Cum mă eliberez de gândurile cele multe?

Atunci când Îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, Îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

Părinte, mă neliniştesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.

Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”.
De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu.
Atunci când Îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, Îl obligăm, într-un anume fel, să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!
În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: „Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 20-21)

Ce inseamna sa lucrezi fara dreapta socotinta

Este necesar să amintim câteva cuvinte despre eforturile trupeşti, cum sunt: munca fizică, îndeplinirea oricărei ascultări în mănăstire sau în biserică, postul, şederea la rugăciune, metaniile, privegherea şi alte nevoinţe exterioare. Fiecare creştin trebuie să-şi cerceteze amănunţit starea fizică şi duhovnicească, să facă acele exerciţii de luptă duhovnicească, care i se par necesare. Pentru folosirea corectă a reţetelor proprii fiecărui suflet, a mijloacelor lui de vindecare, e nevoie de un medic iscusit, care îşi ştie meseria, însă astfel de medici sunt puţini. In zilele noastre fiecare om îşi alege singur mijloacele de vindecare cunoscute lui şi le primeşte fără a le înţelege prea bine.
Astfel se procedează cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu eforturile fizice, după principiul că cu cât mai intens le foloseşti, cu atât mai repede obţii reuşita lucrării.

Dar aceste fapte sunt bune numai atunci când se săvârşesc cu măsură, cu dispoziţie corectă, când cel care le foloseşte urmăreşte atent acţiunile produse de ele asupra inimii: se smereşte ea prin aceste eforturi, se înmoaie, devine supusă pentru lecţiile duhovniceşti sau, dimpotrivă, se aprinde cu atracţie pătimaşă, se umple de mulţumire de sine, îşi potoleşte setea vanităţii, se afişează cu mândrie în faţa lumii, se înfumurează şi se îndârjeşte cu aceste nevoinţe?
Indeosebi nevoinţele exterioare duc la o astfel de stare de preaînălţare în faţa altora: atâta timp cât ele sunt vizibile, nu putem să nu le sesizăm acţiunile, căci vanitatea iubeşte să ne „slăvească” pentru un astfel de eroism. De la nevoinţele greşite, necorespunzătoare cu scopul lor, cu smerenia inimii, se naşte iubirea de sine, egoismul.
Spune Sfântul Teofan: „Egoismul se trage de la nevoinţele exterioare fără atenţie la gânduri. […] Cine săvârşeşte doar nevoinţe exterioare, iar la sine nu ia aminte, acela cade în egoism: pune câteva metanii, stă şi cugetă fantezist: ei bine, am lucrat acum. Vedeţi? L-am împrumutat pe Dumnezeu. Sau nu mănâncă pe săturate şi se gândeşte: tot aşa făceau şi sfinţii; adică măcar în ale mâncării sunt sfânt… şi altele asemenea. Sunt într-adevăr necesare nevoinţele exterioare, dar să te opreşti numai la ele este un dezastru!”
Inainte de toate „trebuie să te temi să faci ceva la vedere; monahii egipteni, când se făcea cunos cută vreo virtute de-a lor, n-o recunoşteau pe ea ca virtute, ci ca pe un păcat”.
Ava Isidor Pelusiotul le spunea monahilor: „Nevoiţi-vă în post, fără să vă înălţaţi cu aceasta. Dacă însă vă mândriţi cu postul vostru, apoi mai bine ar fi pentru voi să mâncaţi carne: nu este atât de dăunător pentru monah consumul cărnii, cât sunt de dăunătoare mândria şi îngâmfarea.”
