”DACĂ NU VOM AVEA RUGĂCIUNE CU STRĂPUNGEREA INIMII, NU VOM REZISTA LA TOT ATACUL PSIHOLOGIC, PENTRU CĂ AU METODE NEVĂZUTE DE REEDUCARE A MINŢII” – PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU

”… Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.

– Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?

– Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.

******************

Ce este umilinţa?

– Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers.Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…

– Care e Golgota creştinului de azi?

– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa vicisitudinilor vieţii?

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?”

(Interviu cu parintele Iustin de Adrian Alui Gheorghe)

********

”Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii.”

…………………

”Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!”

(Ne vorbește Părintele Iustin, Petru Vodă, 2011)

Sursa

Reclame

Omul este jumătate dragoste, jumătate luptă”

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
Părinte Iustin, după experienţa dvs. de viaţă, de „îngropare în oameni“, ce credeţi, omul trebuie înţeles sau trebuie iubit?

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-l iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.
În perioada comunistă am fost intoxicaţi cu marota „omului nou“. Credeţi că am ajuns să avem „omul nou“?
În sensul în care merge materialismul? Poate doar aşa, cum l-au gândit materialiştii, ca om ieşit de sub influenţa Bisericii, a Duhului Sfânt…! Dar omul nou, ca o valoare morală înnoită, e departe. Eu vreau să vorbesc despre omul nou născut întru Hristos, omul care lipseşte însă, din păcate, României noastre. Înnoirea omului şi a lumii se face prin Înviere, prin înţelegerea acestei profunde Învieri întru Hristos. Acesta este omul nou, cel pe care trebuie să-l viseze fiecare mamă care se pregăteşte să aducă prunci pe lume.
Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată
Einstein considera că „progresul făcut de om, în comparaţie cu dezvoltarea caracterului său, este îndeajuns pentru a îngrozi“…
Da, da… Îmi povestea un părinte care a fost în pelerinaj la Ierusalim ce l-a impresionat mai mult a fost că tineretul, copiii de acolo, atunci când vedeau o uniformă din asta, de călugăr, erau cu bolovanii pe el. L-a apucat aşa o revoltă, că de unde am plecat şi unde am ajuns. Adică tu care porţi cuvântul Mântuitorului, cel care a plecat din Ierusalim, când te duci acolo, la origini, acasă într-un fel, eşti luat cu pietre. Dacă ne uităm în pildele lui Iisus şi ne gândim la ceea ce ni s-a păstrat şi cum a evoluat lumea, cred că acolo găsim şi acest lucru, acest comportament destul de bizar de altfel.
Tot el îmi spunea că la altă vizită a lăsat, aşa, cam la sfârşit, să intre în Biserica Sfântului Ioan. Ei, bine, a stat acolo o oră, s-a rugat, şi după această şedere acolo nu mai simţea dacă există în realitate, sau el însuşi e doar o închipuire pe pământ. Simţea aşa o bucurie şi o dragoste desăvârşită încât nu mai privea lumea asta decât într-o dragoste deplină, ca după un voal cu care o îmbrăţişa şi chiar pe cei de ieri care îl alungaseră cu pietre îi venea să-i îmbrăţişeze. Toată lumea era învăluită în bucuria lui. Câştigase toată lumea prin bucurie. Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.
Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?
Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.
Un mare gânditor al veacului trecut, Carl Gustav Jung, spune: „Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său…“. Cum vedeţi dvs acest lucru?
La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…
Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul“…
Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!“. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)
Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?
Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.
Îndoiala creştinului este un păcat?
Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.
Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om“. Ce este umilinţa?
Umilinţa e o autoevaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…
Care e Golgota creştinului de azi?
Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.
Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa vicisitudinilor vieţii?
Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia
Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.
Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.
Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?
Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.
Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.
Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate, dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?
Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate“. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: „Aceasta este bună, aceasta este putredă“…. (21-281)
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro

„Nu vă temeţi! Luptaţi până la capăt! Este vremea muceniciei!”

