Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților!

Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă!”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Gheronda, mulțumirea și durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?

Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă!”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune,  Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 16-17)

Sfântul Paisie Aghioritul si cele 20 de fericiri

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

Gândurile omului arată starea lui duhovnicească

Fiecare explică o întâmplare potrivit cu gândul său. Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea.

Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?

Toți ochii văd la fel de curat?

Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.

Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?

Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea. (…) Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potri­vit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşi­te şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a pă­cătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde um­blă noaptea”, pentru că el însuşi are astfel de expe­rienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt şi acestea?”.
Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi îm­preună cu El? Amândoi Îl vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul etc. Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt! Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi” (Luca 23, 39). Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea: „Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 41). Unul s-a mântuit, iar ce­ celălalt s-a osândit.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 31-33)

Sunt menite să scoată din noi tot ce e mai bun, încercarile

Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie, îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la El.
Adică Dumnezeu, vrând să mântuiască făpturile Sale şi ca ele să moştenească Împărăţia Lui cea Cerească, îngăduie încercările pentru ca omul să se lupte, să se nevoiască şi să dea examene la răbdarea în dureri, astfel încât să nu poată diavolul să-I spună: „Cum îl răsplăteşti pe acesta, sau cum îl mântuieşti de vreme ce nu s-a ostenit?”. Pe Dumnezeu nu-L interesează viaţa aceasta, ci cealaltă. El se îngrijeşte de noi mai întâi pentru cealaltă viaţă, şi apoi pentru aceasta.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 212

CÂND SE DISTRUG FAMILII SAU MOR MULTE PERSOANE ÎNTR-O FAMILIE SĂ ŞTIŢI CĂ E DIN CAUZA UNEI NEDREPTĂŢI, FIE DIN VRĂJI, FIE DIN BLESTEM

Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul îi era înţepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ţinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoţeau mi-au spus: „De la vârsta de 15 ani este în starea aceasta şi au trecut 18 ani de atunci”. „Dar cum să păţească aceasta fără nicio pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întâmplă aici”. Am căutat pe ici – pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe un scaun. La o staţie s-au urcat un preot în vârstă şi un bătrân şi stăteau în picioare lângă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, ca să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins şi mai mult pe scaun, fără să dea importanţă la cele zise. Atunci bătrânul care stătea în picioare i-a spus: „Întins să rămâi şi niciodată să nu poţi şedea!” Şi blestemul a prins. Vezi, tânărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?” Da, dar şi celălalt a plătit şi este în vârstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăinţă”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşeala s-a făcut bine. Câte întâmplări asemănătoare nu se petrec din pricina blestemului şi a supărării peste măsură! Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întâmplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său i-a spus foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. În acea noapte, când băiatul venea acasă, exact în faţa casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea şi tatăl lui la Coliba mea şi plângea „Copilul a murit în faţa uşii casei mele”, spunea. Mai târziu, când l-am întrebat mai stăruitor, mi-a mărturisit: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „M-am înverşunat că umbla noaptea şi i-am spus: «Să vii odată pentru totdeauna!». Nu cumva a fost din aceasta?” „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedeşti!”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, şi l-au adus pe copil mort. După aceea să vezi durere şi plâns la tatăl său! Sfântul Paisie Aghioritul Extras din „Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012, pag. 103-105

https://www.aparatorul.md/cand-se-distrug-familii-sau-mor-multe-persoane-intr-o-familie-sa-stiti-ca-e-din-cauza-unei-nedreptati-fie-din-vraji-fie-din-blestem/

Nu există om mai înţelept decât cel milostiv

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa.
Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor nu o ţin pentru ei înşişi. De aceea, nu ţin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionaţi de frumuseţile lumii, arătând prin aceasta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă.
Nu există om mai înţelept decât cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că Îl pierd pe Hristos.
Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră redevenind inimă de om, deschizându-i-se în felul acesta uşa Raiului.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, traducere din limba grecă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 101-102)

Sfântul Paisie Aghioritul si cele 20 de fericiri

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

1