„Fii râvnitor, dar în sufletul tău, spune Sfântul Ioan Scărarul, nicidecum arătând aceasta în exterior prin înfăţişare, prin vreun cuvânt oarecare sau semn. Râvnei ascunse urmează-i abia după ce ai încetat să-l defăimezi pe fratele tău. Dacă însă nu eşti reţinut, atunci aseamănă-te fraţilor tăi şi cu părerea de sine nu te deosebi de ei.”
„Aşa cum faţă de toate lucrurile excepţionale se nutreşte vanitate şi când cele mai bune fapte ne aduc îngâmfare, atunci şi leacul mântuitor se face pentru noi otravă ucigătoare.”
Ava Isaia spunea: „Dacă faci rugăciuni şi nevoinţe cu smerenie, ca unul nevrednic, atunci ele vor fi bineplăcute lui Dumnezeu. Dacă însă îţi vei aminti despre altul care doarme sau trândăveşte şi te vei înălţa cu inima, atunci este zadarnică lucrarea ta.”
Ava Eufimie: „Dacă cineva dintre începători se străduie la vedere să-l întreacă pe fratele său în post şi în zdrobirea inimii, cade în cel mai rău păcat. Primul post este să fugi de samavolnicie şi de îndreptăţirea de sine, binele tău să nu-l faci cunoscut altora. Nu în aceasta constă înfrânarea – să te îngreţoşezi de mâncare ca mustrare pentru fratele tău. Mai bine, nerenunţând la puţina mâncare la masa de obşte, să-ţi păzeşti inima şi să lupţi tainic cu patimile ascunse. Chipul lucrării exterioare şi interioare este Vechiul Tes-tament; el nu face pe nimeni desăvârşit. Iar Sfânta Evanghelie este înfăţişarea atenţiei exterioare, adică a curăţiei inimii.”
Un bătrân spunea: „Mulţi îşi chinuiau trupul cu nevoinţe, dar, făcând aceasta fără chibzuinţă, au plecat din viaţă fără vreun rod, fără vreo agonisire. Gura noastră s-a uscat de la post; ştim toată Scriptura pe de rost; cântările lui David într-atât le-am rostit, că parcă ar fi create de noi; dar nu avem ceea ce cere Dumnezeu de la noi: smerenie.”
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, dacă n-am dobândit inimă îndurerată, atunci aceste nevoinţe sunt şi false, şi zadarnice.”
Ce înseamnă să lucrezi iraţional? Răspunde Episcopul Ignatie: „Să lucrezi cu înfierbântare trupească, cu vanitate, cu lăudăroşenie, cu umilirea altor fraţi, care nu pot purta o astfel de lucrare. O astfel de lucrare, oricât de intensă ar fi ea, de lungă durată, de folositoare pentru mănăstire, nu este doar inutilă pentru suflet, ci şi dăunătoare, ca una care umple sufletul de părere de sine, nelăsându-i loc pentru nici o virtute.”
Pentru ca lucrarea noastră să fie chibzuită Părinţii ne sfătuiesc să facem totul după puterile noastre, neurmând orbeşte vechilor Părinţi în nevoinţă, ci urmărind fondul nevoinţelor lor, destinaţia lor, principiul lor de acţiune, iar măsura să o adaptăm puterilor noastre.
„Dacă îţi vei supune trupul la fapte care depăşesc forţele lui, atunci îţi vei întuneca sufletul şi îi vei aduce tulburare, iar nu folos”, a spus Sfântul Isaac Sirul.
Ava Evagrie a preluat ideea unui stareţ: „Orice nevoinţă trebuie să fie potrivită ca timp şi proporţională, în caz contrar, ea poate fi suportată doar pe timp scurt, iar orice lucrare ţinută puţin timp şi apoi abandonată este mai mult dăunătoare decât folositoare.”
Descriind nevoinţele uimitoare ale Sfinţilor Părinţi doar în viaţa de obşte, Sfântul Ioan Scărarul conchide: „Să te uimeşti de eforturile acestor sfinţi este un lucru lăudabil; să-i invidiezi este mân tuitor, dar să doreşti să te faci brusc următor al vieţii lor este o lucrare iraţională şi imposibilă.”