Metanie Părintelui Stareţ Iustin

Socot o datorie de conştiinţă să scriu aceste rânduri. Nu sunt vrednic să aduc mulţumire lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc „faţă către faţă” părinţi precum stareţul Dionisie de la Colciu sau părintele stareţ Iustin de la Petru Vodă. Acum patru ani în urmă, în toamna lui 2005, l-am cercetat pe cel din urmă la Mănăstirea Petru Vodă pentru a afla alinare şi răspuns la unele întrebări ce frământau familia mea. Atunci i-am relatat părintelui Iustin despre faptul că auzisem pe stareţul Dionisie de la Athos vorbind adesea despre „veacul al optulea”, cel de pe urmă, şi despre venirea lui Antihrist. Părintele Iustin a ascultat şi a grăit: „Aşa este. Cei care vorbesc despre vremurile de pe urmă la timpul viitor nu ştiu ce spun”. Intuind surprinderea noastră, a mai repetat o dată, parcă spre a confirma cele spuse şi pentru cei mai îndoielnici dintre noi.

Ce frumos spun Părinţii: „Vorba sună, fapta tună”!

Un părinte profesor cu fin simţ de observaţie spunea: „Vrei să ştii unde se află centrul duhovnicesc al unei regiuni? Mergi la autogară şi uită-te pe tăbliţele din parbrizul maşinilor. Vei vedea: Piatra-Neamţ – Măn. Sihăstria, Tg.-Neamţ – Măn. Sihăstria). În ultimii ani, la autogară poţi citi şi: Piatra Neamţ – Petru-Vodă (curse zilnice)”. Ştie lumea că la tânăra mănăstire Petru Vodă există un bătrân stareţ care îi ajută pe oamenii aflaţi în necazuri şi în supărări. Părintele Iustin îi ascultă. Îl primeşte pe fiecare cu durerea lui, cu suspinul lui, cu problema lui.
În amorţeala zilei cenuşii ce ne împresura, pe 14 ianuarie anul acesta, a sunat cuvântul duhovnicului retras după o viaţă de surghiun în munţii Neamţului. Reacţia oamenilor simpli la cuget, cu sau fără şcoală, a venit firesc: „Slavă Domnului! Nu suntem părăsiţi în faţa tăvălugului. Părintele se roagă şi îi pasă de noi”. Reacţia celor complicaţi la minte, cu sau fără şcoală, a izbucnit nefiresc: şi-au pus mintea la contribuţie să vadă cum se poate interpreta mai favorabil pentru sine situaţia.
Stareţul Dionisie spunea: „Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârşitul. Şi bătrânul a răspuns:«Când se va înmulţi mintea»Şi asta o vedem astăzi”.
Stau şi mă minunez. Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea părintele Iustin? Oare nu răzbătea din el cu putere acelaşi Duh care l-a îndemnat pe părintele Paisie Aghioritul să spună: „Pe unii îi interesează subiectul buletinelor de identitate, alţii îl exploatează şi creează probleme. Biserica trebuie sa ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua buletinul, asta va constitui o cădere. În acelaşi timp să ceară de la stat ca noul buletin cel puţin să nu fie obligatoriu. Dacă Biserica ia o poziţie serioasă se va respecta libertatea credincioşilor, aşa încât cel ce vrea îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, să-l păstreze pe cel vechi.”

