Vedenia Sfântului Petru din Alexandria

Sfantul Petru, cunoscut mai ales ca Arhiepiscop de Alexandria, este unul dintre marii mucenici ai Bisericii lui Hristos. In vremea ereticilor arieni, el a fost arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe din Alexandria, Egipt. De asemenea, tot pe la inceputul secolului al IV-lea, el a condus „Scoala Catehetica din Alexandria”. Sfantul l-a proslavit pe Dumnezeu prin moarte martirica, suferita intr-o zi de 24/25 noiembrie, sub mana imparatilor pagani Diocletian si Maximin.

Sfantul Petru a fost ales arhiepiscop de Alexandria in anul 300, la dorinta episcopului Teona, predecesorul sau in scaun. La acea vreme, Petru conducea celebra „Scoala din Alexandria”, vazuta drept una dintre cele mai puternice centre teologice ale vremii.

In anul 303, imparatul pagan Diocletian incepe o mare persecutie, impotriva crestinilor. Dintre crestinii prinsi de catre prigonitori, unii nu aveau puterea de a muri martiri, drept pentru care, cu durere, ei se lepadau de Hristos, de credinta si de Biserica. Pentru acestia (lepadati de credinta), Sfantul Petru a randuit o anumita regula, in vederea reprimirii in Biserica. Fiind vazuta drept prea ingaduitoare, episcopul din Lycopolis, anume Meletie, s-a dovedit a fi un adversar puternic al acestei reguli, implicit si al lui Petru.

In anul 306, datorita persecutiilor romane, Sfantul Petru s-a retras din Alexandria, in aspre nevointe pentru comunitate. In aceasta perioada, episcopul Meletie a inceput a-si hirotoni oameni de-ai sai in Alexandria, chiar si in locul episcopilor aruncati in inchisoare. Unul dintre cei hirotoniti de Meletie era Arie, primul mare eretic anatemizat de un Sinod Ecumenic. Arie invata ca Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevarat, ci numai o faptura de seama a lui Dumnezeu. Intors din exil, Sfantul Petru il va anatemiza pe Arie, care se arata indarjit in erezia sa.

In anul 311, Sfantul Petru este arestat si aruncat in inchisoare. Afland aceasta, numerosii credinciosi din Alexandria s-au adunat la portile inchisorii, zicand: „Mai intai, ucideti-ne pe noi toti, daca aveti porunca de la imparatul vostru, si dupa aceea veti lua pe parintele nostru. Nu ne vom departa nicidecum de pastorul nostru, nici nu vom lasa sa patimeasca ceva rau invatatorul si doctorul sufletelor noastre.”

Spre a preintampina varsarea de sange nevinovat in popor, Sfantul Petru a cerut gardianului sau sa-l ascunda intr-o celula dosnica, iar mai apoi sa-l duca pe ascuns la martiriu, zicand: „De voiesti sa faci ce este placut lui Maximin, vino in noaptea aceasta in taina la temnita si, sapand peretele pe unde voi bate eu pe dinauntru, ia-ma pe mine si savarseste porunca imparatului tau.”

Potrivit traditiei locale, Sfantul Petru al Alexandriei a fost decapitat exact in locul in care a mucenicit si Sfantul Apostol Marcu. Dupa moartea sa, crestinii i-au luat trupul si l-au asezat in biserica cea mare, cinstindu-l ca sfant inca din acea zi. Dupa moarte sa, scaunul arhiepiscopal din Alexandria a fost ocupat de episcopul Ahila.

Sfantul Petru al Alexandriei a scris si unele carti de o deosebita importanta, precum este cea numita „Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Pasaje din aceasta carte au fost citite si folosite la Sinoadele Ecumenice de la Efes si de la Calcedon. De asemenea, de la acesta au ramas, pana astazi, si o serie de Canoane bisericesti.

Una dintre cele mai de seama fapte ale Sfantului Petru este anatemizarea lui Arie. Acest eretic va fi anatemizat, mai apoi, si de Sfantul Alexandru, patriarhul Alexandriei (321-326), la sinoadele locale din anii 321 si 323.

In anul 311, afland ca a fost aruncat in inchisoare arhiepiscopul Petru, care l-a anatemizat, ereticul Arie, cu fatarnica pocainta, a venit la acesta, urmarind sa fie numit arhiepiscop, in locul lui. Astfel, ereticul Arie a facut tot ce a putut sa capete de la Sfantul Petru reabilitarea (fara insa a se pocai pentru erezia sa).

In noaptea anterioara insa, Dumnezeu, care cunoaste inima oamenilor si gandurile ascunse, a descoperit Sfantului Petru viclesugul lui Arie. Pentru aceasta, a doua zi, cand Arie a venit la temnita, impreuna cu multi slujitori si crestini (nestiutori), arhiepiscopul a refuzat categoric sa-l reprimeasca pe eretic in Biserica lui Hristos, zicand:

„Nu stiti, iubitilor, pentru cine ma rugati pe mine! Ma rugati pentru acela care voieste sa darame Biserica lui Hristos! Stiti ca eu iubesc toate oile mele, si n-as fi vrut sa piara vreuna dintr-insele. Ci pentru toti rog bunatatea lui Dumnezeu, ca tuturor sa le dea iertare de pacate si mantuire. Insa pe Arie il lepad, de vreme ce este lepadat de Insusi Dumnezeu si de Sfanta Biserica. Nu atata dupa judecata mea, ci dupa a lui Dumnezeu, pentru ca nu omului a gresit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu indraznesc a cauta heruvimii si serafimii, care cu neincetate glasuri striga: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot!”; iar puterile ceresti zic: „Plin este cerul si pamantul de slava Ta!” Dar ereticul cel fara de rusine, cu hula sa, indrazneste a face despartire intre Tatal si intre Fiul si intre Duhul Sfant. Deci, cum il voi ierta pe acela asupra caruia se manie toata faptura pentru Facatorul sau? Anatema va fi Arie si in veacul acesta si in cel ce va sa fie, de nu se va pocai!”

Mai apoi, luand de o parte pe preotii cetatii, impreuna cu viitorii arhiepiscopi Ahila si Alexandru, le-a zis lor: „Eu sunt om pacatos, insa stiu ca Domnul Dumnezeu meu m-a chemat sa primesc cununa muceniceasca mai inainte de a ma savarsi. Va spun voua, care sunteti stalpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu in aceasta noapte.

Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui dupa mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar dupa tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cat pentru Arie, sa nu ma socotiti a fi nemilostiv si aspru asupra celor ce gresesc, pentru ca pacatul facut din neputinta omeneasca, de ar fi fost atat de mare, este insa mai mic fata de rautatea lui Arie. Pe cei ce gresesc din neputinta, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care ma rugati, cum il pot ierta? Caci cele dinlauntru ii sunt pline de viclesug si de hula, iar din inima lui curge un rau tulbure de hula asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru ca numeste zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute, pe Care L-au propovaduit proorocii, apostolii si evanghelistii.

Cum imi ziceti sa ma induplec la rugaciunile voastre si sa iert pe Arie, care nu a vrut sa asculte invatatura mea si sa-si vie in simtire? Iar daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat in aceasta noapte. Caci, rugandu-ma, dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit in temnita o lumina mare si am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos in chip de tanar ca de doisprezece ani, iar fata stralucea mai mult decat soarele, incat nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era imbracat cu o camasa alba de in, insa rupta de sus pana jos, pe care o strangea la piept cu amandoua mainile, acoperindu-si goliciunea Sa.

Vazand eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si, cu multa temere, rugandu-ma Lui, am zis: „Mantuitorule, cine Ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am castigat cu sangele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti in sanul Bisericii, pentru ca are viclene si rele ganduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage pentru el ca sa-l ierti. Dar tu sa nu-l asculti si sa nu primesti in turma un lup in loc de oaie. Porunceste lui Ahila si lui Alexandru, care vor fi episcopi dupa tine, sa nu-l primeasca.”

Deci, iata ca v-am spus voua cele ce mi-a poruncit Domnul, iar daca nu veti asculta si nu veti face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat. Iar preotii Ahila si Alexandru au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Sfantul Petru despre Arie si ceea ce le-a poruncit lor, ca sa nu-l primeasca in Sfanta Biserica, fiind lup si vrajmas al Fiului lui Dumnezeu.”

