Apel catre credinciosii romani – Părintele Iustin Parvu

„Iubiti fii ortodocsi ai acestui neam,


Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate pînă astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decît să vîndă credinţa predată nouă de Sfîntul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.
Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mîntuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată cînd a fost vreme de mărturisire, cînd vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.
Ceea ce se întîmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lîngă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci cînd credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămîne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întîmplă – trecem indiferenţi pe lîngă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atîta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămîn schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.
Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decît să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.
Cu toţii ştim cît au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Cîte falsuri, cîtă mişelie, cîtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mîntuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, cînd, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de tîrguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decît să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi pînă astăzi, căci papalitatea nu este altceva decît coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.
Cîte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii romîni ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvîrşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată cîtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, pînă la cel mai mic”¦ Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mîinile noastre? Nu, niciodată pînă ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: cînd va sosi episcopul şi stăpînul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; pînă atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămînă bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici romînii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi cînd niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămînă goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămînă goale”.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dîrza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Romînilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, cînd vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunîndu-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decît oricare. De ce să repetăm greşelile lor, cînd putem să învăţăm din greşelile lor?
Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mîinile lor fără nici un drept, în sfîrşit, de apel, pînă în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpînim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba romînă, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mîinile lor.
Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Romînească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atîta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decît ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tînăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frînceşti şi de două ori în acea liturghie frîncească te-ai lepădat de Sfînta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfîrşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strîns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu („¦) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stîna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plîng pînă ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut cînd te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gîndeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfînta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi”.
Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mîntuiască sufletele nostre”.

Fraţi romani, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,
8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

sursa

1

19 mai 2005 – Crima de la manastirea Petru Voda: a vrut sa-l asasineze pe parintele Justin Parvu insa l-a confundat si l-a ucis pe preotul Panaite Fuică

Pe 19 mai 2005 a avut loc o odioasa crima la Manastirea Petru Voda. Iata ce putem citi in doua articole mai vechi.
KANAL D: Tânărul care a omorât din greşeală un preot când încerca să-l asasineze pe Iustin Pârvu rămâne internat la spitalul de psihiatrie! Mihai Coisin a făcut crimă în curtea mânăstirii Petru Vodă, 17 decembrie 2018
Marele duhovnic Iustin Pârvu a supravieţuit miraculos unei tentative de asasinat în 2005, când tânărul Mihai Ovidiu Coisin a încercat să-l omoare în curtea mânăstirii Petru Vodă.
Plecat dintre noi la 94 de ani, pe 16 iunie 2013, marele duhovnic Iustin Pârvu a supravieţuit nu numai anilor grei de temniţă comunistă, ci şi unei încercări de asasinat petrecută în 2005. Atunci, tânărul Mihai-Ovidiu Coisin a venit la mânăstirea Petru Vodă, lăcaşul lui Iustin Pârvu, cu intenţia clară de a-l omorî pe părinte, care îi refuzase vasluianului, în două rânduri, intrarea în rândul călugărilor.
Numai că Mihai Coisin l-a confundat pe Iustin Pârvu cu preotul Panaite Fuică (81 de ani), pe care l-a ucis cu mai multe lovituri de cuţit chiar în curtea mânăstirii. ”Fapta a avut loc pe 19 mai 2005, în curtea mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, iar octogenarul a decedat la scurt timp la Spitalul Judeţean Neamţ. În urma anchetei s-a stabilit că bătrânul preot ieşean a murit din cauza unei confuzii, intenţia criminalului fiind de a-l ucide pe stareţul mănăstirii, Iustin Pârvu. În 2002, Coisin venise pentru prima oară la Petru Vodă cu intenţia de a se călugări, dar a provocat mai multe scandaluri şi a ameninţat călugării. A fost sfătuit să plece şi chiar părintele Iustin i-a recomandat internarea într-un spital de psihiatrie. Familia l-a internat o perioadă la Secţia Psihiatrie a Spitalului Judeţean Neamţ, dar  vasluianul a revenit la mănăstire în 2004 împreună cu părinţii, în încercarea de a-l îndupleca pe stareţ să-l primească în rândul călugărilor. Fiind din nou refuzat de părintele Iustin, dorinţa de a se răzbuna a prins tot mai mult contur în mintea vasluianului. Coisin a venit la Petru Vodă în 2005 pentru a-şi duce planul la capăt, iar în curtea mănăstirii l-a întâlnit pe preotul pensionar Panaite Fuică. Cum înfăţişarea şi statura semănau cu cea a stareţului Iustin, Coisin a făcut o confuzie şi l-a înjunghiat cu trei lovituri de cuţit. Arma fusese sustrasă de atacator din bucătăria mănăstirii, şi ascunsă sub un cerdac. Când a realizat că victima pe care o înjunghiase nu era Iustin Pârvu, vasluianul a început să strige că regretă enorm că a lovit un om nevinovat, dar şi că îi pare rău că nu l-a ucis pe părintele stareţ. El a mărturisit apoi procurorilor că acesta a fost scopul pentru care a venit la mănăstire, pentru a răzbuna „umilinţa“ suferită”, nota ziarul Adevărul.
Şi în prezent, după 13 ani de la dramaticul incident, criminalul Mihai-Ovidiu Coisin, acum în vârstă de 36 de ani, este închis în Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Pădureni-Grajduri (judeţul Iaşi). În ciuda faptului că, periodic, bărbatul face cereri de eliberare condiţionată, Tribunalul Iaşi respinge fără echivoc cererile acestuia, ţinând cont probabil şi de faptul că Mihai Coisin şi-a atacat la un moment dat şi familia – mama şi unchiul – cu toporul, provocându-le răni grave.
Ziarul de Iasi: Crima diavoleasca la Manastirea Petru Voda. Preot iesean asasinat la spovedanie, 21 mai 2005
Crima abominabila: un preot iesean a fost omorit bestial la manastirea Petru Voda, din judetul Neamt. In virsta de 81 de ani, preotul Panaite Fuica s-a retras la manastire pentru a-si petrece zilele pe care i le mai harazise Dumnezeu printre cele lumesti. Criminalul, un tinar care spunea ca este student teolog la Iasi, l-a confundat pe preotul iesean cu staretul manastirii. Inarmat cu un cutit, ucigasul s-a repezit catre preotul iesean si l-a injunghiat de trei ori in abdomen. De abia dupa ce a vazut fata victimei, ucigasul a inceput sa strige ca ii pare rau si a rupt-o la fuga. A fost oprit de enoriasi si de calugarii de la manastire. Panaite Fuica a fost transportat de urgenta la spital, dar medicii nu au mai reusit sa-l salveze. Mihai Coisin, autorul abominabilei fapte, a fost retinut de procurori si ulterior arestat de judecatori.

