Nu există om mai înţelept decât cel milostiv

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa.
Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor nu o ţin pentru ei înşişi. De aceea, nu ţin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionaţi de frumuseţile lumii, arătând prin aceasta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă.
Nu există om mai înţelept decât cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că Îl pierd pe Hristos.
Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră redevenind inimă de om, deschizându-i-se în felul acesta uşa Raiului.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, traducere din limba grecă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 101-102)

Sfântul Paisie Aghioritul si cele 20 de fericiri

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

1

Se înrudeşte cu Dumnezeu atunci când omul face voia lui Dumnezeu

Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu. Întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.

Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, îi influenţează spre bine pe cei care se găsesc lângă el. În aceste vremuri grele este bine ca creştinii să se cunoască între ei, ca să se ajute. Astăzi, oamenii vieţuiesc în acelaşi bloc şi nu se ştiu între ei.

Omul să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu. Mai bine să se roage pentru aceştia, ca Dumnezeu să-i lumineze. Ca sufletul omului să învie duhovniceşte, omul trebuie să se răstignească cu patimile şi poftele lui, să-şi ucidă egoismul său, care nu lasă harul dumnezeiesc să vină.

Puterea lui Dumnezeu este mare. Pentru El nimic nu este greu, însă trebuie ca şi omul să ajute. Fără voinţa omului nu se întâmplă nimic. Deci, omul să întoarcă puţin „butonul”, să caute „frecvenţa”, să se mărturisească, să se împărtăşească.

Cât timp omul este în viaţă are dreptul să dea „examene” duhovniceşti. „Restanţe” nu există. Deci, să ne luptăm cu dăruire, să punem fundamentul duhovnicesc, să „trecem examenele” pentru Rai.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, p. 39)

1

Singura solutie ca sa eviti ispitele este sa …te lupti cu diavolul!

– Parinte, uneori ispitele vin una dupa alta si nu le mai pot rabda.
– Vrei sa-ti dau o solutie ca sa le eviti? O vei primi?
– Da.
– Singura solutie ca sa eviti ispitele este sa …te lupti cu diavolul!… De ce razi? Nu-ti place aceasta solutie? Asculta. Cu cat se nevoieste cineva, cu atat va avea mai multe ispite si greutati. Si cu cat va incerca sa evite ispita, cu atat mai mult diavolul ii va sta impotriva. Darprin ispite – daca le punem in valoare in chip corect – ni se da ocazia ca viata noastra, care uneori este antievanghelica, sa devina evanghelica.
– Parinte, ma poticnesc de unele lucruri neinsemnate si dupa aceea nu am dispozitie sa ma nevoiesc pentru ceva mai inalt.
– Acestea sunt ca minele pe care le pune dusmanul ca sa netrebniceasca armata. Cand vede ca nu poate pricinui alta paguba nevoitorului, aghiuta cauta cum sa-l netrebniceasca prin lucruri neinsemnate. Dupa aceea sa stii ca exista si dracusori mici, care stiu insa sa facamare vatamare. Odata am intrebat pe un dracusor de acesta: “Oare tu ce poti face?“. “Ce pot face eu? Ma duc sa incurc atele la croitorese, la cizmari“, a raspuns, “si ii fac sa se manie“. Scandalurile cele mai mari pornesc de la lucruri de nimic, si acestea nu numai intre noi, ci uneori chiar si intre state. La oamenii duhovnicesti nu exista pricini serioase pentru scandaluri, de aceea diavolul ia pricina de la cele mici. Il loveste pe om sufleteste cu ceva neinsemnat, lucruri copilaresti, dupa care ii face inima precum acela voieste, ramanand dupa aceea ca o buturuga.