Vedenia Sfantului Nifon, Patriarul Constantinopolului despre Înfricosata Judecată

Într-o seară, după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte, Cuviosul s-a întins să doarmă pe patul de pietre ca întotdeauna. Era miezul nopţii şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşătorul ceas al judecăţii. Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti; îngeri, heruvimi şi serafimi, erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumuseţea şi strălucirea lor. Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, cu teamă şi respect. „Mihaile, mai marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca prim semn al venirii Mele. Pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale. Grăbeşte-te, că a sosit ceasul! Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor. Pe cei ce s-au închinat la pietre şi la lemne, pe care le-am dat spre trebuinţa lor. Pe toţi îi voi sfărâma ca pe „vasele olarului”. Tot aşa şi pe duşmanii Mei,pe ereticii care au îndrăznit să coboare pe Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc îi aşteaptă! Acum Mă voi arăta şi iudeilor, care M-au răstignit şi n-au crezut în dumnezeirea Mea. Mi S-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce, ziceau: „Hoo! Tu Cel ce dărâmi Biserica… mântuieşte-Te pe sine- Ţi..”. Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti! Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare.Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor. I-am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege şi satana i-a aruncat legaţi în prăpastia de foc. Nu au auzit că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i-am chemat la pocăinţă, dar nu s-au pocăit. Voi judeca pe toţi tâlharii care au făcut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi alţii, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă, au dispreţuit poruncile Mele şi s-au lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit şi s-au făcut robi păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri şi l-au aprins. Dar, şi pe cei care au murit, ţinând minte răul, îi voi trimite într-o înfricoşată muncă. Pentru că n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi-au pus nădejdea în bani şi pe Mine M-au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei. Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că nu este învierea morţilor şi că există metempsihoză (reîncarnarea sufletelor) acum, aici pe pământ, îi voi topi pe toţi în gheenă ca ceara; atunci se vor convinge de învierea morţilor. Magii, vrăjitorii şi toţi care se ocupă cu magia vor fi zdrobiţi. Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cântat, s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necurăţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la toţi milă şi pocăiţă, dar nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfinţilor. Voi judeca şi pe cei ce se ocupă cu superstiţiile şi se încred în cuţite, găleţi, furci şi altele asemenea.Atunci vor înţelege, că trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în creaturile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere deoarece, „a Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti”. Voi pedepsi pe împăraţii şi pe conducătorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuind pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere nu primeşte mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soţiilor lor. Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi ai Bisericii; care Mi-au părăginit via Mea şi Mi-au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint şi nu suflete şi au căutat preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea şi urgia, şi-i voi zdrobi. S-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptăţile lor. Dar şi preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar! Am venit şi vin. Cine poate să-Mi stea împotrivă? Dar vai şi amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea „gol şi descoperit”. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umplea de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor puteri cereşti. Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor, ci au produs şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. „A Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept…”. Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti. Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea a mers degrabă la casa testamentului şi le-a adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l-a deschis şi a zis: „Aici scrie, în primul rând: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei feţe. Din Tatăl S-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-însele”. Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: „Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, a dat lui Adam o poruncă. Aceasta era legea care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra lui”. După puţin, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau mai bine zis din neatenţie şi din neglijenţă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai, cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dumnezeu. Nu putea sa stea în aceste bunătăţi începătorul nelegiuirii!” Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie”. În acelaşi chip a răsfoit cele şapte cărţi ale veacurilor. În sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al 7-lea înseamnă sfârşitul veacurilor. Începe să se generalizeze răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al VII-lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate”. A mers puţin mai departe, a citit ceva şi îndată şi-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa cugetând în sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte”. A citit mai jos: „Grecii cu idolii lor au fost spânzuraţi cu lemnul, cu suliţa şi cu cuiele care au pironit trupul Meu, de viaţă purtătorul”. A tăcut câteva clipe şi iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: „Doisprezece comandanţi ai Marelui Împărat, albi ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi. Au pescuit multe suflete moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor…”. Şi apoi, după puţin a adăugat: „Eu, Iubitorul de oameni, am ales şi mărturisitori, care au fost biruitori cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a ajuns până la cer şi iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea şi jertfa lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei!”. După ce a întors multe file, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: „Omul care a ţinut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăţia cerurilor pentru că a fost râvnitor şi următor Domnului Său”. Apoi, trecând peste multe file, a zis: „O, Preafrumoasă şi Preacinstită Mireasă! Câţi vrăjmaşi s-au străduit să te murdărească. Dar nu M-ai trădat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a mişcat, pentru că „porţile iadului nu au biruit-o”. Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării… Le-a citit Domnul nemulţumit şi a dat din cap suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului. Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat, acela cu ceata lui au luat prea strălucitul şi negrăitul tron şi au plecat. Era aşa de numeroasă ceata aceea încât pământul nu o încăpea. Şi fugind, strigau cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Lui. Şi de acest înfricoşat strigăt se cutremura cerul şi pământul. Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilor. Apoi a pornit Gavriil, cu ceata lui cântând; a urmat al treilea mare Arhistrateg, Rafail cu ceata lui, înălţând cântarea: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin. În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra. Comandantul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi fugind, cânta cu putere: Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreţia frumuseţii Lui. Dumnezeu arătat vine, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge şi în jurul Lui vifor mare! Şi continua restul psalmului. Iar comandanţii îi răspundeau: Vine Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpâneşti peste toate neamurile. Conducătorul acelei oşti se numea Uriil. După puţin, au adus înaintea Domnului Prea Cinstita Lui Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urma lui veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor. Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o deosebită armonie. Unii ziceau cu multă teamă: Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu şi împăratul meu şi voi binecuvânta Numele Tău în veci! Alţii ziceau: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia! Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul comandant Mihail, să stea lângă tronul Domnului. În acea clipă, a apărut un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte; apoi a dat-o lui Mihail. „Mergi la Golgota, unde Mi-am întins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori!”. Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata Începătoriilor şi a zis, adresându-se comandantului ei: „Îţi poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi ca să Mă întâmpine, când va suna trâmbiţa”. După toate acestea, Dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc locul cel veşnic. Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor, care supraveghează focul iadului şi i-a zis: „Ia cu tine toiagul meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care execută pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să găsiţi urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Meaşi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără milă”. Când toate au fost gata, s-a făcut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să trâmbiţeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca şi cum s-ar fi liniştit toate. La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipă”. Înfricoşată privelişte! Erau mai mulţi decât nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur! Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii, care venea. Apoi se auzea un imn, o cântare străină: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii. Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul. Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată au fost răpiţi de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi, însă, au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi sau ridicat. Înfricoşatul Judecător se aşezase deja pe Tronul judecaţii şi în jurul Lui se adunaseră toate puterile cereşti cu frică şi cu cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta; ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, conducători, Arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s-o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a tulburat; s-a mâniat tare şi Şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc, a zis celor de-a dreapta: – Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine. Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat: – Doamne, când Te-am văzut flămând şi ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă? – Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi S-a întors şi către cei „de-a stânga” şi le-a zis cu asprime: – Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. – Doamne, i-au răspuns aceia, nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? – Amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit! Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc. Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci sau arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie. Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinândui în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă. După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, Înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi Sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică şi cutremur Puterile cereşti, cântând: Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei, Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi Sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnica moştenire. Altă ceată răspundea şi zicea: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i-a învrednicit Harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion şi S-a arătat nouă”. Şi Arhanghelii, care mergeau după Domnul, Îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru; să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-i cântăm lui. Iar altă ceată răspundea armonios: Dumnezeu mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s-au închis. Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, Apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă Învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor. Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate. Acum a venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, Mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. Astfel, Sfinţii Mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie. Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător, Sfânta Jertfă şi slujbe bine plăcute lui Dumnezeu. A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Slava lor era mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea. A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. După ce sfinţii au primit aceste daruri din Preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, Care a despărţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească. Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut „săraci cu duhul”. Acum au fost slăviţi foarte mult. Din Însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Apoi „cei ce plâng păcatele lor” şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, „cei blânzi” şi fără răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau. Au urmat cei „flămânzi şi însetaţi de dreptate”. Lor le-a dat plata dreptăţii ca să se sature şi cu buna lor aşezare s-au bucurat, văzând că împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri. Apoi au intrat „cei prigoniţi pentru dreptate”. Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunata viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate, pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. Au intrat apoi, ceata celor „prigoniţi pentru Hristos”, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu. După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi împletite cu trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de Dumnezeiescul Botez erau orbi.Pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic. După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţă veselă şi le-a zis: – Haina Botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac? Atunci şi ei au răspuns cu îndrăzneală: – Doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti! A zâmbit Mirele şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri, care bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări. După toate acestea, vede Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească, care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime nenumărată de fecioare, care cântau cu slavoslovii şi imne măreţia lui Dumnezeu. Când a ajuns lâng Mirele Hristos, marea Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci „Cel Preafrumos” a văzut-o şi s-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini. După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haina strălucitoare şi cununi prea luminoase şi apoi au venit toate puterile cereşti cântând şi fericind-o şi slăvind-o. Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său, având de-a dreapta Sa pe Maica Sa, iar la stânga, pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. În urmă veneau toţi sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin. – Nu pot, fiule, zicea suspinând, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A poruncit apoi ca Serafimii să înconjoare pe Heruvimi, Domniile pe Tronuri, Începătoriile pe Domnii, Stăpâniile pe Începătorii şi în sfârşit Puterile cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa şi cetele cereşti se înconjurau una pe alta. De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului tuturor sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor Puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire. Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu Omul Iisus s-a supus „Celui ce-I supusese toate” şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii. La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa şi sfinţii se umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viaţă şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt. Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete, care înconjura ospăţul, i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. De la prima ceată, măreaţa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înşeptită dulceaţă răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţurile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia Cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţurile lor se saturau de negrăită bucurie. După puţin, a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare cetei a treia, la a patra şi până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării, plăcere şi bucurie în inimile sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au completat preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc, Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare. Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă au început atunci şi toţi sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel pretutindeni, înlăuntru şi afară răsuna cântare îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi. După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori Fericitul Nifon când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i: „Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla. Şi le-am arătat ţie pentru că Îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al Împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie Împărăţiei şi Stăpânirii Mele. Pentru că Eu Mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele”. După ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea înfricoşată şi prea minunată vedenie care îl stăpânise timp de două săptămâni. Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat.  Lacrimile îi curgeau șiroaie și zicea:
Vai de mine ticălosul! Ce-l așteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine mișelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu păcătosul? Cum mă voi îndreptăți față de Judecătorul? Ce scuza voi aduce pentru pacatele mele si unde voi ascunde multimea faradelegilor mele? O, intinatule si ticalosule! Suspin nu am, nici lacrimi si nici pocainta nu aflu; milostenie deloc, nerautatea si blandetea se afla foarte departe de mine. Vai mie! Ce sa fac eu nevrednicul si intinatul? De unde sa incep sa-mi mantuiesc sufletul? Haina Botezului am intinat-o, botezul l-am murdarit, sufletul mi l-am innoroiat, mintea mi-am intunecat-o, viata mi-am cheltuit-o in petreceri si betii. O, pacatosul de mine! Nu stiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de rusine, urechile asculta cantece lumesti, mirosul adulmeca dupa miresme, gura imi este pornita spre lacomie. Vai mie, ticalosul! Mainile mele se bucura in pacate; trupul meu doreste sa se tavaleasca in noroiul faradelegii si cauta paturi moi si mancare aleasa.
O, o, nelegiuitul, intunecatul si intunecatul! Unde sa merg nu stiu! Cine ma va scoate din acel foc amar? Cine ma va izbavi din intunericul cel mai dinafara al infricosatului tartar? Cine ma va izbavi de scrasnirea dintilor? Vai, vai mie scarbosul si nelegiuitul! Mai bine era sa nu ma fi nascut!
O, de ce slava ma lipsesc eu innegritul! De ce cinste si de ce cununi! Ce bucurie si veselie voi pierde fiindca m-am robit de pacat! Ticaloase suflete, unde iti este umilinta, unde luptele, unde virtutiile? Vai tie intinatule! In ce loc te vei afla in ziua aceea? Ai facut vreun bine ca sa placi lui Dumnezeu? Vei merge in vapaie. Cum vei rabda vaiul si scrasnirea? O, intinate suflete, cum ai poftit sa te tavalesti mereu in necuratie, cum ai slujit necontenit pantecelui?
Nelegiuitule si stricatului, ce rusine vei suferi in fata lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa fata? Spune-mi! Spune-mi! Ai vazut acele prea minunate privelisti pe care Domnul le va infaptui candva. Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo fapta vrednica de acea slava? Cum vei intra acolo, dupa ce ai intinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticaloase suflete al meu. Vei mosteni focul cel vesnic si unde va fi atunci pacatul si tatal lui ca sa te mantuiasca? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mantuieste-ma de foc, de scrasnirea dintilor de tartar
Cu aceste cuvinte se ocara pe sine Fericitul, rugandu-se. In zilele urmatoare, il vedeam ca se plimba tarandu-si picioarele, ofta cu amare suspinuri, tanguire si lacrimi. Se gandea la lucrurile minunate pe care le vazuse si facea tot ce se putea ca sa le castige.
Adeseori, cand se gandea mai adanc si mai curat la vedenia sa, iesea din sine. Ardea dupa vedera Duhului Sfant si zicea:
O, ce bucurie, ce slava, ce stralucire asteapta pe sfinti in ceruri! Cum ma mai tem sa nu fiu lipsit de ele!
Suspina adanc si adauga: Doamne, ajuta-ma si mantuieste intunecatul meu suflet!