Când în România au început să se elibereze paşapoarte şi permise de conducere cu cip, toate termenele-limită ale unei poziţii „oficiale” deja trecuseră. Trenul plecase într-o direcţie străină de Dumnezeu. Cine să tragă semnalul de alarmă şi cum? „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!, a sunat glasul Părintelui Iustin. Da, trebuie să ne trezim. Părintele spune să nu ne temem, ci să ne ferim înţelepţeşte.
Au fost aduşi în discuţie în zilele ce urmează doi mari cuvioşi contemporani, sfinţi bărbaţi ai secolului trecut: Părintele Paisie Aghioritul şi Părintele Porfirie. Acum 22 de ani Părintele Paisie scria negru pe alb: „În spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin «cartela» electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist”(vezi epistola Semnele vremurilor – 666, scrisă în 1987, publicată în broşură şi în vol. Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ed. Evanghelismos 2006, p. 80-84), iar apoi adaugă: „Se vor înşela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. În timp ce semnele sunt foarte clare. «Fiara» de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, «înainte-mergător al pecetluirii», ce arată? Din păcate, la radio ascultăm numai timpul probabil.” (Unii, mai în glumă, mai în serios, se întreabă dacă nu cumva Cuviosul, văzător cu duhul cum era, s-a referit şi la trustul Basilica de pe la noi…). Spre final Părintele Paisie avertiza că: „diavolul, antihristul, atunci când e pe buletin, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar şi o cruce de ai face pe el”. Ce doriţi mai clar?
Dar chiar şi aici poate interveni „mintea” omului mândru. E cam greu să-l contrazică pe faţă pe făcătorul de minuni, smeritul Paisie, dar găseşte un artificiu: să opună cuvintelor sale cele spuse de Cuviosul Porfirie. (Ei, nu-i aşa că începem să ne apropiem de cazul şi necazul nostru? Schimbaţi doar numele…) Părintele Porfirie, purtător de Hristos cum era, spune că el nu se teme de antihrist atâta timp cât în el sălăşluieşte Hristos şi I se închină doar lui Hristos. Nu-i dă atenţie lui satan, pentru că este „îndrăgostit” de Hristos. Şi atunci, sare „gnosticul” din fotoliul său şi strigă: „L-am prins pe Paisie ăsta, că prea ne-a ironizat un simplu monah. Ai văzut? Nu-i nici o problemă dacă primim cip-ul. Mai mult ne-a speriat şi ne-a stricat distracţia”. Dar nefericitul „interpret” nu prea ştie că harul Sfântului Duh nu conlocuieşte cu păcatul, cu lucrarea satanicească, la fel cum şi diavolul fuge de Hristos sălăşluit în făptura mâinilor Sale. Nu are cum să intre acolo unde este Hristos, ci doar acolo unde nu locuieşte El. La măsura duhovnicească unde îl înălţase Harul Sfântului Duh, Bătrânul Porfirie nu mai simțea frică de înfricoşătorul diavol, nici măcar nu-l băga în seamă. De altfel, în acelaşi înţeles, Părintele Porfirie spunea că el merge şi în iad, numai cu Hristos să fie.

Pentru a nu lungi cuvântul, spun doar că cei care îşi liniştesc conştiinţele astfel ar trebui să vadă că nu prea pot să răspundă la următoarele întrebări:

1.A spus vreodată Cuviosul Porfirie că lucrurile nu stau aşa cum le-a redat cu lux de amănunt, profetic, Gheronda Paisie?? Nicicând. Dar ce a spus? Că „aşa un nevoitor se naşte o dată la patru sute de ani…”. (Cuviosul Paisie a scris epistola despre 666 în primăvara lui 1987, iar textul ei a făcut înconjurul Greciei şi al lumii, aducând neliniştea cea bună în inimile multor creştini). Cuviosul Porfirie a murit în decembrie 1991, la mai bine de patru ani după redactarea epistolei, deci o cunoştea foarte bine şi ar fi putut, ipotetic, să o combată. Nici vorbă de aşa ceva.

2.A spus vreodată părintele Porfirie ceva de genul „Luaţi, fraţilor, cipurile, pecetluiţi-vă, nu vă vatămă”?? Nicicând. De ce? Pentru că „ştia” că părintele Paisie „are dreptate”. Iar pentru a nelinişti cu folos pe cei care citează mărturia unui monah simonopetrit în legătură cu „acceptarea” părintelui Porfirie, aş vrea să aduc la cunoştinţă faptul că acestei relatări i-a fost contestată autenticitatea de către stareţi athoniţi precum Isaac Libanezul şi alţi ucenici apropiaţi ai Cuviosului Paisie. Nu ar fi pentru prima oară când părinţii spun una şi interlocutorii lor înţeleg ceea ce vor ei să înţeleagă.