– Parinte, oare de ce, desi imi impun un program, o randuiala in nevointa mea si incep cu dispozitie de a ma nevoi, uit repede aceasta?
– Nu stii de ce? Cand aghiuta prinde de veste ca voim sa facem treaba duhovniceasca, intoarce butonul in alta parte. Desi ne punem un program, o randuiala anumita, ne aflam in alta si, daca nu luam aminte, pricepem acestea doar dupa cateva zile. De aceea nevoitorul trebuie sa mearga numai impotriva diavolului – fireste, cu discernamant – si sa-l supravegheze un duhovnic experimentat.
– Satana il lupta oare pe omul care nu face o lucrare subtire intru sine?
– Satana nu se duce la un om netrebnic, ci se duce la un nevoitor pentru ca sa-l ispiteasca si sa-l netrebniceasca. Nu pierde timpul sa faca lucrare subtire in unul care nu are nici el o lucrare subtire. La cel care coase cu acul de cusut saci, trimite un diavol cu ace mari. La cel care face lucrare de mana fina, trimite un diavol care face lucru de mana fin. La cel care face broderie foarte fina, trimte un diavol care face lucrare foarte fina. La cei care fac lucrare bruta in ei insisi, trimite un diavol grosolan. La incepatori le trimite diavoli incepatori.
Oamenii care au un suflet fin, multa marime de suflet si sunt sensibili trebuie sa ia aminte, pentru ca diavolul isi baga coada sa si-i face si mai sensibili, putand ajunge la melancolie sau chiar – fereasca Dumnezeu – sinucidere. Diavolul niciodata nu merge contra, desi pe noi, oamenii, ne pune sa mergem impotriva semenilor nostri si sa ne certam. Pe cel trandav il face si mai trandav. Il odihneste cu gandul” “Te doare capul, n-ai dispozitie. Nu-i nimic daca nu te scoli sa te rogi“. Pe cel evlavios il face si mai evlavios, ca sa-l atace in mandrie, sau il imbranceste sa se nevoiasca mai presus de puterile sale, incat sa-l istoveasca si sa lase dupa aceea toate armele lui duhovnicesti, pentru ca mult-nevoitorul de mai inainte sa se predea. Pe cel cu inima aspra il face si mai aspru, pe cel sensibil, exagerat de sensibil.
Si vezi cati oameni se ticalosesc cu insomnii si iau medicamente, unii pentru ca au o oarecare sensibilitate, altii pentru ca si-au zdruncinat nervii lor. Rar poti vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai multi sunt ca si cum ar avea electricitate. Cei care nu se marturisesc primesc influente diavolesti, au un magnetism diavolesc, pentru ca diavolul are stapanire peste ei. Putini sunt oamenii, fie ei baieti ori fete, ori varstnici de sunt, care au o privire curata. Demonizare! Stii ce inseamna demonizare? Sa nu te poti intelege cu lumea.
Diavolul ne face injectie cu nesimtire

Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operatii: “Anestezia celui viclean are consecinte neplacute asupra omului, in timp ce aceea pe care o faceti dumneavoastra ajuta”. Anestezia diavolului este otrava pe care o arunca sarpele peste pasari sau peste iepurasi ca sa-i paralizeze si sa-i inghita fara a se impotrivi. Diavolul, atunci cand vrea sa lupte un om, trimite mai intai un dracusor “anestezist”, ca sa-l faca pe om nesimtit, dupa care merge el insusi si-l ciopleste, si face din el orice vrea… Dar inainte merge “anestezistul”. Ne face injectie cu nesimtire si uitam de grija mantuirii. Iata, vezi, noi monahii, am fagaduit rabdare cand vom fi “ocarati, batjocorati etc…“, dar in cele din urma de multe ori ispita ne zapaceste si facem cele potrivnice celor fagaduite. Altfel incepem si altfel sfarsim. Pentru altceva am pornit sa mergem, si in alta parte mergem. Nu luam aminte. Nu v-am dat atatea exemple?
Mai demult, in Konita nu exista banca. Oamenii erau nevoiti sa mearga la Ghiannena, cand voiau sa ia vreun imprumut. Asadar porneau cativa din satele din imprejurimi si mergeau 72 de kilometri pe jos sa ia imprumut, ca sa cumpere, de pilda, un cal. Atunci, daca cineva avea un cal, isi putea intretine familia. Facea pereche cu calul altcuiva si ara. Odata unul a pornit sa mearga la Ghiannena sa ia imprumut, ca sa cumpere un cal sa-si are ogorul, sa nu se chinuiasca sapand cu harletul. S-a dus asadar la banca, de unde a luat imprumutul, dupa care a trecut si pe la magazinele evreiesti si casca gura. L-a vazut un evreu si l-a tras inauntru. “Vino inauntru, omule, am lucruri bune!“. A intrat inauntru acela si evreul a inceput sa coboare topurile de stofa din rafturi. Le lua, le scutura. “Ia-o“, ii spune, este buna, iar pentru copiii tai ti-o voi da mai ieftin“. Pleca de la unul, mergea mai departe si casca gura la altul. “Hai inauntru, omule“, ii spune evreul, “o sa ti-o dau mai ieftina“. Si cobora acela stofele, le deschidea, le intindea. In cele din urma s-a zapacit sarmanul. Avea si putina marime de suflet si isi spunea: “Acum cand a coborat valurile de stofa si le-a intins…” si mai ales ca “pentru copii este mai ieftin“, a dat banii pe care ii luase de la banca si a cumparat un val de stofa, dar care era stricata. Dar ce sa faca cu un val intreg de stofa? Nici un bogat nu ar fi luat un val de stofa, ci numai cat ii trebuia. In cele din urma s-a intors acasa cu un val de stofa putreda. “Unde este calul?“, l-au intrebat. “Am luat stofa pentru copii!“, le spune. Dar ce sa faca cu atata stofa? S-a indatorat si bancii si nici cal n-a luat, ci numai un val de stofa stricata. Haide acum iarasi la sapat cu harletul pe ogor, iarasi sa se osteneasca pentru ca sa inapoieze imprumutul. Daca ar fi cumparat un cal, s-ar fi intors si calare, ar fi cumparat si ceva lucruri pentru casa si nu s-ar fi omorat sa sape cu harletul. Dar vedeti ce a patit daca a cascat gura la magazine evreiesti? Asa face si diavolul. Te trage de aici, de dincolo ca negustorul cel viclean, iti pune piedici si in cele din urma te obliga sa mergi acolo unde vrea el. In alta parte ai pornit si in alta parte ajungi daca nu iei aminte. Te insala si iti pierzi anii cei mai buni.
Diavolul face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste

Diavolul este maestru. Daca, de pilda, ii aduce unui om duhovnicesc un gand rusinos in timpul Sfintei Liturghii, acela il va pricepe, se va trezi si il va alunga. De aceea ii aduce un gand duhovnicesc: “In cartea cutare, ii spune, scrie aceasta despre Sfanta Liturghie“. Dupa aceea ii va atrage atentia, de pilda, la polieleu. Se va intreba cine, oare, l-a facut. Sau ii va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuia sa mearga sa-l vada. “A! Ce inspiratie mi-a venit in timpul Sfintei Liturghii“, isi spune. Acela insa este diavolul care se strecoara inauntru si omul intra in discutie cu gandul adus de el. Cand aude pe preot spunand: “Cu frica…“, numai atunci isi da seama ca s-a terminat Sfanta Liturghie si el n-a participat deloc la ea. Iata, si aici, in biserica, merge paraclisiera si aprinde lumanarile de la policandru si am observat ca pana si pe oamenii mari ii distrage vicleanul si casca gura la sora cum aprinde lumanarile. Lucrul acesta este cu desavarsire copilaresc. Numai copiii cei mici se bucura de asa ceva si spun: “Le-a aprins!“. Adica aceasta se justifica pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari. Sau, desi stim ca trebuie sa evitam miscarile in timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune, intr-un moment sfant, pe o sora sa rasfoiasca foile la strana si astfel pricinuieste zgomot, distragand pe ceilalti. Aud “fas-fas“,“Ce se intampla?“, imi spun, si astfel mintea fuge de la Dumnezeu si se bucura aghiuta. De aceea sa luam aminte sa nu facem pricini de distragere a atentiei celorlalti in timpul slujbei. Pricinuim paguba oamenilor si nu ne dam seama. Sau urmariti o citire.Cand citetul ajunge la punctul cel mai sfant, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va tranti usa cu putere de curent, sau va tusi cineva si le va distrage atentia si nu se vor folosi de acel cuvant sfant. Si astfel isi face aghiuta treaba lui.
O, daca ati vedea pe diavolul cum se misca! Nu l-ati vazut, si de aceea nu pricepeti unele lucruri. Face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste. Am observat asta la Coliba, atunci cand vorbesc. Cand ajung exact la punctul la care vreau, la cel mai sensibil, ca sa se foloseasca cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot sau vin altii si ma intrerup. Diavolul ii pune mai inainte sa caste gura la Schitul de vizavi sau sa priveasca altceva si randuieste sa vina la momentul cel mai important al discutiei, ca sa schimb subiectul si sa nu se foloseasca cei carora le vorbesc. Pentru ca atunci cand incepe discutia, stie diavolul unde va duce si, deoarece vede ca se va pagubi, trimite pe cineva exact la momentul cel mai sensibil, ca sa ma intrerupa. “Hei, Parinte, pe unde sa intram?“, striga. “Luati rahat si apa si veniti pe acolo“, le spun. Altii intra in curte exact in clipa aceea si ma intrerup, pentru ca trebuie sa ma scol si sa-i intampin. Altii vin putin dupa aceia si iarasi trebuie sa ma scol, sa-i intreb: “De unde esti etc. …“. Si astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la inceput, sa spun iarasi pilda ce-am inceput-o. Dar de indata ce incep, striga de jos altul: “Ei, Parinte Paisie, unde esti? Pe aici e poarta?“. Hai, scoala-te din nou… Mai, si diavolul acesta!
Intr-o zi mi-a facut aceasta de sase-sapte ori pana cand am fost nevoit sa pun cateva… santinele. “Tu stai acolo si vezi sa nu vina nimeni, iar tu stai aici, pana ce-mi voi termina treaba?“. De sase-sapte ori sa incepi o intreaga istorie, sa ajungi la punctul unde se vor folosi, si diavolii iarasi sa faca scene!
Mai, ce face vrajmasul! Mereu invarte butonul la alta frecventa. Indata ce nevoitorul este gata sa se foloseasca de ceva, pac!, ii invarte butonul in alta parte si uita de sine prin ceea ce ii da acela. Isi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Tac!, ii aduce aminte de altceva. Il face sa se dea de-a berbeleacul. Daca omul ar invata cum lucreaza diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.
– Parinte, dar cum sa invete?
– Sa se observe pe sine insusi. Daca cineva se observa pe sine, invata. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru ca observa norii, vantul.
Aripa vointei

Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul.Spune, de pilda, unuia sa lase fumatul pentru ca il vatama. De indata ce se va hotara sa-l lase, diavolul va merge si-i va spune: “Tigara cealalta are mai putina otrava, cealalta are filtru si curata… Fumeaza din acelea ca nu te vor vatama“. Ii va afla o indreptatire, ca sa nu-l lase, ii va afla o…”solutie”. Pentru ca diavolul ne poate oferi gramada de justificari. Iar tigara aceea, pe care i-o recomanda, il poata vatama si mai mult. De aceea este nevoie sa avem vointa. Si daca cineva nu-si taie cusururile sale atunci cand este inca tanar, dupa aceea ii va fi greu sa le taie, deoarece cu cat inainteaza in varsta, cu atat i se slabeste vointa.
Daca omul nu are vointa, nu poate face nimic. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Totul sta in a vrea si a nu vrea“. Adica toate depind de: daca vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun si vrea binele nostru. Dar este nevoie sa vrem si noi. Pentru ca omul zboara duhovniceste cu doua aripi: cu voia lui Dumnezeu si cu voia sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripa – voia Sa – de un umar al nostru. Dar ca sa zburam duhovniceste trebuie ca si noi sa ne prindem de celalalt umar aripa noastra, voia omeneasca. Daca omul are vointa puternica, are aripa omeneasca si se echilibreaza cu aripa dumnezeiasca si atunci va putea zbura. In timp ce daca vointa ii este atrofiata, incearca sa zboare putin, dar se prabuseste. Incearca din nou sa zboare, dar iarasi cade.
– Parinte, vointa se cultiva?
– N-am spus ca toate se cultiva? Vointa exista la toti oamenii, la unii mai putina, la altii mai multa. Cand omul are dispozitie sa se nevoiasca, se roaga si cere de la Dumnezeu sa-i mareasca vointa si Dumnezeu il ajuta. Cand omul nu sporeste, atunci sa stie ca ori nu pune vointa deloc, sau putina, si aceea slaba, lucru care iarasi nu ajuta. Sa presupunem ca o pasare are o aripa buna, dar o neglijeaza pe cealalta. Ii cad cateva pene, dupa care nu mai poate zbura cum trebuie. O aripa lucreaza corect, cealalta este insa ca un pieptene stricat. O misca, dar intra aer prin ea si pasarea nu poate zbura bine. Zboara putin, dupa care se pravaleste. Trebuie sa aiba si aceasta aripa intreaga ca sa poata zbura. Tot astfel si omul, vreau sa spun, trebuie sa ia aminte sa nu neglijeze vointa omeneasca, daca vrea sa zboare mereu corect, duhovniceste. Pentru ca aghiuta ce face? Merge incet-incet si trage din aripa omeneasca mai intai o pana mica, apoi una ceva mai mare, si daca nu ia aminte omul, ii scoate una si mai mare, iar cand vrea sa zboare nu mai poate. Si daca cumva ii trage cateva pene, atunci cand vrea sa zboare, intra aer prin aripa din care ii lipsesc pene si face tumbe. Aripa dumnezeiasca este intotdeauna plina, completa, nu-i lipsesc pene, pentru ca diavolul nu poate sa le traga si sa le scoata, caci este dumnezeiasca. Dar omul sa ia aminte sa nu se leneveasca si astfel diavolul sa-i scoata vreo pana din propria lui aripa. Atunci cand incepe incet-incet putina trandavie, putina nepasare, vointa slabeste. Ce sa faca Dumnezeu daca omul nu vrea? Nu vrea sa intervina, pentru ca respecta libertatea omului. Si astfel, omul netrebniceste si aripa lui Dumnezeu. Dar cand are vointa, are si aripa lui intreaga. Atunci vrea si Dumnezeu, vrea si omul, si el zboara.
– Dar, Parinte, ce este exact acest zbor? Va referiti la a vrea sa sporesc duhovniceste, sa vreau mantuirea mea?
– Da, mai copile! Cand spun zbor, ma refer la urcusul duhovnicesc, nu inteleg sa zbor si sa ma urc in vreun chiparos.
– Parinte, ati spus ca cineva poate ara, semana si face toate lucrurile legate de acestea si sa nu scoata nici samanta.
– Da, asa este. Daca nu ia aminte omul, diavolul ii fura osteneala, in timp ce daca ia aminte si ia in serios problema mantuirii sufletului sau, se nevoieste, sporeste, rodeste, se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003

sursa: http://ortodoxia.md

 