Vedenia unui călugăr anonim de la Muntele Athos care a văzut pe Domnul Hristos

M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii, ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după „Ceea ce eşti mai cinstită”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care mi-am silit şi inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, şi am adormit aşa, nemâncat şi slăbit. Pe la miezul nopţii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele şi a trupului era aceeaşi – adică pieptul meu încă nu-şi revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii şi nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu faţa spre răsărit. Şi aşa stând, lucram rugăciunea nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului şi nu fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiinţei mele, amintindu-mi de mult meşteşugită viclenie a demonilor, de nevrednicia mea şi de toate cele-lalte datorii ale mele pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu şi pe care nu le împlinesc niciodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră şi am adormit aşa cum şedeam. Şi am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă şi nu poate a le grăi. Şi unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte şi întru totul de neînţeles şi de necuprins cu mintea. Altele însă, cu toate că mintea mea se roteşte în jurul lor şi înfăţişarea lor este întipărită în cugetul meu, limba mea nu le poate povesti cu claritate şi în amănunt aşa cum sunt întipărite în sufletul meu. însă atât cât ajunge cunoaşterea mea scurtă şi cât poate limba mea barbară, vorbesc şi spun.

Am văzut deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Arhiereul nostru multdorit şi preadulce, îmbrăcat în veşmânt arhieresc şi slujind după rânduiala Bisericii noastre. Dar şi Hristos însuşi şi veşmântul Lui arhieresc mi se înfăţişau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.

Eu, cel din urmă, şi duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînţeles, aducea şi Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însuşi, deşi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea spun, El era săvârşitorul. Slujea împreună cu noi şi un diacon care, atunci când pomenea numele creştinilor, plecându-şi capul spre Hristos, sau mai bine şi mai pe faţă să spun precum proorocul: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi”, plecându-Şi Hristos urechea către diacon a spus: „Să aibă şi aceştia parte împreună cu Mine în împărăţia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era.
Din obştea stareţului meu, câţiva erau de faţă la Liturghie, dintre care şi doi fraţi (pe care-i cunoşteam foarte bine) ale căror feţe erau ca feţele îngerilor şi străluceau de harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare şi aurii ieşeau din feţele lor. Schima lor şi crucea pe care o ţineau în mâini erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor nu pot să spun în cuvinte cum era, nici chiar dacă aş avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată şi în cugetul meu răvăşit este întipărită înfăţişarea slavei şi a frumuseţii acestor veşminte. Eu, de îndată ce am văzut că veşmintele acestora şi harul şi slava feţelor lor întreceau cu mult orice minte şi orice cugetare omenească, m-am minunat şi sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeieştii îngerii şi prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zăpada. In timpul Dumnezeieştii Liturghii, stareţul meu era copleşit de o bucurie nespusă şi veselia inimii lui se revărsa pe faţa lui. Insă inima mea fiind cuprinsă de evlavie încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam întruna de bucurie şi mă lăsam copleşit de dulceaţa nemăsurată a sufletului. Văzând în faţa mea pe preadulcele Iisus, Cel mai presus de orice dulceaţă, plângeam bucurându-mă şi minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere şi arătare a lui Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise şi pentru care ardea inima mea, căutându-o cu şuvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrăţişat, la preacuratul şi multdoritul Lui piept am simţit în cele dinlăuntru ale mele Duhul cel Sfânt („Şi Duh nou înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care-mi încălzea duhul şi inima şi mai mult în iubirea lui Iisus însuşi şi mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeşte ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea ca ceva viu şi făcea ochii mei să verse lacrimi dulci şi multe în faţa lui Iisus, ca două izvoare răcoroase şi reci.

Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură şi am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul şi decât mierea mai îndulcitoare: „Să fie aşa cum ai spus”. (O, Dumnezeiescul! O, Preaiubitul! O, Preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!)

Am spus iarăşi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: „Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc puţin în faţa Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ţi le spun”. Şi mi-a spus Mântuitorul: „Vorbeşte cu curaj şi nu te teme de nimic”. Atunci i-am spus cu multă smerenie şi cutremurare: „Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea minţii, am scris-o cu harul Tău sau nu?” Şi Acesta mi-a răspuns: „Da, cu harul Meu a fost scrisă”. Atunci am spus iarăşi: „După ce să înţeleg, Doamne, că a fost scrisă cu harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: „Din evlavia de care eşti cuprins atunci când scrii”. Iarăşi am spus eu: „Şi cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori când scriam atâta evlavie îmi venea, încât curgeau şuvoi lacrimile din ochii mei Alteori însă eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic de la aceasta”.

Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când, scriind, erai copleşit de evlavie şi de lacrimi, Duhul Meu cel Sfânt era Cel care-ţi vorbea. Când, scriind, erai numai puţin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea harului Meu, care atunci când se lua de la tine înceta deodată şi evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea minţii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceaţa duhovnicească a cugetului, de aceea te şi opreai”. Am spus iarăşi eu: „Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii minţii nenumărate înţelesuri duhovniceşti pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte puţine dintre acestea puteam ţine, pe care le şi însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii minţii, mintea mea nu putea să le păstreze şi să le pună în scris şi din pricina aceasta aveam mare supărare”. Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când Eu îţi arătam în vedenie nenumăraţi porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai puţini, pe cei care zburau în jurul tău, şi te bucurai pentru cei pe care-i prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai mulţi; din porumbeii aceia pe care-i prindeai atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea minţii, cât poate firea omenească să pună în lucrare. Ceilalţi porumbei, pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau înţelesurile acelea care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea minţii, care sunt cu putinţă omului numai să le vadă şi să le dorească, dar nu şi să le împlinească”.

Am spus iarăşi eu: „Şi de ce, Doamne, uneori unele preadulci înţelesuri se roteau în jurul minţii aproape precum se roteşte vulturul deasupra unui loc unde vrea să se aşeze, şi dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum şi vulturul uneori când se pregăteşte să se aşeze se înalţă deodată mult în aer şi zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: „Nu ştii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înălţau drept în sus, în aer, şi nu-i mai vedeai, sau nu ştii că judecăţile Mele sunt adânc de nepătruns?”

Am spus iarăşi eu: „Doamne, când îmi arătai acei nenumăraţi porumbei, am văzut şi un râu, care se vedea ca ieşind din mijlocul pământului şi curgea încet-încet, cu o linişte preaminunată. Câţiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca şi când se bucurau şi se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu şi ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: „Acel râu înseamnă evlavia veşnică ce izvorăşte din acele inimi care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură harul Meu de inima zdrobită şi copleşită de evlavia sfântă”. Am spus iarăşi eu: „Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că, izvorând din inima mea unele înţelesuri, iese în acelaşi timp de acolo şi o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, aşa cum îl mângâie pe călătorul ars de arşiţa verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vanele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: „Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Am spus iarăşi eu: „De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere şi iarăşi o fierbere, când a numelui Tău dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune inima mea singură: «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Mărie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre»?”

Mi-a spus Mântuitorul: „Când simţi că în somn fierbe de la sine în inima ta şi în gura ta rugăciunea minţii, când a numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să ştii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de Mine sau de preacurata Mea Maică. Atunci harul Meu, care păzeşte inima ta, îţi mişcă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Aşa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo ţară a împărăţiei şi care, atunci când sunt anunţaţi că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în ţara aceea, înştiinţează toată ţara şi îndeamnă pe toţi să se pregătească şi să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori şi în inima ta. Şi iarăşi, tot în ţara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că duşmani ai împăratului au năvălit asupra ţării aceleia cu multă duşmănie, pe faţă sau în ascuns, voind să supună ţara aceea şi să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma şi adună pe toţi cetăţenii ţării să lupte cu toată puterea lor împreună şi să se opună până la moarte trădătorilor şi duşmanilor împăratului, pe unii dintre aceştia ucigându-i, pe alţii pedepsindu-i cu pedepse înfricoşătoare, până când vor reuşi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori şi cu tine, cu harul meu”.

Atunci eu am spus: „Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredinţat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la harul Tău, te rog, primeşte să Ţi-o închin Ţie, ca fiind a Ta, şi ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: „Nu te îngriji tu de aceasta, adică acum ascunde-o, şi când voi dori Eu, o voi trimite din muntele acesta.” Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din faţa mea.

Şi în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător la dulceaţă cu un glas de înger, iar la ton şi la tărie ca glasul multor oameni care vorbesc cu putere. întorcându-mă, iată văd pe stareţul meu, care cânta cu glas mare şi cu nemărginită dulceaţă în glas, ca un înger al Domnului: „Bucură-te, uşă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid şi acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău şi Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc şi se închină naşterii Tale”.
Şi cu acest cuvânt mi-am venit şi eu în sinea mea din vedenie şi n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o copleşea când îşi amintea de vedenia care mi s-a arătat.

Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București 2002, p.253-258.

Vedenie preadulce a scriitorului despre carte, dacă aceasta a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu (Isihast anonim, Vedere duhovnicească). Este vorba de un manuscris descoperit la Sfântul Munte şi datat 1851, al cărui autor nu este cunoscut. A fost publicat pentru prima dată de Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic în anul 1978. În româneşte a fost publicat de Editura Bizantină în 1999.

Cuviosul Arhimandrit Gheorghe și șarpele uriaș din Sfântul Altar

Ziua tăiau cu topoarele copacii şi spinii, ca să deschidă poiana. Seara se adunau cu toţii într-o pivniţă ruinată, mâncau pesmeţi de pâine cu ceva legume şi dormeau pe pământ câteva ore. La miezul nopţii se sculau şi făceau Utrenia, dând laudă lui Dumnezeu.
Oprit fiind în ţară fără voia sa de către Mitropolitul Ţării Româneşti, Cuviosul Gheorghe era în mare mâhnire. Deci, postind câteva zile, s-a rugat Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Nicolae să-l povăţuiască ce trebuie să facă. Apoi, adormind puţin de osteneală, i s-a arătat în vis Sfântul Nicolae şi i-a poruncit, zicând:
‒ Rămâi aici şi îmi curăţeşte lăcaşul meu de fiarele sălbatice!
Deşteptându-se plin de bucurie, a pornit în căutarea lăcaşului Sfântului Ierarh Nicolae şi a aflat biserica lui din ostrovul Cernicăi pustie şi plină de şerpi. Din ceasul acela a rămas în Schitul Cernica împreună cu doi ucenici ai săi, Atanasie şi Serafim, din Mănăstirea Neamţ.
Spuneau ucenicii Cuviosului Gheorghe că după ce au ajuns întâi pe ostrov şi s-au închinat în biserică, au văzut în sfântul altar un şarpe uriaş. Atunci stareţul, însemnându-se cu semnul crucii, i-a zis cu glas blând:
‒ Ganul (dragul) tatei, până acum ai locuit tu aici. Acum să te duci din locul acesta, ca să locuim noi!
La cuvântul stareţului, şarpele s-a supus poruncii îndată şi a ieşit afară din biserică şi din ostrov, dispărând în pădurile din împrejurimi.
Mărturiseau ucenicii cuviosului că la început multă nevoie şi lipsă au răbdat în ostrovul Cernicăi. Biserica era părăsită de mulţi ani, lipsită de uşi, de ferestre şi de cele necesare. Chiliile erau vechi şi toate dărâmate, iar ostrovul acoperit în întregime de pădure, de rugi şi de spini. Stareţul Gheorghe însă nu se descurajă. Ziua tăiau cu topoarele copacii şi spinii, ca să deschidă poiana. Seara se adunau cu toţii într-o pivniţă ruinată, mâncau pesmeţi de pâine cu ceva legume şi dormeau pe pământ câteva ore. La miezul nopţii se sculau şi făceau Utrenia, dând laudă lui Dumnezeu. Apoi stareţul mângâia ucenicii cu frumoase cuvinte de învăţătură. La urmă aţipeau iarăşi până în zori, când se sculau, făceau cuvenita rugăciune şi plecau la tăiat pădurea.
Vestea despre sfinţenia vieţii Cuviosului Gheorghe s-a răspândit repede în toate părţile şi veneau mulţi să petreacă lângă el, iar alţii îi aduceau ajutoare să refacă biserica şi chiliile. În primele şase luni s-au adunat în jurul stareţului şase fraţi. După încă un an au mai venit 16 fraţi. În trei ani, numărul ucenicilor a sporit la 33. În anul următor erau 54 de suflete în ostrov, iar în anul 1786, obştea Schitului Cernica crescuse la 103 fraţi.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 321-322)

Vedenia unui sârb din zilele noastre (1976)

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire.

Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.
După zece zile de tratament, la 9 iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, pentru a continua tratamentul început.
Când am ajuns la podul lui Ibar, în Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi face?
Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de câteva zeci de metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.
În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate. La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.
Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doară şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: “Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: “Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: “Dumnezeu să vă ajute”. A intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: “Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: “Nu ne înghesuim Duşane, numai tu să conduci bine”.

După acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.

În timp ce aşteptam, călugărul mă întrebă: “Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?”. A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gândesc şi i-am răspuns: “Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele”. Călugărul mă ascultă şi continuă: “Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. “Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decât înainte”.

Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: “De unde eşti Duşane? Din Zacuta?”. Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: “Duşane, toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: “Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să se poarte în acest fel”.
N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.
Din pricina atâtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viata mea de când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.

Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte:”De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: “Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: “Te iert, fiule”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie.

Când am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: “Duşane, ceea ce ţi s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni.” I-am răspuns scurt: “Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.

Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: “Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei, de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip inexplicabil.
Din toate câte mi se întâmplase, m-au tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început să vorbesc tare: “Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.
După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa până la baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.
Fără câteva minute era ora 12, când am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.
M-am întins pe pat, fără să scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină odihnă. De odată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc.

Ceea ce mi s-a întâmplat apoi depăşeşte orice închipuire.

Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci, iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis: “Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. Îngerul mi-a zis iarăşi: “Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?” Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: “Ai dus pe sfântul Apostol Petru şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.

După acestea, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa. Câtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. “Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu”.

Când am ajuns în vârful dealului, îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: “Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mântuirii”.

După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: “Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a zis: “Ce vezi?”. I-am răspuns: “Văd totul, globul pământului, ţările, oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: “Duşane, uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos pe pământ să judece viii şi morţii!” Când m-am uitat eu spre pământ, îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: “De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sunt vii”.

Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: “Acestea sunt faptele pe care le-a făcut omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: “Să mergem mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc”.

După aceste cuvinte, norul ne-a transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: “Aceştia nu sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi când era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge la locul care i se cuvine.

Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.

Aceste chinuri însă au dispărut când am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfârşitul. În zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre.

Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: “Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.
După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele, cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele, care putuseră intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei; îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.

La poarta staţiei celei din urmă stătea un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros şi am trecut înăuntru de la ultima poartă. Aici trecerea era şi mai strâmtă.

Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.
Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci de-a pururi ziuă.

Frica şi cutremurul care mă stăpânise aproape necontenit până în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.

Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.
Uimit de această privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc înalt.
Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte, decât în Paradis.

Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi mai mare frumuseţe. În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe an. Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.
Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. Într-o clipă am ajuns la un loc de o minunată frumuseţe ce întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu.

Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.

În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mâna: “Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii”; apoi se întoarce spre stânga şi zice: “Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: “Aceştia sunt Heruvimii, aceştia Serafimii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stânga şi-mi arată cu mâna zicând: “Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească”. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: “Aceştia sunt Apostolii”. Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la mănăstirea Ziţa stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvintele Sfântului Apostol Petru: “Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: “Ştiu!”. Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: “De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi Apostolul a făcut semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: “În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit poruncile lui Dumnezeu”.

Cuvintele marelui Apostol au mişcat adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: “Aceştia sunt proorocii lui Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari”. Astfel mi i-a arătat la rând pe toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.

După această întâlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că cu ochii deosebeam la mari depărtări cele mai mici amănunte ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe, decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea duhovnicească. Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: “Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe”. Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De astă dată, de pe nor nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de des şi de negru, cum nici un fel de întuneric nu i se asemăna. Din adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare călătorie.

Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.

Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. “Această mare mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă”.

Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini, picioare şi alte parţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.

În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă omenească.

Uitându-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: “Nu te teme Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această apă sulfuroasă clocotită i-a făcut Dumnezeu astfel că apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor prăji în foc, dar nici odată nu vor arde, nici nu vor muri.

Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând starea mea critică, îngerul mi-a zis: “Nu te teme! Aceştia sunt draci pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie…” Apoi îngerul a adăugat: “Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile, automobile, podoabe, în viaţa degenerată, în stomacurile lor. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ”.

După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mâna şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne aştepta norul şi ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta eram mai aproape de pământ.

Toată lumea înviată pe care o văzusem mai înainte era rânduită în trei cete mari. În prima ceată din partea dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stânga lor, în ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era mult mai mare decât al acelora din prima ceată. În sfârşit, la stânga, în ceata a treia se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre şi urâte. Uitându-mă cu atenţie la aceşti oameni, îngerul a început să mă lămurească: “Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine pentru viaţa lor cinstită de pe pământ. Aceştia din ceata din mijloc, cu feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este rugăciunea şi faptele bune. Aceştia pe care îi vezi la stânga sunt păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urâte de pe pământ, acum sunt schimonosiţi potrivit cu păcatele făcute de fiecare şi aşa vor fi aruncaţi în focul cel veşnic”.
Era o privelişte înspăimântătoare vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din gurile lor deschise atârnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau trage înlăuntru. Toţi ţineau în mâini câte ceva, potrivit cu îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii ţineau pâine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de sânge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte unelte de măsurat şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cântărit necinstit şi s-au îmbogăţit în chip necinstit. Aici se aflau şi doctorii, care ceruseră de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau lăsaseră să moară pe cei ce nu puteau să plătească. Am văzut de asemenea vrăjitori şi vrăjitoare, că făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în palmă sau în cărţi cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe prieteni. Toate le făceau pentru bani şi lângă vrăjile lor se aflau grămezi de bani. În ceata păcătoşilor, între desfrânaţi se aflau şi femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să desfrâneze cu alţi bărbaţi. Acestea precum şi toţi desfrânaţii erau plini de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de mari ajungeau până 1a pământ şi pe ele pline de puroi se urcau şerpi şi viermi. Limbile lor, de asemenea, atârnau afară umflate. Aici se află şi cei ce au făcut grele amestecări de sânge: tată cu fiică, mamă cu fiu şi frate cu soră. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimântătoare.

În chip deosebit m-am mirat când am văzut pe cei ce trăiseră în Biserică şi mănăstiri. Este vorba de episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscându-mi gândul, îngerul mi-a zis: “Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Cruce şi pe Evanghelie că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea Domnului nostru Iisus Hristos; că cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor vor povăţui poporul ca şi sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie bisericile pline şi oamenii să se mântuiască. Dar ei au făcut dimpotrivă. În loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi purtarea lor, ei una au zis şi alta au făcut. Au scurtat slujbele, botezurile, cununiile, înmormântările, parastasele, sfinţirea apei şi celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la cei săraci şi credincioşi decât de la cei bogaţi; au iubit desfrâul, blestemul, beţia, lăcomia pântecelui, jocul cu zaruri, vilele şi automobilele. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul de altul ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat pe mulţi oameni de bună credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau să vie, dar când vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici, părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Ţine minte, Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat de Dumnezeu şi s-ar fi mântuit. Din această pricină, aceşti clerici, în afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora pe care i-au îndepărtat de credinţă şi acum pe lângă cele ale lor, plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi au pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osândeşte împreună cu păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi alţi băutori de sânge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum păcătoşii! Întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos, la a doua venire a lui Dumnezeu, care-I va judeca după faptele lor”.

Drepţii, de asemenea, purtau semne potrivit cu profesiunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau balanţe, înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe flămânzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au împlinit poruncile lui. Toate păcatele şi le-au şters prin pocăinţă, post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin milostenii şi alte fapte bune. Au iertat pe cei ce le-au greşit şi Dumnezeu i-a iertat pe ei.

Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut rudenii de-ale mele şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia: “Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum păcătoşii”.

După aceste cuvinte ale îngerului meu conducător, au trâmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut. Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în Ziua Judecăţii vor fi împreună cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea lor, cu faptele lor scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi arhanghelii cu trâmbiţele lor şi pe nor am rămas numai îngerul meu şi cu mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească: “Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care te-au păzit să nu faci rău cuiva. Urăşti pe mincinoşi, pe hoţi şi pe făţarnici şi nu râzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. În Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai fost, pentru că despre Dumnezeu nu ştii nimic. Ai multe obiceiuri rele şi multe păcate. Când te mânii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la cântat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrânat. Orice femeie, care îţi place şi nu îţi este rudenie, doreşti să o câştigi. La aceasta te-a ajutat cântatul şi căutatul în cafea. Ai minţit numai când ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, să nu mai ghiceşti în cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe soră şi ca pe mamă, pe fiecare tânăr ca pe un frate şi pe tot omul în vârstă ca pe tată. Şi să nu mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele urăşte-le. Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi bunătatea au cântărit mai greu decât păcatele tale. Trebuie să te spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta păcatele. De azi înainte să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele Tatălui şi a1 Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi îngerul îşi face cruce, arătându-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul crucii. “În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfântul tău patron, la apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decât la toţi şi în primul rând, la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos Dumnezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari decât ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor”.

