (Psalmul 17:22). Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor: O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit şi lărgiţi-vă şi voi [inimile] (II Corinteni 6:11 şi 13). Cuvintele folosite au două sensuri diferite. În Vechiul Testament, termenii platismos și platinsi înseamnă alinare, mângâiere, consolare. Întâmpinăm o greutate, o dificultate şi Dumnezeu ne alină. Acest lucru înseamnă platismos În Noul Testament, aceiaşi termeni au oarecum un sens diferit; înseamnă faptul de a deschide inima noastră şi a o umple de iubire, a o umple de bucurie.
Este adevărat că suntem de obicei, atât de înguşti! Există termeni care exprimă acest fapt: om îngust pentru inimă şi om încăpăţânat pentru înţelegere. Nu putem să ne înţelegem unul pe altul sau nu putem să ne acceptăm unul pe celălalt. Şi acest lucru deoarece există această îngustime. Dimpotrivă, omul harului, adică cel care ştie să ierte, cel care ştie să cedeze, cel care ştie să se retragă, pe baza celor pe care le-am spus mai înainte, ştie cu uşurinţă să-şi deschidă mintea şi să se lumineze, să-şi cultive o gândire sănătoasă şi să evite piedici, să poată, astfel, să dobândească marile virtuţi, [precum] pacea gândurilor şi a inimii, libertatea gândirii şi a sufletului, smerita smerenie, iar, în final, să trăiască întru bogăţia iubirii.
Prin virtutea iertării, după cum am spus anterior, cineva îl acceptă, îl găzduieşte pe fratele său în interiorul său. Dacă este împăciuitor, atunci se adună şi el, nu are pretenţii pentru sine însuşi. Când este cultivat în retragere, el îşi părăseşte deja atât voinţa, cât şi cerinţele. Dacă trăieşte lărgimea Noului Testament, deschiderea, simplitatea, întinderea inimii, atunci Îl acceptă pe Hristos în interiorul inimii sale şi trăieşte, nu ca dorinţă, ci ca experienţă, lărgimea Vechiului Testament, adică alinarea adevărului, mângâierea libertăţii, capacitatea omului interior, bucuria.
Perihoreza. Există şi o altă stare duhovnicească, prin care am putea să ajungem la aceste virtuţi ale spaţiului, după cum le-am numit, şi cu aceasta vom încheia, şi anume, starea de perihoreză. Este starea în care omul întreg încape în Dumnezeu. Prin lărgime, omul devine, după har, atât de mare încât poate să-L primească pe Dumnezeu cel neîncăput cu totul. Prin perihoreză, el devine atât de mic, atât de smerit, încât încape în Dumnezeu. Aceasta este situaţia omului care nu apropie doar cerul de pământ, ci transformă şi pământul în cer. Este starea omului ceresc, a celui îndumnezeit, a celui în care se află Hristos, a omului încântător, adică a celui care uită de propriul său spaţiu, respinge raiul stricat şi fals al ego-ului său şi înaintează deja spre paradisul ceresc.
Biserica noastră ne vorbeşte permanent despre rai, deja de la începutul Postului celui Mare, şi va continua să se refere la el până şi în Săptămâna cea Mare. Toate troparele slujbei de dimineaţă din Duminica Lăsatului sec de brânză vorbesc despre rai, amintind, însă, căderea şi exilul [alungarea din rai a protopărinţilor Adam si Eva. (n. trad.)]. În Joia cea Mare şi în Vinerea cea Mare, pe măsură ce se termină şi se împlineşte perioada postului, iarăşi ne vor vorbi troparele despre rai, amintind de întoarcerea tâlharului, care a devenit primul locuitor al raiului, şi invitându-ne pe noi, toţi, să transfigurăm spaţiul sufletului nostru într-un spaţiu al raiului. Îndemnul este că putem, iar acesta este scopul luptei noastre, să devenim şi noi ucenici şi următori ai tâlharului, pentru a învăţa propriile lui secrete, propria lui tehnică, cu care a putut, în cele din urmă, să prade şi raiul însuşi, după cum spun troparele: pocăinţa tâlharului a prădat raiul.
Ce lucru minunat este ca să trăiască cineva încă din această lume în spaţiul raiului, adică să trăiască starea raiului! Dar şi cât de necesar este acest lucru pentru fiecare creştin! Nu ştiu dacă oamenii care trăiesc în afara Bisericii, pot să trăiască vreun rai. Mulţi caută raiuri pământeşti, dar în zadar. Şi câţi creştini, însă, trăim fără rai! Ce nefericire este pentru primii! Ce tragică ironie este pentru ultimii! Fiecare creştin care trăieşte în interiorul Bisericii nu este creştin şi nu poate să înţeleagă Postul cel Mare, dacă nu reuşeşte să însămânţeze întru inima sa această dorinţă după rai.
Să ne învrednicească Dumnezeu să începem de la aplicarea practică a iertării, adică să ne iertăm unul pe altul acasă, la serviciu, în locurile unde ne întâlnim cu ceilalţi, în spaţiul Bisericii şi, în continuare, să deprindem învăţătura şi viaţa cedării. De acolo să trecem la practicarea retragerii, adică să abandonăm voinţa şi drepturile noastre, astfel încât să ajungem la această stare binecuvântată a perihorezei cu Dumnezeu. Acest lucru înseamnă perihoreză. Cu alte cuvinte, să intrăm în spaţiul lui Dumnezeu şi să-L lăsăm să pătrundă în adâncurile fiinţei noastre. Şi acest lucru înseamnă om îndumnezeit, purtător al credinţei în Hristos, ceresc, om al raiului, om duhovnicesc.
Scopul postului nostru, al luptelor noastre şi al slujbelor noastre este cultivarea omului intrat în spaţiul lui Dumnezeu şi pătruns de El în adâncurile fiinţei sale. Formarea unei asemenea gândiri, dobândirea unui asemenea mod de vieţuire, cultivarea unor asemenea dorinţe vor conduce, cu siguranţă, prin harul lui Dumnezeu, şi la experienţe asemănătoare, pe care fie ca Dumnezeu să ni le dăruiască nouă, tuturor, din belşug. Amin.
(din: † Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita, 2016)

Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici:
Duminica iertării
În seara dinainte de Lunea Curăţirii (prima zi de luni din Postul Paştilor), biserica mănăstirii s-a umplut de credincioşi veniţi din satul învecinat. Era Duminica iertării, ultima zi a Triodului şi ajunul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, iar slujba Vecerniei urma să fie lungă şi deosebit de frumoasă. Am primit binecuvântare să înregistrez întreaga slujbă; o ascult şi astăzi cu mare bucurie. Unul din cele mai memorabile momente ale acelei experienţe liturgice a fost atunci când maica Eufimia a cădit în toată biserica, în timp ce maicile cântau „Facă-se rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta“!
Toată lumea stătea în picioare (deşi era mare înghesuială şi se împingeau unii pe alţii), în timp ce maica Eufimia înainta încet cu cădelniţa, cădind atât icoanele, cât şi pe noi, mirenii. Părea o umbră desprinsă din întunericul din jur, însoţită de dangătul clopotelor şi de lumina care se reflecta de la cădelniţa pe care o ţinea în mâna dreaptă. Când a ajuns în dreptul meu, maicile cântau „Căci la Tine, Doamne, Doamne, sunt ochii mei, în Tine mi-am pus nădejdea mea”. M-am înclinat adânc, în timp ce tămâia îşi făcea loc pretutindeni în fiinţa mea, înmiresmându-mi toate simţurile.
La sfârşitul slujbei, măicuţele în frunte cu stareţa s-au închinat la icoane; după aceea, au luat binecuvântare de la maica stareţă şi, aşezate una în spatele alteia, şi-au cerut iertare una de la alta. A venit apoi rândul mirenilor să se închine la icoane, să ceară binecuvântarea maicii stareţe şi să se încline în faţa fiecărei călugăriţe. Încă nu le cunoşteam foarte bine pe maici, aşa că reacţiile lor, atunci când mi-a venit şi mie rândul să mă înclin în faţa lor şi să-mi cer iertare, m-au luat prin surprindere. Unele măicuţe îmi rosteau numele cu emoţie, altele mă apropiau de ele şi mă îmbrăţişau, iar altele chiar mi-au sărutat mâna.
Era o atmosferă solemnă şi cam tristă, dar în mod ciudat foarte destinsă în acelaşi timp. Ne pregăteam cu toţii pentru o călătorie lungă pe care urma să o săvârşim împreună. Unii îşi adresau urări de bine: „Să ai parte de o luptă bună!” sau: „Să-ţi meargă bine în cele 40 zile de Post!” Am ieşit din biserică mai smerită faţă de păcatele mele decât atunci când intrasem şi, de asemenea, mai pregătită să mă „îmbarc” cu hotărâre pe drumul spre Golgota, susţinută de gândul că nu va trebui să străbat singură acel drum.
(Din: Constantina Palmer, Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici, Editura Sophia, 2015)

Sursa

Sfântul Ioan de Kronştadt: Postul limpezeşte mintea

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.
Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică.

Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

(Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sursa:tineretulortodox.md