Lupta lui Iisus din gradina Ghersimani: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte”. Chinul sufletesc al Domnului inainte de patima Sa si marea lectie pentru noi: Rugaciunea e indispensabila cand avem de luat hotarari!


Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 14, versetele 26-42)]

Cina cea de Taina, Cina pascala a Mantuitorului cu ucenicii, s-a incheiat prin cantarea psalmilor lui David randu­iti pentru acest prilej, dupa care s-au dus cu totii pe Mun­tele Maslinilor, ce se afla aproape de oras. Venea sfarsitul nevointei mesianice a Domnului, si El, stiind asta, ii previ­ne cat se poate de clar pe ucenici ca tocmai in acea noapte va fi vandut, iar ei se vor sminti de El si se vor risipi. Insusi gandul ca L-ar putea trada pe dragul lor Invatator si ca L-ar putea parasi in clipa grea si primejdioasa ii tulbura pana in adancul sufletului, si se grabesc cu nemultumire sa respinga aceasta banuiala, fagaduind ca mai degraba vor muri decat sa se lepede de El. Vai! Trista realitate avea sa arate, in cel mai scurt timp, toata desertaciunea acestor promisiuni pline de incredere in sine.
Ajungand la poalele Muntelui Maslinilor si trecand para­ul Chedronului, Domnul a intrat impreuna cu ucenicii in Gradina Ghetsimani. Era un loc singuratic, un coltisor linistit si modest, unde Mantuitorului Ii placea sa ramana ca sa Se roage si sa vorbeasca de la suflet la suflet cu ucenicii. Nu este de mirare ca S-a dus tocmai acolo. Inaintea cumplitei clipe a mortii ce se apropia, inaintea momentului hotarator al vietii Sale si slujirii Sale, trebuia neaparat sa Se intareas­ca cu duhul, sa Isi adune toate puterile sufletesti, iar asta se putea face numai prin rugaciune, prin unirea mistica cu Ves­nicul Tata Ceresc. De-a lungul intregii Sale vieti pamantesti, El a luat putere intaritoare prin aceasta rugaciune catre Tatal. El a trait intotdeauna in Tatal, a facut voia Lui, a implinit insarcinarile Lui. E cat se poate de firesc ca si acum, in clipa grea a mahnirii si zbuciumului dinaintea mortii, sa caute in El reazem si intarire. Gradina Ghetsimani, ce se afla departe de forfoteala orasului, era cel mai potrivit loc pentru ultima rugaciune a Domnului. Intrand in gradina, i-a lasat pe ucenicii Sai la intrare, luand cu Sine doar trei dintre ei, cei mai apropiati si mai iubiti: pe Petru, pe Iacov si pe Ioan, care fusesera candva martori ai slavitei Sale Schimbari la Fata. Pe ei Se putea bizui. Credin­ta lor in Mantuitorul era mai tare decat a celorlalti, si pe ei nu i-a smintit fireasca slabiciune omeneasca a iubitului lor Invatator atunci cand El, presimtind cumplitele patimiri ce se apropiau, a inceput sa Se infricoseze si sa Se mahneasca.

1„Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati“, le-a zis El.
Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant si Se ruga, ca, de este cu putinta, sa treaca de la El ceasul acela. Si zicea: „Ava Parinte, toate sunt Ţie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (34-36).

Ce traia in clipele acelea Mantuitorul, de ce Se infricosa si Se mahnea? De ce era intristat pana la moarte sufletul Lui?
Fara indoiala ca I se infatisa privelistea cumplitelor suferin­te care se apropiau… Golgota… crucea… moartea chinuitoare…
Si totusi, nici macar aceasta priveliste intunecata nu avea cum sa tulbure si sa apese atat de mult sufletul Celui ce toa­ta viata Se pregatise pentru moarte ca pentru momentul de incheiere al slujirii Sale si vedea in aceasta moarte chezasia viitoarei biruinte. Fara indoiala ca inca ceva Il mai tulbura pe Mantuitorul, starnindu-I in suflet intristare si zbucium. Pentru a intelege cauza ascunsa a acestor suferinte sufle­testi, trebuie neaparat sa ne amintim ca Domnul a luat asu­pra Sa toate pacatele omenirii. Cu cat e mai inalt si mai curat sufletul omenesc, cu atat resimte mai chinuitor orice pacat de care isi da seama. Aceste chinuri provocate de constiin­ta pacatului sunt uneori insuportabile pana si pentru noi. Si atunci, cum trebuie sa fi fost chinul si intristarea sufletu­lui drept, fara de pacat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur pacat oarecare, ci toata marea fara sfarsit a raului adunat in istoria omenirii! Toate faradelegi­le trecutului, prezentului si viitorului, cu toata cruzimea lor de necrezut, cu toata murdaria poftei trupesti, cu toata jos­nicia minciunii si tradarii, toata marsavia viciului, tot ce a intinat vreodata ungherele cele mai ascunse ale pamantului multpatimitor: toate acestea erau traite atunci de Mantuitorul cu un dezgust si o groaza de o putere infricosatoare si cu o intristare de negrait pentru omul cazut.

Intristat este sufletul Meu pana la moarte, a spus El,

si aceasta intristare era atotcuprinzatoare si nemasurat de adanca, asa incat nici macar ucenicii cei mai de incredere nu au putut s-o inteleaga si s-o incapa. Paharul din Ghetsimani, cu privire la care S-a rugat Domnul si pe care l-a dat Tatal Fiului Sau, era

„paharul tuturor faradelegilor savarsite de catre noi si al tuturor pedepselor pregatite noua, care ar fi inecat intreaga lume daca El Insusi nu l-ar fi primit, nu l-ar fi tinut, nu l-ar fi baut pana la fund… Toate aceste suvoaie ale faradelegii s-au unit pentru Iisus in paharul cel unul al intristarii si patimirilor…” (Sfantul Filaret, mitropolitul Moscovei).
El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre (Is. 53, 4-5).

Fara indoiala ca aceasta a fost prima si poate cea mai insemnata pricina a intristarii de moarte prin care a trecut Mantuitorul in Ghetsimani.
Pe langa asta, avem temei sa credem ca in acea clipa, cand Domnul Iisus avea neaparata nevoie de o deplina liniste a duhului si de toata neclintirea pentru a nu ceda slabiciunii omenesti si a nu da inapoi cu groaza in fata ultimului pas, ce trebuia sa incununeze intreaga nevointa a vietii Sale patimitoare, in acea clipa toate puterile iadului s-au ridicat impo­triva Lui, straduindu-se sa-L abata din calea Sa, cea dinain­te hotarata in dumnezeiescul Sfat dinainte de veci, si sa-L sileasca sa renunte la acest ultim pas. A fost un moment de ispita nemarginit de grea si primejdioasa, ultima lupta a Mantuitorului cu satana – lupta launtrica, nevazuta, purta­ta in ascunzisurile sufletului, dar infricosatoare in incorda­rea sa.

„Nebunule, soptea, pesemne, glasul viclean al ispititoru­lui, ce vrei Tu sa faci si ce hotarare este aceasta? Intelegi toa­ta grozavia a ceea ce Te asteapta, Ţi-ai cantarit puterile? Iti inchipui limpede patimirile la care mergi, puterea lor neomeneasca, durerea si chinul lor de neindurat? Este usor sa Te gandesti la ele atunci cand totul este in viitor, in gand, in inchipuire, dar sa le simti cu adevarat!.. Iti dai seama ce inseamna asta?