Ei, şi atunci ne întrebăm şi noi: unde văd unii „divergenţă de păreri” la aceşti Părinţi? Asemenea: unde văd unii nepotrivire la Părinţii Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc? Părintele Arsenie a răspuns: „Nu sunt de părere” comentând interpretarea dată mesajului de un interlocutor care pe un ton alarmat pune în gura părintelui Iustin şi ceea ce nu spusese: „să ne adunăm în cete…” etc., iar nu referindu-se la apelul propriu-zis. Părintele spune apoi cu prima ocazie: “Suntem de aceeaşi părere intim. […] Trăiască Părintele Iustin Pârvu! Are dreptate”. Aşadar, ce vor să zică afirmaţiile lui? Transpare limpede că părintele vede în acelaşi Duh problema, dar o spune altfel, pentru a linişti pe cei care din cauza slăbiciunii omeneşti şi a puţinei credinţe sunt ispitiţi să cadă în deznădejde, iar nu pentru a tăia elanul celor care duc „lupta cea bună” într-un veac al apostaziei şi al confuziei. Şi asta pentru că deznădăjduirea ar însemna pierderea luptei înainte de începerea ei.
Cum vine asta, se poate întreba cititorul? În teologia ortodoxă se vorbeşte adesea despre antinomia dogmelor. Foarte simplu spus, în învăţătura dumnezeiască, ceea ce pare că se contrazice nu se contrazice de fapt, ceea ce pare ilogic minţii raţionaliste este supralogic, mai presus de minte, şi e „gustat” de raţiunea luminată de Harul Sfântului Duh a purtătorului de Hristos. De pildă, în istoria Bisericii, neînţelegerea antinomiei privitoare la unirea ipostatică a celor două firi în Persoana dumnezeiască a lui Hristos a dus la două grozave erezii: nestorianismul şi monofizismul, care se contrazic una pe alta. În schimb, după dreptate, Sfinţii Părinţi au formulat antinomicadevărul dogmei care pentru rătăciţi este contradicţie şi nebunie, iar pentru noi adevăr ce mântuieşte: o singură Persoană în două firi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Actualizând, întrebăm pe „făcătorii de basme”: a spus cumva Părintele Arsenie să ne luăm fără grijă paşaport cu cip?? A spus că nu are dreptate părintele Iustin?? Nicicând. Dimpotrivă. Dar cei doi au găsit de cuviinţă să se exprime teologic, adicăantinomic: se cuvine să fim şi neliniştiţi şi liniştiţi, în acelaşi timp, să avem şi „neliniştea cea bună” şi „pacea lui Hristos”. „Revoluţia fără revoluţie” înseamnă mucenicie, răstignire continuă alături şi de dragul lui Hristos, este trăirea şi mărturisirea Adevărului cu curaj şi fără fanatism.
Sfinţii Părinţi, când tâlcuiesc Sfânta Evanghelie, ne desluşesc înţelesurile faptelor Mântuitorului pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Urmărind cu tristeţe şi amărăciune disputele dintre fraţi şi „interpretările” unor laici, dar şi ale unor purtători de rasă, la adresa apelului părintelui Iustin, mi-a venit nesilit în minte episodul următor din Sfânta Scriptură:

„Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de proroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.” (Matei 21, 23-27)

Acesta este răspunsul, vrem sau nu vrem. Nu e rău să întrebăm – mai cu seamă că nimeni nu e infailibil, afară de Hristos -, dar e lucru satanicesc a te purta cu viclenie. (Şi apoi, cum spunea cineva: „dacă semnele stabilite de oameni sunt respectate, de ce semnele revelate de Dumnezeu sunt dezbătute şi discutate?”) Cei ce ascultă cuvântul şi îl primesc se cade să-i urmeze îndemnul, iar cei ce nu-l primesc să aibă parte de urarea plină de pace a stareţului: „Să-i lumineze Dumnezeu!”.
Oare nu ardea în noi inima noastră când citeam cuvintele părintelui Iustin? „Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească. […] Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!”
Departe de mine gândul că prin rândurile mele „iau apărarea” în vreun fel Părintelui Stareţ Iustin. Ştiu că este Cine să-l apere. Sunt doar cel mai mic frate al său întru slujire şi am găsit de cuviinţă ca în acest mod să-i pun metanie până la pământ şi să-mi cer iertare pentru încetineala cu care am răspuns chemării sale părinteşti la Crucea muceniciei ce ne stă înainte. Ca un părinte adevărat, ştiu că ne va ierta pe noi cei mai tineri şi ne va binecuvânta aşa cum ne-a făgăduit.

Pr. Ioan Vasiliu

Să nu ne facem părtaşi la erezie!