Linistea si pacea ce dainuie de zeci de ani la manastirea Petru Voda, situata linga Poiana Largului, in coada lacului Bicaz, a fost risipita alaltaieri dupa-amiaza de un criminal fara Dumnezeu. Insetat de razbunare asupra staretului Iustin, care l-a alungat din manastire, vasluianul Mihai Coisin, in virsta de 23 de ani, s-a strecurat in curtea lacasului si a inceput sa-si caute victima. Din bucataria manastirii a sustras un cutit pe care l-a ascuns sub un cerdac si a asteptat momentul prielnic. Intr-un colt al curtii, linga numerosii enoriasi, criminalul a vazut un preot care, de la distanta, semana perfect cu staretul Iustin. Coisin a luat cutitul, s-a indreptat rapid spre victima si a lovit cu sete in abdomen. „Preotul statea pe banca, cind a fost atacat de Coisin. Acesta a luat cutitul de unde il ascunsese si l-a injunghiat pe parinte. Dupa prima lovitura a intervenit un martor, insa acuzatul l-a lovit puternic si acesta a cazut la pamint. Apoi a mai aplicat doua lovituri cu cutitul batrinului”, a declarat procurorul criminalist Dorin Cautis, de la Parchetul de pe linga Tribunalul Neamt. Terifianta fapta s-a petrecut chiar sub privirile ingrozite a peste 70 de enoriasi care asteptau sa intre la spovedanie la duhovnicul lor, staretul Iustin. Cind a vazut ca a confundat victima, criminalul a inceput sa strige in fata martorilor ca regreta enorm ca a lovit un om nevinovat, dar si ca regreta la fel de mult ca nu l-a ucis pe parintele Iustin. Dupa care a incercat sa scape cu fuga. „Coisin a incercat sa scape cu fuga, dar au intervenit mai multi oameni aflati acolo si, impreuna cu calugarii, l-au prins si l-au imobilizat”, ne-a declarat Paul Tablan, inspector principal in cadrul IPJ Neamt. Loviturile au fost puternice si, datorita pierderii masive de singe, victima a intrat in soc hemoragic. Preotul Panaite Fuica a fost transportat de urgenta la spital, dar, in ciuda interventiei medicilor nemteni, nu a mai putut fi salvat.