Cuviosul Paisie Agioritul: SĂ NU PLANIFICĂM COPIII

Trebuie să avem încredere absolută în Purtarea de grijă dumnezeiască şi, ca să zic aşa, să nu planificăm copiii, fiindcă pe copii îi dă Dumnezeu, şi numai El ştie câţi copii să dea – El, şi nimeni altcineva.
Ce-i drept, unii se hotărăsc, pentru că viaţa a devenit grea, să aibă doar un copil, şi de aceea se păzesc. Totuşi, acesta este un mare păcat, căci creştinii cu pricina arată că îşi rânduiesc viaţa – cred ei – mai bine decât le-o rânduieşte Dumnezeu. Fiind mândri, subestimează Purtarea de grijă dumnezeiască – or, Dumnezeu vede şi dispoziţia sufletească, şi situaţia economică a acestor creştini, vede şi multe altele pe care noi nu le vedem şi nu le ştim. Şi dacă familia este săracă şi de-abia îi ajung mijloacele materiale ca să întreţină un singur copil, Cel care ştie toate Se poate îngriji şi de întărirea economică a familiei.” (…)

Multora, Dumnezeu nu le dă copii tocmai ca din această pricină să-i iubească pe toţi copiii ca şi cum ar fi ai lor…
Să amintim şi de Drepţii Ioachim şi Ana, care au rămas fără copii până la bătrâneţe, lucru care în vremea aceea era socotit o mare nenorocire, şi poporul îi jignea pentru aceasta. Dumnezeu ştia totuşi că din ei se va naşte Maica Domnului, care, la rândul său, Îl va naşte pe Mântuitorul tuturor oamenilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos!
Alţi părinţi îşi fixează ca scop naşterea de mulţi prunci, şi Dumnezeu, bineînţeles, le îngăduie, fiindcă respectă libertatea voinţei omului, precum şi fiindcă uneori nu suportă, ca să zic aşa, cârtelile noastre, şi de aceea ne lasă în voia noastră. După aceea însă părinţii cu mulţi copii se ciocnesc cu o mulţime de probleme: supraevaluându-şi puterile, aduc pe lume, să zicem, opt copii, iar ca rezultat nu pot face faţă mulţimii grijilor legate de creşterea unui asemenea număr de copii.
Dumnezeu Însuşi stabileşte numărul copiilor din familie: îndată ce vede că părinţii nu s-ar putea descurca cu încă un copil, îndată pune capăt naşterii pruncilor.
Cei care năzuiţi să dobândiţi prunci „cu de-a sila”! Lăsaţi lucrul acesta în seama lui Dumnezeu, fiindcă El ştie vremea potrivită. Unii, cu toate că nu sunt bine rânduiţi duhovniceşte, Îl „presează” pe Dumnezeu ca să le dea copil atunci când vor ei.
Fiind iubitor, Dumnezeu le dă copil, însă ei văd în scurtă vreme că pruncul, crescând, devine nervos, fiindcă a moştenit patimile părinţilor săi, iar ei înşişi cad într-o nelinişte şi mai mare, fiindcă au dobândit prunc care le-a moştenit – fără vină – patimile, de care ei nu s-au îngrijit să se curăţească înainte de a cere cu stăruinţă copil de la Dumnezeu.
Aşadar soţii trebuie să se încredinţeze pe deplin în mâinile lui Dumnezeu şi să nu împiedice voia Lui. Să-L lase pe Dumnezeu să facă ce vrea El, fiindcă aşa se va sălăşlui în sufletele lor şi le va acoperi familia cu harul Lui, cu binecuvântarea Lui. (Stareţul Paisie Aghioritul)
(Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, pp. 10-12)
Sursa: http://www.doxologia.ro/editorialistii-bisericii/planificarea-familiala-o-ecuatie-fara-dumnezeu

Puterile negre ale întunericului sunt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dând astfel drepturi diavolului

Părinte, lumea ne cere talismane. ?

-Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc. 

Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăște să fie afurisiți vrăjitorii care confecționează “talismane”, în care pun simboale diavolești sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de șarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influența diavolească, ce se face prin invocările diavolilor. Și când Biserica l-a luat la întrebări, a spus: “Sunt medium”, pentru că medium-urile sunt libere, și astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: “Să te duci și să te spovedești, pentru că ai primit înrâuriri diavolești”. S-a dus și s-a mărturisit. După aceea a venit și mi-a spus: “Nu am simțit nicio schimbare”. “Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înșelat?” – îl întreb. “Da, – îmi spune – am o cutiuță ca o Evanghelie mică”. O iau, o deschid și găsesc înăuntru diferite iconițe înfășurate. Desfac – desfac și la mijloc erau niște mărgele, păr și ceva ca lemnul. Le-am aruncat și s-a eliberat omul. Vezi ce maestru este diavolul! Sărmanii oameni poartă astfel de talismane – chipurile, ca să fie ajutați – și se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă și cenușă s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai așa se eliberează. […] Dar iată și medium-urile cât rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug și familii. Merge, de pildă, unul la medium și îi spune problema ce o are.