Părintele Justin Pârvu

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva.Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu (nn. cu atât mai mult semnăturiletuturor ierarhilor români pe documentele eretice din Creta).Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa:

„Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,

8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

Sursa

Părintele Justin Pârvu despre primejdia creștinismului dezbrăcat de duh

Despre osteneala călugărească 

Dacă ai adevărul, nu-ți mai trebuie nimic altceva decât să începi cu osteneala de dimineața până seara. Ați citit cum se ducea călugărul acela într-o fundătură de peșteră noaptea? „Și nu ți-a fost frig acolo?”. „Nu, că am întâlnit un leu și m-am așezat la spatele lui și am stat cu el acolo și dimineața el a plecat, iar eu am mai rămas puțin”. Și a mai rămas acolo încă două zile și s-a ostenit și rămăsese la un moment dat cu dulama roasă de metaniile și de nevoințele de pe bolovanii din peșteră. Și de acolo a ieșit nemâncat de trei zile și s-a întâlnit cu un pădurar care îi dă din geantă: „Părinte, uite, am șase copii acasă și am ceva să vă dau sfinției voastre”. „Măi, băiete, uite că mai am eu o bucată de colăcel uscat. Du-l la copilul cel mai mic al tău. De acela mai mic ai să te mai bucuri mai mult în viață, chiar dacă nu l-ai vrut. Dar Dumnezeu îl vrea pe el”. Și într-adevăr copilul acela a rămas singur de i-a crescut pe ceilalți, că el a murit după doi ani. A murit și mamă’sa, copiii au rămas singuri și copilul cel mai mic i-a întreținut pe toți ceilalți. Aceasta este într-adevăr viața cea călugărească intensă și activă, care se resimte în viața creștinului ca o scânteie de Ortodoxie. Asta e viața monahală. Călugărul trebuie să aibă o nevoință mai mare decât a mireanului. Ce știm noi însă? Noi ne facem o ascultare pripită, gălăgioasă și neastâmpărată și ne închidem în casă la noi să facem mare pravilă. În comparație cu un creștin de-al nostru care are și gospodărie, are și grijile societății, are și grijile unei meserii și ale unei familii: du copilul la spital, pregătește pe celălalt care nu prea învață, pe celălalt care nu prea ascultă. Tot ăsta aduce și la mănăstire câte puțin, ăsta aduce și la ctitoria mănăstirii, cu ăsta faci și biserica, cu ăsta faci și paraclisul și casa și stăreția și toate lucrurile astea pe care ni le permitem noi. El este adevăratul mucenic care duce povara și Golgota răstignirii[2]. Astfel de creștini umplu și bisericile în nopțile de Înviere, ăștia vin și la Bobotează, cu ăștia te prezinți și la Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, cu ăștia și la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și la Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna și la Nicula. Ăștia sunt ostenitorii care merită într-adevăr toată cinstea. Ei au dus și jertfele și martirajul poporului nostru, ei și-au lăsat osemintele la Mărășești, Oituz, Călugăreni. Noi cu ce ne manifestăm? Ce avem de dat? Lipsa povățuitorilor în viața spirituală Cine vrea să fie călugăr adevărat să ia viața marilor întemeietori de obște, să ia Sf. Teodor Studitul să vadă ce le recomanda călugărilor, și la începători, și la școliți, și la cei mai înaintați, să vadă cum s-au nevoit obștile acestea mari ale mănăstirilor și să se identifice și să vadă cum se formează călugărul. El (călugărul) stă ca ostașul într-o cazarmă, unde stă sub o comandă, stă sub o virtute, stă sub o formare. Cum să pui un ostaș să fie comandant de companie și pe timp de război să-l pui să comande atac împotriva inamicului? Ce știe el să facă? Că nu știe să facă o instrucție individuală, nu știe să facă o mișcare cu arma de la picior pe umăr și de la umăr la picior sau să facă în sfârșit o tragere, să lovească o țintă. Ce știe el cum să dea o comandă la 150 de