„Virtuţile noastre nu sunt cu totul curate, din pricina neputinţelor. Nu trebuie să ceri de la sufletul tău, de la inima ta mai mult decât pot da ele. Dacă veţi încerca să faceţi lucruri peste puteri, atunci ele nu vor avea succes; dacă însă veţi fi moderaţi, ele pot dăinui până la sfârşitul vostru; mulţumindu-vă cu ele, vă veţi desăvârşi până la moarte şi nu veţi muri de foame”, scria Sfântul Ignatie.
Să amintim aici încă o îndrumare importantă despre nevoinţa interioară şi exterioară, expusă de Sfântul Ignatie în acea scrisoare unde tratează fondul acestei probleme: „Unii aşa sunt făcuţi de Creator, că trebuie să oprească cu post aspru şi cu alte nevoinţe acţiunea trupului şi a sângelui puternic, prin aceasta dând ocazia sufletului să acţioneze. Alţii nu sunt capabili de nevoinţe trupeşti: trebuie să elaboreze totul cu mintea, la ei sufletul se află într-o activitate neîncetată. Ei trebuie să apuce armele duhovniceşti. Dumnezeu Se arată în curăţia gândului, dacă a atins-o omul printr-o nevoinţa trupească sau sufletească. Nevoinţa sufletească poate şi singură, fără cea trupească, să săvârşească curăţirea; cea trupească însă, dacă nu va avea ajutorul celei sufleteşti, nu va aduce roade: satisfăcându-l pe om, nu-i permite să se smerească, ci, dimpotrivă, îl duce la o părere înaltă de sine ca nevoitor, deasupra celorlalţi oameni neputincioşi. Printre altele, nevoinţa trupească, săvârşită cu adevărată chibzuinţă duhovnicească, este necesară pentru toţi cei sănătoşi şi puternici. Să începem cu regula generală călugărească. O mare parte a lucrătorilor lui Hristos, după exerciţii îndelungate şi timp mult, încep să înţeleagă nevoinţa minţii, care trebuie să-l încununeze pe cel care se nevoieşte trupeşte; fără aceasta nevoitorul este ca un pom fără roade, doar cu frunze.
Mie şi ţie ne trebuie o altă cale [continuă Sfântul Ignatie, adresându-se călugărului căruia îi scrie; însuşi sfântul suferea de multe boli şi neputinţe trupeşti]: referitor la trup, trebuie să păstrăm echilibrul potrivit, să nu ne epuizăm puterile trupeşti, care sunt insuficiente pentru purtarea nevo-inţelor comune ale călugăriei. Toată atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre minte şi inimă, iar mintea şi inima trebuie să fie îndreptate după Evanghelie. Dacă însă vom epuiza puterile trupeşti după râvna sângelui faţă de nevoinţele trupeşti, atunci mintea va slăbi în lupta cu duhurile văzduhului, cu stăpânitorii întunericului veacului acesta de sub cer, cu puterile căzute, cu îngerii aruncaţi din cer. Mintea trebuie să lase de dragul neputinţei trupului multe arme puternice, necesare lui, şi să suporte o daună incomensurabilă…”
Un sfat foarte preţios: trebuie să ne pregătim prin eforturile trupeşti solul pentru semănatul lucrării minţii şi a inimii, şi înainte de toate să ne străduim să păstrăm echilibrul. Postul, privegherea, rugăciunea – toate trebuie să curgă echilibrat, cu măsură, calm, neabătându-se în vreo extremă. Atunci se creează posibilităţi propice pentru lucrarea lăuntrică, pentru atenţie şi pentru trezvie. în aceeaşi scrisoare mai găsim un sfat dat aceluiaşi călugăr: „în nevoinţa rugăciunii fii liber… Nu alerga după cantitatea rugăciunilor, ci după calitatea lor, adică ele să fie rostite cu atenţie şi cu frică de Dumnezeu… Printr-o viaţă exterioară moderată trebuie să păstrezi trupul în echilibru şi în sănătate, iar afirmarea de sine să se arate în respingerea tuturor gândurilor şi a senzaţiilor potrivnice Evangheliei. Nesocotirea echilibrului încalcă toată regula şi uniformitatea în îndeletnicirile necesare pentru nevoitor.” Un astfel de sfat referitor la post găsim şi la Sfântul Teofan: „Nu vă înstrăinaţi de post. El este un lucru preaiubit. Doar câte puţin… în aşa fel ca după mâncare totul în suflet să rămână ca mai înainte, adică şi acea căldură a inimii, şi acea lumină a gândului. Aceasta este măsura.” Cu asemenea măsură putem măsura şi alte fapte ale noastre.