“Ascultă – îi spune acela – o rudă de a ta care este puțin brunetă, puțin înaltă etc. ți-a făcut vrăji”. Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puțin. “A, aceasta este – își spune – aceea care mi-a făcut vrăji”, și-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu știe nimic – poate să-l fi și ajutat cândva, – iar acesta să fie înverșunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: “Acum trebuie să dezlegăm vraja. Și ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani”. ”Ei, fiindcă le-a aflat, – spune acesta, – trebuie să-l răsplătesc!” Și dă-i bani […]

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?

Vrăjitor și să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimițând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul și diavolul sunt asociați, și de aceea îi spune diavolului:”Ieși din acesta și du-te în cutare”. Așadar îl scoate pe diavol din acela și, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: “Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, și astfel se face reclamă. Și în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuți. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte și ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine. Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meșteșugul diavolului. Ținea o cruce în mână și cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și, când ajunge la “binecuvântat este rodul pântecului tău”, scuipa pe lângă cruce, adică hulește pe Hristos, și de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie, etc, din înrâurire diavolească, și medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuiește boala îl trimite în altul și aceia se slobozesc de mâhnire. Și mulți o au de sfântă! Îi cer sfaturi și, puțin câte puțin, le vatămă sufletul, îi distruge. Este trebuință de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori și de vrăji, precum fugi departe de foc și de șerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuiește el însuși, le poate vindeca.

Am auzit următoarea întâmplare: 

Un tânăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor și s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tânărului în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, și îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică”. Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: “Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, și a făgăduit Sfântului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit și copilul s-a făcut bine. Și-a făcut … minunea! Atunci tatăl spune: “Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduința”. Nu aveau posibilități materiale și, ca să zidească biserica, a vândut tot pământul ce-l avea. Și-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat și au spus:”Nu ne trebuie Ortodoxia” – și s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova și a aflat vrăjmașul un mod ca să se facă și acolo.

Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna? 

-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.

A venit odată la Colibă unul între două vârste cu niște aere… Cum l-am văzut de departe, am înțeles că are înrâurire diavolească. “Am venit să mă ajuți, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de când am niște dureri înfricoșătoare de cap și medicii nu află nimic”. “Ai diavol, – i-am spus, – pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine”. “Nu am făcut nimic”, – mi-a spus. “Nu ai făcut nimic? – îi spun. Nu ai înșelat o fată? Ei, ea s-a dus și ți-a făcut vrăji. Du-te și cere iertare de la fată, apoi spovedește-te și să-ți citească exorcisme ca să-ți afli sănătatea. Dacă tu nu-ți dai seama de greșala ta și nu te pocăiești, toți duhovnicii lumii de s-ar aduna și s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca”. Atunci când vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-și revină. Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stârnește mereu scandaluri în casă. Se scoală noaptea, îi scoală pe toți, le răstoarnă pe toate.

Tu te spovedești?” – îl întreb. Nu”, – îmi spune.Trebuie să fi dat drepturi diavolului, – îi spun. Nu s-a făcut asta din senin”. În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc și ca să-i meargă bine la servici, și nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele? 

-Prin pocăință și spovedanie. De aceea trebuie ca mai întâi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-și înțeleagă omul greșala, să se pocăiască și să se spovedească. Câți nu vin acolo la Colibă chinuiți pentru că li s-au făcut vrăji, și-mi spun: “Fă rugăciune, ca să mă ușurez de chin!”. Îmi cer ajutorul, fără să caute și să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greșit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.

Părinte, atunci când omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încât nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alții? 

-Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puțin înapoi și să intre puțin Hristos înlăuntrul lui. Așa a făcut o mamă cu copilul ei și l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. “Să se ducă să se spovedească” – i-am spus. Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?” – mi-a spus. “Atunci spune-i duhovnicului tău – îi spun, – să vină acasă, să facă aghiazmă și să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?”. “O va bea”, – îmi spune. “Ei, să începi de la aghiazmă, – îi spun, – și după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cât colo”. Și într-adevăr m-a ascultat și a fost ajutat copilul. După puțin timp s-a putut spovedi și s-a făcut bine. O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu niște vrăjitori și nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puțin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliță. Odată, când trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui râu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunându-i: “Taso, Taso, scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod”. Din fericire era frig și el a spus: “Cum să-l scot? Mi-e frig!” “Scoate-l, scoate-l, să trecem” – a auzit aceeași voce. Măi, și diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciulița asupra lui. Totuși, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea și l-au găsit pe sărmanul acela” căzut pe pod. Dacă nu era frig și-ar fi scos sacoul și diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul râului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea și sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credință, ar fi procedat așa?

 – Părinte, un om care are sfințenie nu poate demasca sau frâna un vrăjitor? 