oameni? Cam așa încearcă și începătorii (care se grăbesc spre viața pustnicească și fug de greutatea obștii), că nu-i mai trage obștea, vor liniște, vor aparte să trăiască. Nu vedeți cum oameni tineri s-au pierdut așa și au ajuns fără niciun rost, fără un povățuitor, fără o experiență de obște? Este așa o frământare în tineret, dar n-au un sfătuitor, n-au un duhovnic cu experiență de rugăciune, de liniște, de asceză. Pentru că până și când te apuci să înveți o limbă străină, engleza sau greaca, oricât te-ai munci să înveți singur, nu se poate. Ai nevoie de un om care cunoaște ca să te ajute. Și în cântare, oricât te-ai munci singur, nu faci mare lucru și nu-ți iese până ce nu ai un om care să te dirijeze, care să-ți dea anumite noțiuni de execuție. Cu atât mai mult în viața duhovnicească unde ai de-a face cu diavolul, cu cel viclean.Și marii duhovnici au fost ispitiți de diavol și înșelați, d’apăi începătorii, de unde să iasă ei la o desăvârșire, așa cum bați din palme? Altădată un nou venit stătea două, trei zile la poarta mănăstirii și acolo bătea în fiecare zi să-l audă starețul. „Ei, mai stai și astăzi, mai stai și mâine și să vedem poimâine dacă-i bun de mănăstire”. Ei, ăsta era într-adevăr convins că stă și că de la început o ia cu răbdarea care e la temelia tuturor începuturilor. Ăsta făcea deodată școala umilinței și a răbdării. Apăi, acum dacă vine la mănăstire trebuie să îl invit eu să se facă călugăr, să îi dau explicații, să îi pun în față avantajele monahismului. Și mai vine și la anul încă o dată: „Părinte, am mai vorbit și anul trecut despre mănăstire că aș vrea să vin să mă fac călugăr”. „Păi, da, vezi poate te convingi”. Da’ ce să faci cu el când îl pui la proba numărul unu și el te-a lăsat deodată că n-are chef de călugărie? Sfinții Părinți puneau la grele încercări pe monahi, pentru sporirea lor duhovnicească. Pricinile decăderii monahismului românesc De unde vine răul acesta care a pătruns și în lume și în monahism? Răul acesta ce a venit la noi este și din școală și din Biserică și din familie, pentru că prea puțini și-au făcut datoria în duhul acesta al lui Hristos, al dragostei desăvârșite. Când vorbim de Biserică, vorbim despre tot ce există ca suflare botezată, despre tot creștinul botezat în numele Sfintei Treimi. Biserica a ajuns roaba Statului, cu preoți salariați, cu monahi transformați în funcționari, oameni ai birocrației, încât la un moment Biserica nici n-a mai fost stăpână pe ea. Și care a prins starea bună, acela o trăiește până astăzi. Da’ călugărul de azi a devenit un funcționar. Mă uitam și în anii ’75-’80 cum la mănăstire se grăbea slujba ca „neapărat să plecăm la serviciu”. Părintele la ora 9 trebuia să fie gata cu slujba că toată lumea pleca la serviciu: ghidul, repede la bilete la poartă, supraveghetorul cu muzeul la postul lui. Mai era el, săracu’, călugăr? Era funcționar, robul atârnării. Venea autocarul: „Treci și spune istoricul până la amiază”, venea al doilea, stai până la ora 4, 5, venea al treilea și seara, raport, procese verbale. Ce ai discutat? Câte autocare străine, câte românești, ce întrebări au pus, cum ai răspuns, ce ai făcut în împrejurarea cutare? Dar securistul te întreba ca să te verifice, să vadă ce ai făcut că el era cu tine pe acolo prin curte și știa sigur ce ai răspuns la întrebări încât pentru el era doar un fel de verificare. Și iată că starețul, economul, casierul, contabilul, toată protipendada asta erau oamenii partidului și nu aveau nicio tangență cu viața călugărească. Lumea se ducea așa că suna clopotul la o Vecernie, se făcea o Utrenie și cu rapiditate o Sf. Liturghie. Partidul comunist n-avea nevoie de bisericile Suceviței, Voronețului, Putnei, nu-l interesa să le restaureze picturile, să se ocupe de redresarea lor. Nu, avea nevoie oarecum de aparența lor în Occident. Și