Preotul are 4 copii

Preotul Panaite Fuica a slujit aproape toata viata sa la biserica Plumbuita din Bucuresti. Din casatoria cu Aneta, preotul Fuica s-a bucurat de sosirea pe lume a patru copii, trei fete si un baiat. Una din fete s-a stabilit in Iasi, pe strada Uzinei, unde si-a ridicat o casa cu etaj. Ieri seara, doar nepotul preotului Fuica mai era acasa. Familia victimei a fost gasita de anchetatori in baza adresei trecute pe cupoanele de pensie pe care preotul Fuica le avea indesate in buletin. „Mama si bunica au plecat la Neamt pentru inmormintare. Dupa ce a iesit la pensie, bunicul a fost adus de mama mea si de bunica la noi la Iasi. In ultimul timp a avut unele probleme de sanatatea. Miercuri a decis sa plece la manastirea din Neamt. Ne-a zis ca s-a calugarit si ca nu mai are voie sa iasa in lume. Si-a luat ramas bun de la familie si a plecat. Joi am aflat ca a fost ucis”, ne-a povestit nepotul victimei. „Unchiul meu este stabilit in Timisoara, iar doua matusi sint plecate in Franta. Nu stiu daca vor ajunge la inmormintare”, a adaugat acesta. „Nu pot sa cred ca a murit. L-am vazut la inceputul saptaminii prin curte. Mi-a spus cineva ca vrea sa plece la Bucuresti, acolo unde a slujit, nu la Neamt. Cine a putut sa ucida un preot?”, ne-a intrebat nedumerit un vecin al preotului, de pe strada Uzinei.

Sfatuit sa plece

Criminalul, Mihai Ovidiu Coisin, are 23 de ani si este din Negresti, judetul Vaslui. In urma cu trei ani, acesta a venit la manastirea Petru Voda cu intentia declarata de a se calugari. De stat a stat putin pentru ca, suparat de numeroasele scandaluri provocate in lacasul de cult, staretul Iustin l-a sfatuit sa plece. Familia lui Coisin a fost cea care l-a luat pe baiat si l-a internat in sectia Psihiatrie din Spitalul judetean Neamt. Dar in capul baiatului a incoltit dorinta de razbunare pe staretul Iustin, cel care l-a alungat din manastire. Anchetatorii au stabilit ca, in urma cu un an, Coisin a venit iar la „Petru Voda”, insotit de familie, pentru a-l indupleca pe staret sa-l reprimeasca. Refuzul parintelui Iustin nu a facut altceva decit sa-i alimenteze si mai abitir setea de razbunare. De altfel, criminalul a recunoscut in fata anchetatorilor ca a vrut sa-l ucida pe staretul Iustin. La inceputul saptaminii trecute, Mihai Coisin a venit la manastire, sustinind ca a devenit student la Teologie in Iasi si ca vrea sa-si petreaca citeva zile in reculegere la Neamt. Practic, in momentul incidentului, Coisin il vina pe staretul Iustin. In fata sa, insa, a aparut preotul Fuica, pe care l-a confundat cu cel care ii alimenta ura din suflet. Trei lovituri de cutit au pus capat vietii preotului iesean. Criminalul va fi expertizat psihiatric, pentru a se constata daca a avut discernamint in momentul comiterii faptei. Daca va fi gasit vinovat de omor calificat, Mihai Coisin risca o pedeapsa cu inchisoarea de pina la 25 de ani.

Manastirea Petru Voda, singura din tara dedicata martirilor din inchisorile comuniste

Dupa cum afirma parintele Iustin, manastirea ridicata la poalele muntelui Ceahlau a fost dedicata martirilor din inchisorile comuniste. Recunoscut drept urmas al parintelui Cleopa, de la Manastirea Sihastria, Iustin Pirvu s-a nascut pe 10 februarie 1918, in satul Poiana Largului, atunci comuna Calugareni, judetul Neamt. A participat impreuna cu Divizia 4 Vinatori de Munte la luptele din cel de-al doilea razboi mondial, ajungind pina la Don. Dupa lasarea la vatra, a urmat cursurile Seminarului Roman, absolvindu-l in 1945, an in care a fost arestat si condamnat politic la 12 ani inchisoare, pedeapsa prelungindu-se pina in 1964. Convingerile sale l-au costat 19 ani de detentie in mai toate inchisorile politice din acea perioada.