Iata ca Te inconjoara ca pe un talhar soldatii si slujito­rii grosolani ai sinedriului, cu sabii si 1cu lanci. Te inhata si Te leaga, si pentru prima data vei simti durerea legaturilor stranse, ce intra in carne, carceii nesuferiti din madularele amortite si intepenite, pe care nu le poti intinde dupa pla­cul inimii. Prin gloata care huiduie si batjocoreste, esti dus la judecata ca un raufacator prins noaptea la locul faptei.
Iata ca esti adus inaintea judecatii arhieresti, inaintea jude­catii mincinosilor si calcatorilor de juramantHristos defaimat si osandit la judecata in fata lui Pilat, care au uitat demult ce este dreptatea. Ce treaba au ei cu dreptatea? In inima lor este numai rautate si razbunare! In jur nu vei vedea nici o fata prietenoasa, nici un zambet datator de imbarbata­re, nici o privire milostiva! Pe aceste fete incruntate, pline de rautate, e dinainte scrisa osanda Ta la moarte, si atunci cand martorii mincinosi Te vor improsca cu noroiul clevetirii si invinuirilor mincinoase, vei fi silit sa taci, fiindca oricum nici un cuvant al Tau nu va fi crezut, fiindca ei n-au nevoie sa fii indreptatit, ci au nevoie de moartea Ta. Ei stiu prea bine ca ceea ce fac se numeste nu judecata, ci omor al unui om nevinovat si ca ei nu sunt judecatori, ci talhari care se ascund ca niste fricosi sub infatisarea judecatorilor, dar temandu-se de popor si de carmuire doresc sa dea omorului planuit chipul unei judecati legiuite. Pentru ei sunt ingaduite si bune toate cate slujesc atingerii scopurilor lor marsave!
1Dar aceasta gloata de slugi lingusitoare, ce nu inteleg deloc ce se petrece si cauta doar prilejul de a face placul stapanilor! Ele stiu doar ca a fost dat in stapanirea lor un om lipsit de aparare, care e neplacut stapanilor lor, si ca orice cruzime, orice iesire plina de rautate, cat de neomenoasa ar fi, daca e indreptata impotriva Lui va ramane nepedepsita si poate doar starni zambetul multumit al stapanilor. Si se dezlantuie instinctele batjocorirea-si-biciuirea-lui-Hristoscrude, incep bataile. Iata ca o mana grea, cruda, se abate cu sete asupra fetei Tale; durerea si puterea loviturii Te zapacesc. Iar dupa aceea vin noi lovituri, tot mai puternice, tot mai dureroase.
Ei devin tot mai salbatici, se imbata tot mai mult de propria cruzime, care nu intampina nici o impotrivire, si infa­tisarea patimitorului lipsit de aparare, care indura in tacere, bland, fara imputare bataile si batjocurile lor, nu face decat sa le starneasca si mai mult turbarea. Ei Te scuipa in fata, iti acopera ochii si, lovindu-Te peste obraz, intreaba cu zefle­mea rautacioasa: «Ghiceste, cine Te-a lovit?»
Uita-Te mai departe: asupra Ta se savarseste o noua judecata – judecata prefectului roman. Da, judecata Romei este vestita pentru respectul fata de legi, insa acest respect fata de legi nu este pentru Tine. Cum pot fi respectate legile, cum se poate face judecata dreapta in aceasta mare de oameni tur­bati, in acest vifor de inversunare oarba, necugetata?! Uita-Te la aceste fete intaratate, nadusite de zaduf si inghesuiala, la acesti ochi iesiti din orbite, arzand de ura, in care nu a mai ramas nici gandire, nici simtamant omenesc, ci numai rau­tate nebuneasca. Uita-Te la aceasta padure de maini ridicate, cu degetele incarligate, ce par a fi gata sa Te apuce de gat si sa Te sugrume, la aceste boturi deschise, din care ies racne­te ragusite. Auzi ragetele acestea, urletele acestea? Auzi ce striga? «Rastigneste-L, rastigneste-L!» Si acestia sunt cei care nu demult Iti strigau cu entuziasm: «Osana!» Ce s-a intamplat cu ei? De unde aceasta ura, aceasta rautate turbata?! Pentru ce? Ce rau le-ai facut? Pentru ce fapta buna Te-au urat cu atata inversunare si cer sangele Tau?
Ura este intotdeauna greu de indurat pentru un suflet simtitor, pentru o inima iubitoare – insa o ura ca aceasta, ura fara pricina, care nu poate fi potolita prin nici un fel de indreptatiri, prin nici un fel de puteri ale blandetii, smereni­ei si iubirii, o asemenea ura este cumplita. Iar cand de ea se aprind oameni carora le-ai facut bine, oameni pentru care ai fost gata sa Iti pui sufletul, atunci devine aproape cu nepu­tinta de indurat.
Si iata, vestita judecata romana, ce se mandreste cu res­pectul fata de legi, dupa cateva jalnice incercari de a salva macar cat de cat aparentele si de a-si pastra macar demnitatea exterioara, da inapoi in chip rusinos in fata acestor striga­te turbate, acestor amenintari, acestei inversunari. Esti osan­dit la biciuire. Stii Tu ce inseamna aceasta biciuire? Ai vazut vreodata biciul roman cu bucati de os si gheare de fier, cu care sunt pedepsiti raufacatorii? Fiecare lovitura despica pie­lea si smulge bucati de carne vie, lasand in urma rani adanci, care nu se vindeca toata viata.
Dar chinuitorii Tai nu se multumesc cu atat. Ei sporesc cruzimea chinului prin batjocuri.1 Te imbraca intr-o haina veche si rupta ce trebuia sa inchipuie purpura imparateasca, fiindca in ochii lor esti un impostor care s-a declarat imparat al iudeilor. In loc de sceptru Iti pun in maini o simpla trestie, iar in loc de coroana imparateasca Iti asaza pe cap o cununa din spini si Ţi se inchina: «Bucura-te, imparatul iudeilor!» – si in acelasi timp Te lovesc peste cununa de spini, drept care zecile de varfuri ascutite se infig in trupul Tau si peste fata Iti curg siroaie subtiri de sange fierbinte!
In cele din urma vine osanda revoltatoare, nedreapta: «Sa fie rastignit!» Dupa toate aceste chinuri, in spate Iti este pusa crucea grea pe care se va savarsi executia Ta. Garbo­vit, poticnindu-Te si cazand sub aceasta povara peste puteri, trebuie sa o duci pe strazile prafuite, prin mijlocul gloatei care ranjeste cu rautate, pana la locul mortii Tale.
1Iata si sfarsitul… Chinuitor, apasator, de neindurat. Moartea de ocara prin rastignire, careia ii sunt supusi robii si a carei suferinta nici nu Ţi-o poti inchipui. Durerea ascu­tita pe care o pricinuiesc piroanele infipte in cele mai simti­toare locuri ale mainilor si picioarelor; durerile din muschii si vinele care se rup sub greutatea trupului ce atarna de ele; durerea arzatoare a cumplitelor rani inflamate, din care par­ca s-ar revarsa foc in trup… Nu, nu poti sa-Ţi inchipui toate acestea… Nu poti sa-Ţi inchipui nici nesuferita durere surda, ce Te secatuieste, din jurul inimii, carceii din madularele pironite, setea arzatoare dinaintea mortii!..
Gandeste-Te: unde Te duci si ce Te-ai hotarat sa faci? Iti ajung puterile ca sa rabzi toate acestea pana la capat? Daca nu-Ţi ajung? Cu ce rusine Iti vei acoperi lucrarea daca in ultima clipa Te vei clinti din hotararea Ta, Te vei lasa biruit de slabiciunea omeneasca si vei trada scopul pentru care ai trait si caruia i-ai slujit! Si ce dreptate vor avea slabii Tai uce­nici sa se indoiasca de Invatatorul lor si sa fuga de la El care incotro la prima incercare grea! Si atunci, nu ar fi mai bine sa Te lasi dinainte pagubas, sau nici macar sa nu Te lasi pagu­bas, ci doar sa Te abati putin, sa Te feresti de chinuri – sa Te feresti din prevedere, din chibzuinta, din dorinta de a aduce folos lucrarii Tale?!
Si pentru cine sa patimesti? Pe cine vrei Tu sa mantuiesti? Pe oamenii acestia indraciti, care Te-au osandit la ras­tignire? Pe mincinosii acestia, pe calcatorii acestia de jura­mant, care au grait clevetiri impotriva Ta? Pe acesti nebuni plini de rautate, care Te-au urat pentru simplul fapt ca pro­povaduiesti dragostea? Dar merita ei aceasta? Oare merita ei macar o singura picatura de sange nevinovat, macar un singur suspin smuls din pieptul unui om care sufera pentru ei? Nu… Nu merita asa ceva, si sa nu astepti de la ei recunos­tinta. Lasa-i in pace! Lasa aceasta turma de porci indracita! Oricum este totuna, nu pot fi mantuiti… Mai degraba s-ar arunca intr-o prapastie, la pierzare sigura, dar dupa Tine nu vor merge…
Vei spune: «Nu sunt toti asa!» Ba toti sunt asa! Tot nea­mul omenesc este asa. Pana si ucenicii Tai iubiti! Du-Te si uita-Te la ei, vezi ce fac si cum indeplinesc rugamintea Ta de a priveghea impreuna cu Tine! Ei stiu ca acum Iti este nespus de greu si ca ai atata nevoie de sprijinul lor, de rugaciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te si uita-Te la ei, sa vezi cum privegheaza si cum se roaga pentru Tine!”
Iar Mantuitorul S-a sculat si, cu mersul incet al omului istovit de chinuri; S-a dus la ucenici.
Dumnezeule mare! Ispititorul are dreptate. Da, ucenicii dorm adanc – dorm intr-o clipa atat de groaznica!..1

Simone, se aude glasul lin si trist in care rasuna un repros bland, dormi? N-ai avut tarie ca sa veghezi un ceas? Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios.

Si Domnul S-a dus iarasi sa Se roage, iar Si-a plecat genunchii, si iarasi a rasunat glasul ispititorului:

„I-ai vazut acum?..Si acestia sunt cei mai buni, cei mai alesi, cei mai devotati… Doar gandeste-Te: pot continua lucrarea Ta oamenii acestia slabi si fricosi, care nici macar intr-o asemenea clipa hotaratoare nu-s in stare sa faca fata unei simple picoteli? Ce urmasi pot sa-Ţi fie ei? Ramasa pe mana lor, in ce se va preschimba lucrarea Ta si ce vor face din ea? Pentru asa ceva este nevoie de eroism, de barbatie neclintita, de hotararea deplina de a merge pana la capat, chiar daca asta inseamna chinuri si moarte! Iar daca pana si puterile Tale de a face asta se afla sub semnul indoielii, cu privire la adormitii acestia nici nu mai este cazul sa Te indoiesti. Ei nu vor indura povara slujirii puse asupra lor, si daca nu Te vor trada ca niste fricosi de la primele ciocniri cu vrajmasia lumii, fara indoiala ca vor face in propovaduirea lor atatea concesii lase, incat nu-Ţi vei mai recunoaste ide­ile, nu-Ţi vei mai recunoaste invatatura…

Iar despre ceilalti oameni, despre masa omenirii, ce sa mai vorbim: acestia pur si simplu nu Te vor intelege… Vor prinde cateva fraze de-ale Tale razlete, neobisnuite ca inteles, vor tine minte cateva parabole frumoase, o sa le tina o vreme ca pe un talisman magic, in stare sa schimbe in bine viata, dar sa traiasca potri­vit poruncilor Tale nici prin cap nu o sa le treaca, deoarece este greu… Iar cand vor vedea ca simpla declamare a adevaru­rilor crestine nu poate sa le aduca Raiul pe pamant (neaparat pe pamant!), o sa se lepede de Tine si o sa declare crestinis­mul un esec… intelege ca printre asemenea urmatori, printre oamenii slabi ai acestui veac, lucrarea Ta este cu neputinta, si chiar daca vei reusi sa strabati pana la capat calea crucii, ei nu Te vor putea urma, se vor istovi, nu vor putea tine piept in lupta si vor trada… Nu este pentru ei calea Ta, calea ingus­ta a patimirilor si necazului!
Uita-Te: esti singur de tot! Nu este nimeni in urma Ta! Ucenicii Tai dorm linistiti si se odihnesc… In lumea vrajma­sa se aduna furtuna impotriva Ta… Esti parasit de toti, chiar si de Tatal Tau! Cerul s-a inchis inaintea Ta, si tot iadul e impotriva Ta! Opreste-Te, nebunule! Te duci la pieire sigura, la o pieire fara folos, fara scop, de care n-are nevoie nimeni!
Da, n-are nevoie nimeni!.. Ai gresit, ai ales o cale nepotri­vita! La patimiri, la ocara in numele bunatatilor indoielnice ale veacului viitor nu o sa mearga nimeni. Cine are nevoie de asa ceva? Nimeni nu vrea sa sufere. Oamenii nu vor decat placeri. In cununa Ta de patimitor vei ramane, negresit, singur, si nimeni nu Te va numi indrumator al sau! Gandeste-Te: ce rost are nevointa Ta? Ţie Iti trebuie ca oamenii sa vina dupa Tine, altfel cum ai putea sa-i mantuiesti?
1Ţii minte ca Ţi-am aratat candva alte cai? Dar le-ai res­pins cu nechibzuinta. Ţi-am aratat calea bunatatilor paman­testi, calea gloriei, calea puterii… Ehei, atunci s-ar fi luat dupa Tine atatia oameni! Ţi-aduci aminte? Sigur ca n-ai uitat… Nu puteai sa uiti. Gandul acesta Te-a urmarit intotdeauna, otravind cu veninul amar al indoielilor viata Ta si slujirea Ta. Spune si Tu acum, n-am avut eu dreptate? Numara-i pe cei care Te urmeaza sincer, care vor merge dupa Tine peste tot. Oare sunt multi la numar? Si n-ai nici un temei sa crezi ca in continuare, dupa moartea Ta, o sa stea altfel lucrurile! Crede-ma, vor fi ai Tai numai o mana de entuziasti zanatici, la fel ca Tine. Si merita sa Iti dai viata pentru asta? Pentru aceasta mana de oameni?..
O idee atat de mare, si un rezultat atat de neinsemnat… Ce nereusita! Si asta numai pentru ca n-ai ascultat de mine si ai ales calea gresita!
Totusi, ai timp sa indrepti lucrurile: lasa-Te pagubas de patimiri! Patimirile nu dau rezultate, patimirile nu vor adu­ce nici un folos real pentru Tine si pentru oameni! O fi un lucru nobil, dar cine si de ce ar avea nevoie de asa ceva? Renunta la toate astea, nechibzuitule! N-ai decat sa doresti, si douasprezece legiuni de ingeri Te vor pazi si Te vor feri de toata primejdia! Si atunci, de ce nu Te-ai folosi de asta?
Si, principalul, nu ai neaparata nevoie de patimiri! Daca ar veni asupra Ta cu neinduplecarea ursitei, cu puterea nea­batuta a ceva ce nu depinde de Tine, de care nu poti si n-ai unde sa Te ascunzi, atunci, bineinteles, n-ar mai ramane alt­ceva de facut decat sa le primesti ca pe o cruce cu neputin­ta de ocolit, sa recunosti in ele voia Tatalui si sa Te pleci cu supunere inaintea acestei voi… Dar Tu nici macar nu stii sigur daca aceasta este voia Tatalui, fiindca mergi la moarte de bunavoie! Este voia Ta, alegerea Ta, si cine stie daca Tatal nu va respinge jertfa Ta inutila, daca nu Te va parasi pentru ca provoci cu atata infumurare soarta!
Asadar, razgandeste-Te… inca ai timp: ascunde-Te! Nu trebuie sa Te aperi, nu trebuie sa Te lupti. Pur si simplu ascun­de-Te, pleaca din acest loc… Tatal Tau nu Te va condamna fiindca ai ascultat de glasul intelepciunii! Pleaca din Ierusa­lim, pleaca din Iudeea, si o sa mai traiesti multi ani de acum inainte, spre folosul marii Tale lucrari si spre binecuvanta­rea oamenilor. Ei au nevoie de Tine si nu trebuie sa-i parasesti! Ascunde-Te acum, si o sa-i mai inveti, o sa-i mai vin­deci, o sa-i mai odihnesti mult timp pe cei osteniti si impo­varati, o sa aduci lumina si fericire in viata lor grea si lipsita de bucurie… Ascunde-Te, pleaca! Insa grabeste-Te, pentru ca acest loc e cunoscut de tradator, si gloata slugilor arhieresti vine deja incoace ca sa Te prinda. Daca mai taraganezi cateva minute, va fi prea tarziu!..”
Asa soptea ispititorul, si Mantuitorul Se ruga in intristare de moarte, in chinul insuportabil al indoielilor si sovaielilor!

Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta (Mt. 26,42).

Cu cat mai grea si mai incordata era lupta launtrica, cu atat mai inflacarata era rugaciunea 1Lui, si sudoarea Lui, care cadea pe pamant, era ca picurii de sange.

Si rugaciunea fierbinte a savarsit lucrarea sa minuna­ta: I s-a aratat un inger din Cer si L-a intarit. S-au risipit norii indoielilor, s-a terminat cu nehotararea, a incetat chinul de nedescris al sovaielilor. Nadejdea in ajutorul Tatalui nu a inselat. O cale dreapta si limpede se intindea inaintea ochilor, si Mantuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El stia de acum ca alta cale nu-i, ca singura cale sigura, care duce la tinta, este calea crucii si a patimirilor. Stia si ca aceasta e voia Tatalui si ca nu ispiteste soarta nadajduind in Sine, ci implineste datoria ascultarii de Fiu.
Alegerea caii s-a lamurit definitiv. In constiinta omeneas­ca a Domnului s-a faurit hotararea ultima, neclintita. S-a savarsit un mare moment in lucrarea mantuirii noastre.
Atunci cand Domnul vine pentru a treia oara la ucenicii adormiti, in cuvintele Lui se simte deja convingerea linistita si hotararea libera de indoieli.

E gata! A sosit ceasul. Iata Fiul Omului este dat in maini­le pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel care M-a vandut s-a apropiat (41-42).

1Si a iesit senin, linistit, in intampinarea tradatorului, care a aparut in gradina cu o multime de ostasi si de slugi ale arhiereilor. Din acel moment nu mai cunoaste sovaiala. Pana la capat se vede numai credinta linistita si neclintita in drep­tatea lucrarii Sale si in necesitatea caii crucii, sfintite de voia Tatalui.
In toata aceasta istorie a ispitei din Ghetsimani este cuprinsa o mare lectie pentru noi. Cand trebuie sa luam in viata o hotarare importanta, de care poate depinde tot viitorul nostru, cand mintea slaba se straduie in zadar sa prevada toate intamplarile neprevazute de pe calea care ne asteapta si sa cantareasca toate argumentele pro si contra unei alegeri sau alteia, cand vointa sovaie neajutorata intre o hotarare si alta, necutezand sa se opreasca asupra vreuneia, nu este mij­loc mai bun decat rugaciunea pentru a curma aceasta sufe­rinta a indoielilor si a sovaielilor. Stim acum mijlocul acesta, stim eficacitatea lui, fiindca la el recurgea intotdeauna Man­tuitorul in clipele importante, hotaratoare, ale vietii Sale. Cand a trebuit sa aleaga ucenici pentru a le incredinta continuarea lucrarii Sale,

a iesit la munte ca sa Se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu, si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Lc. 6, 12-13).

La fel faceau toti dreptii Vechiului Testament, toti slu­jitorii adevarati ai Domnului Celui Viu, toti oamenii mari din istoria sfanta. Inaintea fiecarui pas important sau hota­rari importante din viata lor, ei se rugau fierbinte, lui Dum­nezeu si, fara indoiala, tocmai de aceea aveau atata spor in toate intreprinderile lor, tocmai de aceea le reuseau fapte mari, care pareau de necrezut, si lucrarea lor era atat de folo­sitoare pentru popor.
Atunci cand capeteniile lui Israel au venit la Samuel in Rama si l-au rugat sa le puna rege ca sa ii judece, Samuel s-a rugat Domnului, si i-a zis Domnul lui Samuel:

Asculta glasul poporului in toate cate iti graieste… dar sa le spui si sa le arati drepturile regelui care va domni peste ei… Asculta glasul lor si pune-le rege! (I Regi 8, 7, 9, 22).

Si a implinit Samuel porunca Domnului, pe care a primit-o la rugaciune, si l-a pus rege 1peste Israel pe Saul, fiul lui Chis. Regele Proroc David aproape pentru toate problemele din viata sa cerea dezlegare si luminare prin rugaciune, si de obicei Domnul ii raspundea, aratandu-i calea cea dreapta.

Daca au auzit filistenii ca David a fost uns rege peste Israel, s-au ridicat filistenii cu totii sa caute pe David… au venit si s-au asezat in valea Refaim. Si a intrebat David pe Domnul, zicand:
„Sa ma duc oare impotriva filistenilor? Ii vei da Tu, oare, in mainile mele?”
„Du-te, a zis Domnul catre David, caci Eu voi da pe filisteni in mainile tale!”
Atunci s-a dus David la Baal-Peratim si i-a lovit acolo si a zis David:
„Domnul a maturat pe vrajmasii mei dinaintea mea, ca si cum i-ar fi luat apa” (II Regi 5,17-20).

Pregatindu-se de cea mai mare lucrare a vietii sale, cladi­rea Templului Domnului din Ierusalim, el aduna stocuri uriase de aur, argint si alte metale, ia de la supusii sai dare pen­tru cladirea Templului, si cand aceasta dare starneste in Israel avant religios si o mare osardie pentru lucrarea lui Dumne­zeu, David se roaga iarasi cu caldura:

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui lacov, parintii nostri, pazeste acestea in veci, aceasta aplecare a gandurilor inimii poporului Tau si indreapta inimile lor catre Tine, iar lui Solomon, fiul meu, daruieste-i inima dreapta ca sa pazeasca poruncile Tale, descoperirile Tale si legile Tale si sa implineasca toate acestea si sa inalte cladirea pentru care am facut pregatire”… Apoi au adus Domnului jertfe si au inaltat arderi de tot Domnului, a doua zi dupa aceasta: o mie de miei, o mie de berbeci si o mie de vitei cu turnarile lor, si o multime de jertfe de la tot Israelul (I Cron. 29,18-19,21).

Foarte multi psalmi ai lui David au fost scrisi de el in cli­pe grele sau critice ale vietii si nu reprezinta altceva decat rugaciuni prin care el cere de la Dumnezeu ajutor, luminare, povatuire.

Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu.

Dupa cat se vede, aceasta rugaciune era intotdeauna pe buzele Regelui Psalmist. De aceea au fost mari si reusite faptele lui.
Atunci cand Neemia, aflandu-se in robia regelui Artaxerxe, a planuit sa refaca zidurile ruinate ale Ierusalimului, in primul rand s-a rugat lui Dumnezeu:

Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare si infricosator, Care pazesti legamantul Tau si esti milostiv cu cei ce Te iubesc si pazesc poruncile Tale!… Rogu-Te dar, o, Doamne, sa fie urechile Tale cu luare-aminte la rugaciunea robului Tau si la rugaciunea robilor Tai, carora le place sa se teama de numele Tau, si ajuta robului Tau acum si-i da sa dobandeasca mila la omul acesta (Neem. 1,5, 11).

Si Domnul a ascultat rugaciunea fierbinte, lucru despre care Neemia povesteste astfel:

Eu eram paharnicul regelui. In luna Nisan, in anul al douazecilea al regelui Artaxerxe, avand vinul in seama mea, am luat vin si am dat regelui si niciodata, mi se pare, nu m-am aratat trist inaintea lui. Dar regele mi-a zis:
„De ce este trista fata ta? De bolnav, nu esti bolnav! Se vede ca ai vreo intristare la inima!”
Si m-am speriat strasnic si am raspuns regelui:
„In veci sa traiasca regele! Cum sa nu fie trista fata mea, cand cetatea, casa mormintelor parintilor mei, este pustiita si portile ei arse cu foc!”
„Si ce doresti tu?”- a intrebat regele.
Eu insa, dupa ce m-am rugat Dumnezeului ceresc, am zis catre rege:
„Daca binevoieste regele si daca are robul tau trecere la tine, atunci trimite-ma in Iuda, la cetatea unde sunt mormintele parin­tilor mei, ca sa o zidesc.”
Iar regele si regina, care sedea langa el, mi-au zis:
„Cat timp are sa dureze calatoria ta si cand ai sa te intorci?”
Si dupa ce am aratat cat timp am sa lipsesc, regele a binevoit sa ma trimita in Iuda. La plecare insa am zis catre rege:
„De binevoieste regele, sa-mi dea scrisori catre guvernatorii de peste fluviu, ca sa-mi dea drumul sa pot ajunge in Iuda, precum si o scrisoare catre Asafi pazitorul padurilor regelui, ca sa-mi dea lemn pentru portile cetatii, cele dinspre templul Domnului, si pentru zidul cetatii si pentru casa mea de locu­it.”
Si mi-a dat regele scrisori, pentru ca mana binefacatoare a Dumnezeului meu era peste mine (Neem. 1, 11; 2, 1-8).

Multe greutati a intampinat Neemia la rezidirea Ierusalimului, insa de fiecare data rugaciunea i-a intarit pe ziditori, si piedicile au fost invinse.

Zidul a fost ispravit in ziua a douazeci si cincea a lunii Elul, adica in cincizeci si doua de zile,

istoriseste Neemia,

si cand au auzit de aceasta toti dusmanii nostri si au vazut aceasta toate popoarele cele dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult si au cunoscut ca acest lucru a fost facut de Dumnezeul nostru (Neem. 6, 15-16).

Biblia povesteste despre doua eroine ce si-au salvat poporul de la robie si macel. Amandoua si-au inceput nevointa rugandu-se.

1Una dintre ele locuia in orasul Betulia: vaduva Iudita, care l-a omorat pe Olofern, capetenia ostirilor asiriene, izba­vind orasul natal de asediu si pustiire. Atunci cand asirienii ce asediau cetatea au pus mana pe izvoarele de unde se aprovizi­ona cu apa Betulia, pe locuitori ii pastea pieirea. Atunci, Iudi­ta s-a hotarat sa scape orasul. Facandu-si planul, mai intai s-a rugat lui Dumnezeu.