iată că în felul acesta Statul a știut să pună mâna pe forța bisericească pentru că poporul ascultă mai mult decât orice de glasul Bisericii. Așa încât ei s-au asigurat cu astea și Securitatea era printre ei, cu toți acești funcționari care erau oamenii lor și le spuneau toate păsurile și mărturiseau până la ultimul călugăr de la grajd. Nu mai era un pericol pentru dânșii lumea care venea pentru că era totul în paza și sub mișcarea lor. Iar fiecare era măsurat și cântărit în discuțiile pe care le avea cu un creștin. De aici s-a degenerat totul și a pornit răul în monahism. Nu mai era un părinte Elefterie, un părinte Paisie, un Nicodim Măndiță. Acum din tot putregaiul ăsta ce să mai iasă, ce să mai aștepți? Doar să aștepți să se termine cu tot putregaiul și cine știe prin ce minune dumnezeiască să mai apară câte un vlăstar sănătos pe ici, pe colo. Asta nu e în puterea noastră, e în puterea Duhului care le rânduiește pe toate. Neamul românesc nu-și mai găsește identitatea Nu vedeți câtă răutate există în lumea aceasta? Nu mai e pace, nu mai e liniște, nu mai este dragoste, nu mai este unitate, nu mai este râvnă pentru nimic. Facem toate teologiile în lumea protestantă și venim de acolo cu o influență occidentală. Ne spun țăranii, muncitorii, oamenii simpli care se duc prin Italia, Spania sau Franța cât de pustiiți vin și cât le e de dor să asculte o priveghere, o rugăciune ortodoxă în munții aceștia românești. Ce să mai vorbim de cei care stau în mod special să inhaleze protestantismul și toată barbaria[3] asta din Occident? Și oamenii aceștia se întorc goi, dezbrăcați de duh și sunt puși în locuri de unde trebuie să dirijeze un creștinism nou, cu un om nou, cu o evoluție în putrezire. Deci este un putregai care vine peste putregaiul pe care îl avem noi, o cenușă despre care vorbește și Nae Ionescu, că n-avem ce căuta în „cenușa occidentală”. Au venit pe aici niște basarabeni și îmi spuneau că pe timpul comunismului toată lumea fura, de la primul până la ultimul. „Ai nevoie de vin?” „Luăm vin”. „Ai nevoie de lapte?”. „Luăm lapte”. „Ai nevoie de brânză?”. „Luăm brânză”, încât toată lumea o ducea foarte bine. Când a venit situația actuală, basarabenii nu mai votează decât comunismul care era foarte bun, că mergeau la Colectiv și luau de acolo. Că munceau, că nu munceau, se duceau acolo și luau. Dar comunismul nu mai e același, s-a schimbat cu totul. Comunismul are altă latură. Numai că acum ei îl votează. Când au venit rușii în primul război mondial pe la noi cu bunătatea lor, cu dragostea rusească, cu măreția lor, toată lumea exclama: „Au venit rușii pravoslavnici!”. Apăi era ceva. Și când au venit în ’44, lumea se aștepta la aceeași bunătate, la aceeași dragoste, dar a venit Securitatea, a venit tineretul progresist cu altă formare. Și acum, iată, cam același lucru se întâmplă în viața noastră politică. Au împărțit forțele astea Europa și Basarabia a rămas a nimănui. Noi mergem din degenerare în degenerare. Totul e făcut superficial, nu mai este un creștinism real în care să se mai propovăduiască adevărul. Aproape am putea spune că poporul român nu mai este o națiune, ci o populație. S-a transformat un popor într-o populație care nu-și mai găsește identitatea. Și asta se și urmărește: distrugerea noastră ca nație, îndobitocirea noastră ca pământul să se transforme într-un Babilon. [1] Cuvânt despre viața monahală adresat maicilor de la M-rea Paltin Petru-Vodă [2] Părintele Justin nu defaimă aici monahismul (față de care avea cea mai mare considerație), ci cu mult tact duhovnicesc face o mustrare menită să smerească și să amplifice nevoința monahilor, ca și veghetori ai neamului, ca rugători pentru întreaga lume. [3] Se referă din punct de vedere spiritual. (Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 50)
Sursa: | Apărătorul Ortodox