„Imi amintesc, la un moment dat, ne-au aliniat pe toti si ne-au intrebat care dintre noi mai crede in Dumnezeu. Am pasit in fata si am mai capatat un spor de pedeapsa“, declara staretul de la Petru Voda. Dupa iesirea din inchisoare, parintele Iustin a slujit ca monah la Manastirile Secu si Bistrita. In 1992 a inceput construirea Manastirii Petru Voda, pe care a dedicat-o martirilor din inchisorile comuniste. „Mic copil fiind, cutreieram dealurile astea si visam ca intr-o buna zi aici o sa se construiasca o manastire in care sa slujesc. A fost o imagine care m-a ajutat sa trec peste anii de detentie“, marturisea parintele Iustin, amintindu-si de vremurile in care manastirea era doar un vis. Astazi, manastirea Petru Voda este un loc de pelerinaj nu numai pentru credinciosii din judetul Neamt, ci si pentru cei din Moldova si chiar din tara. (Vasile MIRON)

Sursa:saccisiv

Să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, nu este cu putinţă

Mai sunt, într-adevăr, oameni neştiuţi de nimeni, tainici, necunoscuţi, oameni de rugăciune ai neamului nostru şi poate mai mare este forţa lor, a acestor sihaştri, ascunşi prin crăpăturile pământului, rugători către Dumnezeu. Căci un astfel de rugător face cât şapte guverne, numai să se roage. Noi, dacă am avea acum, cu adevărat, vreo câteva cete aşa de rugători şi asceţi, postitori, nevoitori, care să pătrundă în duhul lor puterile cereşti, ar face mai mult decât orice conferinţă în parlament. Pentru că destinul omenirii nu e determinat de planurile noastre. Noi suntem poporul lui Dumnezeu. „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”. Totuşi, la vreme de restrişte pentru Biserică, cei mai mari din sfinţii pustiei au ieşit să mărturisească. Nu este cu putinţă să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, fără lucrători ai cuvântului lui Dumnezeu. De aceea este bine să se îmbine lucrarea unora cu a altora, cu dragoste şi dăruire.

(Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, Petru Vodă, 2011, pp. 162-163

PARINTELE JUSTIN PARVU IN ATITUDINI, NR.4: “Suntem printre ultimii supravietuitori ai Ortodoxiei”

“Acum nu mai avem justificare că suntem în vreme de prigoană, forţaţi de împrejurări, acum de bună-voie ne vindem ortodoxia ecumenismului”.

Cine ţine ortodoxia românească?

Extras din interviul cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini
23 decembrie, 2008

“(…) Experimentele anti-crestine din Romania

– Nu vedeţi că acum fac experimente pe noi cu vaccinul Gardasil…, despre care se spune că ar avea drept efect sterilizarea…

 Experienţele care se fac pe noi, încât au ajuns să ucidă şi tineretul şi copiii aceştia, sunt asemenea experimentelor iudaice făcute pe poporul evreu. Nu vedeţi cu câtă ură s-au pornit asupra pruncilor noştri?Întocmai ca la Naşterea Mântuitorului când iudeii căutau să-L ucidă pe Hristos şi au omorât atâţia prunci nevinovaţi; îl luau de la pieptul mamei lor, îl treceau pe sub sabie fără pic de milă, şi asta numai pentru ura şi mânia lor împotriva lui Hristos. Astăzi asistăm la acelaşi fenomen. Distrug viţa română din pântece, să nu cumva să se mai perpetueze ortodoxia în lume. Este aceeaşi metodă dar sub altă formă, cu aceeaşi ură, aceeaşi răutate, sălbăticie şi până azi. Aici se vede cât îi doare sufletul pe cei din guvernul României, că în loc să ofere copiilor din şcolile noastre altfel de bunuri, cărţi, ajutoare materiale, îmbunătăţirea şcolilor, să se ocupe de formarea lor culturală care să fie cât mai aproape de adevărul istoric şi de tradiţia poporului nostru creştin – aşa ca să le dea o mângâiere şi materială şi spirituală – ei îi omoară. Dacă ei nu au avut acest interes până acum, s-au trezit deodată acum mari protectori ai copiilor – că pe de o parte ei apar ca nişte îngeri, dar pe de altă parte sunt nişte demoni împieliţaţi. De ce n-ar veni sub o formă umană în ajutorarea familiilor care au câte 5-6 copii, care suferă în mizerie şi multe lipsuri, că ni s-a dus buhul în toată lumea? Dacă ar face acest lucru, într-adevăr ai crede că urmăresc ceva bun.

– Păi cum să ajute familiile cu copii dacă ei vor să decimeze populaţia?