Iudita a cazut cu fata la pamant si si-a presarat cenusa pe cap si si-a lepadat sacul cu care era incinsa. Si in seara aceea se aducea la Ierusalim, la templul lui Dumne­zeu, jertfa de tamaie. Atunci a strigat Iudita cu glas mare si a zis catre Domnul:

„Doamne Dumnezeul parintelui meu Simeon, caruia i-ai dat sabia in mana, ca sa se razbune pe cei de neam strain care au dezvelit pantecele fecioarei spre intinare si au aco­perit coapsele ei spre rusine si sanul l-au pangarit spre ocara. Tu ai zis: «Aceasta nu va fi!», dar ei au facut-o… Iata, ostirea asirienilor este numeroasa si ei se mandresc cu cai si calareti si se trufesc cu bratul vanjos al pedestrasilor, si isi pun nadejdea lor in scut, in lance, in arc si in prastie si nu stiu ca Tu esti Domnul, Care pune capat razboaielor. Domnul este numele Tau! Sfara­ma cu puterea Ta silnicia lor si in mania Ta darama taria lor, caci ei si-au pus de gand sa pangareasca locurile Tale sfinte si sa intineze cortul salasluirii slavitului Tau nume si cu sabia sa reteze cornul altarului Tau.
Cauta in jos la trufia lor si trimi­te mania Ta peste capetele lor, si da in mana mea, celei vadu­ve, putere pentru ceea ce mi-am pus in gand. Izbeste cu buzele mele cele viclene rob si stapan, stapan si rob. Nimiceste semetia lor prin mana unei femei, fiindca puterea Ta nu sta in numarul mare, nici taria Ta in puterea cailor, ci Tu esti Dumnezeul celor smeriti, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adapostul celor parasiti, izbavitorul celor deznadajduiti.
O, Dumnezeule al parintelui meu si Dumnezeul mostenirii lui Israel, Stapanul cerului si al pamantului, Ziditorul apelor, imparatul intregii fapturi, asculta rugaciunea mea, si da-mi cuvant amagitor spre a rani si zdrobi pe cei care au pus la cale planuri atat de negre impotriva legamantului Tau si a sfantului Tau locas, a munte­lui Sion si a casei fiilor Tai!” (Iudita 9, 1-2,7-13).

Domnul a ascultat rugaciunea plina de ravna a eroinei din Betulia. Aceasta a reusit sa patrunda in tabara asirienilor si sa-l omoare prin siretlic pe Olofern, dupa care asediul a fost ridicat si ostile dusmane s-au risipit.
Si cealalta eroina nationala a evreilor, Estera, incercand sa-si salveze compatriotii, in1 primul rand se roaga lui Dumnezeu, ceea ce si explica neobisnuita ei reusita.
rugaciunile-serii-rugaciunea-sfantului-antioh-catr_87022cdac86b85Avem nevoie de rugaciune intotdeauna, in orice situ­atie, dar in momentele importante din viata, cand trebuie sa luam o hotarare serioasa si de raspundere, ea este absolut indispensabila – indispensabila nu numai pentru ca prin ea Domnul da ajutorul Sau haric spre implinirea cu succes a celor planuite, ci si pentru ca hotararea sfintita prin ruga­ciune capata pentru rugator putere si insemnatate deosebite, fiind in acord cu voia lui Dumnezeu, ceea ce inlatura toate indoielile si sovaielile voii omenesti nestatornice. Nicioda­ta nu ne putem increde neconditionat in hotararile propriei noastre voi, fiindca stim prea bine toata fragilitatea si miopia judecatilor noastre ca sa ne bizuim total pe ele. Aceasta lipsa de incredere duce inevitabil la sovaieli, care slabesc lucrarea noastra si scad astfel sansele de reusita – dar cand in sufletul omului credincios exista convingerea ferma ca hotararea lui este potrivita cu voia lui Dumnezeu si ca indeplinind-o face voia lui Dumnezeu, lucrarea lui capata punct de sprijin laun­tric si o putere neobisnuita, si nici un fel de piedici si insuccese nu o pot opri, nu o pot clinti. In acest scop trebuie sa te rogi insa dorind numai impli­nirea voii dumnezeiesti, nicidecum a voii proprii, atat in cere­rea insasi, cat si in primirea celor cerute – sa te rogi pentru ca asa vrea Dumnezeu si sa doresti sa fii ascultat tot pentru ca asa vrea El. Pe scurt, in mintea si in inima ta sa fie dorinta de a uni pe de-a-ntregul voia ta cu voia lui Dumnezeu, de a te supune acesteia pe de-a-ntregul si de a nu dori nicidecum sa silesti voia lui Dumnezeu sa fie pe potriva voii tale.

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

sursa: cuvantulortodox

Sfantului Teofan Zavoratul in Joia Mare


“Slava Tie, Doamne! Ce zi luminata este la noi acum! Cati oameni s-au impartasit de Sfintele lui Hristos Taine! Bucurati-va, suflete fericite! Domnul este in voi! Domnul este in voi, fiindca insusi a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el (In 6, 56). Sa ne bucuram toti cu bucurie de obste. Cred ca nu este familie din care sa nu se fi impartasit cineva: prin urmare, nu este casa care sa nu fie cercetata in chip deosebit de catre Dum­nezeu. Astfel, intreg orasul nostru a devenit azi locuinta a lui Dumnezeu – si nu numai orasul nostru, ci si oricare alt oras si sat, toata Rusia, intreaga lume ortodoxa. Acum, la Domnul este Cina mare. El salta impreuna cu sufletele si este pretutindeni „totul in toate” – si ca Izvor al bunatatilor, si ca Stapan al inimilor. Iata esenta acelei imparatii pe care El a intemeiat-o pe pamant um­pland pe toti cu Sine, bineoranduindu-i pe toti, insufland cele de trebuinta, dand putere, intarind in osteneli! O, de ne-ar ajuta Domnul sa nu ne lipsim nicicand de petrecerea Lui in noi! Atunci, povatuiti fiind de El, cu totii am merge, negresit, pe calea cea mantuitoare, potrivit vesnicelor Lui planuri pri­vitoare la noi.

Si iata, tocmai pentru aceasta, fratilor, se cuvine a fi acum toata grija noas­tra! Domnul este in noi! Sa ne ingrijim a-L tine in noi pentru totdeauna. In ce-L priveste, El este iubitor de impartasire. De asta a si venit in lume: ca sa fie in toti. Si n-ar pleca de la noi – dar ce sa-i faci daca noi, purtandu-L in sine, incepem sa ne purtam in asa chip ca El nu are cum sa mai ramana in noi?
Zilele trecute am curatit si am dereticat casa inimii in vederea primirii Domnului. Acum S-a pogorat in noi Acest Oaspete mai presus de ceruri al sufletelor. Sa ne ingrijim, deci, sa-I dam odihna, sa Ii aducem mangaiere, sa aratam lucrare placuta Lui.
Euharistia, unirea cu HristosSa ne ingrijim a-I da odihna. Am inlaturat grijile si distractiile desarte pen­tru acest rastimp, si sa nu mai facem dezlegare la ele. A fost statornicita deja modesta masura de indestulare a trebuintelor trupesti, si fie ca aceasta pecete a modestiei si strictului necesar sa ramana pe aceasta parte a lucrarii pentru ceea ce este stricacios, de care nu putem scapa. Am introdus in randuiala treburilor casnice indeletniciri evlavioase, si fie ca acest lucru sa ramana lege neschimba­ta a vietii noastre. La aceasta iata ce sa adaugam: sa ne infranam de la rapirea de catre ganduri, sa nu ingaduim a fi tulburati de pofte, sa nu incuviintam miscarile patimilor. Sa ne asezam cu toata luarea-aminte si cu toata dorirea noastra la intrarea in inima, unde e Domnul, si sa alungam in tot chipul orice poate strica linistea, tihna Lui in noi – si El Se va odihni in noi.
1Sa ne ingrijim a aduce Domnului mangaiere. Domnul e mangaiat de tot ce e curat, sfant, bun cu adevarat: fiindca El insusi este Curatia, Sfintenia, Binele. Deci, inconjurati salasul Lui in voi cu incredintari nefatarnice de ade­varurile Lui, cu hotarari sfinte, cu imbolduri curate, fiind gata la tot binele aratat de poruncile Lui.
Sa ne ingrijim a arata in noi lucrare pe placul Lui. Domnul este Cel ce lucreaza toate. El lucreaza toate in noi nu fara noi. Nu siluieste libertatea noastra, ci asteapta ca noi insine sa ne dam pe mana Lui, altfel spus sa-I dam stapanirea asupra noastra. Veniti, deci, cu toate puterile duhului vostru – si, cazand inaintea Lui, inchinati-va si va rugati Lui ca El sa ia puterile voastre ca pe niste arme si sa lucreze in ele sadind tot ce este bun si mantuitor, smulgand si nimicind tot ce e rau si pierzator. Rugaciunea face sa patrunda puterea lui Dumnezeu in toate incheieturile firii noastre si Ii face lui Dumnezeu loc sa lucreze in noi.
Cand vor fi in voi toate acestea, Domnul nu va pleca de la voi, fiind odih­nit, mangaiat si nestramtorat in ceea ce lucreaza in voi. In vremea de acum, a postului, bineinteles ca aveti cu totii o asemenea asezare launtrica, incat Domnul n-are de ce sa fie nemultumit de voi. Totul este la voi lin si pasnic, atat in lucrarile launtrice, cat si in purtarea dinafara. Va ganditi doar la ceea ce este bun; doriti doar ceea ce este bun si cred ca rugaciunea nu se departeaza de gura voastra. O, de-ar fi asa intotdeauna! Dar ce urmeaza? Vine un praznic luminat, si totodata anotimpul poate cel mai atragator al anului. Si uitam tot. La inceput ne ingaduim distractii usoare si imprastieri usoare ale gandurilor si dorintelor, ca pe o odihna dupa ostenelile Postului Mare; dupa aceea, dam pe nebagate de seama libertate si miscarilor patimase, iar in continuare ingaduim inauntrul nostru incuviintare la ceea ce ne insufla patimile sau impreunarea inimii cu ele. Si atunci ce se intampla? Capul se pustieste, inima e in tulbura­re, in faptele si intreprinderile noastre e neoranduiala; piere tot ce fusese do­bandit prin osteneala postirii mantuitoare. Domnul este uitat – si pleaca. Iata, de asta sa va temeti! Temeti-va de viitoarele distractii si imprastieri. Faceti-va strajeri priveghetori asupra voastra si a faptelor voastre, si in toata vremea, de la o impartasire la alta, nicidecum sa nu va ingaduiti ceea ce L-ar putea jigni pe Domnul si v-ar putea lipsi de prezenta Lui harica in voi, asa incat fiecare noua impartasanie sa fie nu numai inceputul salasluirii Domnului in voi, ci impartasire din ce in ce mai adevarata a Lui cu voi si a voastra cu El.
Vreti sa va infatisez cel mai simplu si eficace mijloc de a reusi in aceasta intreprindere? Nu uitati niciodata ca Domnul e in voi. Stapanul casei, vazand un oaspete de seama, nu isi ingaduie nicicand sa faca vreun lucru neplacut aceluia: deci, cata vreme ne vom aminti ca Il purtam in noi pe Domnul, Care a binevoit a Se salaslui in noi, constiinta 1noastra nu va ingadui nicicum ceva ce L-ar putea jigni. Nici unul dintre noi n-ar vrea sa faca ceea ce au facut ca­laii Domnului in vremea patimirilor Lui: deci, cata vreme va ramane in noi aducerea-aminte limpede si puternica de petrecerea Domnului in noi, este cu neputinta sa slabim privegherea asupra noastra insine si sa ingaduim ceva ce poate sa tulbure tihna Lui. Asadar, daca vin ganduri rele, amintiti-va ca Domnul e in voi si incetati cu aceste ganduri: fiindca ingaduinta fata de ele seamana cu batjocurile slugilor care radeau de Mantuitorul. Daca vine vreo pofta a carei implinire este potrivnica poruncilor Mantuitorului, amintiti-va ca Domnul e in voi si nu ingaduiti dorintei voastre sa se implineasca: fiindca asta ar fi totuna cu a pleca genunchii si a zice: „Bucura-te, imparatul iudeilor!” Daca se aprinde vreo patima, amintiti-va ca Domnul e in voi, si veti afla pu­tere pentru a stinge patima aceea: fiindca altfel veti semana cu cei care strigau: „Ia-L, rastigneste-L!“ Asa si in toate celelalte. Reiese, deci, ca aducerea-aminte de faptul ca Domnul e in noi ne face sa indepartam cu grija tot ce poate sa Il jigneasca si sa curme ramanerea Lui in noi. In acelasi scop, ca aceasta aducere-aminte sa nu se departeze de la noi, mergeti cat se poate de des la biserica, mai ales la liturghii, si acolo straduiti-va cu toata puterea ca in voi sa ia nastere acele aplecari launtrice mantuitoare de care s-au umplut sufletele voastre in zilele acestea, si mai ales constiinta marii mile de care v-ati invrednicit acum. Amintindu-va la liturghie de Sfanta Impartasanie, fara sa vreti va veti aminti si de starea cea buna in care va aflati atunci si inca va mai aflati, si veti dori sa va pastrati in ea intotdeauna, sa-L aveti intotdeauna in voi pe Domnul.
Nici nu va mai vorbesc de faptul ca atunci cand Domnul este in noi, totul este in noi: si lumina cunostintei – curata si netulburata nici de indoiala, nici de minciuna; si pacea lui Dumnezeu care fericeste, in care omul nu con­teneste a fi fericit nici in chinuri. In clipele de fata, care dintre voi nu simte, in masura mai mare sau mai mica, aceste bunatati? Deci, ingaduiti-mi chiar in virtutea acestei bune stari in care va aflati acum sa va rog: ingrijiti-va de pastrarea ei. Comparati starea voastra de acum cu cea in care ajungeti cand va dati pe mana desertaciunii si patimilor – si alegeti ceea ce e mai bun. Cine este acum mai presus de voi? Deci nu va injositi. Cine este mai fericit ca voi? Deci nu va aruncati in amaraciunea cea impovaratoare a vietii nu dupa duhul lui Hristos.