“Să ţii minte, Duşane şi acest lucru: Ori de câte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor pe noi care ne aflăm în cer, în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sf. Paraschiva, patroana familiei tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a mai rămas pentru mântuirea ta şi poţi să te mântuieşti numai prin post, rugăciune, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi prin fapte bune. Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului până la sfârşitul vieţii.

Despre cele văzute acum să nu povesteşti nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui la rudenii şi la vreun prieten de al tău.

Mai ţine minte şi aceasta: Când te rogi lui Dumnezeu să ai gândurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu smerenie. Când posteşti să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi zâmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. În lume să fii şi în viitor comunicativ, cu cei ce se bucură, să te bucuri, dar în toate măsurat şi stăpân pe tine; cu cei ce plâng, plângi şi mângâie-i. Să respecţi legile şi stăpânirea şi să împlineşti cele rânduite de stăpânire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica lui Hristos. Când ne vom despărţi, să mergi îndată la mănăstirea Ziţa şi când intri în biserică vei vedea la locul unde se vând lumânări, icoane, cărţi şi alte lucruri, pe raftul de lângă uşă se află cărţile. Cumpără-le pe primele patru la rând; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat.”

Cu aceste cuvinte, Sfântul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.

Odată cu încetarea vedeniei, m-am deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei mari oboseli. Ceasul care se afla lângă mine arăta ora şase după amiază. Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rând sentimente de bucurie şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate acestea. În această neputinţă şi gândindu-mă la toate cele văzute în cele şase ore trecute, mâna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul crucii. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-am sculat imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în rânduială am plecat la mănăstirea Ziţa după cărţile pe care îngerul îmi spusese să le cumpăr.
În mănăstire nu era nimeni, afară de un monah, pe care mai pe urmă am aflat că-l cheamă Părintele Gherasim. După ce m-am închinat la icoane şi am aprins lumânări, m-am apropiat de raftul cu cărţi şi am cerut Părintelui Gherasim să-mi dea cele patru cărţi din rând. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se afla icoana Maicii Domnului cu Domnul Hristos. La plecare, călugărul m-a întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care însă mă ruşinez şi acum: “Ce te interesează de unde sunt?”. M-am întors şi am ieşit din biserică.
Îndată ce m-am întors la băi, m-am apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. În ziua următoare, fiind mare sărbătoare a sfântului Apostol Petru, am mers pentru prima mea rugăciune la Mănăstirea Ziţa. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei Liturghii iar cântarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cântări ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Preamilostivului, Care m-a miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam şi prin faţa ochilor mei trecea viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de nerânduială. Nu se vedea nici o lumină, nici o mângâiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adâncă mâhnire. Nu m-am mai putut stăpâni când în biserică a început sărbătoresc şi tainic cântarea: “Care pe Heruvimi”, care anunţa momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii. În lăuntrul meu parcă bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strâns inima, dar ochii n-au mai putut ţine; curgeau torent lacrimile în rănile mele deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. În ăuntrul meu s-a coborât duhovniceasca rânduială.
Restul şederii mele la băi l-am folosit pentru schimbarea mea duhovnicească. În zadar mă aşteptau să mă întorc la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă şi alte rele neputinţe. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am petrecut în rugăciune, citirea cărţilor şi cugetare la toate cele pe care le trăisem.
Când m-am întors acasă, am încetat să mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam singurătatea mai mult decât orice întâlnire. În faţa ochilor aveam necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele sfântului Apostol Petru, că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru mântuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem, înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam şi plângeam. Şi ţineam post aspru. În ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mâncare de post, iar ea şi fiul meu puteau mânca ceea ce voiau.
Era ciudat că, în tot timpul de la întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce postesc. Prima dată mi-a pus această întrebare cu două zile înainte de împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În timpul mesei, soţia mă întrebă: “Ce se întâmplă cu tine? De trei luni ai devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea şi vinerea din fiecare săptămână. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedecat până acum să te întreb acest lucru?” Uite că puterea Dumnezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele să mă întrebe până ce au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă răbdare până poimâine şi atunci îi voi spune totul.
După două zile, s-au adunat soţia mea, sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe rând. Fără să-i întreb despre părerea lor, le-am zis: “De azi înainte să încetaţi de a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să mergeţi la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat sărbătoarea familială a Sfintei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea, şi vă rog să postiţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să nu mă deranjaţi când mă rog lui Dumnezeu acasă”.
Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, că-şi vor face cruce înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea familială. N-au primit să postească toate posturile, să meargă la biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va împărtăşi odată pe an şi împreuna cu fiul meu s-au angajat să ţină posturile din Vinerea Mare, din Ziua Crucii şi la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru mântuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.

După câteva zile am plecat la mănăstirea Ziţa ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să merg acolo unde s-a întâmplat şi faptul.

Ajungând la mănăstire, am rugat pe o călugăriţă să mă anunţe la episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi împărtăşesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus, pe scurt ceea ce mi s-a întâmplat şi am rugat pe episcop să mă primească. După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă aştepta în picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: “Dumnezeu să ajute”, iar el mi-a răspuns: “Dumnezeu să ajute, fiule”. I-am sărutat crucea şi mâna şi i-am zis: “Preasfinţite, binecuvântaţi”. “Dumnezeu să te binecuvinteze, fiule”, mi-a răspuns episcopul.

A înţeles că eram neliniştit şi cu glas blând m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sunt şi i-am răspuns că m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kragughievaţ. La răspunsul meu, episcopul mi-a zâmbit amabil şi mi-a zis: “Te-ai născut în eparhia mea”. În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i povestesc cu răbdare şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început până la sfârşit cele ce s-au întâmplat. Când îi vorbeam mă privea cu atenţie; din când în când îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila şi darul Său zicând: “Doamne miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, mare este puterea Ta, stăpânirea şi mila Ta!”.

Când le-a auzit pe toate, mi-a zis că sufletul meu în acel timp era afară de trup, că provizoriu eram mort în timpul cât a ţinut vedenia.

“Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit duhovniceşte pentru spovedanie”. După ce i-am răspuns afirmativ, m-a pus să-i sărut crucea şi icoana şi să îngenunchez. Apoi episcopul a luat epitrahilul, mi l-a pus pe cap şi mi-a zis: “Duşane, fiule, acum mărturiseşte toate păcatele, nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi citi rugăciunea de dezlegare şi vei primi Sfânta Impărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul te va ierta. Spune liber toate păcatele pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul în toată viaţa ta până în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu, care te spovedesc. Noi care spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei.”

Aceste cuvinte m-au eliberat desăvârşit şi i-am spus cu de-amănuntul toate păcatele. În cursul spovedaniei am început să plâng şi să suspin, rugând pe Domnul şi pe Maica Domnului să mă ierte că îi înjurasem de multe ori. După ce am mărturisit toate păcatele pe care le ştiam, episcopul Vasile a citit îndelung rugăciunea pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adâncul inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de tot păcatul. Când a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul meu şi iarăşi am sărutat crucea şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii.

Când am primit Sfânta Împărtăşanie, am simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna dispoziţie, uşurarea stăpânesc şi îndulcesc sufletul. Omul simte că s-a născut din nou. Când i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis: “Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti”.

La sfârşit, episcopul mi-a dat mai multe sfaturi. Mi-a spus să mă gândesc la moarte, deoarece cine se gândeşte la ea, păcătuieşte mai puţin şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi pământeşti, despre care îmi vorbise şi sfântul Apostol Petru şi Arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mâine.

Sunt deplin fericit că mila lui Dumnezeu m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi pedepsele pe care mi le trimite Sfânta Sa Pronie.

Mă rog lui Dumnezeu ca să creadă în adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi să descopere şi altora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat pentru mântuirea sufletului.

Har şi Pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.

(Dintr-o carticica editata de Sf. Munte Athos in 1992

Vedenia prin care Sfântul Grigorie Palama este chemat să-L vestească tuturor pe Dumnezeu

Apoi i s-a arătat un tânăr strălucitor care a spus: „De ce nu împărtășești și altora această minunată și îmbelșugată băutură? De ce o lași să se reverse fără folos?
Oare nu știi că este darul lui Dumnezeu și că atunci când se revarsă nu se mai sfârșește? Chiar dacă acum nu este nimeni ca să o caute cu dorire, tu trebuie totuși să-ți faci datoria fără a sta pe gânduri, și să nu cumva să nu o împarți!”
În al treilea an la mănăstirea „Sfântul Sava”, pe când Grigorie era cufundat în rugăciunea minții, se pare că a fost cuprins de un somn ușor, în care a avut următoarea vedenie.

Se făcea că ținea în mâini un potir cu lapte curat, atât de plin, încât dădea pe dinafară. Apoi, laptele s-a preschimbat în cel mai ales vin, din care ieșea o mireasmă minunată. Vinul curgea așa de îmbelșugat, încât mâinile și veșmintele îi erau ude, pătrunse de minunata mireasmă. De îndată ce Sfântul Grigorie a simțit mirosul, s-a umplut de sfântă bucurie.

Apoi i s-a arătat un tânăr strălucitor, care i-a spus:

– De ce nu împărtășești și altora această minunată și îmbelșugată băutură? De ce o lași să se reverse fără folos? Oare nu știi că este darul lui Dumnezeu și că atunci când se revarsă nu se mai sfârșește?

Atunci Grigorie a întrebat:

– Dar dacă nu sunt oameni care să o caute cu vrednicie sau măcar să o ceară?

Îngerul a răspuns:

– Chiar dacă acum nu este nimeni ca să o caute cu dorire, tu trebuie totuși să-ți faci datoria fără a sta pe gânduri, și să nu cumva să nu o împarți! Trebuie să dai Stăpânului talantul încredințat ție. Știi prea bine porunca dată, știi și despre talantul ce a fost dat slujitorului nevrednic și ce s-a întâmplat cu el!” (Matei 25, 14-30).

Apoi îngerul a plecat, lăsându-l pe Grigorie învăluit în lumină, stând multe ceasuri și cugetând la cele spuse. Sfântul Grigorie a tâlcuit vedenia astfel:

Laptele însemna darul obișnuit al cuvântului, pe înțelesul inimilor simple, ce caută povățuire duhovnicească.
Prefacerea laptelui în vin însemna că, la vremea potrivită, Hristos îi va cere să învețe cele mai înalte adevăruri ale credinței creștin-ortodoxe. Încredințat de această vedenie și povățuit de Duhul Sfânt, Grigorie avea curând să înceapă să scrie. Mai târziu, el a descoperit vedenia ucenicului său Dorothei.

Extras din ”Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Thessalonicului”, trad. de Constantin Făgeţan, Ed. Egumenița, București, 2006, pag. 24

Sf. Ioan de Kronstadt – DESCOPERIRE CEREASCA ARATATA IN VIS de catre SFANTUL SERAFIM DE SAROV despre sfarsitul lumii, PRIGOANA SANGEROASA A CRESTINILOR, caderea in erezie, stapanirea si pecetluirea lui ANTIHRIST

Redam mai jos vedenia profetica a Sfantului Ioan de Kronstadt asupra cumplitelor vremuri ce aveau sa se abata asupra Rusiei si despre vremurile lui Antihrist si lucrarea tainei faradelegii, descoperire in care l-a avut ca insotitor si indrumator pe alt sfant urias: Sfantul Serafim de Sarov, deja plecat la Domnul atunci:

Descoperire cereasca aratata în vis

“Eu, mult pacatosul Ioan din Kronstadt, scriu aceasta descoperire cereasca vazuta de mine si va spun adevarul, tot ce-am auzit si am vazut într-o vedenie ce mi s-a aratat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Ma înfior de cele vazute, când ma gândesc ce va fi cu lumea cea pacatoasa. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neasteptate, pentru ticalosia noastra. Scriu si-mi tremura mâinile, si lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, da-mi tarie si putere, da-mi adevarul Tau si vointa Ta de la început pâna la sfârsit, ca sa descriu tot ce-am vazut!

Aceasta vedenie a fost asa: dupa rugaciunea de seara m-am culcat sa ma odihnesc putin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în fata icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumatate de ceas si am auzit un zgomot usor. Cineva s-a atins de umarul meu si o voce blânda mi-a zis încetisor:

“Scoala-te, robul lui Dumnezeu, si sa mergem cu voia lui Dumnezeu!“.

M-am ridicat si am vazut lânga mine un minunat staret, cu pletele albe, într-o mantie neagra, cu toiagul în mâna; m-a privit binevoitor, iar eu de frica mai n-am cazut jos; mâinile si picioarele începura sa-mi tremure, voiam sa spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Staretul m-a însemnat cu semnul crucii, si mi s-a facut usor si vesel pe suflet.

scene-din-icoana-soborul-noilor-mucenici-ai-rusiei-03-679732062.jpgScene din icoana Soborul noilor mucenici ai Rusiei Dupa aceea mi-am facut eu singur semnul crucii. Mi-a aratat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfintit. M-am uitat într-acolo. Staretul a desenat pe perete urmatoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odata, peretele a disparut, iar eu l-am urmat pe Staret, mergând peste un câmp verde. Si am vazut o multime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, si de aur. L-am întrebat pe Staret:

„Ale cui sunt aceste cruci?“.

El mi-a raspuns cu blândete:

„Ale celor care au patimit pentru credinta în Hristos si pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucisi si au devenit mucenici!“

Si iarasi am mers mai departe. Deodata am vazut un râu plin cu sânge, si l-am întrebat pe Staret:

„Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a varsat!”.

Staretul a privit în jur, zicând:
„Acesta este sângele dreptmaritorilor crestini!”.

Mi-a aratat apoi spre un nor, si am vazut mai multe sfesnice albe arzând, care începura sa cada la pamânt, unele dupa altele, cu zecile, cu sutele. Si cazând la pamânt, se stingeau, prefacându-se în praf si cenusa. Dupa aceea Staretul mi-a zis:

„Vino si vezi!“

Si am vazut pe nori sapte sfesnice arzând. Si am întrebat:

„Ce înseamna aceste sfesnice cazatoare?”.

„Asa vor cadea în erezie Bisericile Domnului, iar cele sapte sfesnice de pe nori sunt cele Sapte Biserici Apostolesti si Sobornicesti, care vor ramâne pâna la sfârsitul lumii“.

Staretul mi-a aratat apoi în sus, si atunci am vazut si am auzit cântarea îngerilor.

Ei cântau:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!“

Multime multa de norod înainta cu lumânari în mâini, cu fete radioase si vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, si un mare numar de mireni, tineri, adolescenti si chiar copii.

L-am întrebat pe minunatul Staret:

„Acestia cine sunt?”.

„Acestia toti au patimit pentru Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si pentru sfintele icoane!”.

L-am întrebat pe Marele Staret, daca pot sa ma alatur si eu la aceasta procesiune?

Staretul a raspuns:

„E prea devreme pentru tine, mai rabda, nu este binecuvântare de la Domnul!“

Si am vazut iar un sobor de prunci, care au patimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele si au primit cununi de la Imparatul Ceresc. Si iarasi am mers mai departe, si am intrat într-o biserica impunatoare. Am vrut sa-mi fac cruce, dar

Staretul m-a oprit:

„Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”.

herrad_von_landsberg_whore_babylon-1677220029.jpg

Aceasta biserica era tare mohorâta. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânari de smoala care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rau mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în fata prestolului statea un preot cu fata catranita, iar sub prestol – o femeie, rosie toata, cu stea în frunte, striga de rasuna biserica:

„Slo-o-bo-o-da-a!” (Sunt libera!)

Doamne fereste, ce grozavie!

Oamenii aceia începura sa alerge ca niste smintiti în jurul prestolului, sa tipe, sa suiere, sa bata din palme si sa cânte cântece dezmatate. Si deodata a strafulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet napraznic, pamântul s-a cutremurat, si biserica s-a prabusit: si femeia, si oamenii aceia, si preotul – s-au pravalit cu totii în adâncul beznei – în abis. Doamne fereste si apara, ce grozavie!
Am privit înapoi. Staretul se uita la ceva, m-am uitat si eu.

„Parinte, spune-mi, ce este cu aceasta înfricosatoare biserica?“

«Acestia-s „cetatenii cosmosului”, ereticii, cei ce au parasit sfânta si soborniceasca Biserica si au primit inovatiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserica nu se posteste si nu poti sa te împartasesti!»

M-am înfricosat, zicând:

„Doamne, vai noua, ticalosilor – moarte!”. Staretul m-a linistit însa, spunându-mi:

„Nu te scârbi, ci roaga-te!”

Si iata, am vazut o multime de oameni care se târau chinuiti de o sete cumplita, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zarit, au început sa strige:

„Sfinti parinti, rugati-va pentru noi. Atât de greu ne este, însa nu putem sa ne rugam. Tatii si mamele noastre nu ne-au învatat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”.

Si au început sa plânga.

L-am urmat pe Staretul care mi-a facut semn cu mâna:

„Vino si vezi!”

Si am vazut o gramada de trupuri neînsufletite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte si l-am întrebat pe Staret:

„Ale cui sunt trupurile acestea?“.

„Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat sa primeasca pecetea antihristica si au suferit pentru credinta lui Hristos, pentru Biserica apostoleasca. Pentru asta s-au învrednicit de sfârsit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roaga-te pentru robii lui Dumnezeu!”.

Deodata Staretul s-a întors spre nord, facându-mi semn cu mâna. M-am uitat si am vazut un palat împaratesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate si scorpioni ce se catarau, zbierau, îsi înfigeau coltii.

romanovs1 (1)-1677220029..jpeg

L-am vazut pe tar, sezând pe tron. Cu fata palida, plina de barbatie, citea rugaciunea lui Iisus.
Deodata, a cazut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost calcat în picioare de fiare. M-am îngrozit si am plâns amarnic. Staretul mi-a pus mâna pe umarul drept: îl vad pe Nicolai II în lintoliu alb. Pe cap – o cununa de ramurele înfrunzite; cu fata palida, însângerata, la gât purta o cruce de aur. Soptea încetisor o rugaciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi:

„Parinte Ioane, roaga-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor crestini, ca am murit curajos, ca un tar – mucenic pentru credinta lui Hristos si Biserica Dreptmaritoare. Spune-le pastorilor apostolesti sa slujeasca o panihida frateasca pentru mine, pacatosul. Sa nu cautati mormântul meu!”.
Apoi totul a disparut în ceata. Am plâns mult si m-am rugat pentru tarul – mucenic.
De frica îmi tremurau mâinile si picioarele. Staretul a rostit:

„Voia lui Dumnezeu!

Roaga-te si spune-le la toti sa se roage!… Vino si vezi!”

Si iata, am vazut zacând o sumedenie de oameni morti de foame, unii rodeau iarba si verdeata. Cadavrele altora erau sfâsiate de câini si o duhoare cumplita umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinta! Din gura lor ies cuvinte de hula, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! Si iata, am vazut o movila înalta de carti si printre ele se târau niste viermi ce raspândeau o duhoare insuportabila. L-am întrebat pe Staret, ce fel de carti erau acelea?

– „Carti ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toti crestinii prin învataturi straine!“

Dar, îndata ce Staretul s-a atins cu toiagul de carti, ele s-au aprins si vântul a împrastiat cenusa.
Dupa aceasta m-am uitat si am vazut o biserica. Pe jos, de jur împrejur se tavaleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând sa le citesc, Staretul însa mi-a zis:

„Aceste pomelnice zac de multi ani si preotii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei raposati roaga sa fie pomeniti!“.

Am întrebat:

„Si atunci, când vor fi pomeniti?“.

Staretul a raspuns:

„Îngerii se roaga pentru ei!“.

Am pornit mai departe, si Staretul mergea asa de repede, încât de-abia reuseam sa ma tin dupa el.

Vino si vezi!” – a spus Staretul. Si am vazut o masa mare de oameni, gonita din urma de niste draci urâciosi, care-i bateau cu pari, cu furci si cu cangi. L-am întrebat pe Staret:

„Acestia cine sunt?”.

Staretul a raspuns:

„Acestia-s cei ce s-au lepadat de sfânta credinta si de Biserica Apostoleasca si Soborniceasca si au schimbat credinta“.

Erau acolo preoti, monahi si monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei, betivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Fetele lor erau strasnice, iar din gura iesea o duhoare respingatoare. Lovindu-i fara mila, demonii îi mânau într-o prapastie îngrozitoare, din care izbucneau flacari sulfuroase cu miros greu. M-am înspaimântat foarte si mi-am facut semnul crucii:

„Izbaveste-ne, Doamne, de o asa soarta!”.

Si iata, am vazut o multime de oameni, tineri si batrâni, îmbracati în straie ciudate, carând o stea imensa în cinci colturi; la fiecare colt atârnau câte doisprezece draci; în centru, satana însusi sta protapit cu niste coarne zdravene, cu capatâna de paie, iar din gura îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: „Sculati voi cei pecetluiti cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toti pecetile: pe frunte si la mâna dreapta. L-am întrebat pe Staret:

„Asta ce inseamna?“.

–  „Acestea-s pecetile antihristului”.

Mi-am facut semnul crucii si l-am urmat pe Staret.
Deodata el s-a oprit, aratând cu mâna spre rasarit. Si iata, am vazut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâna, pretutindeni – lumânari aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zapada: pe prestol – Crucea si Evanghelia, deasupra prestolului, în aer – o coroana împarateasca de aur. Pe coroana era scris cu litere aurite: „Pentru putina vreme“, în jurul prestolului stateau patriarhii, episcopii, preotii, monahii, monahiile, mirenii. Toti cântau:

„Slava lui Dumnezeu în ceruri si pe pamânt pace!”.

De bucurie mi-am facut semnul crucii, multumindu-I lui Dumnezeu pentru toate! Deodata Staretul a facut un semn cu crucea în sus de trei ori si am vazut o gramada de cadavre zacând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucisi pentru cuvântul lui Dumnezeu si cântând: „Aliluia!” Ma uitam si plângeam amarnic. Staretul m-a luat de mâna, poruncindu-mi sa nu plâng:

„Voia lui Dumnezeu!

Domnul nostru Iisus Hristos a patimit, varsându-si preacuratul Sau sânge pentru noi. Asa si cei ce nu vor primi pecetea antihristului – toti îsi vor varsa sângele, dobândind mucenicia si luând cununa cereasca!“.
Staretul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu si a aratat spre rasarit. Se împlinira cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii“. Si iata, am vazut deslusit cupola templului de la Ierusalim. Era înfipta steaua sus, pe cupola. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, si înca altii mai încercau sa patrunda înauntru. Am vrut sa-mi fac semnul crucii, dar Staretul m-a oprit, zicând:

„Aici este urâciunea pustiirii!“.

Am intrat si noi în templu. Era plin de lume: am vazut tronul, peste tot ardeau lumânari de seu; pe tron sta imperatorul în porfira de culoare stacojie; pe cap avea coroana de aur cu stea. L-am întrebat pe Staret:

„Cine este acesta?“.

El a raspuns:

„Antihristul!“.

De statura înalta, cu ochii ca jaratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la fata, viclean, perfid, strasnic. Sta cocotat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru si racnea:

„Eu sunt imperatorul si dumnezeul si stapânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!“.

Toti au cazut la pamânt si i s-au închinat, iar el a început sa le puna peceti pe frunte si pe mâini, ca sa primeasca pâine si sa nu moara de foame si sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câtiva oameni cu mâinile legate, ca sa-i sileasca sa i se închine.

Dar ei au zis:

„Noi suntem crestini, si credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”.

Antihristul într-o clipa le-a taiat capetele si s-a varsat sânge crestinesc. Dupa aceea au adus un tânar la tronul antihristului, ca sa i se închine lui, dar tânarul a strigat cu glas tare:

„Eu sunt crestin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu esti trimisul si sluga satanei!”.

– „La moarte!” – a racnit antihrist.

Iar cei ce primisera pecetea, cadeau la pamânt si se închinau lui. Deodata s-a auzit un tunet, au

triumph-over-antichrist-and-his-followers (1)838278560..jpegstralucit mii de fulgere, lovind cu sageti de foc în slujitorii antihristului. O sageata uriasa a stralucit fulgerator si o vâlvataie de foc a cazut drept în capul antihristului, coroana s-a facut tandari: milioane de pasari zburau sfâsiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simtit cum Staretul m-a luat de mâna si am mers mai departe. Si am vazut iar mult sânge crestinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele sfântului Ioan Teologul din Apocalipsa:

„Si va fi sânge… pâna la zabalele cailor!“.

Doamne Dumnezeule, mântuieste-ma! Si am vazut îngerii zburând si cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!“. Staretul a privit înapoi si a zis:

„Nu te mâhni, sfârsitul lumii este aproape! Roaga-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Sai”.

Timpul era pe sfârsite. Staretul a aratat spre rasarit, apoi a cazut în genunchi, rugându-se: m-am rugat si eu cu el. Dupa aceea Staretul începu sa se desprinda cu repeziciune de la pamânt, înaltându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit ca nu stiam cum îl cheama, si am strigat:

„Parinte, care îti este numele?“.

– „Serafim de Sarov!“

raspunse blând Staretul:

„Sa scrii tot ce-ai vazut pentru crestinii pravoslavnici!“.

Deodata, deasupra capului a rasunat parca un clopot imens si, auzindu-i dangatul, m-am trezit.

„Doamne, blagosloveste si ajuta-ma pentru rugaciunile Marelui Staret! Tu mi-ai descoperit aceasta vedenie cereasca mie, pacatosului Tau rob Ioan, arhiereul din Kronstadt! 1901“.

***
Aceasta remarcabila „Descoperire cereasca…” a protoiereului Ioan din Kronstadt, marele purtator de duh si închinator al tarii Rusesti a circulat vreme îndelungata în manuscris, fiind copiata si raspândita de catre credinciosi. În anii de restriste aceasta viziune a slujit crestinilor prigoniti drept mângâiere si consolare”.

Sursa