– Cum să-l frâneze? Dacă spui unuia care are puțină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că așa cum trăiește nu merge bine, și tot nu iese din ale lui, cu cât mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci când vrăjitorul este înaintea ta și tu rostești rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca și vrăjitorul să nu-și poată face treaba sa. Cineva avea o problemă și, un vrăjitor, care era și mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu știa că celălalt este vrăjitor, și de aceea a intervenit Dumnezeu. Și să vedeți ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-și dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli și cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.

Părinte, acela îi vedea pe diavoli?

 -Omul acela nu-i vedea pe diavoli; vedea o scenă. Vrăjitorul striga “ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mâna ca să-și apere capul. Pentru că să nu credeți că vrăjitorii o duc bine și că diavolii le fac întotdeauna hatârul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, și diavolii se supun, pentru câțiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: “Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci când magii nu reușesc sa facă ceea ce vor diavolii, știți ce pățesc după aceea?

Îmi aduc aminte că odată, pe când discutam lângă Colibă cu acel vrăjitor tânăr din Tibet, deodată s-a ridicat, mi-a prins mâinile și mi le-a întors la spate. “Să vină acum Hagi-Efendi (Sf. Arsenie Capadocianul) să te scape”, – mi-a spus. “Bre diavole, hai, pleacă de aici”, – i-am spus, și l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfântul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reușit, pentru că piciorul s-a oprit lângă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat și am intrat în chilie. După puțină vreme îl văd venind plin de spini pe el. “Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a târât prin rugi”, – mi-a spus. Puterile negre ale întunericului sunt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dând astfel drepturi diavolului. […]

Părinte, adică mândria poate duce la îndrăcire?

 -Da. Să presupunem că cineva face o greșală și se îndreptățește pe sine. Dacă ceilalți îi spun un cuvânt ca să-l ajute, spune că îl nedreptățesc, crede că este mai bun decât aceia și îi judecă. Apoi începe încet-încet să-i judece și pe sfinți. Mai întâi pe cei mai noi, apoi și pe cei mai vechi: “Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea…”. Apoi după puțin înaintează și începe să judece Sinoadele: “Și Sinoadele în felul în care au hotărât…”, prin urmare, nici Sinoadele nu sunt vrednice de cinstire, după părerea lui. Și în cele din urmă ajunge să spună: “Și Dumnezeu de ce a făcut asta așa?” Ei, când omul ajunge în punctul acesta, nu înnebunește, ci se îndrăcește. […]

Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit și nu bolnav psihic? 

– De aceasta își poate da seama și un medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci când se apropie de ceva sfânt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puțină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaște, se împotrivesc, deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porți cruce și te apropii de cei îndrăciți, aceștia se neliniștesc și se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfântul Munte, niște Părinți mi-au spus că le spune gândul cum că un oarecare mirean, care era acolo, are diavol. M-am așezat în strana alăturată și am lipit de el crucea mea, ce avea din Sfântul Lemn. A sărit în sus și s-a dus în altă parte. Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăși lângă el. A făcut la fel. Atunci am înțeles că într-adevăr avea diavol. Când îmi aduc la Colibă copii și îmi spun că au diavol, ca să mă încredințez dacă sunt îndrăciți, de multe ori iau o părticică din Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie și o ascund în palmă. Și să vedeți, deși am amândouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mâna în care țin sfintele moaște. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacționează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de Sfintele moaște, și, dacă au diavol, nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca să i se facă sete, și după aceea i-am adus din acea apă. “Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, – i-am spus. Cum a gustat puțin, a început să strige: “Apa asta mă arde. Ce are în ea? “Nimic”, – îi spun. “Ce-mi faci? Mă arde”, – a strigat. “Nu te arde pe tine; pe altcineva îl arde” – îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, și dădea din mâini și din picioare… Pățise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem. […]

Părinte, deasa împărtășanie îi ajută pe cei îndrăciți?

 – Pentru cei care s-au născut îndrăciți, nefiind ei vinovați de aceasta, deasa împărtășanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceștia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, până când se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici, dacă rabdă; de aceea se și impune ca ei să se împărtășească adesea; însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenție, trebuie să se pocăiască, să se spovedească și să se nevoiască pentru ca să se vindece, și să se împărtășească atunci când trebuie; cu binecuvântarea duhovnicului lui. Dacă se împărtășește fără să se pocăiască și fără să se spovedească, se va îndrăci și mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtășească și ascuipat Sfânta împărtășanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul și Sângele Lui și acesta să le scuipe! Înfricoșător! Vedeți că diavolul nu primește ajutor? 

– Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?

 -Da, desigur. Cei îndrăciți se folosesc mult atunci când preoții citesc cu durere numele lor la Proscomidie.

– Părinte, atunci când cineva care s-a îndrăcit se pocăiește, se spovedește, se împărtășește, dar influența diavolească nu scade, ce se întâmplă?

– Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influență diavolească va aluneca iarăși îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel omul și plătește – ispășindu-și prin pătimire păcatele – și își și întărește starea sa duhovnicească. Cu cât acela își întărește starea sa duhovnicească, cu atât cedează și răul. De el însuși depinde cât de repede se va slobozi de înrâurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: “Când se va face bine copilul meu?” “Atunci când tu te vei întări într-o stare duhovnicească – îi spun – va fi ajutat și el”. Sărmanul copil, deși trăia duhovnicește, tatăl lui se împotrivea și-i spunea că va înnebuni dacă nu-și va schimba viața. Și a început el însuși să-l ducă pe copil la case de toleranță, și atunci copilul a alunecat și s-a îndrăcit. Atunci când l-a stăpânit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenții urâte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise și încerca să trăiască duhovnicește, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învățat toate viețile Sfinților și s-a întărit duhovnicește, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.a –

-Părinte, astăzi au adus o îndrăcită și ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să facem?

– În cazul acesta e mai bine să le spuneți să rânduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul în ea înseamnă că sau ea, sau părinții ei au făcut un oarecare păcat greu, și i-au dat drepturi, pentru că păcatul îl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc și nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul și, prin urmare, nu pleacă nici diavolul. Sau poate și pentru un alt motiv a îngăduit Dumnezeusă se îndrăcească.

 – Părinte, îndrăciții sunt ajutați prin exorcisme? 

– Depinde. Exorcismele ajută atunci când se citesc la un copilaș îndrăcit, care nu a dat drepturi diavolului și nu știe încă despre spovedanie, sau la unul mare care și-a pierdut mințile și nu se poate mărturisi. Atunci când cel îndrăcit este în toate mințile, trebuie mai întâi să se ajute aflând în ce a greșit de s-a îndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească și după aceea, dacă trebuie, să i se citească exorcisme. Pentru că și numai prin rugăciunea de iertare poate fugi diavolul. […] Desigur, poate va spune cineva că există oameni care fac o mulțime de păcate și totuși nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă aceasta? Când omul a ajuns la nesimțirea desăvârșită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să știm că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască și să se mântuiască. […]

Părinte, din vise poate prevedea cineva ceva ce i se va întâmpla? 

– Nu, nu dați atenție viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sunt, nu trebuie să credem în ele, pentru că există primejdia înșelării. Nouăzeci și cinci la sută din vise sunt înșelătoare. De aceea Sfinții Părinți spun să nu le dăm atenție. Foarte puține vise sunt de la Dumnezeu, dar și acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăție și alte condiții, precum Iosif (Fac. 37: 5-11) și Daniil care aveau harisma de la Dumnezeu. “Îți voi spune, i-a spus Daniil lui Nabucodonosor, – și ce vis ai văzut și ce înseamnă” (Dan. 2: 25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era între lei și leii, cu toate că erau flămânzi, nu s-au atins de el (Dan. 6: 16 ș.u.), Avacum i-a dus de mâncare și acela a spus: “Și-a adus aminte de mine Dumnezeu?”(Dan. Bel și balaurul 1: 45). Dacă nu Și-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine și-ar fi adus aminte de el?

Părinte, unii oameni nu au vise.

 – Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici benzină. În vise vezi într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: “O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89: 4). – Părinte, atunci când oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un Sfânt etc, ce să le spunem?

– Este bine să le spuneți să fie rezervați. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toți să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul. Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mișcat, într-un fel, atunci când vede că făptura Sa nu primește vedenia, deoarece asta arată că are smerenie. Dacă într-adevăr era sfânt cel ce s-a arătat, Dumnezeu știe, după aceea, să înștiințeze și în alt mod sufletul și să-l povățuiască la ceea ce vrea. […]

Părinte, de ce oamenii merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei înșelați? 

– Pentru că diavolul are harisme ieftine și de la ei le iau ușor. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sunt grele și le odihnesc patimile lor. În loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac în lume, și să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află niște înșelați, adică pe diavolul, și îi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc și nu-și dau seama că i-a legat diavolul și le dă comandă. […]

Părinte, cum oare unii oameni, chiar și cultivați, cred în metempsihoză? 

– Metempsihoză (sau reîncarnarea este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal și străbate astfel un ciclu nesfârșit de morți și renașteri) le convine oamenilor, și mai ales ateilor și necredincioșilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într-o viață de păcat cu gândul că sufletul vine și revine în această lume.”Ei, dacă de data aceasta nu reușești – le spune diavolul – vei reveni în viață și vei reuși a doua oară. Și dacă iarăși nu reușești, vei veni, vei reveni, vei evolua…”. De aceea unii ca aceștia și spun: “Nu-i nimic dacă fac și acest păcat”, și nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbește diavolul și cum îi prinde în iad! Nu am văzut o viclenie și o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Și dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi?

 Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 20 | Apărătorul Ortodox