Se vede că timpului nostru nu-i sunt date nevoinţele deosebite, exterioare; despre aceasta vorbesc mulţi dintre Părinţii mai noi ai Bisericii, dar şi la cei din vechime găsim prorociri asemănătoare despre creştinii cei din urmă, că aceia vor duce o viaţă foarte slabă, chiar şi monahii, dar se vor mântui prin purtarea cu răbdare a necazurilor şi a ispitelor. Desigur, şi acum se vor găsi o mulţime de oameni curajoşi, capabili de nevoinţe mari, însă vor lipsi cei capabili să se folosească de ele. Nevoinţele exterioare sunt înlocuite de cele lăuntrice, nu mai puţin dificile, iar cele lăuntrice se schimbă cu necazuri grele şi cu ispitiri, care îl înconjoară pe creştin din toate părţile. Starea adevăraţilor creştini va aminti tot mai mult de starea celor trei tineri evrei în cuptorul babilonian, care doar prin minune dumnezeiască n-au ars, cuprinşi de văpaia înfricoşătoare care vuia. Să păstrezi starea dreaptă, smerită, necârtitoare, de rugăciune lăuntrică, să fereşti inima de întinăciunea lumii demonizate, să nu trădezi Ortodoxia – iată o nevoinţa mare în timpul nostru! „Acum problema nu constă în aceea de a fi creştini ortodocşi buni sau răi, ci în aceea de a ne păstra credinţa. Mulţi nu o vor păstra…” -spune părintele Serafim Rose (+1982).
Un alt părinte contemporan cu noi, egumenul Nicon (+ 1963), spune: „Sfinţii nevoitori ne explică că în vremurile din urmă monahismul nu va mai exista sau va rămâne doar aspectul lui exterior, fără lucrare călugărească lăuntrică. Nu vor mai fi nevointe mari la cei care caută împărăţia lui Dumnezeu. Se vor mântui însă doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor. De ce nu vor fi nevointe? Pentru că nu va mai fi în oameni smerenie, iar fără smerenie nevoinţele vor aduce mai multă pagubă decât folos, putând chiar să-l piardă pe om, fiindcă ele provoacă părerea de sine la cei care se nevoiesc şi nasc înşelăciunea. Numai prin îndrumarea unor oameni duhovniceşti foarte experimentaţi ar putea fi admise astfel de nevoinţe, dar aceştia nu mai sunt de găsit. Conducător este însuşi Domnul, dar pot fi folosite şi cărţile de către cei ce le au şi le pot înţelege. Cum dar conduce Domnul? îngăduie prigoanele, supărările, bolile, bătrâneţea îndelungată şi neputinţele. Fără smerenie omul nu poate să primească oarecare daruri de la Dumnezeu. Iată de ce s-a prezis că în timpurile din urmă, când va birui mândria, oamenii se vor mântui doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor, iar nevoinţele vor fi luate de la ei.”
După cum se vede, cei care caută într-adevăr mântuirea sufletului şi vor să se ferească de diferite tentaţii şi de înşelăciune trebuie să ducă o viaţă modestă, să facă totul cu precauţie, îndeosebi să se ferească de orice lucru remarcabil, să urască vanitatea, să-şi ascundă nevoinţele de oameni. Din nou ne întoarcem la timpurile unui creştinism tainic, ascuns, când trebuie să ne ascundem virtuţile nu din cauza prigoanei păgânilor, ci din cauza prigoanei din partea patimilor şi a minciunii – atât în exteriorul, cât şi în interiorul nostru.