– Întotdeauna aşa a şi fost, din vremea partidului comunist. Cum se recrutau membrii de partid, de pildă? Într-o şedinţă se discuta despre unele elemente care ar fi foarte potrivite de recrutat în partid, dar dacă erau cumva creştini care merg la biserică… „Cutare membru de partid este bun, dar nu vezi că merge la biserică, îşi botează copiii, îşi cunună feciorii?” – şi nu-l mai puteau înscrie în partid. Pe de altă parte, noaptea, de pe la ora unu, îşi cununau copiii lor în mănăstirea Bistriţa, în paraclisul Sf. Ioan de la Suceava, membrii de partid, şi nu membrii oarecare, erau oameni de elită ai partidului, cu mare răspundere. Se făceau şi cununii, se făceau şi botezuri. Mi-aduc aminte, veneau, erau anumite zile frumoase aşa pe care le sărbătoreau ei şi aveau icoane acasă, sechestrate de la diferite mănăstiri, biserici, muzee, veneau cu nişte cadouri de rămâneai uimit de câte o icoană veche de vreo 5-600 de ani. Printre camerele securităţii era şi un depozit pentru icoane şi obiecte de cult de mare valoare luate de prin mănăstiri.

– Şi ce s-a întâmplat cu aceste obiecte? Au mai fost recuperate?

– Nu, nici vorbă, s-a făcut comerţ cu ele peste hotare. Mi-aduc aminte, într-una din zile, i-au adus unui stareţ de la o mănăstire, cea mai veche şi frumoasă icoană luată de la mănăstirea Putna şi dată acestui stareţ, care era omul de petreceri şi de mese şi omul lor. Ei, securiştii, preferau să se adăpostească şi să se distreze aici, la mănăstiri, unde era totul gratuit şi călugării obişnuiţi cu „duhul ascultării”. În sărbătorile Crăciunului, în mănăstiri, se tăiau câte doi-trei porci, doi mergeau la securitate, şi unul care rămânea pentru zilele în care veneau ei la mănăstire, cu tot cu familii.

 

Daca sunt nesocotite canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră

– Părinte, credeţi că Biserica ar trebui să recunoască colaborarea cu comunismul? Ţine de datoria lor morală sau mai multă sminteală s-ar face?

Dar la câtă sminteală au făcut ei până acum, ce-ar mai fi una în plus? La ora actuală este o situaţie cum nu se poate mai degradantă în rândul oamenilor Bisericii. Nu suntem noi în măsură să-i discredităm, dar n-au ştiut decât să se măgulească pe lângă acest regim, condamnat de întreaga umanitate de azi. Şi, pe de altă parte, s-au folosit de popor ca să-i atragă de partea regimului – pentru că intenţia lor era să-i vadă poporul pe capii Bisericii alături de capii comunişti, şi aşa îşi câştigau credibilitatea. Dar toate acestea nu erau decât de faţada lumii.

Dar pe de altă parte unde se pomenea oră de religie în şcoală? Unde să pomeneşti un elev să meargă la biserică, când directorii şcolii stăteau la poarta bisericii să vadă cine intră sau iese din biserică? Asta era de fapt realitatea. Unde erau icoanele în şcoli? Unde erau cărţile de cult bisericesc, că abia găseai o psaltire şi un ceaslov? Mai interesant este că imediat înainte de revoluţie, securistul venea de la Bucureşti şi aducea ceasloave şi psaltiri pe la mănăstiri în ţară. Pe securist nu-l întreba nimeni ce duci acolo? Dar totuşi s-a menţinut practica aceasta ortodoxă în interiorul poporului nostru, nu s-a pierdut. De bine, de rău, copiii nu au rămas nebotezaţi, soţii nu au rămas necununaţi. Dar acum Dumnezeu ştie cât şi în ce măsură e valabilă toată lucrarea aceasta a noastră, ca să stai la o cununie sau la un botez după aceea să stai la o şedinţă bolşevică de partid, să scoţi din guşă ce-ai mai auzit, ce-ai mai văzut, ce se mai spune, ce se mai crede. E greu să spui o predică frumoasă, elegantă, cu atâta patos şi zel, de parcă ies porumbeii din gura predicatorului, iar după aceea s-o amesteci cu apa tulbure a comunismului. E o defăimare a harului lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu cred că a trecut cu vederea greşelile noastre şi a lucrat în neamul acesta, pentru credinţa poporului şi martiriul mucenicilor noştri din închisori şi de prin munţi. Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox.Ce se citeşte în Vieţile Sfinţilor, despre mamele, părinţii, care-şi cresc copiii în duhul Evangheliei – astăzi le trăim practic în viaţa de familie a neamului nostru şi ne dăm seama cât de apropiaţi suntem faţă de aceste adevăruri pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat nouă ca nişte faruri de lumină spre viitorul neamului nostru.