„Insa toate acestea le stiti: fericiti veti fi daca le veti si face“. Ce aproape este de noi binele nostru, si cat de rar stim sa ni-l insusim! Sa ne rugam, asadar, Domnului, Preacuratei Stapane de Dumnezeu Nascatoare si tuturor Sfintilor ca sa ne intelepteasca a randui toate, asa incat Cel ce ne-a cercetat acum sa ra­mana in noi si, ramanand, sa smulga tot pacatul, toata patima si tot cuvantul, lucrul si gandul stricator de suflet, si astfel sa ne faca vrednici a fi pururea casa a Lui, intru slava preasfantului Sau nume. Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

cuvantulortodox

1

Instituirea Sfintei Euharistii in Joia Patimilor

Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină. Ea este istorisită de evangheliştii sinoptici (ML XXVI, 26-29; Mc. XIV, 22-25; Lc. XXII, 16-20) şi de Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sf. Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet la sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. La Ioan găsim, însă, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieţii“, adică despre împărtăşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său, rostită după minunea înmulţirii pâinilor (In. VI, 48-59).

Iată cum ne înfăţişează evanghelistul Matei momentul instituirii Sfintei Euharistii: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Mt XXVI, 26-28). Cuvinte aproape identice găsim şi în celelalte relatări paralele, cu menţiunea că Sf. Luca (XXII, 19) şi Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire, a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“.

Peste câteva momente, Mântuitorul avea să se despartă de ucenicii Săi; avea să meargă spre patimi şi mormânt pentru a împlini rostul pentru care venise pe lume. Se despărţea oarecum de ucenicii Săi, pentru că înceta modul de viaţă pe care-l petrecuseră împreună. Dar nu se despărţeau definitiv. Cu puţin înainte le promisese că acolo unde vor fi adunaţi doi sau trei în Numele Său, va fi şi El cu ei (Mt XVIII, 19-20). Dovada palpabilă a acestei prezenţe era trupul şi sângele Său pe care-L lăsa, adică Sfânta Euharistie, prin intermediul căreia intrau în comuniune tainică cu El, îl asimilau în trupul lor şi devenea una cu El.
Cuvintele de instituire ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuşi Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtăşind apoi cu fiecare pe ucenici. Era un mijloc nou şi supranatural de comuniune cu El. Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă de obicei teologii protestanţi, ci constituie cu adevărat o jertfa şi o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiul Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastră slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina euharistică.
În interpretarea sensului înalt al Sfintei Euharistii, între ortodocşi şi romano-catolici nu există deosebiri. Deosebiri există în modul de celebrare a ei. În primul rând, pe când ortodocşii o săvârşesc cu pâine dospită, catolicii o săvârşesc cu azimă. Din punct de vedere nou-testamentar, noi am văzut că dreptatea înclină de partea tradiţiei ortodoxe.
În al doilea rând, teologii catolici spun că prefacerea elementelor euharistice are loc în momentul în care preotul spune cuvintele: „Luaţi, mâncaţi…, beţi dintru acesta toţi…”. După teologii ortodocşi aceste cuvinte sunt doar o invitare la Comuniune, pe când prefacerea darurilor are loc în timpul epiclezei, a rugăciunii de invocare a harului Sf. Duh. Epicleza corespunde momentului în care Mântuitorul „a binecuvântat“ pâinea şi „a mulţumit “ pentru vin, prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său. Distingem aici două momente: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul mai întâi, asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea este anterioară împărtăşirii. După săvârşirea prefacerii, Domnul oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său. Greşesc, deci, protestanţii când pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii; greşesc, cum am văzut, şi romano-catolicii, care socotesc că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut d Domnul în clipa binecuvântării, ci în momentul când îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc, de asemenea, şi când împărtăşesc pe credincioşii lor laici numai cu trupul Domnului, rezervând împărtăşirea sub ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de practici.

De asemenea trădarea lui Iuda şi plecarea acestuia de la Cină are loc după momentul instituirii Sfintei Euharistii, după cum precizează Luca (XXII, 21- 23), despre care ştim că reda exact cronologia faptelor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:,,Şi cu Sfintele Taine s-a împărtăşit acesta… Hristos nu l-a împiedicat de la aceasta, deşi ştia totul, ca să arate că nimic nu trece cu vederea pentru îndreptarea oamenilor. Alţi exegeţi cred, însă, că plecarea lui Iuda s-a petrecut mai înainte de instituirea Sfintei Euharistii şi de împărtăşirea apostolilor socotind că ar fi fost prea grozavă lipsa de simţire a acestuia, dacă ar fi luat parte şi la taina împărtăşirii.
Evanghelistul Ioan, completând pe sinoptici, reda, în continuare, marea cuvântare rostită de Domnul la Cina cea de Taină, care cuprinde ultimele Sale sfaturi, făgăduinţe şi îndemnuri şi care se încheie cu o rugăciune fierbinte pentru Sine, pentru apostoli şi pentru întreaga creştinătate (In. XIII, 31-XVI, 26). Domnul se adresează, când o rosteşte, numai celor unsprezece ucenici; cuvintele Sale depăşesc, însă, acest cerc restrâns de ascultători, adresându-se întregii lumi creştine de la Cincizecime, până la sfârşitul veacurilor. Ea reprezintă pentru Evanghelia a patra, ceea ce reprezintă Predica de pe Munte pentru Evanghelia după Matei, adică rezumatul întregii învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Cuvant de invatatura in Sfanta si Marea Joi, al celui intre sfinti parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului

Iubiţilor şi preadoriţilor mei fraţi, care v‑aţi adunat în sfânta lui Dumnezeu biserică, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu în cuvioşie şi dreptate, şi cu frică să vă împărtăşiţi cu Sfintele, preacuratele, nemuritoarele şi înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, ascultaţi‑mă pe mine smeritul şi nevrednicul, căci nu sunt eu cel ce grăiesc şi vă învăţ pe voi, ci harul Preasfântului şi de‑viaţă‑făcătorului Duh; nu grăiesc de la mine, ci precum m‑am învăţat din dumnezeieştile canoane şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi; şi precum a primit Biserica de la înţelepţii şi dumnezeieştii Apostoli, aşa grăiesc şi eu însumi smeritul şi cel mai mic dintre toţi. Faptele voastre nu le ştiu; îndeletnicirile nu le cunosc; şi pentru aceea fiind cuprins de frica lui Dumnezeu, vă sfătuiesc pe fiecare dintre voi, pe bărbaţi şi pe femei, pe cei mici şi pe cei mari: nimeni dintre voi, vinovat fiind de păcat şi mustrat de cugetul său, mai înainte de a se pocăi şi a se spovedi, să nu cuteze cu nebăgare de seamă să se apropie şi să se atingă de acest foc dumnezeiesc, pentru că Dumnezeul nostru este foc mistuitor; şi celor ce se apropie cu credinţă şi cu frică, ca de Dumnezeu Împăratul şi Judecătorul nostru al tuturor, le arde şi le mistuie păcatele, iar sufletele le luminează şi le sfinţeşte; dar celor necredincioşi şi celor ce se apropie cu batjocură, le arde şi le mistuie sufletele şi trupurile. Pentru aceasta între voi mulţi adorm bolnavi şi neputincioşi, adică mulţi mor nespovediţi şi neîndreptaţi.
În sfârşit, vă rog, fraţii mei, şi zic: nici jurător sau călcător de jurământ, sau mincinos, sau clevetitor, sau desfrânat, sau preadesfrânat, sau sodomit, sau răpitor, sau beţiv, sau hulitor, sau cu pizmă asupra fratelui său, sau ucigaş, sau vrăjitor, sau fermecător, sau otrăvitor, sau descântător, sau ghicitor, sau tâlhar, sau eretic să nu vină nespovedit şi nepregătit, nici să se atingă, sau să se apropie de înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, pentru că înfricoşător este a cădea în mâinile lui Dumnezeu celui viu; căci mai tăios este cuvântul lui Dumnezeu decât sabia cea cu două ascuţişuri, care ajunge până la încheieturi şi până la creieri şi până la oase şi până la gânduri şi până la inimă. Deci vedeţi, fraţii mei, ca nimeni, nepocăit sau nepregătit sau nevrednic, să nu se apropie ca să se împărtăşească cu înfricoşătoarele şi preacuratele Lui Taine. Căci însuşi zice: Eu sunt Dumnezeul vostru şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Eu sunt Cel ce iau viaţa şi Eu sunt Cel ce dau viaţa; şi nu este cine să vă scoată pe voi din mâinile Mele. Căci El este Împăratul veacurilor, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Părintele Lui cel fără de început şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CINA CEA DE TAINA – talcuirea sfantului Ioan Gura de Aur

Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Matei:

OMILIA LXXXII

„Şi pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu”. Şi luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor zicînd: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