După cele spuse este necesar să facem încă o precizare: mulţi, cunoscând puterile slabe, neputinţa de a purta nevoinţele exterioare, răcindu-se avântul iniţial al sufletului, bazat pe părere de sine, pot cădea în extrema de a abandona eforturile exterioare şi exerciţiile, care cer eforturi şi luptă asupra sinelui, tăierea voii proprii, lepădarea de sine. Unii, justificându-se cu neputinţa, fug de această luptă, spunând: „Noi suntem slabi, acum sunt alte timpuri; dacă vom începe să ne împovărăm, atunci vom cădea în înşelare.” Sau: „De la noi nu se cere mult! Să nu facem păcate grele, iar restul – cum s-o putea” etc. Omul leneş, relaxat, samavolnic poate să se agate cu bucurie de asemenea afirmaţii, ca să-şi justifice cu ele lenea. Cu conştiinţa împăcată se dedau liniştii şi nepăsării, gândind că le este suficientă pentru mântuire vederea de sine „smerită”. Dar chiar şi o astfel de smerenie poate fi falsă. Se smereşte cu adevărat de la neputinţa sa doar cel care nu se compătimeşte pe sine, care este exigent faţă de sine, care pri veghează, dar se loveşte de neputinţă şi îşi cunoaşte prin ea căderea. Unora ca aceştia le sunt adresate sfaturile Părinţilor de a menţine această râvnă a lor în limitele fireşti. Trândavului însă, care permanent caută linişte şi comoditate, justi-ficându-se cu neputinţa, îi vom aminti alte afirmaţii ale Părinţilor:
„Neîncetat priveghează asupra ta, ca să nu fii înşelat şi dus în rătăcire, ca să nu cazi în lene şi nepăsare, ca să nu fii respins în veacul viitor. Vai leneşilor! S-a apropiat sfârşitul lor şi nu are cine să le ajute, nu există pentru ei nădejde de mântuire!” (Sf. Antonie cel Mare)
„Urăşte toate cele lumeşti şi însăşi liniştea trupului, pentru că ele te fac duşman al lui Dumnezeu. Ca un ostaş care se luptă cu adversarul, tot aşa şi noi trebuie să ne luptăm cu trupul, neîngăduindu-i să se desfăteze şi să se relaxeze mai mult decât e nevoie.” (Ava Isaia pustnicul)
„Nevoitorul trebuie să-şi susţină sănătatea şi puterile trupului într-atât, încât trupul să-şi păstreze capacitatea de a sluji lui Dumnezeu. Prea multă sănătate, cât şi prea multă slăbiciune trupească ne aduc într-o stare grea, stârnesc în noi mişcări animalice şi porniri de neînfrânat, răpindu-ne toată puterea de a simţi duhovniceşte. Cel care îşi uşurează trupul prin post moderat şi priveghere îi va putea oferi cea mai trainică sănătate şi îl va face capabil să primească în sine mişcările duhovniceşti, adică lucrarea Duhului Sfânt.”
„Cine se ţine pe linia firească, acela lucrează necompătimindu-se pe sine, luâd aminte la sine, şi îşi aprinde în inimă sentimente religioase. Cum însă va începe să se retragă de la eforturi, din voia lui Dumnezeu, imediat după aceasta îi va urma rătăcirea gândurilor şi a inimii. Dacă nu se va opri, apoi va cădea în nepăsare şi în comoditate, în nesimţire şi în împrăştiere. Aceasta este paralizie sufletească sau adâncirea sufletului în moarte.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Peste tot ne sunt necesare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sârguinţa şi multa înflăcărare a sufletului, gata să se ridice împotriva morţii înseşi, fiindcă altfel nu este posibil să primim împărăţia.”
„Nu doar păcatul trupesc, ci şi orice îngăduinţă dată trupului în mâncare, în băutură, în somn, în linişte, sau suprimă mişcările duhovniceşti, sau micşorează puterea încordării lor.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Compătimirea de sine merge împreună cu învoirea de sine şi în genere cu iubirea de sine şi este rădăcina tuturor slăbirilor, a scăpărilor, a indiferenţei şi a comodităţii. Aţi auzit oare expresia: păcatul care trăieşte în noi? Tocmai aceasta înseamnă compătimirea de sine cu suita care o însoţeşte. Dacă îi veţi face pe plac uneori, apoi întotdeauna, ca o paralizie, acesta va distruge orice bine agonisit prin eforturile care l-au precedat.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Adevărul este că compătimirea de sine şi învoirea de sine nu îl duc pe om direct la o viaţă mai rea, ci îi fac toată viaţa fără roade. Cine suferă de ele, acela nu este nici cald, nici rece, nici una, nici cealaltă.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Păcatul care trăieşte în noi, rădăcina şi sursa tuturor păcatelor, este şinele sau iubirea de sine. Fiicele lui sunt compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine. Prin prima el te duce la a doua şi astfel te face să duci o viaţă opusă celei plăcute lui Dumnezeu. Nu gândi că acest mod de viaţă este evident păcătos! Nu! Această viaţă poate fi corectă, doar că se conduce singură. Compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine admit o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, dar cu o condiţie obligatorie: ca ea să nu le tulbure liniştea. In acest fel, un om este şi evlavios, şi binefăcător, dar în acelaşi timp este încâlcit în îngăduinţa de sine. Unii ca aceştia vor auzi la judecată: Nu vă cunosc pe voi! […] Hotărâm noi să facem un lucru sau altul, considerându-l necesar pentru mântuire şi plăeut lui Dumnezeu, dar apoi renunţăm la el, pentru că ne este milă de noiane este milă să ne micşorăm perioada somnului, ne este milă să renunţăm la o parte din mâncare, ne este milă să facem efort şi altele asemenea…
Compătimindu-ne pe noi, lăsăm la o parte faptele pe care le-am considerat necesare în lucrarea mântuirii. Prin urmare, trecem de la dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu şi de la lucrarea mântuirii Ia îngăduinţa de sine, acţionăm contrar hotărârii iniţiale… Nădejdea de a moşteni împărăţia lui Dumnezeu şi traiul liniştit, în desfătare, sunt incompatibile. Sfinţii nevoitori spun peste tot că cel care vrea să meargă drept pe calea mântuirii, acela trebuie să fie gata de a se da pe sine la moarte, nu numai lipsurilor mărunte, ci chiar lipsirii de viaţă… Dacă însă te compătimeşti, atunci nu te-ai lepădat de sine, n-ai făcut nici un pas pe calea lui Hristos Domnul. Doar gândurile şi vorbele ţi-au fost despre aceasta, dar lucrarea n-a urmat lor.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
„Inceputul întunecării minţii se vede înainte de toate în lenea faţă de slujirea lui Dumnezeu şi în lenevirea la rugăciune. Dacă sufletul nu cade de la aceasta, nu există o altă cale spre înşelarea sufletească; când însă se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, cade uşor în mâinile potrivnicilor săi…” (Sf. Isaac Sirul)
„Feriţi-vă de vorbirea zadarnică, pentru că în ea este ascunsă moartea sigură, şi fără ea este imposibil să cazi în mâinile celor care încearcă se te robească. în ziua aceea Dumnezeu ne va judeca nu pentru necitirea psalmilor, nu pentru rugăciunea nefăcută la timp, ci pentru faptul că părăsind toate acestea oferim demonilor intrare în noi. Iar atunci când, găsindu-şi loc, ei intră şi închid uşile ochilor noştri, atunci stăpânesc chinuitor asupra noastră, ceea ce ne supune judecăţii lui Dumnezeu şi pedepsei cumplite…” (Sf. Isaac Sirul).
„Păzeşte-te să-ţi faci pe plac în cele mici, ca să nu ajungi să-ţi faci pe plac în cele mari şi să cazi. Chiar şi cea mai mică neatenţie, cum a spus cineva, te duce nu rareori la mari pericole. Şi în cele mici şi nesemnificative fii întotdeauna treaz iată înţelepciunea!” (Sf. Isaac Şirul)
„Trebuie să înveţi să învingi şi în lucrurile mici. Deprinzându-te să învingi dorinţele mici, le învingi şi pe cele mari. Cel care este învins de dorinţele mici va fi învins şi de cele mari. Este imposibil să învingi patimile dorinţei, patimile mâniei, fără să te înveţi să învingi toate dorinţele, lucru prin care se corectează stricăciunea voinţei.” (Sf. Ignatie Briancianinov)
„Râvna bineplăcută lui Dumnezeu dă aripi urcuşului spre Dumnezeu. Fără ea, poţi strica toată lucrarea. Trebuie să faci totul spre slava lui Dumnezeu, în ciuda păcatului care trăieşte în tine; altfel, vei îndeplini aceasta doar din obişnuinţă, pentru că aşa se făcea din vechime şi aşa fac şi alţii…
Aşadar, este clar că fără râvnă creştinul este un creştin rău, veşted, slăbit, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece, şi o astfel de viaţă nu este viaţă. Văzând aceasta, să ne străduim să ne arătăm adevăraţi ravnitori pentru fapte bune, ca să-I fim pe plac lui Dumnezeu.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
Fiecare dintre noi, având în vedere tot ce s-a spus, trebuie să-şi găsească propria cale, propria măsură.
ARHIMANDRITUL LAZAR
Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia

sursa

Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților!

Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă!”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Gheronda, mulțumirea și durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?

Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă!”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune,  Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 16-17)

Sfântul Paisie Aghioritul si cele 20 de fericiri

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

Gândurile omului arată starea lui duhovnicească

Fiecare explică o întâmplare potrivit cu gândul său. Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea.

Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?

Toți ochii văd la fel de curat?

Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.

Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?

Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea. (…) Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potri­vit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşi­te şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a pă­cătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde um­blă noaptea”, pentru că el însuşi are astfel de expe­rienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt şi acestea?”.
Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi îm­preună cu El? Amândoi Îl vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul etc. Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt! Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi” (Luca 23, 39). Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea: „Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 41). Unul s-a mântuit, iar ce­ celălalt s-a osândit.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 31-33)

Sunt menite să scoată din noi tot ce e mai bun, încercarile

Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie, îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la El.
Adică Dumnezeu, vrând să mântuiască făpturile Sale şi ca ele să moştenească Împărăţia Lui cea Cerească, îngăduie încercările pentru ca omul să se lupte, să se nevoiască şi să dea examene la răbdarea în dureri, astfel încât să nu poată diavolul să-I spună: „Cum îl răsplăteşti pe acesta, sau cum îl mântuieşti de vreme ce nu s-a ostenit?”. Pe Dumnezeu nu-L interesează viaţa aceasta, ci cealaltă. El se îngrijeşte de noi mai întâi pentru cealaltă viaţă, şi apoi pentru aceasta.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 212

CÂND SE DISTRUG FAMILII SAU MOR MULTE PERSOANE ÎNTR-O FAMILIE SĂ ŞTIŢI CĂ E DIN CAUZA UNEI NEDREPTĂŢI, FIE DIN VRĂJI, FIE DIN BLESTEM

Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul îi era înţepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ţinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoţeau mi-au spus: „De la vârsta de 15 ani este în starea aceasta şi au trecut 18 ani de atunci”. „Dar cum să păţească aceasta fără nicio pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întâmplă aici”. Am căutat pe ici – pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe un scaun. La o staţie s-au urcat un preot în vârstă şi un bătrân şi stăteau în picioare lângă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, ca să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins şi mai mult pe scaun, fără să dea importanţă la cele zise. Atunci bătrânul care stătea în picioare i-a spus: „Întins să rămâi şi niciodată să nu poţi şedea!” Şi blestemul a prins. Vezi, tânărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?” Da, dar şi celălalt a plătit şi este în vârstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăinţă”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşeala s-a făcut bine. Câte întâmplări asemănătoare nu se petrec din pricina blestemului şi a supărării peste măsură! Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întâmplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său i-a spus foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. În acea noapte, când băiatul venea acasă, exact în faţa casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea şi tatăl lui la Coliba mea şi plângea „Copilul a murit în faţa uşii casei mele”, spunea. Mai târziu, când l-am întrebat mai stăruitor, mi-a mărturisit: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „M-am înverşunat că umbla noaptea şi i-am spus: «Să vii odată pentru totdeauna!». Nu cumva a fost din aceasta?” „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedeşti!”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, şi l-au adus pe copil mort. După aceea să vezi durere şi plâns la tatăl său! Sfântul Paisie Aghioritul Extras din „Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012, pag. 103-105

https://www.aparatorul.md/cand-se-distrug-familii-sau-mor-multe-persoane-intr-o-familie-sa-stiti-ca-e-din-cauza-unei-nedreptati-fie-din-vraji-fie-din-blestem/