Ei vor să distrugă copiii noştri, tineretul, să distrugă lumea din rădăcinile ei. Iată, de pildă, mizeria şi criza financiară – mamele n-ar trebui să-şi lase copiii să se ducă de la 16-17 ani prin ţările occidentale să câştige o bucată de pâine, să se ducă să-şi piardă identitatea lor de ortodocşi şi de români. Că vin unii şi-mi spun că nu mai ştiu nimic de copiii lor de vreo 3-4 ani. Chiar astăzi a venit o familie şi plângea cu lacrimi fierbinţi că nu ştie nimic de 7 ani de copilul lor plecat de acasă. Şi, iată, asta este urgia, crima şi pacostea asta venită peste noi – răutatea acestor oameni care oprimă creştinismul de 2000 de ani. Ne confruntăm cu aceeaşi primejdie iudaică, ca de acum 2000 de ani şi până în prezent. Şi cred că în prezent este mai activă ca oricând. De acum înainte nu ştiu încotro mai mergem, pentru că acum nu mai avem justificare că suntem în vreme de prigoană, forţaţi de împrejurări, acumde bună-voie ne vindem ortodoxia ecumenismului.

– Păi, nu vedeţi că ei nu au fost în stare să-şi ţină promisiunile făcute la sinodul din iulie, prin care s-a stabilit să nu se mai facă ierurgii cu eterodocşii…

– Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda credinţa strămoşească şi va nesocoti canoanele Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră…

– Am tot auzit în ultima vreme ierarhi spunând că tainele catolicilor ar fi valide sau că oricine este botezat în numele Sfintei Treimi, indiferent de confesiune, se mântuieşte, adică botezul catolicilor ar fi valid.

– Eu aşa cred în botezul lor, dacă au renunţat la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime şi ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor. Sfintele mame.

– Cu prilejul acestor sărbători doriţi să transmiteţi ceva mamelor?…

– Mamele au fost şi rămân creştinele care au contribuit la realizarea sfinţilor, savanţilor, a oamenilor de creaţie. Ele sunt cele care au umplut bisericile, au umplut mănăstirile cu feciori, cu preoţi care slujesc neîncetat liturghia în bisericile şi mănăstirile noastre. Ele sunt cele care au ostenit zi şi noapte, la pieptul lor au ţinut copiii, acolo i-au întors cu ochii spre Maica Domnului în rugăciune, i-au îndumnezeit şi iau crescut în duhul acesta ortodox, aşa după cum şi creştinismul nostru se naşte astăzi în peştera Betleemului, în sfânta familie a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif. Ele, mamele, duc mai departe toată frumuseţea, în obiceiurile, colinzile, cântecele lor de doruri, de noapte şi de zi deasupra copilaşului, aşa ca să le cânte tradusă Evanghelia în doinele şi cântările poporului nostru. Mamele care au refuzat să vaccineze copiii, deşi nu au prea multe cunoştinţe medicale, dar prin experienţa lor practică şi bunul lor simţ, şi-au dau seama că tot ceea ce apare aşa deodată nu e lucru curat şi simt că nu e bun pentru copilul lor, pentru că au această experienţă frumoasă de zeci de ani şi se opun la tot ce apare aşa în afara lucrurilor normale cu toată puterea lor, să apere cu tărie sănătatea pruncilor lor, şi sănătatea trupească, şi sănătatea sufletească. Pentru că cine socoteşte să ia viaţa aceasta trupească prin ucidere, prin mizerie, prin lipsuri… sunt dispuşi să ia şi viaţa sufletească. Şi de aceea mamele au acest bun simţ şi intuiţie duhovnicească de a apăra cu toată puterea viaţa şi frumuseţea acestor tineri, lăsaţi de Dumnezeu ca să umple raiul cu ei.Pangarirea pamantului sacru.

– Cum vedeţi întoarcerea tinerilor români în ţară odată cu criza aceasta financiară care a cuprins toată lumea?