“Vai, cît de mare e orbirea vînzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”. N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpînului, ci ca să vădească neruşinarea vînzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gînd, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai tîrziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi. De aceea Hristos, lăsîndu-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetată a morţii Sale, să-i facă pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii dacă n-ar fi auzit nimic de patimi, cînd s-au tulburat atîta, deşi le vorbise mai dinainte atîtea de patimile Sale, deşi făcuse atîtea minuni înaintea lor? „Şi pe cînd mîncau ei, a luat pîinea şi a frînt“. – Dar pentru care pricină a săvîrşit taina aceasta în timpul Pastelor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament. De aceea acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovadă că faptele pentru mîntuirea oamenilor au ajuns la sfîrşit. „Şi a mulţumit“.
Ne învaţă că aşa trebuie să săvîrşim taina aceasta şi ne arată că merge de bună voie la patimă; ne mai învaţă că trebuie să suferim cu mulţumire orice necaz şi supărare, dîndu-ne şi prin aceasta bune nădejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu din o robie atîta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci cînd trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricoşătoare, spunînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu, care se frînge pentru mulţi”.
– Dar cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte? Pentru că Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stăruie – că şi auziseră din destul -, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sîngele Său sînge al Noului Testament, adică al făgăduinţei, al legii noi. Făgăduise de multă vreme sîngele Său; sîngele Său este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi viţei, tot aşa şi Noul Testament are sîngele Stăpînului. Prin aceste cuvinte Hristos arată că are să moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai înainte, că şi el fusese sfinţit prin sînge. Şi iarăşi vorbeşte de pricina morţii: „Care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”; şi adaugă: „Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19)”. Ai văzut cum îi scoate şi îi îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice? „După cum săvîrşeaţi Pastele iudaic, le spune Hristos, spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvîrşiţi-l şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sîngele acela s-a vărsat spre mîntuirea celor întîi-născuţi din Egipt; acesta însă, spre iertarea păcatelor întregii lumi, că „acesta e sîngele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor“. A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sînt o taină, dar şi spre a mîngîia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: „Aceasta este vouă pomenire veşnică (Ieş 3, 15)”, tot aşa şi Domnul a spus: „Spre pomenirea Mea pînă ce voi veni“. De aceea a şi spus: „Mult am dorit să mănînc Paştele acesta (Luca 22, 15)“, cu alte cuvinte: „Mult am dorit să vă dau vouă lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti”. A băut şi Domnul din sînge, ca nu cumva ucenicii, la auzul cuvintelor Sale, să spună: „Ce? Bem sînge şi mîncăm carne?” şi să se tulbure – că mulţi s-au smintit de aceste cuvinte, cînd a vorbit de lucrul acesta mai înainte (Ioan 6, 53-61).
– Deci, ca să nu se tulbure şi acum, a băut El mai întîi, ca să-i aducă netulburaţi la împărtăşirea cu tainele. De aceea El însuşi a băut sîngele Lui.
Dar poate că voi fi întrebat: Ce, dar? Trebuie să mai prăznuim şi Pastele vechi? Nicidecum! De aceea Hristos a spus: „Aceasta s-o faceţi“, ca să-i îndepărteze de Paştele Vechiului Testament. Dacă Paştele acesta nou dă iertare păcatelor – precum şi dă-, Pastele cel vechi e de prisos. Şi după cum Paştele iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot aşa Domnul a legat strîns de tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizînd şi prin asta gurile ereticilor. Cînd ei ne întreabă: „De unde se vede că Hristos S-a jertfit?”, noi le închidem gura, în afară de alte argumente, şi cu cele scoase din tainele acestea. într-adevăr, ce rost mai au tainele pe care le săvîrşim dacă Iisus n-a murit? Vezi cît de mare sîrguinţă îşi dă Domnul ca să ne amintească necontenit că a murit pentru noi? Domnul ştia că se vor ivi eretici: marcioniţii, valentinienii şi maniheii, care aveau să tăgăduiască iconomia aceasta dumnezeiască; de aceea aminteşte necontenit de patimile Sale. Aminteşte de ele şi la darea Sfintelor Taine, pentru ca nimeni să nu se lase rătăcit. Prin masa aceasta sfîntă ne şi mîntuie, ne şi învaţă că ea este capul bunătăţilor. De aceea şi Pavel neîncetat vorbeşte de ea.
Apoi după ce a dat sfintele taine, spune: “Nu voi mai bea din rodul viţei acesteia pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi nou întru împărăţia Tatălui Meu”. Le vorbise pînă acum de patimile Sale şi de răstignire; acum le vorbeşte iarăşi de înviere, amintindu-le de „împărăţie“, numind învierea Sa „împărăţie“.
– Dar pentru ce a mai băut după ce a înviat? Pentru ca oamenii, care nu dau crezare decît numai simţurilor lor, să nu creadă că învierea a fost o nălucire; că majoritatea oamenilor socot băutul o dovadă a învierii. De aceea şi apostolii, pentru a-i încredinţa pe oameni de învierea Lui, grăiau: „Noi care am mîncat şi am băut împreună cu El (Fapte 10, 41)”. Aşadar, pentru a arăta că apostolii îl vor vedea înviat cu strălucire, că va fi iarăşi cu ei şi că ei vor fi martori ai celor făcute de El pe temeiul celor văzute şi săvîrşite, Hristos a spus: „Pînă în ziua aceea cînd îl voi bea nou cu voi; voi fiind martorii acestora, că voi Mă veţi vedea înviat“.
– Ce înseamnă cuvîntul: „Nou”? Înseamnă: într-un chip nou, într-un chip străin. Că după înviere Hristos nu va mai avea trup pătimitor, ci nemuritor, deci şi nestricăcios, care nu va avea nevoie de hrană. Deci Hristos după înviere nici n-a mîncat, nici n-a băut, pentru că n-a avut nevoie – că trupul Lui nu avea nevoie de mîncare şi de băutură -, ci a băut şi a mîncat pentru a-i încredinţa pe ucenici de învierea Sa.
– Dar pentru ce după înviere n-a băut apă, ci vin? Pentru ca să smulgă din rădăcini o altă învăţătură greşită, o altă erezie. Pentru că unii aveau să întrebuinţeze numai apă la sfintele taine, Domnul a întrebuinţat vin şi cînd a predat sfintele taine şi a întrebuinţat tot vin cînd a stat la o masă obişnuită, nu la săvîrşirea sfintelor taine; că a spus: „Din rodul viţei“, iar viţa dă naştere la vin, nu la apă.
“Iar după ce au cîntat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”. Să audă aceste cuvinte toţi cei care mănîncă aşa cum mănîncă porcii, care izbesc cu picioarele cînd stau la masă şi se scoală de la masă beţi. Să audă aceştia că trebuie să se scoale de la masă mulţumind şi cîntînd lui Dumnezeu laude. Ascultaţi aceste cuvinte toţi cîţi nu aşteptaţi să se citească cea din urmă rugăciune a sfintelor taine. Rugăciunea aceasta preînchipuie rugăciunea făcută de Domnul după terminarea Cinei celei de Taină. Domnul a mulţumit înainte de a da ucenicilor Săi Sfintele Taine, ca şi noi să mulţumim; a mulţumit şi a cîntat laude şi după ce le-a dat, ca şi noi să facem la fel.
– Dar pentru ce S-a dus la Muntele Măslinilor? Ca să Se facă văzut spre a fi prins, ca să nu pară că Se ascunde; Se grăbea să Se ducă într-un loc cunoscut şi de Iuda. Atunci le-a zis lor: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine“. Apoi a adăugat şi profeţia: „Că este scris: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile“. Prin aceste cuvinte Hristos îi şi înduplecă pe ucenici să ia aminte pururea la cele scrise de profeţi, dar le şi arată că este răstignit după voia lui Dumnezeu. Nu scapă nici un prilej de a le spune că El nu-i străin Vechiului Testament, nici Dumnezeului vestit în el; nu scapă nici un prilej de a le spune că patimile Sale înseamnă mîntuirea lumii şi că tot ce se întîmplă acum a fost propovăduit de profeţi cu mult înainte. Le spune ucenicilor toate aceste lucruri, ca să-i facă să aibă încredere puternică şi în împlinirea spuselor pline de bucurie”.

Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Joi

„Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru el” (In. 6, 56) 

Despre Sfanta Cina Despre vanzarea savarsita de Iuda

Noi avem de gand a ne apropia de masa cea prea sfanta, care umple pe fiecare de o sfiala cu­cernica. Sa ne apropiem dara de ea cu o constiinta curata. Sa nu fie aici vreun Iuda, care poarta in ini­ma inselaciunea impotriva aproapelui sau, sa nu fie vreun inrautatit, care ascunde in sufletul sau otrava prihanei.
Aici se afla de fata insusi Hristos, spre a gati pentru noi aceasta masa, caci nu omul a putut sa prefaca painea si vinul in trupul si in sangele lui Hristos, ci preotul sta acolo numai spre a infatisa pe Hristos si a savarsi rugaciunea; numai harul si puterea lui Dumnezeu lucreaza acea pre­facere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Asa se rosteste cuvantul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Cresteti si va in­multiti, si umpleti pamantul” (Fac. 1, 28), desi era numai un cuvant, dar a trecut in fapta, si a inmultit omenirea, asa si la Cina cea Sfanta glasul acesta al lui Dumnezeu inmulteste harul la toti cei ce se impartasesc din ea cu vrednicie.
De aceea sa nu fie partas la aceasta sfanta masa nici un fatarnic, nici un inrautatit, nici un rapitor, nici un hulitor, nici un invrajbit, nici un zgarcit, nici un betiv, nici un lacom de avere, nici un desfranat, nici un pizmaret, nici un fur, nici unul cu rautatea ascunsa in inima, ca nu cumva el insusi sa-si atraga judecata, adica hotararea osandirii. Iata, Iuda s-a impartasit cu nevrednicie din Cina cea tainica, si apoi de acolo s-a dus si a vandut pe Domnul. De aici tu trebuie sa vezi ca diavolul tocmai asupra acelora are sta­panire, care cu nevrednicie se impartasesc din aceasta Sfanta Taina, si ca ei insisi se arunca intr-o osanda inca mai mare.
Eu aceasta o zic nu pentru a va inspaimanta de aceasta sfanta masa, ci pentru a va face mai cu luare aminte. Adica, precum hra­na cea trupeasca, intrand intr-un stomac bolnav, mai mult sporeste boala, asa hrana cea sufleteasca, gustandu-se cu nevrednicie, mai mult mareste raspunderea si osanda. De aceea va conjur sa nu as­cundem in sufletul nostru nici un gand pacatos, ci sa curatim inima noastra, caci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, daca facem aceasta! Asa, sa curatim sufletele noastre, si sa facem aceasta curand.
Cum si in ce chip ? – intrebi tu. Iata cum: daca tu ai ceva impotriva vrajmasului tau, starpeste mania si curma dusmania, pentru ca la aceasta masa sa dobandesti iertarea pacatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfanta, cea inalta. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteste, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfa ? El a patimit de buna voie, pentru ca sa sur­pe zidul ce era intre Dumnezeu si oameni, sa im­pace cerul si pamantul, iar pe tine, din vrajmas lui Dumnezeu, sa te faca iarasi sot al ingerilor.
Hristos a dat viata Sa pentru tine, iara tu nu voiesti sa curmi vrajmasia contra aproapelui tau ? Cum poti tu asa sa te apropii de masa pacii ?
Domnul nu a pregetat pentru tine a rabda toate patimile, iar tu pregeti a te lepada de mania ta!
Gandeste, insa, ca dragos­tea este radacina, izvorul si muma a tot binele.
Dar pentru ce nu voiesti tu sa ierti ?
„M-a mahnit foarte adanc, zici tu, mi-a facut o nedreptate inmiita, m-a adus chiar la primejdie de viata”.
Dar ce sunt toate acestea ? El, totusi, nu te-a rastignit, ca jidovii pe Domnul! Daca tu nu ierti mahnirea pricinuita tie de aproapele tau, nici Tatal cel ceresc nu-ti va ier­ta tie pacatele tale; si cu ce constiinta vei putea tu sa te rogi si sa zici: „Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau”, si celelalte mai departe?
Hristos tocmai pentru mantuirea oamenilor a dat insusi sangele Sau, pe care acestia 1-au varsat. Ce poti tu sa faci, care sa se asemene cu aceasta ?
Cand, tu nu ierti pe vrajmasul tau, strici nu atat lui, cat tie insuti, gatindu-ti pentru ziua cea viitoare a Judecatii o osanda vesnica.
Caci Dumnezeu de nimenea nu se ingretosaza asa de tare si pe nime­nea nu osandeste asa de mult ca pe cel ce ramane neimpacat, a carui inima este umflata de manie si aprinsa ele izbandire.
Asculta, numai, ce zice Dom­nul: „Cand aduci darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si mergi de te im­paca mai intai cu fratele tau; apoi, venind, adu da­rul tau” (Alt. 5, 23-24).
Ce zici ? Trebuie oare eu sa las darul si jertfa ? Desigur, aceasta este jertfa pacii , iar daca tu nu nazuiesti la pace, partasia ta la jert­fa nu-ti aduce nici un folos.
Asadar, dobandeste mai intai pacea, apoi vei putea sa tragi si folosul de la jertfa. Pentru pace este intemeiata aceasta jertfa, caci pentru aceasta a venit in lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarasi sa impace neamul ome­nesc cu Tatal, precum zice Pavel: „Acum El a im­pacat toate si a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Si El insusi nu numai ca a venit ca sa intemeieze pacea, ci ne si fericeste pe noi, daca vom face si noi la fel, cand zice: „Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).
Deci, precum a facut Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, asa fa si tu acum, pe cat este aceasta omului cu putinta, cautand a face pace tie si aproapelui tau.
Dragostea este cea mai mare intre faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe impaciuitori ii numeste „fii ai lui Dumnezeu”; si pentru aceea El, in cuvantarea cea pentru lasarea jertfei la altar, a po­menit numai de impacarea cu aproapele.
Gura ta primeste acum trupul Domnului. De aceea pastreaza limba ta curata de vorbele cele de rusine si semete, de batjocura si de hulire; caci este foarte pierzator de a intrebuinta la ocara si batjo­cura si la vorbe nebunesti limba care a fost parta­sa acestor prea Sfinte Taine.
Nu pangari cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o in Cina cea Sfanta, ca ea sa nu se faca pentru tine o mai mare raspunde­re si pacat. Dar tu primesti Taina cea Sfanta nu nu­mai cu gura, ci si cu inima; de aceea, sa nu gan­desti rele si viclenie asupra aproapelui tau, ci tine sunetul tau curat de toata rautatea.
As putea, iubitilor, sa va vorbesc mai mult de­spre aceasta, dar si cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit intru sine samanta cucerniciei, cu luare aminte si cu pricepere, dornici sa urmeze ce­lor zise. Asadar, va rog neincetat sa ganditi la aces­te cuvinte si de-a pururea sa va aduceti aminte de aceasta sfanta unire, pe care o savarsim noi acum, la masa Domnului!
Aici sufletele noastre se curatesc si toti ne facem madulare ale lui Hristos; caci aici este un trup caruia toti ne facem partasi.
Asa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfanta dra­goste cea intru Hristos sa lege toate sufletele noas­tre.
Daca vom face aceasta, atunci putem sa gustam hrana cea sfanta cu o siguranta imbucuratoare si ne vom face locasuri ale pacii celei agonisite de Hristos.
Dimpotriva, daca ne lipseste impacarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi desarte si zadarnice.
Cand Hristos S-a inaltat la Tatal, in loc de bogatie si marire, a lasat uceni­cilor Sai alta mostenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau voua, pacea mea las voua” (In. 14, 27). insa ce bogatie si ce comoara poate sa fie mai mare si mai scumpa decat pacea lui Hristos, care este un bine negrait, pe care nu-1 poate cuprinde cu desavarsire nici o minte omeneasca ?
Fiindca si profetul Zaharia stia acestea si vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Asculta poporul meu, fiecare sa graiasca adevar cu aproapele sau si nimenea sa nu aminteasca intru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiti de cuvintele cele mincinoase si nu veti vedea moartea [cea sufleteasca], zice Dom­nul” (Zah. 8, 16-17). El vrea sa zica: De veti fi min­cinosi si neimpacati, de veti jura juraminte minci­noase si veti uita poruncile mele, veti muri (adica sufletele voastre se vor osandi).

Deci, iubitilor, stiind noi toate acestea, sa parasim orice manie, sa tinem pacea unii cu altii, sa smul­gem radacina rautatii, sa curatim constiinta noastra, sa ne impartasim de infricosatele taine ale Sfintei Cine cu blandete si cu bunatate, sa ne apropiem de masa cea sfanta cu umilinta, cu smerenie, cu frica si cu lacrimi pentru pacatele noastre, pentru ca induratul Dumnezeu, privind din cer simtamin­tele noastre cele pasnice, dragostea noastra cea ne­fatarnica si conglasuirea noastra cea frateasca, sa ne faca partasi tuturor bunatatilor celor fagaduite, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh se cuvine lauda si inchinaciunea in vecii ve­cilor ! Amin.

Despre vanzarea savarsita de Iuda
Timpul de fata ne aduce aminte a vorbi de gro­zava crima a celui ce a vandut pe Hristos Domnul, in ziua de astazi Iisus fu predat de ucenicul Sau in mainile iudeilor, insa voi, care auziti aceasta, nu va tanguiti pentru Iisus cel vandut, ci mai vartos tanguiti si jeliti pe Iuda, vanzatorul Sau. Caci Iisus, prin aceea ca a fost vandut, a mantuit lumea, pe cand Iuda, prin vanzarea sa, si-a aruncat sufletul in pierzanie. Iisus cel vandut sade acum de-a dreap­ta Tatalui, in veci; iara Iuda vanzatorul isi are locul in iad si sufera pedeapsa vesnica si nesfarsita. Asa­dar, el trebuie tanguit, precum insusi Hristos, cand s-a uitat la Iuda, 1-a tanguit si 1-a plans. „Cautand la el, s-a turburat cu duhul si a zis: Unul dintre voi Ma va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce insa s-a tul­burat El ?
Mai intai spre a arata cat de mare este iu­birea de oameni a Sa, cata indurare, cata bunatate a Domnului! Cel vandut plange pentru vanzator! El il plange inca si pentru ca sa-i dea prilej de a se lasa de vanzarea sa. Fiindca insa sufletul aceluia nu mai primea samanta mantuirii, fiind nesimtitor la indemnare si desteptare, de aceea, intunecandu-se de patima, s-a aruncat in prapastie, indelung-rabdarea si sfatuirea Domnului Sau nu i-au ajutat lui nimic. Si de aceea mai mult plangea Iisus, caci ve­dea ca Iuda, dupa o invatatura asa de mult repe­tata si dupa indesite sfatuiri, totusi s-a aruncat in bezna pierzarii.
Pentru acesta Domnul simtea com­patimire si plangea; si prin aceasta ne-a invatat mai cu seama pe aceia sa-i plangem, care fac rele, iara nu pe acei ce sufera relele. Asa, cel ce sufera nefiind vinovat, acela mai vartos este de fericit. Pen­tru aceea a zis Hristos: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerului” (Mt. 5, 10). Asadar, vedeti ce folos aduce suferinta relelor. Dar priviti si la pedeapsa celor ce fac rele. Dupa ce Pavel a vorbit despre facatorii de rele, zice: „Sfar­situl lor va fi dupa faptele lor” (II Cor. 11, 15); si in alt loc: „Mania lui Dumnezeu a sosit, in sfarsit, asu­pra lor” (II Tes. 2, 16). Asadar, vezi ca facatorii de rele mostenesc mania lui Dumnezeu.
Insa eu, iubitilor, nu va spun aceasta in zadar, ci pentru ca pe viitor sa nu va mai maniati pe cei ce va fac rau, ci mai vartos sa-i jeliti si sa-i plangeti; caci tocmai aceia ce va fac voua rau pe nedrept, sunt cei mai nenorociti. De aceea noi, dupa po­runca Domnului, sa ne rugam pentru dansii si sa cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pen­tru noi insine trebuie sa iertam pe cei ce ne jig­nesc, caci prin aceasta noi primim mai mult decat dam, cand lasam sa se porneasca mania noastra asupra aproapelui. Tu intrebi: in ce chip primesc eu mai mult decat dau ? Asculta cu luare aminte: cand tu ierti vrajmasului gresalele pe care le-a fa­cut el impotriva ta, ti se vor ierta si tie pacatele pe care le-ai savarsit impotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urma sunt multe si abia de iertat, iara cele dintai sunt chiar usor de iertat. Pacatele tale impotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanti din Evan­ghelie; iara pacatele aproapelui impotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Daca tu iei aproapelui tau cei o suta de dinari, se vor ierta si tie cei zece mii de talanti.
Dar sa ne intoarcem iarasi la cuvantarea noastra despre crima Iudei si sa vedem cum Domnul nos­tru a fost vandut, insa, ca sa cunoastem bine tur­barea vanzatorului, nemultumirea ucenicului si ne­spusa bunatate a Domnului, sa ascultam povestirea Evanghelistului insusi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mer­gand la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cu­vinte se pare ca sunt foarte lamurite si ca nu cu­prind nimic alta ceva decat ceea ce se arata la in­taia privire, insa, daca se cerceteaza cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multa materie de gan­dire si arata o bogatie, de cugetari adanci.
Mai intai trebuie sa socotim timpul. Evanghelis­tul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adau­ga: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul in­seamna mai amanuntit timpul ? Aceasta nu este in zadar. Mai inainte, adica, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru si varsase unsoarea cea pre­tioasa pe capul Lui. Ea a aratat multa credinta, mul­ta stima, multa supunere si daruire. Ea s-a lasat cu totul de viata ei cea de mai inainte si s-a facut mai buna si mai morala. Deci tocmai cand pacatoasa s-a indreptat, atunci ucenicul a vandut pe invata­torul sau. Atunci cand pacatoasa a varsat asupra Domnului vasul cu mir si a sters picioarele Lui cu parul sau, a aratat lui Hristos mare respect, prin mar­turisirea sa starpind toate pacatele sale, atunci uce­nicul, care a vazut toate acestea, s-a dus spre a sa­varsi vanzarea sa cea rusinoasa. Aceea s-a ridicat din bezna pacatului la cer; iar acesta, macar ca va­zuse mii de minuni si de semne si macar ca prim­ise nenumarate invataturi, totusi a cazut in bezna iadului.
In astfel de mare nenorocire arunca pe om usuratatea mintii lui si vointa cea razvratita. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede ca sta neclintit, sa ia aminte, ca sa nu cada” (I Cor. 10, 12) Dar ar pu­tea cineva sa zica: daca Hristos a putut sa atraga la Sine pe pacatoasa, pentru ce n-a putut El sa atraga la Sine si pe ucenic ? Negresit, El putea sa-1 atraga la Sine, dar n-a voit sa-1 sileasca, ci a voit sa-i lase voia lui cea libera si sa nu-1 tarasca la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adica el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfatuit, ci de buna voie a intreprins acest pas, s-a grabit de buna voie la fapta cea de rusine, de nimic altceva impins la vanzarea Domnului Sau, fara numai de razvratirea lui cea launtrica.
Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. si in aceste cuvinte zace o para nu mica. Adica de spun ca unul dintre cei alesi, care in toate zilele umblau cu Domnul si se invrednicisera de o mare incredere, unul dintre acestia L-a vandut. Aici tu vezi totodata o dovada de bunatate si de ingrijire indelung rabdatoare a Domnului, care pana in seara cea de pe urma a suferit si a indemnat la indreptare pe vanzatorul si talharul.
Ai vazut cum pacatoasa a dobandit harul, iara apostolul s-a dus in pierdere. De aceea, uita-te la pacatoasa si nu te indoi de iertate, dar uita-te si la prapastuirea apostolului si nu fii neingrijitor si nu te bizui; amandoua sunt pierzatoare! Inima noastra este foarte plecata spre pacat si vointa noastra este foarte schimbatoare; de aceea, noi trebuie sa ne asiguram si sa ne intarim din toate partile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce socie­tate stimabila el a pierit si ce mare nenorocire este usuratatea mintii ?
Evanghelistul zice mai departe ca cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Asa il inseamna el mai intai, spre a-1 deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfantului lacov cel tanar. Dar pentru ce il numeste el, dupa locul nasterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” si pentru ce nu zice „Iuda vanzato­rul” ? El face aceasta pentru ca sa ne indemne a ne tine limba curata de vorbe de ocara si de aceea se stapaneste a-1 numi „vanzatorul”. Sa ne invatam, deci, a nu vorbi rau despre nici unul dintre vrajma­sii nostri.
Daca Evanghelistul chiar impotriva van­zatorului Domnului nu intrebuinteaza nici un cuvant aspru, cum am putea noi sa aflam iertare cand hulim pe cei de aproape ai nostri? Ba inca noi bat­jocorim nu numai pe vrajmasii nostri, ci si pe cei ce sunt catre noi cu bune plecari. Va conjur, sa nu mai fie una ca aceasta ! Ascultati numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvant putred sa nu iasa din gura voastra”. (Efes. 4, 29).
Iuda a zis catre Arhierei: „Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua ?”. Ce glas nelegiuit, ce cri­ma nebuna ! Noi, iubitilor, tremuram numai gan­dind la aceasta. Cum a putut o gura omeneasca sa vorbeasca astfel, o limba omeneasca sa se miste spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele sa nu intepeneasca si intelegerea sa nu se clinteasca ? Spune, Iudo, pentru ce ai vandut tu pe Domnul tau ? Aceasta a facut-o iubirea de argint, aceasta radacina a tuturor rautatilor, aceasta patima care in­tuneca sufletele noastre; ea face sa se uite chiar legile firii, rapind judecata cea sanatoasa si starpind toata amintirea de prietenie, de multumire s.a.; cand o data iubirea de argint orbeste ochii duhului nos­tru, atunci noi umblam cu totul in intuneric. Ca sa te convingi desavarsit despre aceasta, socoteste nu­mai cat de multe lucruri in sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitarii.
Indata ce ea a intrat in acest suflet, s-a uitat toata petrecerea cu Domnul, toata acea sfanta legatura si societate, insasi in­vatatura cea admirabila a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Ra­dacina tuturor rautatilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veti da mie, a zis Iuda, ca eu sa vi-L dau pe El voua ?”.
Iudo, tu tradai pe Cel ce prin cuvantul Sau tine impreuna toata lumea, vinzi pe Cel nesfarsit, pe Facatorul cerului si al paman­tului, inca si al nostru Facator? Dar spre a arata cum ca El de bunavoie s-a lasat a se vinde, asculta ce a facut Hristos. Tocmai in timpul tradarii, cand ei au iesit asupra Lui cu sabii si cu ciomege, cu fa­clii si cu felinare, El a zis catre dansii: „Pe cine cau­tati?”. Ei nu cunosteau pe cel ce voiau sa-1 prinda. Asadar, impotriva vointei Lui cu atat mai putin ar fi putut fi El tradat, caci ei nici nu-L cunosteau, cu toate facliile si felinarele lor. Insa ei, indata ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras inspaimantati si au cazut la pamant. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui si, prin caderea lor, si-au aratat slabiciunea; dar Domnul insusi s-a predat prin Sine lor, zicand: „Eu sunt”.
Dupa ce Iuda a vandut pe Domnul si a savarsit crima sa cea turbata, a aruncat cei treizeci de ar­ginti si a zis: „Gresit-am. ca am vandut sange nevi­novat’ (Mt. 27. 4). Mai inainte el zisese: „Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?”; iara acum, dupa ce a savarsit pacatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem ca, daca suntem usuratici de minte si nein­grijitori, nici o indemnare si sfatuire nu ne poate folosi la ceva; iara daca suntem ravnitori si priveghetori, putem iarasi a ne ridica chiar din caderea in pacat. Priveste numai: cand Domnul il sfatuia si voia a-1 opri de la pravatul lui cel rau, el nu auzea si nu tinea seama de sfatuire. Acum insa, dupa fap­ta, cand nimeni nu-1 sfatuia, acum s-a desteptat con­stiinta lui si, fara ca cineva sa-1 indemne a aruncat cei treizeci de arginti la picioarele Arhiereilor.
Sa socotim acum si deosebirea intre Iuda si cei­lalti ucenici. Toate acestea ni le povesteste Evan­ghelistul cu de-amanuntul. El ne spune ca, atunci cand se facea tradarea, cand Iuda vindea pe Dom­nul, cand el incheia negotul cel rusinos si cauta pri­lej de a-L trada, pe atunci s-au apropiat ceilalti uce­nici de Domnul si L-au intrebat: „Unde voiesti sa gatim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi si pe celalalt! Acesta umbla dupa tradare, iara acela voia sa slujeasca Domnului. El incheia negustorie si voia sa ia bani pentru sangele rascumparatorului; iara ei se ocupau cu slujba Domnului.
Si el si ei vazusera aceleasi minuni si primisera aceeasi in­vatatura; de unde, deci, aceasta mare deosebire? Ea vine de la vointa. Vointa este pricina binelui si a raului. Ucenicii intrebau: „Unde voiesti sa gatim pasca”. Care pasca? Cea iudaica, care avea obarsia sa din Egipt, insa pentru ce tine Hristos aceasta pas­ca? Precum El in toate implinise legea, asa voia sa o pazeasca si in punctul acesta. De aceea a zis El si lui Ioan Botezatorul: „Se cade noua a implini toa­ta dreptatea” (Mt. 3, 15).
Asadar, ucenicii voiau a gati nu pasca noastra, ci cea iudaica, insa pasca noastra, cea noua, o gatea insusi Hristos, ba El insusi s-a facut Mielul pascal, prin sfanta Sa pati­ma Dar pentru ce se duce la patima ? Pentru a ne mantui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau Cel nascut din fe­meie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca sa nu poata ni­menea zice ca El a ridicat legea, pentru ca n-a pu­tut sa o pazeasca pentru greutatea si povara ei, de aceea El a implinit-o in toate punctele, iar apoi a desfiintat-o. Si pentru aceasta a tinut El si pasca. Iara pasca cea iudaica era o preinchipuire a celei crestinesti. Ca sa vezi aceasta, uita-te numai la asemanarea lor. Acolo este un miel si aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici insusi Stapa­nul vietii. Acolo este umbra, aici Adevarul. Soarele mantuirii a rasarit si umbra a disparut, Jertfa mielu­lui pascal al iudeilor nu era numai o preinchipuire a viitorului Miel pascal; care a patimit pe cruce.
Pe cand ucenicii mancau si beau, a luat Iisus painea cu sfintele si neintinatele Sale maini, a sa­varsit rugaciunea cea de multumire, a frant-o si a zis catre ucenici: „Luati si mancati; acesta este tru­pul Meu, care pentru voi se frange, spre iertarea pacatelor”. Si dupa aceea a luat paharul, 1-a dat si a zis: „Acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-28). Si Iu­da era de fata pe cand Domnul zicea toate acestea. Asadar, o, Iudo, acesta este sangele pe care tu 1-ai vandut pentru treizeci de arginti! Acesta este san­gele pe care tu nu demult asa de rusinos 1-ai tar­guit cu fariseii cei necucernici!
Cat de mare este dragostea lui Hristos! Cat de mare este nerecunos­tinta Iudei! Domnul il hranea si sluga vindea pe Domnul. El il vindea pentru trezeci de arginti si Domnul isi varsa sangele Sau; inca si pentru van­zatorul Sau 1-a varsat, numai daca el ar fi voit sa se foloseasca de Dansul. Si Iuda era inca de fata la cina, pentru ca sa nu aiba nici o dezvinovatire, mai vartos pentru ca judecata sa vina asupra lui. Numai cel ce are constiinta curata sa se impartaseasca din Cina cea Sfanta; nici un Iuda necredincios, nici un inrautatit, nici unul care are otrava in inima sa, sa nu cuteze a se apropia de masa cea sfanta; caci Apostolul Pavel zice: „Oricare va manca painea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevred­nicie, vinovat va fi trupului si sangelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovatie sa ne pa­zeasca harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.

Sursa:Crestin Ortodox

Sfânta și Marea Joi

Sfânta şi Marea Joi este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; rugăciunea din Grădina Ghetsimani; şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului de către Iuda.
Joi dimineaţă se săvârşeşte Sf. Liturghie, împreună cu Vecernia acestei zile, pomenind şi actualizând Cina cea de Taină în cadrul căreia Mântuitorul Hristos a instituit Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşindu-i pe Apostolii Săi cu Trupul şi Sângele Său, sub chipul pâinii şi al vinului.
În această Sfântă şi Mare zi de Joi, înainte de începerea Cinei, Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, începând cu Iuda vânzătorul şi sfârşind cu Petru. Prin aceasta a vrut să le aducă aminte ucenicilor să nu umble după întâietăţi, dându-Se El Însuşi pildă: “Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor”.
Totodată, spălarea picioarelor ucenicilor închipuie Taina Sfintei Spovedanii, fără de care nimeni nu se poate mântui, nici împărtăşi. Spălând şi picioarele lui Iuda cel care L-a vândut pe 30 de arginţi, Mântuitorul îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească; dar Iuda nu se căieşte, nu-şi spune păcatul, nu se smereşte, nu se foloseşte. Picioarele lui sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Iisus, sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-L pe obraz, Îl vinde la arhierei…
După ce îi spală cu apă (îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie), Iisus îi împărtăşeşte, mai înainte de despărţire, pe ucenicii Săi, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte.
Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire al lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi porunci.
După ce s-au petrecut toate acestea, este marcat începutul momentelor grave ale patimilor. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus, împreună cu ucenicii, ieşind de la Cină s-a îndreptat către Grădina Ghetsimani, loc în care deseori obişnuia să se roage. Îi lasă pe ucenici în vale iar El urcă mai sus şi singur fiind, se concentrează adânc şi se roagă de trei ori – cu sudori de sânge – Tatălui ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El, dacă este cu putinţă. Voia Sa însă era să împlinească voia Tatălui: “Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească”. Este rugăciunea la care e bine să ne gândim şi noi atunci când ne rugăm. Rugăciunea noastră să fie cât mai adâncă, totală, iar cererea noastră principală să fie aceasta: „Doamne, să se împlinească toate nu după cum vreau eu, ci după cum voieşti Tu”.
Mai pomenim în această zi vânzarea şi arestarea Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani, când Iuda L-a vândut sărutându-L, ca cei care veniseră după El să Îl recunoască. În faţa Sfântului Potir noi ne luăm angajamentul de a nu-L trăda pe Dumnezeu: “Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”
Denia din seara Joii Mari este marcată de citirea celor 12 Evanghelii, care relatează şi actualizează toate suferinţele răbdate de Mântuitorul Hristos pentru noi, precum ca imagine a Răstignirii Domnului, pentru a se închina înaintea ei toţi credincioşii. şi de scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, Denia celor 12 Evanghelii este slujba în care participăm împreună cu Domnul la arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Mântuitorului. Şi toate acestea nu le-a suferit pentru vreun păcat personal, ci pentru păcatele noastre şi în locul nostru. Dumnezeu, Creatorul lumii, primeşte să fie scuipat şi bătut de mâinile creaturii… Să nu lipsim în seara aceasta de la biserică, să nu Îl lăsăm şi noi singur pe Domnul în drumul Său spre Golgota, de Răstignirea Căruia toată natura se cutremură, mai puţin omul… Să ne întâlnim toţi pe drumul Golgotei şi să alinăm şi noi puţin din durerea Lui, prin dragostea noastră!