– Poporul român poartă azi nişte asemănări cu istoria poporului evreu.Poporul evreu a fost în robia egipteană, a fost în robia babiloniană, a fost în toate greutăţile şi conflictele pentru că este singurul popor din istorie care mereu a arătat o nemulţumire până în zilele noastre. Au cerut la început să li se dea conducători – li s-au dat bătrâni să-i sfătuie. Au cerut după aceea judecători – bătrânii nu sunt buni – le-a dat Dumnezeu judecători. N-au fost buni nici judecătorii – au cerut să aibă prooroci. Le-a dat Dumnezeu prooroci – n-au fost buni nici proorocii. Apoi au cerut să aibă regi. Le-a dat Dumnezeu regi şi împăraţi – dar n-au fost buni nici împăraţii. Au cerut de la Dumnezeu să continue în istorie să stăpânească lumea. Iată că Dumnezeu le-a dat să stăpânească lumea, pentru că unde este un evreu, acolo este şi pofta de stăpânire, pentru că acesta a fost idealul şi în viaţa, şi în visele lor – să stăpânească. Pentru că ei mereu au fost şi sunt într-o nemulţumire continuă. Reluând ideea de mai înainte, tot ei au născut şi revoluţia franceză, ei au născut şi naţionalismul şi ideea de naţiune. Dar pe de altă parte tot ei au născocit şi lupta între naţiuni şi deznaţionalizarea.„Trebuie să le desfiinţăm, trebuie să venim cu revoluţia franceză să spunem omului despre egalitate, fraternitate şi libertate”, aceste principii care nu sunt decât utopie.Sigur că nu se poate vorbi de egalitate, pentru că una este tata, alta este mama, altul este feciorul mai mare. Că stea de stea se deosebeşte în strălucire… alta este slava lunii, alta este slava stelelor, alta este în sfârşit viaţa societăţii din lumea noastră. De aceea ei au venit şi au născocit comunismul, au născocit revoluţia din 1918 din Rusia, au născocit marxismul şi au măcinat creştinismul rusesc. Ortodoxia rusească a fost decimată de această concepţie iudaică, concepţie care vine şi până în zilele noastre.

Acum sigur că tânărului acesta al nostru, scos din rădăcinile fireşti ale credinţei, ale ortodoxiei, punându-i-se la dispoziţie farmecul acesta al televizorului, al calculatorului, aceste tehnici răufăcătoare pentru om, pe lângă binefacerile lor – sigur că a devenit un om răzvrătit, un om dezrădăcinat din ascultare, din dragoste faţă de familie, de părinţi. Iată acum, la 18 ani, copilul, aduce în casă pe iubita lui, mama îl primeşte şi de aici încep căsătoriile acestea dezastruoase, de probă. Trăiesc câte şase-şapte ani, zece ani aproape şi în cele din urmă, poate se iau, se căsătoresc cu mare greu. Şi fac şi ei cununia religioasă datorită presiunii părinteşti.Ce iese din aceşti doi tineri consumaţi, epuizaţi, după o trăire de viaţă de la 15-16 ani? Ce oameni pot să mai iasă din ei? Şi iată-ne, poporul nostru, un popor babilonian. Şi a venit Dumnezeu cu mânia Lui astăzi şi ne-a împrăştiat în toată lumea, ne-a împrăştiat în lumea întreagă şi am ajuns să nu mai trăim nici măcar într-o unitate, cum trăia poporul evreu, – ei erau oarecum într-o conservare permanentă; ei totuşi îşi păstrau identitatea lor religioasă şi naţională. La râul Babilonului, cântarea acesta pe care o avem noi în Biserică, şi plânge foarte frumos înstrăinarea noastră de patria pământească şi cerească. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine“. Ei bine, vedeţi dumneavoastră,acest tineret al nostru a uitat de tot – nu mai are Ierusalim, nu mai are biserică, nu mai are şcoală, nu mai are armată, nu mai are regi, nu mai are împăraţi, nu mai are cărturari, nu mai are învăţători, nu mai avem conducători…Toţi netrebnici ne-am făcut – şi atunci mânia lui Dumnezeu vedeţi cât este de mare! Iar aceste fenomene de acum în care străinii ne iau şi ne aruncă în graniţele noastre poate să fie şi o revenire, şi un început de pocăinţă de toate fărădelegile şi răutăţile pe care le-am făcut şi le facem şi acum.

Păi se vede şi de la distanţă planul acesta diabolic pe care îl fac asupra noastră. Unde s-a mai pomenit ca o ţară ortodoxă ca România să mărşăluiască pe străzile Bucureştiului, capitala noastră curată şi sănătoasă de altă dată, cu obiceiurile şi frumuseţea lui ortodoxă – să găzduiască acum aici toate blestemăţiile pământului, să transformăm pământul acesta de sfinţenii, de rai, în loc de pângărire şi de spurcăciune a fărădelegilor?! Şi faptul că acum vin copiii noştri de dincolo, îi sfătuiesc să vină mai cu grijă, mai cu atenţie, şi să dea cu adevărat cinste şi valoare acestui pământ sacru de unde ne tragem şi hrana noastră şi sănătatea noastră. De aceea socotesc că e o binefacere de la Dumnezeu ca să revenim aici, să ne putem lucra pământul cu mai puţini dolari sau euro şi să ne putem găsi aici în sărăcia noastră, aşa cum au lucrat şi strămoşii şi părinţii noştri de altădată, că nu s-au dus peste hotare să cerşească la unguri, să cerşească la germani, să cerşească în ţările galice existenţa lor. A stat aici, a muncit pământul, a creat doina lui Eminescu, aici a creat poezia lui Alecsandri, amintirile lui Creangă, suferinţa cântată în versuri de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi toţi marii noştri oameni de cultură, toţi cântăreţi ai vieţii noastre creştine ortodoxe. De aici ar fi bine să reînnodăm firul acesta şi să reluăm mai departe viaţa în pregătirea noastră pentru veşnicie. Masoneria stă la pândă să vadăcând se prăbuşeşte muntele acesta, bastionul Ortodoxiei– au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.

”DACĂ NU VOM AVEA RUGĂCIUNE CU STRĂPUNGEREA INIMII, NU VOM REZISTA LA TOT ATACUL PSIHOLOGIC, PENTRU CĂ AU METODE NEVĂZUTE DE REEDUCARE A MINŢII” – PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU

”… Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.

– Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?

– Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.

******************

Ce este umilinţa?

– Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers.Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…

– Care e Golgota creştinului de azi?

– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa vicisitudinilor vieţii?

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?”

(Interviu cu parintele Iustin de Adrian Alui Gheorghe)

********

”Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii.”

…………………

”Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!”

(Ne vorbește Părintele Iustin, Petru Vodă, 2011)

Sursa

Omul este jumătate dragoste, jumătate luptă”

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
Părinte Iustin, după experienţa dvs. de viaţă, de „îngropare în oameni“, ce credeţi, omul trebuie înţeles sau trebuie iubit?

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-l iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.
În perioada comunistă am fost intoxicaţi cu marota „omului nou“. Credeţi că am ajuns să avem „omul nou“?
În sensul în care merge materialismul? Poate doar aşa, cum l-au gândit materialiştii, ca om ieşit de sub influenţa Bisericii, a Duhului Sfânt…! Dar omul nou, ca o valoare morală înnoită, e departe. Eu vreau să vorbesc despre omul nou născut întru Hristos, omul care lipseşte însă, din păcate, României noastre. Înnoirea omului şi a lumii se face prin Înviere, prin înţelegerea acestei profunde Învieri întru Hristos. Acesta este omul nou, cel pe care trebuie să-l viseze fiecare mamă care se pregăteşte să aducă prunci pe lume.
Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată
Einstein considera că „progresul făcut de om, în comparaţie cu dezvoltarea caracterului său, este îndeajuns pentru a îngrozi“…
Da, da… Îmi povestea un părinte care a fost în pelerinaj la Ierusalim ce l-a impresionat mai mult a fost că tineretul, copiii de acolo, atunci când vedeau o uniformă din asta, de călugăr, erau cu bolovanii pe el. L-a apucat aşa o revoltă, că de unde am plecat şi unde am ajuns. Adică tu care porţi cuvântul Mântuitorului, cel care a plecat din Ierusalim, când te duci acolo, la origini, acasă într-un fel, eşti luat cu pietre. Dacă ne uităm în pildele lui Iisus şi ne gândim la ceea ce ni s-a păstrat şi cum a evoluat lumea, cred că acolo găsim şi acest lucru, acest comportament destul de bizar de altfel.
Tot el îmi spunea că la altă vizită a lăsat, aşa, cam la sfârşit, să intre în Biserica Sfântului Ioan. Ei, bine, a stat acolo o oră, s-a rugat, şi după această şedere acolo nu mai simţea dacă există în realitate, sau el însuşi e doar o închipuire pe pământ. Simţea aşa o bucurie şi o dragoste desăvârşită încât nu mai privea lumea asta decât într-o dragoste deplină, ca după un voal cu care o îmbrăţişa şi chiar pe cei de ieri care îl alungaseră cu pietre îi venea să-i îmbrăţişeze. Toată lumea era învăluită în bucuria lui. Câştigase toată lumea prin bucurie. Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.
Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?
Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.
Un mare gânditor al veacului trecut, Carl Gustav Jung, spune: „Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său…“. Cum vedeţi dvs acest lucru?
La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…
Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul“…
Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!“. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)
Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?
Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.
Îndoiala creştinului este un păcat?
Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.
Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om“. Ce este umilinţa?
Umilinţa e o autoevaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…
Care e Golgota creştinului de azi?
Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.
Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa vicisitudinilor vieţii?
Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia
Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.
Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.
Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?
Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.
Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.
Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate, dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?
Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate“. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: „Aceasta este bună, aceasta este putredă“…. (21-281)
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro