Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore

 Andrew Miller

După ce am prezentat cronologic istoria cruciadelor, care ne-a adus la sfârşitul secolului al treisprezecelea, trebuie să ne întoarcem acum într-un punct unde rămăsesem mai înainte pentru a relua firele istoriei noastre generale.
Lungile şi devastatoarele războaie ocazionate de disputa dintre Grigore şi Henric în legătură cu dreptul de investitură, nu au reuşit deloc să apropie o rezolvare a problemei. Succesorii lui Grigore, adânc pătrunşi de spiritul lui, s-au străduit să îndeplinească planul lui prin orice mijloace. Pe de altă parte, Henric al-V-lea era la fel de hotărât să se opună cererilor papalităţii şi să recupereze tot ceea ce pierduse coroana lui din cauza tiraniei spirituale a papilor. El a investit episcopi cu inel şi cu cârja episcopală, cum făcuseră şi înaintaşii lui şi i-a obligat pe prelaţii Germaniei să-i consacre. Împotriva împăratului papii şi consiliile au tunat cu anateme şi excomunicări, dar el le-a lăsat liniştit să treacă. Astfel a continuat disputa, deşi cu mult mai puţină vărsare de sânge decât în vremea lui Grigore.
Donaţia Matildei
În anul 1115 a murit Matilda, marea contesă a Toscanei. Înainte de moarte ea a dat Scaunului Romei vastele ei posesiuni. Actul ei era ceva cu totul împotriva legilor feudale, dar în perfect acord cu legea pontificală, aşa că din această donaţie a luat naştere încă un subiect de dispută între papi şi împăraţi. Dacă papei i s-ar fi permis să ia în stăpânire domeniile ei, atunci el ar fi fost ca un rege în Italia. Dar, indiferent cât de devotată bisericii Romei va fi fost acea mare femeie şi indiferent cât de sinceră va fi fost în darul ei, actul era contrar legii şi nu a putut fi complet executat niciodată, deşi, în final, a contribuit mult la puterea temporară a papilor. Nu considerăm că este necesar să dăm detalii. Lumea începea să se cam sature de istoria papilor şi antipapilor, cu facţiuni, jurăminte false, ipocrizii, ca şi de monotonia vărsărilor de sânge şi devastărilor care au durat ceva mai bine de jumătate de secol. Toate sufletele tânjeau după pace, după cum spune cineva, şi dorinţa de a lupta s-a stins de ambele părţi. Focul discordiei civile şi religioase aprins de Grigore şi aţâţat de succesorii lui. După multe eforturi, în anul 1122, delegaţii papei şi ai împăratului au ratificat o pace în următoarele condiţii:
Concordatul de la Worms
Papa Calixtus, deşi afirma în mod inflexibil drepturile papei, văzând dorinţa generală de pace, i-a instruit pe legaţii săi să convoace la Metz un consiliu general al tuturor episcopilor şi clerului Franţei şi Germaniei, cu scopul de a analiza stabilirea unei înţelegeri între Sfântul Scaun şi Imperiu. Când acest act celebru a căpătat forma finală şi a primit sigiliul de aur al imperiului, adunarea s-a mutat de la Metz într-o pajişte întinsă din apropierea oraşului Worms. Acolo, nenumărate mulţimi s-au strâns pentru a fi martori la schimbul de copii ale tratatului ratificat care urma să readucă pacea civilă şi religioasă întregii Europe. Ceremonia s-a încheiat, potrivit obiceiului vremii, cu o mesă solemnă şi un Te Deum ţinut de cardinalul episcop de Ostia, în care nunţiul papal a fost în comuniune cu împăratul şi, în numele Papei, i-a dat sărutul de pace.
Tratatul a fost privit de atunci şi până astăzi ca o definire fundamentală a drepturilor papei şi ale împăratului. El stipula următoarele:
“Împăratul îi cedează lui Dumnezeu, Sfântului Petru, şi bisericii catolice dreptul de investitură cu inel şi cârjă episcopală, dă clerului din tot imperiul dreptul de a alege liber, restituie bisericii Romei şi tuturor celorlalte biserici şi nobililor proprietăţile şi suveranităţile feudale care le-au fost luate pe parcursul războaielor din timpul tatălu său şi de sub domnia lui, dându-le imediat pe cele care sunt în posesia lui şi angajându-se să se folosească de influenţa lui pentru restituirea celor care nu sunt în posesia lui. Împăratul garantează pacea papei şi susţinătorilor lui şi se angajează să protejeze în toate privinţele biserica Romei, atunci când este chemat să o facă”.
“Dinspre partea lui, papa garanta că toţi episcopii şi stareţii urmau să fie aleşi în prezenţa împăratului sau a delegaţilor săi, dar fără mită şi fără violenţă, iar în caz de alegeri contestate, se va face apel la episcopii metropolitani şi de provincie. Episcopul ales în Germania urma să primească, prin atingerea sceptrului, toate drepturile temporare, domeniile şi proprietăţile Scaunului, cu excepţia celor care erau subordonate imediat Romei, şi urma să se achite în mod loial de toate îndatoririle faţă de împărat care decurg din deţinerea acelor proprietăţi. În toate celelalte părţi ale imperiului, proprietăţile urmau să-i fie date episcopului consacrat în termen de şase luni. Papa îi garantează împăratului şi susţinătorilor lui pacea şi promite să îi acorde asistenţă în toate situaţiile legitime*”.
* Milman, vol. 3, p. 320; Greenwood, book 11, p. 673
Aşa s-a încheiat conflictul care a devastat Germania prin război civil timp de cincizeci de ani şi Italia prin cele mai dezastruoase invazii. Câteva momente de reflecţie asupra aranjamentului care a pus capăt conflictului şi a concesiilor făcute de fiecare parte vor arăta grozava nedreptate a celor care au prelungit lupta. Nici Calixtus, nici Henric nu au supravieţuit mult Concordatului de la Worms. Papa a murit în anul 1124, iar împăratul în 1125.
Nu este necesar să spunem mai multe despre evenimentele din acest secol, caracteristicile principale care îl marchează fiind cruciadele şi rezultatele lor, pe care le-am examinat deja. Totuşi este bine să remarcăm, pe scurt, doi sau trei oameni remarcabili care au apărut în acel timp, ale căror nume ne sunt cunoscute şi astăzi şi ale căror istorii ne conduc la secretele adânci ale mânăstirilor. Înafară de aceasta, din asemenea istorii învăţăm mai multe despre starea religiei, a literaturii şi despre obiceiuri decât am înţelege din nişte afirmaţii abstracte.
Sfântul Bernard de Clairvaux
Cel mai celebru dintre aceşti oameni vestiţi este Sf. Bernard, care este considerat ca fiind cel mai strălucit reprezentant al religiei romano-catolice după zilele lui Ieronimk, Ambrozie, Augustin şi Grigore. Timp de jumătate de secol, el apare ca fiind conducătorul creştinătăţii şi oracolul Europei. Papii sunt eclipsaţi de strălucirea stareţului. “El este centrul,” spune unul dintre biografii lui, “în jurul căruia gravitează marile evenimente ale istoriei creştine, din mintea căruia vin impulsurile care însufleţesc şi călăuzesc creştinătatea latină şi spre care converg gândurile religioase ale oamenilor. El conduce atât lumea monastica cât şi consiliile suveranilor seculari şi toate evoluţiile intelectuale ale vremii. Într-un veac care îl admira, el este considerat ca fiind acela care l-a făcut de ruşine pe Abelard şi a reprimat învăţăturile şi mai periculoase ale lui Arnold din Brescia”. Celor care au citit despre viaţa lui, această imagine nu li se va părea exagerată. Pentru a arunca o lumină asupra acelor timpuri, vom vedea întâi care a fost pregătirea lui.
Bernard s-a născut într-o familie nobilă a Burgundiei. Tatăl lui, Tesselin, a fost un cavaler renumit pentru vitejie şi evlavie, conform cu ideile despre religie care dominau acel timp. Mama lui, Alith, a fost, de asemenea, dintr-o familie nobilă şi un model de închinare şi caritate. Bernard, al treilea fiu al lor, s-a născut la Fontaines, în apropiere de Dijon, în anul 1091. Încă din copilărie el a fost meditativ şi dedicat religiei şi studiului. Mama lui a murit când el era încă tânăr, lăsând în urmă şase fii şi o fiică. I-a fost dată libertatea de a-şi alege ocupaţia. Ce avea să fei? Nu prea avea multe opţiuni: fie să devină un cavaler războinic, fie un călugăr care să postească şi să se roage. S-a hotărât, în cele din urmă, să se retragă din lume şi să se dedice vieţii monastice. La vârsta de douăzeci şi trei de ani a intrat în mânăstirea de la Citeaux.
Când au auzit de această hotărâre a lui, familia a fost împotrivă. Tatăl lui, Tesselin, şi doi fraţi ai lui, Guido şi Gerard, îl urmau pe marele duce al Burgundiei în războaiele lui, ca militari şi nobili. Dar atât de puternic era caracterul lui Bernard încât i-a influenţat pe fraţii săi, ca, unul după altul, să depună jurământul, şi pe sora lui de asemenea, astfel încât întreaga familie a dispărut în scurt timp după zidurile mânăstirii.
Sf. Bernard şi monasticismul
Cum creştinismul sau entuziasmul monastic, conform teoriei Romei, era atunci singura adevărată perfecţiune creştină, îi vom prezenta cititorului din secolul al-XIX-lea câteva caracteristici ale sistemului pentru ca să poată judeca personal cât de orbiţi erau credincioşii ca Sf. Bernard şi cât de pervertit ajunsese să fie numele sacru al creştinismului. Dacă dovezile nu ar fi fost incontestabile, atunci faptele ar părea de necrezut. Renunţarea la lume, singurătatea, ascetismul şi chinuirea trupului erau predicate ca fiind singura cale sigură către cer. Presupusele merite ale călugăriei şi nu lucrarea completă a lui Hristos erau considerate temeiul pentru ca Sf. Petru să primească pe cineva în ţinutul gloriei. De aceea, cu cât era un călugăr mai sincer, cu atât mai tare se tortura pe sine însuşi în toate felurile. Aceasta era înşelăciunea: “Cu cât te depărtezi mai mult de ce este omenesc, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu, iar măsura sfinţeniei era măsura în care omul rupea din rădăcini toate simpatiile omeneşti, toate sentimentele sociale, legăturile de rudenie şi afecţiunile în familie, de măsura durerii şi rugăciunii, durerea şi rugăciunea fiind singurele ocupaţii ale unei vieţi sfinte”.
Cu siguranţă, aceasta este o capodoperă a lui Satan şi cea mai mare înşelăciune a consiliilor infernale. Fie ca Sfânta Scriptură să vă fie îndrumarul şi fiţi siguri că toţi cei care cred în Domnul Isus sunt, deci nu este vorba că vor fii, ci chiar sunt mântuiţi, iar toţi cei care cred vor fi atenţi să facă lucrări bune în virtutea firii divine şi a puterii Duhului Sfânt.
Mânăstirile cisterciene
Stephen Harding, un englez originar din Sherborne în Dorsetshire, a fost stareţ al mânăstirii cisterciene de la Citeaux. El urma regulile Sf. Benedict cu o severitate şi mai mare. Ei aveau numai o singură masă pe zi în comun şi lucrau timp de douăsprezece ore până să o primească. Niciodată nu gustau carne, peşte sau ouă, iar lapte luau numai rareori.
Când cineva dorea să fie călugăr la Citeaux, spune biograful Sf. Bernard, era obiceiul ca el să aştepte patru zile înainte de a fi luat în consistoriu, în prezenţa adunării celor din mânăstire. După aceea, el rămânea prosternat înaintea stranei, iar stareţul îl întreba ce dorea, la care el răspundea: “Îndurarea lui Dumnezeu şi a voastră”. Stareţul îi cerea să se ridice şi îi prezenta severitatea regulamentului şi îl întreba din nou care îi erau intenţiile, şi, dacă răspundea că dorea să ţină totul, stareţul spunea: “Fie ca Dumnezeu, care a început o lucrare bună în tine, s-o împlinească”. Această ceremonie era repetată timp de trei zile, şi, după cea de-a treia, el trecea din casa de oaspeţi în chiliile novicilor, începând imediat anul de probă.
În anii lui Bernard, rutina mânăstirii era următoarea. La ora două dimineaţa suna clopotul cel mare şi călugării se ridicau imediat de pe paturile lor tari şi se grăbeau, în linişte solemnă, de-a lungul culoarelor întunecate, către biserică. O singură lampă mică agăţată de acoperiş dădea o lumină licărindă, atât cât să poată vedea calea prin clădire. După rugăciune sau serviciul divin, se retrăgeau, şi după pentru o scurtă odihnă, ca să se scoale din nou pentru matutini1, care dura cam două ore. După aceea urmau alte slujbe, unele dintre ele corelate cu anotimpul – vară sau iarnă, dar erau angajaţi în diferite exerciţii religioase până la ora nouă, când mergeau să lucreze pe câmp. Prânzeau la ora două, iar la căderea serii – şase sau opt după amiază, în funcţie de anotimp – se strângeau pentru vesper2; încheiau ziua cu rugăciune şi treceau imediat în dormitor.
1 n.tr.) slujba de dimineaţă
2 n.tr.) slujba de seară
Dar, chiar aşa de severe cum erau, aceste austerităţi erau departe de a satisface zelul şi spiritul de autochinuire al lui Bernard. El îşi petrecea timpul în singurătate şi în studiu. Timpul pentru somn el îl considera timp pierdut şi era înclinat să compare somnul cu moartea, considerând că cei care dorm pot fi priviţi ca morţi printre oameni după cum cei morţi sunt adormiţi înaintea lui Dumnezeu. Citea scripturile cu multă sârguinţă şi se străduia să-şi eleboreze propria lui concepţie despre religia perfectă şi angelică. Atât de mult îşi izolase simţurile de comunicarea cu lumea exterioară încât ele păreau moarte faţă de orice impresie exterioară: ochii lui nu puteau spune dacă se afla într-o cameră care avea tavan sau nu sau dacă avea o fereastră sau trei. Nu simţea gustul hranei sărăcăcioase pe care o lua şi nu putea spune dacă era bună sau greţoasă. Bea ulei şi nu-l putea deosebi de apă. Şi acest om, despre care nu avem vreo îndoială că era mântuit prin har, făcea toate acelea pentru mântuirea lui şi, desigur, tot nu era mulţumit. Spunea despre sine că era numai în noviciatul lui, că el abia începuse sfinţirea lui, tinzând către o sfinţenie la care alţii poate că au ajuns deja.
Mărturisirea lui Bernard
Trecuse un an de când Bernard intrase la Citeaux. S-a încheiat perioada lui de probă şi trebuia să facă mărturisirea. Acea ceremonie s-a desfăşurat cu toată solemnitatea şi înconjurată cu tot ce-i putea conferi măreţie pentru a impresiona. Novicele a fost chemat în consistoriu, şi, înaintea tuturor, s-a dezis de toate lucrurile lumii pe care le-ar fi putut poseda. I-a fost tuns capul şi părul lui i-a fost ars de un sacristan într-un vas făcut special pentru aceasta. Mergând pe treptele presbiteriului,  a citit formula de mărturisire, şi-a făcut semnul crucii, şi, înclinându-se, s-a apropiat de altar. A aşezat formularul cu mărturisirea la dreapta altarului pe care l-a sărutat, apoi s-a retras pe trepte. Stareţul, stând de cealaltă parte a altarului, a scos mărturisirea din pergament în timp ce novicele, cu faţa la pământ, pe palme şi pe genunchi, implora iertarea repetând cuvintele: “Primeşte-mă, o, Doamne!” Întreaga mânăstire răspundea cu “Gloria Patri (Glorie Tatălui)”, iar cantorul a început psalmul “Dumnezeule, ai milă de mine,” care era cântat alternativ de două coruri. Novicele se prosterna la picioarele stareţului, după care făcea acelaşi lucru înaintea adjunctului său şi succesiv înaintea tuturor fraţilor, chiar şi înaintea celor bolnavi dacă erau bolnavi. Spre sfârşitul psalmului, stareţul, purtând cârja lui, se apropia de novice şi îl făcea să se ridice. O glugă era binecuvântată şi stropită cu apă sfinţită, iara stareţul, dând jos hainele lumeşti ale novicelui, îl îmbrăca cu veşmintele călugăreşti. Era rostit “crezul” şi novicele devenea călugăr şi-şi lua locul în cor*.
* Aceste relatări sunt luate în principal din The Life and Times of St. Bernard, de James Catter Morisson, M.A.
Bernard părăseşte Citeaux
Sosirea la Citeaux a lui Bernard, urmat de rudele lui şi de alţii, s-a dovedit un punct de răscruce în istorie. A crescut popularitatea micii mânăstiri şi dormitoarele ei au ajuns să se aglomereze, şi curând a fost nevoie să caute să întemeieze o altă mânăstire. Pentru aceasta, Bernard a fost ales de Stephen, generalul comunităţilor cisterciene din Franţa, şef al comunităţii. Doisprezece călugări şi tânărul lor stareţ, reprezentându-L pe Domnul şi apostolii săi, s-au strâns în biserică. Stephen i-a pus o cruce în mâini lui Bernard, care, în mod solemn, a ieşit din Citeaux în fruntea micii trupe. După ce au mers spre nord aproape nouăzeci de mile, au ajuns la o vale din Champagne, numită Valea Pelinului, al cărei nume a fost schimbat în Clairvaux – adică “Valea Strălucită”. Era o pustietate stearpă, şi, pentru un timp, mica comunitate a avut de îndurat privaţiuni deosebit de grele. Cu propriile lor mâini au ridicat o pânză grosolană care-i adăpostea de vânt, ploaie, căldură şi frig. Au fost nevoiţi să trăiască cu frunze, nuci şi rădăcini amestecate cu grăunţe până ce Domnul a făcut ca, din compasiune, ţăranii din vecinătate să le dea cele necesare pentru nevoile lor. Sigur că aprovizionarea lor cu bani şi grâne a fost atriibuită intervenţiei miraculoase a Sf. Bernard, cu evlavia lui, rugăciunile lui şi viziunile lui profetice, dar Domnul a avut îndurare şi i-a salvat pe acei bieţi oameni rătăciţi ca să nu moară de foame.
Guillaume de Champeaux, episcopul de Chalons, auzind că viaţa lui Bernard era în pericol din cauza severităţii deosebite a chinurilor lui, a reuşit să-l ia de la Clairvaux timp de doisprezece luni, şi, obligându-l să mănânce o hrană decentă şi să se odihnească, l-a salvat de la o sinucidere lentă, dar sigură. În anii de mai târziu, Bernard şi-a exprimat dezaprobarea faţă de asemenea chinuri exagerate, prin care el îşi slăbise trupul şi-i scăzuse puterea.
Puterea predicilor lui Bernard
După această perioadă, potrivit cu relatările biografilor săi, faima şi influenţa lui Bernard au crescut rapid şi au ajuns departe. Sănătatea lui suferise atât de mult din cauza practicilor ascetice încât el nu mai putea lucra la câmp împreună cu fraţii săi pentru a-şi asigura existenţa, dar lucra cu pana şi predicile lui erau de o solemnitate impresionantă şi de o elocvenţă convingătoare. Faţa lui palidă, chipul lui măcinat şi slăbiciunea trupului său erau într-un ciudat contrast cu vocea lui puternică, vorbirea lui curgătoare şi fervoarea emoţionantă a apelurilor sale. Când se afla că avea să predice într-un anumit loc, soţiile se grăbeau să-şi depărteze soţii, mamele să-şi depărteze fiii şi prietenii să-şi ţină departe prietenii de teamă ca nu cumva puterea irezistibilă a stareţului să-i determine să renunţa la lume şi să se închidă într-o mînăstire. Reputaţia lui ca predicator şi scriitor s-a răspîndit rapid în întreaga creştinătate, şi toată lumea ajunsese să considere că el producea o asemenea impresie prin puterea divină şi să considere că el avea darul de a face miracole.
“Valea Strălucită” a ajuns în scurt timp să fie asaltată de candidaţi ca să fie admişi în mânăstire, iar numărul celor închişi acolo a ajuns rapid la şapte sute, pe când numărul mânăstirilor întemeiate de Bernard însuşi s-a ridicat la o sută şaizeci. Aceste mânăstiri erau răspândite în Franţa, Italia, Germania, Anglia şi Spania, de fapt în toate ţările din vest, şi, după cum era şi de aşteptat, toate priveau cu o admiraţie superstiţioasă şi afecţiune la fondatorul lor. Clairvaux a devenit astfel un fel de tribunal la care toţi puteau apela în mod gratuit, şi, de la care, se spune, toţi plecau mulţumiţi, indiferent dacă erau îndreptăţiţi sau erau condamnaţi. El ştia cum să se adreseze persoanelor din toate categoriile sociale, în stilul cel mai potrivit nivelului lor de înţelegere, exercitând astfel o influenţă imensă asupra a tot felul de oameni. Discipolii lui care călătoreau se întreceau în a vesti miracolele făcute de mâinile lui sau de rugăciunile lui, până ce fiecare faptă a lui devenea un miracol şi fiecare cuvânt al lui o profeţie. Evangheliile nu cuprind atât de multe miracole ca viaţa lui Bernard. El vindeca boli cu atingerea lui, pâinea pe care o binecuvânta el avea efecte supranaturale şi un orb şi-a recăpătat vederea numai pentru că a stat în acelaşi loc în care stătuse omul sfânt!
Epoca miracolelor şi viziunilor
Pentru cei care cunosc cât de puţin spiritul şi temperamentul din evul mediu, asemnea credinţe neîntemeiate nu reprezintă deloc o surpriză, dar celor care cunosc numai epoca noastră trebuie că li se pare ciudat că se găsea măcar unul atât de slab ca să le creadă. Dacă acestea nu ar avea o valoare istorică, nici nu ar trebui să ne gândim să le transcriem, dar ele arată, cum nimic altceva nu o poate face mai bine, modul de a gândi şi dezvoltarea intelectuală a omului în acea vreme, şi numai pe acest temei putem înţelege şi explica cum asemenea istorii nebune şi ficţiuni absurde au putut fi primite ca revelaţii ale lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că, după cum plănuia Satan chiar şi în cazul adevăraţilor creştini, cuvântul lui Dumnezeu, care este singurul standard pentru credinţă şi practică, a fost dat laoparte complet şi au fost crezute minciunile înşelătorului. Până şi un om bun şi talentar, cu trebuie că a fost Bernard, a ajuns să fie pătruns de credulitatea superstiţioasă a epocii. Şi el, ca şi alţii, credea că Dumnezeu făcea minuni prin intermediul lui. Şi toţi oamenii din secolul al doisprezecelea, ca şi în mai multe secole, atât anterioare cât şi ulterioare aceluia, credeau în miracole, viziuni, revelaţii şi în intervenţia îngerilor buni şi a celor răi în cele de sub soare.
Efectul sistemului monastic în evul mediu trebuie să fie explicaţia faptului că ei erau dispuşi să creadă orice ar fi spus un călugăr, mai ales dacă era vorba despre bine şi rău, despre cer şi iad. Sunetul clopotelor mânăstirii îi amintea mereu seniorului războinic ca şi vasalilor săi de ocupaţia cerească a călugărilor, care, în mintea lor superstiţioasă, trebuia să aibă un mare efect. Şi nu este de mirare. În valea singuratică, în izolare, sta sfânta mânăstire. Prinţul, ţăranul şi omul sărac puteau bate la poarta ei şi puteau găsi adăpost între zidurile ei sfinţite. Celor care intrau acolo li se promitea pacea în această viaţă şi cerul în cea de dincolo. Corul, veghile şi slujbele de dimineaţă şi cele din timpul nopţii trebuie să fi trezit sentimentele religioase ale tuturor elor din jur şi să le fi umplut inimile cu cea mai sfântă admiraţie faţă de acei oameni nepământeşti. De aceea mânăstirea era privită ca poarta cerului, iar cei închişi acolo erau consideraţi slujitorii Celui Preaînaşt. Fără-ndoială că, în acel timp, aceea era o mare îndurare pentru cel sărac, şi pentru popor în general, mai ales în perioada când domnea feudalismul.
Degenerarea monasticismului
Înainte de a părăsi subiectul mânăstirilor, după ce am văzut cum erau ele sub conducerea lui Bernard, este bine sp vedem ce erau ele înainte de el şi ce au devenit după aceea. Cele mai multe mânăstiri vechi au ajuns bogate şi au suferit consecinţele naturale panteu aceasta. Unele dintre ele au relaxat complet disciplina şi au renunţat demult la sărăcie, nesocotind jurământul de ascultare faţă de stareţ şi de adjunctul lui. Ele şi-au fertilizat pământurile din vecinătate, şi, ca şi când nu ar fi avut decât să se bucure de roadele muncii lor, s-au cufundat într-o odihnă indolentă, iar lenea afost urmată de zeci de mii de păcate. Milman spune că monasticismul a urmat aceleaşi cicluri în toate epocile, fapt care este atât de adevărat şi atât de plastic descris de el încât vom cita întregul pasaj. Dar trebuie să adăugăm că el omite în acest paragref grozavele imoralităţi, disensiunile şi nesupunerea care au fost întotdeauna consecinţele bogăţiei.
“Sălbăticia, izolarea completă, cea mai adâncă sărăcie, lupta cu pădurea îndărătnică şi cu mlaştina nesănătoasă, cea mai înaltă evlavie, închinarea care nu găsea că sunt suficiente ceasurile din zi şi din noapte ca să se exercite, regula care nu putea fi îndeajuns de strictă, ascetismul în care se întreceau, disciplina autoimpusă cu tot felul de invenţii, inepuizabila ingeniozitate în a găsi mijloace de a se tortura pe sine, mândra servilitate a ascultării, apoi faima evlaviei, darurile bogate ale credincioşilor, donaţiile senoirului care se pocăia, înzestrările date de regele care avea remuşcări, opulenţă, putere şi măreţie. Cocioaba din nuiele, sihăstria săpată în stâncă devine grandioasă mânăstire; umila biserică din lemn devine splendida abaţie; pădurea sălbatică cu tufe devine dumbrava umbroasă; mlaştina devine un domeniu cu păşuni şi lanuri de grâu; pârâul spumegând sau torentul devine o succesiune de eleştee liniştite pline de peşte. Stareţul, odinioară gârbovit şi smerit, ros de griji, palid şi slab, cu o hană grosolană încinsă la mijloc cu o sfoară, ajunge un abate călare, în straie bogate, purtând pe piept o cruce de argint şi care călătoreşte pentru a se aşeza alături de cei mai mari din ţară*”.
* Latin Christianity, vol. 3, p. 330
O nouă ordine şi o nouă instituţie s-a dezvoltat sub mâna lui Bernard. Clairvaux a fost începutul unei noi epoci în istoria monasticismului. Oameni din toate clasele sociale au fost atraşi de ordinul cistercian, cu toată stricteţea disciplinei lui, şi multe mânăstiri au răsărit în pustietate după modelul celei din Clairvaux. Dar toată puterea lui Bernard nu a putut împiedica rivalităţile amarnice şi disensiunile nepotrivite care s-au iscat între călugării din ordinele noi şi cei din cele mai vechi, mai ales cu odinioară celebra mânăstire de la Cluny, unde Hildebrand se pregătise pentru tronul papal.
Bernard părăseşte Clairvaux – anul 1130
O mare schismă apărută în biserică din cauza a doi papi neprincipiali a fost ceea ce, cu greu, l-a făcut pe Bernard să iasă din paşnica sa izolare pentru a se arunca în problemele lumii. Pentru a avea un exmplu cu privire la ceea ce era obişnuit în alegerea papilor, vom prezenta câteva detalii. Cititorul va putea vedea şi judeca singur cum este infailibilitatea papală. Vai! puţini papi au fost decenţi în manifestările exterioare.
La moartea papei Honorius al-II-lea, cu puţin înainte ca papa să-şi de ultima suflare, cardinalul Pietro Leonis, nepotul unui cămătar evreu, a făcut un efort îndrăzneţ pentru a ajunge pe scaunul Sf. Petru. Dar muribundul papă, fiind adus la fereastră şi arătat poporului ca fiind încă în viaţă, Pietro şi prietenii lui s-au retras pentru un timp. O altă partidă, hotărâtă să-l excludă pe Pietro, a vegheat până la moartea papei , şi imediat după aceea l-a proclamat pe cardinalul Grigore pontif suprem al creştinilor sub numele de Inocenţiu al-II-lea. În acelaşi timp, partida lui Pietro a trecut prin formalităţile alegerii papei lor, l-a îmbrăcat în veşmintele pontificale şi a declarat că, sub numele de Anacletus al-II-lea, el era autenticul locţiitor al lui Hristos.
Roma, scena unor continue rivalităţi şi lupte, a ajuns să fie plină de două armate de partizani feroci. Devastări şi vărsari de sânge au urmat repede după ameninţările lor spirituale şi blestemele lor. Se spune că Anacletus, în fruntea unei cete de mercenari, a început atacul asediind biserica Sf. Petru. El a intrat cu forţa în sanctuar şi a scos afară crucifixul de aur şi tot tezaurul de aur, argint şi pietre scumpe. Acele bogăţii au făcut ca mulţi să i se alăture. Înafară de aceasta, el era bogat şi îşi putea permite să-i plătească pe cei care-l urmau. El a asaltat şi a prădat bisericile don capitală una după alta. Inocenţiu a fost în scurt timp convins să părăsească Roma, unde, aşa cum era atunci starea de spirit, nu putea găsi un loc sigur. S-a hotărât să fugă deoarece era în pericol. Cu mare dificultate, el şi prietenii lui au scăpat pe două galere şi au ajuns în portul Pisa. De acolo au plecat în Franţa, unde au fost rimiţi cu braţele deschise de comunităţile de la Cluny şi Clairvaux.

Bernard a îmbrăţişat cu mult zel cauza lui Inocenţiu şi acel zel l-a făcut să iasă din bârlogul lui. El a călătorit de la un suveran la altul, de la un conte la altul şi de la o mânăstire la alta până ce a ajuns să se poată lăuda că Inocenţiu era recunoscut de regii Franţei, Angliei, Spaniei şi de împăratul Lothaire şi de cei mai puternici clerici şi de comunităţile religioase din acele ţări. Numai puternicul duce rugiero al Siciliei a susţinut cauza lui anacletus, ceea ce l-a împiedicat pe Inocenţiu să se întoarcă la Roma. Dar moartea a rezolvat curând problema. Anacletus a murit în fortăreaţa inexpugnabilă Sant Angelo, în ianuarie 1138, după ce timp de opt ani îşi sfidase inamicii. Inocenţiu s-a întors la Roma avându-l alături de el pe Bernard şi a fost recunoscut ca pontif suprem.
Marele consiliu de la Lateran – anul 1139
Inocenţiu, ajuns stăpân indiscutabil al Romei, a convocat un consiliu general la Lateran. Nicicând nu mai văzuse Roma sau vreun alt oraş al creştinătăţii un consiliu la care să fie atât de mulţi participanţi. Au fost prezenţi o mie de episcopi şi nenumăraţi demnitari ecleziastici. Discursurile şi hotărârile redau o imagine a creştinătăţii din acel timp. Marele subiect declarat a fost autoritatea feudală a papei. El a declarat că, “din vreme ce Roma este metropola lumii, de unde izvorăşte orice putere pământească, şi tronul pontifical este sursa pentru orice autoritate şi demnitate ecleziastică şi că orice asemenea funcţie sau demnitate trebuie să fie primită din mâinile pontifului roman ca dar încredinţat de Scaunul de la Roma, faţă de care cel care a primit darul are obligaţii ca faţă de marele stăpân spiritual”.
După cum se obişnuia în asemenea situaţii, Inocenţiu a anulat toate decretele adversarului său, Anacletus, care a fost donsemnat în teritoriul lui Satan, iar prelaţii care primiseră consacrare schismatică au fost degradaţi şi au fost citaţi să se prezinte înaintea papei. Papa i-a asaltat cu reproşuri indignate, le-a smuls din mâini cârjele episcopale, le-a dat dat jos de pe umeri mantiile şi le-a luat inelele episcopale. După aceasta, ca pentru a duce până la capăt cea mai josnică ipocrizie, a fost declarat “armistiţiul lui Dumnezeu”, adică o încetare a conflictelor particulare. Dar canonul care prezintă cel mai mare interes pentru noi este cel pronunţat împotriva a două categorii de oameni, despre care vom vorbi ceva mai încolo. “Îi excludem din biserică drept eretici pe cei care, sub pretextul religiei, condamnă sacramentele trupului şi sângelui lui Hristos, botezul copiilor, preoţia,” etc. Această anatemă şi aceia împotriva cărora ea a fost aruncată sunt ca mijirea zorilor marii lupte pentru libertatea religioasă care a dus la glorioasa reformă.
Acest nenorocit om şi-a petrecut tot restul vieţii în război, cu toate că el a instaurat “armistiţiul lui Dumnezeu”. El a înfiinţat şi a condus o armată împotriva lui Rugiero al Siciliei, prietenul lui Anacletus, dar a căzut prizonier la normanzi. Aceştia au fost cuprinşi de tamă având un prizonier aşa de sfânt încât s-au plecat înaintea lui, au obţinut binecuvântarea lui şi l-au lăsat să plece acasă. Dar viaţa lui era pe sfârşite, şi curând el va trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului întregului pământ. “Pentru că toţi trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, după faptele lui, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10 ).
La 24 septembrie 1143, pontiful şi-a dat ultima suflare în mijlocul tulburărilor unei revolte populare şi al conflictului, iar Celestin al-II-lea a domnit în locul lui.
Bernard şi Abelard
Înainte de moartea lui Inocenţiu, Bernard a fost chemat să părăsească Clairvaux, unde se retrăsese pentru a avea linişte, pentru a se angaja în luptă împotriva unui nou vrăjmaş al bisericii, în persoana lui Pierre Abelard. Acest conflict s-a iscat în legătură cu mişcările intelectuale din acel timp şi marchează o epocă în istoria bisericii, a literaturii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Vom spune pe scurt ce anume a dus la acest conflict.
Cei mai mulţi dintre cititori ştiu că învăţătura care s-a acumulat în limba greacă şi în limba latină a fost aproape complet distrusă de barbari în secolul al cincilea. Literatura anticilor s-a pierdut aproape complet când naţiunile barbare au pus stăpânire pe ruinele Imperiului roman. Timp de aproape cinci sute de ani, ignoranţa a fost predominantă şi orice cunoştinţe sa-u mai putut păstra au fost deţinute în rândul ecleziasticilor, iar lor, în acea perioadă, li s-a interzis să studieze sau să facă copii ale cărţilor de învăţătură seculară. Cu toate acestea, unii dintre călugări, mai ales cei din ordinul benedictin, au colecţionat şi au copiat manuscrise antice, şi, spune Hallam, “nu trebuie să uităm că, dacă nu ar fi fost ei, acea literatură ar fi fost complet pierdută. Dacă ei ar fi fost mai puţin tenaci în liturghia lor latină, a traducerii în vulgata a scripturii, şi în autoritatea Părinţilor, este îndoielnic că s-ar fi dezvoltat mai puţine suăerstiţii, dar nu putem ezita să spunem că fără ei toată învăţătura gramatică ar fi fost complet abandonată. Totuşi, printre ei, deşi erau mulţi foarte ignoranţi, necesitatea de a păstra limba latină, în care erau scrise scripturile, canoanele şi alte autorităţi ale bisericii şi în care erau scrise şi liturghiile, singura limbă în care putea fi purtată corespondenţa elor mari, a continuat să curgă chiar dacă în ele mai grele timpuri a fost doar un firicel firav*”.
* Literature od Europe in the Middle Ages, vol. 1, p. 4
Printre acei călugări trebuie să fi fost diferite minţi: unii, fără-ndoială neciopliţi, leneşi şi rutinieri, alţii rafinaţi, activi, şi cercetători, care nu puteau fi închişi în limitele rigide ale doctrinei catolice sau supuşi puterii ordinului preoţesc. Aşa era, şi aceasta s-a şi arătat. Reformatorul şi protestantul au răsărit din ordinul monastic. Au fost mulţi gen Luther înainte de vreme. S-a spus că în orice revoluţie, fie ea religioasă sau filozofică, împotriva sistemului dogmatic dominant, conducătorul a fost un călugăr, şi au fost trei sau patru asemnea mişcări revoluţionare înainte de Abelard. În secolul al nouălea, Gotschalk a fost biciuit şi întemniţat pentru credinţa lui încăpăţânată în predestinare. John Scott Erigena, un călugăr foarte învăţat din Irlanda sau din insulele Scoţiei, a fost invitat de Hincmar, arhiepiscopul de Rheims, să i se opună lui Gotschalk, dar el a tulburat biserica la fel de mult ca şi adversarul său prin aceea că a făcut apel la o nouă putere ca superioară autorităţii catolice – raţiunea umană. El a fost un mare raţionalist, dar a făcut multe speculaţii în teologia scolastică. Fiind sub interdicţia bisericii, el a fugit în Anglia, unde se spune că a găsit adăpost la noua universitate a lui Alfred, la Oxford.
Zorii zilei în evul întunecat
În ultima parte a secolului al unsprezecelea întâlnim faimoasele nume ale lui Lafranc, Anselm şi Berengar. Lucrările acestor învăţători eminenţi au dat un nou impuls activităţii intelectuale. Cam prin acel timp, vechile şcoli din catedrale s-au dezvoltat ajungând seminarii de învăţătură generală, din care s-au născut apoi universităţile noastre moderne. Această activitate intelectuală după o lungă perioadă de apatie ajunsese să fie atât de atrăgătoare încât mii de oameni se înghesuiau la prelegeri, şi, ca oameni cărora mult timp le fusese oprit pomul cunoaşterii, ei au fost chiar prea dispuşi să primească ceea ce auzeau. Dar era o reacţie faţă de autoritatea dogmatică a bisericii, pentru că le spunea oamenilor că puteau să gândească şi să cerceteze.
Pierre Abelard a fost cel mai îndrăzneţ, şi, de departe, cel mai popular dintre cei care ţineau prelegeri pe tema dialecticii – ceea ce se declara a fi ştiinţa sau arta de a deosebi adevărul de eroare prin raţiunea omenească. Acest om remarcabil s-a născut în anul 1079, în apropiere de Nantes, în Bretagne. Tatăl lui, Berengar, a fost senior al castelului Le Pallet, şi, deşi Pierre a fost cel mai mare dintre fiii săi, el a preferat de timpuriu “conflictele disputelor verbale în locul trofeelor obţinute cu armele”, şi, lăsându-el fraţilor săi moştenirea familie, el s-a dedicat vieţii de învăţat. A fost întâi elev al lui Rosselin, apoi al lui Guillaume, arhidiaconul Parisului, şi al lui Anselm, lectorul teologic din Laon. Dar nu este cazul să urmărim istoria lungă şi extraordinară a acestui om – o istorie de victorii, crime şi nenorociri. El a fost, în acelaşi timp, reprezentant şi victimă a teologiei scolastice care periclita puterea şi constituţia bisericii Romei. El a fost primul om care a practicat ştiinţa teologiei fără a fi preot. Mii de învăţaţi entuziaşti îl înconjurau oriunde mergea. Biograful lui Bernard soune: “Mulţimi de mii de oameni traversau munţii şi mprile, suferind privaţiuni, pentru a se bucura de privilegiul de a asculta prelegerile lui Abelard”. “Elocvenţa lui,” spune un altul, “era atât de fascinantă încât ascultătorul se vedea luat de val; dacă un adversar i se opunea, logica lui ascuţită era la fel de infailibilă ca şi torentul oratoric şi el câştiga în orice dispută*”.
* Life and Times of Bernard, Morrison, p. 290; Eighteen Christian Centuries, White, p. 266
Abelard scria, pe multe teme importante, la fel de bine după cum vorbea, dar era extrem de nesanătos în ceea ce priveşte învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Cu toate acestea, în toată Europa nu se găsea nici un apărător al adevărului şi ortodoxiei care să se confrunte singur cu acest gigant al ereziei. În cele din urmă au făcut apel la Bernard de Clairvaux. O scrisoare de la Guillaume, stareţul de la Saint Thierry, l-a făcut să iasă din mânăstirea lui. Sfântul şi logicianul s-au întâlnit la Sens în 1140. Era prezent regele Franţei împreună cu un mare număr de episcopi şi ecleziastici. Abelard era înconjurat de discipolii lui, iar alături de Bernard erau doi călugări. Logicianul se adresa raţiunii câtorva, pe cânf călugărul aprindea inimile şi pasiunile tuturor claselor sociale. Unul fusese denunţat ca eretic, celălalt avea reputaţia de afi cel mai sfânt om din timpul său, deasupra regilor, a prelaţilor şi chiar a papei. În acea situaţia, Abelard nu avea nici o şansă. Curând el a simţit ce putere îi sta împotrivă, şi, înainte de a se citi toate pasajele incriminatoare, el s-a ridicat şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, a spus: “Refuz să mai ascult sau să răspund la întrebări; fac apel la Roma,” şi a părăsit adunarea.
Unii spun, ca pentru a explica purtarea lui neaşteptată, că feţele ostile pe care le-a văzut în jurul lui nu numai că i-au stins entuziasmul ci l-au făcut să simtă că viaţa îi era în pericol. Auzind că o relatare a consiliului sjunsese la Roma şi că papa îl condamnase, în disperarea luji, el a apelat la “venerabilul” Pierre de Cluny, care, din milă faţă de nenorocirea lui, l-a adăpostit în mânăstirea lui, deşi se opunea învăţăturilor lui.
Vom nota în treacăt binecunoscuta istorie a frumoasei sale Heloïse, care a dat naştere unei noi idei cu privire la rolul femeii în societate, fără care nici o civilizaţie adevărată nu ar fi putut exista. Până atunci biserica privea femeia cu dispreţ pentru că ea fusese prima în călcarea poruncii, dar emoţionanta istorie a nenorocirilor eloisei a făcut ca femeia să capete locul cuvenit în societate.
Abelard, căzut şi cu inima zdrobită, după ce a petrecut doi ani în singurătate la Cluny, beneficiind de multă bunătate din partea stareţului milos, şi satisfăcându-i pe judecătorii săi ecleziastici prin umilirea şi pocăinţa lui, şi-a găsit sfârşitul vieţii agitate în anul 1142. Merită să notăm că principiile lui sunt active în multe discipline.
Arnold din Brescia
Deşi Arnold a fost socotit un discipol al lui Abelard, totuşi, din ceea ce am putut afla, este evident că el era un alt fel de om. Există motive să credem că el era un creştin sincer şi că avea mai multe trăsături de reformator, deşi era într-o epocă încă nepregătită pentru reformă. În afară de aceasta, el era prea politic, prea mare admirator al Republicii romane, pentru ca să poată fi folosit de Dumnezeu pentru a pune bazele solide ale unei reforme a bisericii Lui. El a avut onoarea de a fi martir, dar aceasta a fost mai mult din cauza că el susţinea libertăţile cetăţeneşti decât pentru că el predica supunerea faţă de Hristos şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se cuvine să-l respectăm şi să-i fim recunoscători ca unui semănător timpuriu al seminţelor marii reforme.
Arnold s-a născut în Brescia, în Lombardia, probabil prin anul 1105. Într-o perioadă timpurie a istoriei lui, el s-a despărţit de clerul secular, a îmbrăţişat viaţa monastică şi a început să predice în mod necruţător împotriva corupţiei clerului şi a călugărilor. S-ar părea că el avea o convingere interioară că el avea o misiune divină împotriva mândriei, luxului şi imoralităţii preoţiei, începând cu papa însuşi şi până la cel mai de jos rang din ierarhia bisericii. Pentru această misiune el şi-a dedicat neînfricat toată puterea. Având, potrivit cu toate relatările, un stil de exprimare extrem de viguros şi combinat cu o elocvanţă deosebit de bogată şi fluentă, el se adresa cu putere maselor oriunde predica. “Cuvintele lui,” spune Bernard, “sunt mai lunecoase decât uleiul şi mai ascuţite ca nişte săbii”. Marea lui idee era separarea completă a bisericii de stat. Vechiul edificiu papal, care luase proporţii începând din zilele lui Constantin, şi care, sub Grigore al-VII-lea, aspira să guverneze întreaga lume şi să stăpânească toate naţiunile pământului ca tot atâtea stăpâniri ale Sf. Petru – susţinea el cu multă îndrăzneală, trebuie să fie demolat şi ras de pe faţa pământului. Ca text, el folosea pasajul pe care îl folosesc mulţi de atunci, deşi nu cunoştea semnificaţia lui spirituală: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Slujitorii evangheliei, spunea el, nu trebuie să aibă altă putere decât aceea de a guverna spiritual turma lui Hristos şi nu trebuie să aibă alte averi decât zeciuielile pe care le dau cei credincioşi şi darurile lor de bună voie. Relele imense şi discordiile care au apărut în biserică, afirma el, sunt în principal din cauza marilor bogăţii ale pontifilor, episcopilor şi preoţilor.
Deşi era mult adevăr în ceea ce spunea el, în cel mai trist mod, el amesteca dorul lui pentru vechea libertate romană cu religia smerită a lui Isus şi duhul rigid al călugărului cu cel al republicanului aprig. “Dacă Hristos a fost sărac,” exclama el, “dacă apostolii Săi au fost săraci, dacă cei a căror viaţă se aseamănă cu cea a apostolilor şi cu a lui Hristos sunt călugări slabi care postesc, trudesc, au feţele trase de foame şi ochii cufundaţi, cât de departe de apostoli şi cât de departe de Hristos sunt acei episcopi cu înfăţişare princiară, acei stareţi domni, cu mantii îmblănite, de cărămizii şi purpurii, care călăresc pe cai de rasă, cu zăbale de aur şi având pinteni de argint, ţinând curţi ca de regi!” În acord cu aceasta, el le mai spunea oamenilor şi că “suveranul temporar este sursa normală de onoare, bogăţie şi putere, şi că el nu se cuvine să dea bisericii proprietăţile lui, să dea domenii mânăstirilor şi daruri papii şi episcopilor*”.
* Latin Christianity, vol. 3, p. 333
Efectele predicării lui Arnold
Poporul din Brescia asculta cu mult interes acele învăţături noi şi periculoase. Aceasta le descoperea paginile întunecate ale istoriei ecleziastice pe care am văzut-o cu puţin înainte. Întregul oraş era într-o stare de agitaţie- Şi nu este de mirare că poporul a fost atât de entuziasmat când a auzit că bogăţiile clerului trebuie să le fie redate laicilor, şi că, în viitor, păstorii lor trebuie să fie susţinuţi financiar prin contribuţiile turmelor lor. Până şi în secolul al nouăsprezecelea, numai un predicator îndrăzneţ ar cuteza să stârnească fanatismul poporului cu asemenea apeluri şi propuneri, dar ce trebuie să fi fost aşa ceva în secolul al doisprezecelea, în mijlocul întunericului, ignoranţei şi superstiţiei? Astfel de om era reformatorul înainte de vreme din Brescia, şi, fiind un călugăr auster, cu o viaţă ireproşabilă, de o ortodoxie incontestabilă şi bucurându-se în totul de simpatia poporului, puterea lui se arăta irezistibilă. Marele obiectiv al eforturilor sale era răsturnarea completă a puterii sacerdotale – a supremaţiei temporale a papei. El îndrăznea să atace marele plan papal pentru dominaţia universală, făcând ca edificiul să se clatine din temelii pentru o clipă. Papa a fost detronat şi a fost proclamată republica, a fost înălţat stindardul libertăţii şi a fost proclamată separarea puterilor spirituale şi temporare, iar guvernarea preoţilor a fost abolită. Însă entuziasmul cetăţenilor a fost trecător şi ei nu au avut coeziune pentru că terenul nu era încă pregătit ca libertatea să poată creşte. Nelegiuirea sistemului anti-creştin nu ajunsese încă la culme, iar setea Izabelei nu se potolise cu sângele sfinţilor lui Dumnezeu: mai trebuiau să piară încă milioane înainte ca ea să fie rănită mortal. Aceasta vom vede în ceea ce urmează.
Arnold nu mai era în siguranţă în Italia pentru că ura clerului era mai puternică şi mai adâncă decât simpatia poporului. El a fugit dincolo de Alpi şi a găsit un adăpost primitor la Zurich. Acolo, înaintaşului faimosului Zwingli i s-a permis să ţină prelegeri pentru un timp, iar cei simpli au păstrat mult timp spiritul învăţăturilor lui. Dar unui asemenea om nu îi era permis să trăiască atunci pe faţa pământului. Bernard îi urmărea mişcările şi l-a îndemnat pe papă să ia măsuri extreme; le-a scris aspru celor care îl adăpostiseră, avertizându-i împotriva contaminării periculoase cu erezie. El l-a mustrat aspru pe episcopul diocezei Zurich pentru că-l proteja: “De ce,” scria el, “nu l-ai alungat demult pe Arnold? Cel care se însoţeşte cu un suspect devine şi el suspect; cel care îl ajută pe unul aflat sub excomunicarea papală este împotriva papei şi chiar împotriva Domnului Însuşi. Acum, din vreme ce cunoşti omul cu care ai a face, izgoneşte-l de la voi, sau, mai bine, leagă-l cu lanţuri ca să nu mai facă rău”.
După mai multe aventuri, de genul celor obişnuite pentru asemenea oameni, pe care nu considerăm necesar să le relatăm, Arnold a ajuns din nou la Roma, unde i s-a permis să rămână pentru un timp deoarece pontiful era unul slab şi cetatea era într-o situaţie tulbure. Dar, de când Papa Adrian s-a suit pe tronul Sf. Petru, zilele lui Arnold au ajuns să fie numărate.
Martiriul lui Arnold – anul 1155
Noul papă era un englez deosebit de abil – şi se spune că a fost singurul englez care a stat vreodată pe tronul papal. La origine, el era din St. Albans, dar a fost obligat să-şi părăsească familia din cauza severităţii tatălui său. După ce a călătorit pe continent pentru un timp şi a studiat cu multă pasiune şi cu mult succes teologia şi legea canonică, promovând treaptă cu treaptă în ierarhia ecleziastică, el a ajuns în final la cel mai înalt rang ecleziastic luând numele Adrian al-IV-lea. Numele lui englez era Nicholas Breakspeare.
S-a ivit ocazia ca papa să scape de reformatorul cel îndrăzneţ. Împăratul Barbarosa venea la papa Adrian pentru a primi din mâinile lui coroana imperială, aşa că papa a trimis înaintea lui o delegaţie de trei cardinali pentru a-i cere, ca un fel de preţ pentru încoronare, să i-l predea pe Arnold din Brescia. Unui om ca Frederick, care nu prea preţuia viaţa omenească, i s-a părut ceva uşor, aşa că el i-a obligat pe prietenii lui Arnold să-l predea în mâinile emisarilor papali. Nu era timp de pierdut, de teamă ca nu cumva prietenii lui Arnold să afle că era prizonier şi să încerce să-l salveze. Biserica a luat asupra sa condamnarea la repezeală şi execuţia rebelului, fără a recurge, ca de obicei, la sabia seculară. Înainte de ivirea zorilor, slujbaşul papei îşi mânjise deja mâinile cu sângele victimei lui, trupul lui fusese ars, iar rămăşiţele aruncate în Tibru, ca nu cumva poporul să strângă relicvele prietenului lor martirizat şi să se închine la ele. Clerul a triumfat prin moartea lui, dar el a rămas în amintirea romanilor. “Cenuşa rugului funerar al lui Arnold,” spune Milman, “a fumegat timp de secole, pentru ca în final să producă un incendiu de o violenţă irezistibilă”.
Bernard, marele adversar al lui Abelard şi al lui Arnold, se stinsese în pace la Cleirvaux în 1153. Sfântul, filozoful şi reformatorul s-au dus într-o altă lume, pentru a fi judecaţi nu după decretele papale, ci potrivit cu tronul dreptăţii şi sfinţeniei imaculate. Credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea pe care el a împlinit-o pentru păcătoşii pierduţi este singurul temei pentru iertare şi pentru a fi primit de Dumnezeu. Nu există nici un purgatoriu, ci doar sângele scump al crucii Lui curăţeşte. Ce îndurare că acel sânge poate curăţi până şi pe cel mai rău om! “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat, spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmul 51:7 ). Mântuirea este numai prin credinţă, fără lucrările legii. Nimic altceva decât sângele lui Isus poate face un suflet mai alb decât zăpada şi bun pentru cer; orice alte mijloace sunt doar o mascaradă şi o amăgire a lui Satan care adânceşte şi permanentizează vinovăţia sufletului. Pentru ca să putem aduce rod pentru Dumnezeu trebuie să fim altoiţi în viţa cea adevărată. Hristos este singurul care aduce rod, iar credincioşii sunt ramurile. “Cine zice rămâne în El este dator şi el însuşi să umble cum a umblat el” (1. Ioan 2:6 ). Fără o credinţă vie şi adevărată în Hristos nu este iertare, nici mântuire, nici fericire şi nu ai parte de cer, dar “ferice de toţi cei care se încred în El” (Psalmul 2:12 ).

Vom relua firul istoriei noastre pentru a nota
Întâlnirea dintre papa Adrian şi Frederic
Dacă nu ar fi fost o anumită împrejurare pe care noi o considerăm copilărească, am fi putut trece peste întâlnirea dintre Adrian şi Frederic fără a nota nimic despre ea, din vreme ce nu prezintă importanţă pentru istoria bisericii, dar, din vreme ce ea este importantă pentru istoria papalităţii, considerăm că este potrivit să notăm tot ce constituie o manifestare a spiritului ei în această perioadă Tiatira. Apoi, uneori cel mai nesemnificativ incident descoperă cele mai profunde scopuri şi poate trădă cele mai neclintite hotărâri.
Bunăvoinţa cu care i-a fost dată viaţa lui Arnold nu a înlăturat din mintea lui Adrian toate suspiciunile pe care le avea faţă de intenţiile lui Frederic. Cu toate acestea, negocierile au dat în final rezultate satisfăcătoare, şi Adrian a venit în tabăra lui Frederic. El a fost întâmpinat cu curtoazie de câţiva nobili germani, care l-au condus la cortul regal. Papa a rămas în şa, aşteptând ca împăratul să vină şi să-i ţină scările pentru ca el să descalece. Dar a aşteptat în zadar, pentru că Frederic  nu a făcut nici o mişcare în acel sens, iar în final papa a coborât de pe cal fără ajutorul lui. Această neglijenţă de a-l onora pe supremul pontif a fost considerată o mare ofensă şi un semn de ostilitate. Cei mai mulţi dintre cardinali au fugit atunci speriaţi, dar temerarul Nicholas Breakspeare a rămas pe loc. Frederic a invocat necunoaşterea obiceiului, dar papa a refuzat să se împace sau să-i dea sărutarea păcii înainte ca împăratul să se umilească prin acel ceremonial. Germanul cel mândru a spus că trebuia să se consulte cu nobilii săi. A urmat o lungă discuţie. Adrian susţinea că acela era obiceiul din zilele lui Constantin cel Mare, care îi ţinea scara papei Silvestru, dar afirmaţia lui era complet falsă, pentru că primul asemenea omagiu fusese adus de Conrad, fiindu, nevrednicul fiu răzvrătit al lui Henric al-IV-lea, cu cincizeci de ani mai înainte. Dar, pentru partida papală nu prea conta că un împărat era umilit, ci totul era ca papa să fie înălţat. Au fost fabricate precedente pentru a arăta că acel obicei exista de opt sute de ani, şi că, în consecinţă, “din cauza că împăratul nu-i dăduse onorurile cuvenite apostolilor Petru şi Pavel, nu putea fi pace între biserică şi imperiu înainte ca el să-şi îndeplinească obligaţiile până în cele mai mici detalii”. Aşa de blasfemiatoare era îngâmfarea acelor oameni răi. Ei îşi impuneau pretenţiile ca omenirea să-i omagieze prezentându-se ca fiind în locul apostolilor, al lui Hristos şi al lui Dumnezeu Însuşi. Cum dovezile păreau a fi în favoare papei, iar lui Frederic nu i-a păsat cât de departe mergea papa, s-a lăsat convins că acele precedente erau adevărate şi că se cuvenea ca el să-l omagieze pe papă. Ca urmare, a doua zi, ca un supus fiu al bisericii, împăratul a descălecat la venirea lui Adrian, a luat frâul şi i-a ţinut scara pentru ca papa să coboare din şa. S-a revenit astfel la amiciţia exterioară, iar părintele spiritual şi fiul cel serviabil au înaintat spre cetatea sfântă şi au trecut la încoronare.
După o domnie de aproximativ patru ani, şi, putem adăuga, după continue rivalităţi şi vărsări de sânge, Adrian a murit în 1159. El se pregătea să-l excomunice pe împărat şi să-i declare război deschis atunci când moartea a pus capăt conflictului. Aşa au trăit şi au murit cei mai mulţi papi, în război pe faţă cu puterea seculară. Se spune că Frederic Barbarossa a fost cel mai puternic suveran care a domnit până atunci în Europa după Carol cel Mare. El a pornit în cea de-a treia cruciadă, şi, după cum am văzut, a murit în 1189 sau s-a înecat în râul Saleph, în apropiere de Tars, în 1190.
capitolul 20>> Înapoi
Înainte <<capitolul 21

Reclame

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

 Andrew Miller

Hildebrand, originar din Toscana, născut pe la începutul secolului al unsprezecelea, a îmbrăţişat din copilăria lui ideile rigide ale monasticismului. Nemulţumit de delăsarea călugărilor italieni, el a trecut Alpii şi a intrat într-o mânăstire austeră de la Cluny, în Burgundia, care pe atunci era una din cele mai bogate mânăstiri şi cu cei mai numeroşi călugări.
În anul 1049, Bruno, episcopul de Toul, înveşmântat în toată splendoarea şi însoţit de suita lui, cea a unui pontif ales, a ajuns la Cluny şi a cerut ospitalitatea şi omagiul călugărilor. Bruno era vărul lui Henric al-III-lea şi fusese numit de el pentru a ocupa scaunul episcopal de la Roma rămas vacant. Hildebrand, stareţul de la Cluny, a ajuns în scurt timp să aibă o mare influenţă asupra minţii lui Bruno. El l-a convins că făcuse o mişcare greşită acceptând numirea de la un laic şi i-a recomandat să dezbrace veşmintele pontificale pe care le îmbrăcase prematur, să călătorească la Roma ca un pelerin şi să primească de la cler şi de la popor acea funcţie apostolică, pe care nici un laic nu o putea da. Bruno a fost de acord. Imaginea mândră pe care Hildebrand o avea cu privire la demnitatea ecleziastică a biruit în mintea mai paşnică a noului său prieten. I-a urmat sfatul, şi-a dezbrăcat veşmintele, şi luându-l ca tovarăş pe călugăr, şi-a continuat călătoria către Roma în veşmintele unui simplu pelerin.
Aceasta a produs o impresie extrem de favorabilă pentru Bruno, pentru că nici o etalare de splendoare sacerdotală sau imperială nu ar fi avut o asemenea putere asupra poporului. Se spune că, pe drumul lui, el a fost însoţit de miracole şi că prin rugăciunile lui răurile umflate su scăzut revenind în matca lor. El a fost salutat cu aclamaţii generale ca Papa Leon al-IX-lea. Hildebrand a fost imediat răsplătit pentru serviciile aduse fiind înălţat la rangul de cardinal şi primind funcţia de seub-diacon al Romei împreună cu alte mari avantaje. De atunci el a ajuns să fie practic papă, fiind adevăratul călăuzitor al papalităţii.
Caractere extreme
Tocmai în acest moment al istoriei, prin viclenia lui Satan, întâlnim cele mai opuse trăsături de caracter. Unicul obiectiv al lui Hildebrand era acela de a subjuge lumea, pe când, prin chinuri auto-impuse, alţii căutau să subjuge lumea din lăuntrul lor.
Pietro Damiano, episcop de Ostia, era un ascet foarte sever: se îmbrăca în pânză de sac în secret, postea, veghea şi se ruga. Pentru a-şi potoli patimile, el se scula noaptea şi sta timp de mai multe ore într-un râu până ce membrele lui înţepeneau de frig, după care petrecea restul nopţii vizitând bisericile şi recitând din Psaltirie. El mărturisea că obiectivul lui era acela de a restaura demnitatea preoţiei şi o disciplină mai severă în biserică. Aşa este puterea înşelătoare a vrăjmaşului în biserica Romei.
Dar un călugăr numit Dominic este considerat marele erou al luptei împotriva sărmanului trup nevinovat. În această înşelăciune Satan ascundea diferenţa dintre trup şi faptele trupului. Dominic purta direct pe piele o platoşă de fier, pe care nu o scotea niciodată cu alt scop decât pentru a se pedepsi. Trupul şi braţele lui erau prinse în verigi de fier şi gâtul împovărat cu lanţuri grele, iar hainele lui sărăcăcioase erau zdrenţuite. Hrana lui era cea mai proastă,pielea lui era neagră ca a unui african în urma efectelor disciplinei care şi-o impunea. Exerciţiul lui obişnuit era acela de a recita Psaltirea de două ori pe zi în timp ce se biciuia cu ambele mâini, la un raport de o mie de lovituri la zece psalmi. Era o socoteală că trei mii de lovituri de bici făceau cât un an de penitenţă. Deci, întreaga Psaltire ar fi fost echivalentul a cinci ani. În Postul Paştelui, sau cu ocazii speciale pentru penitenţă, media zilnică se ridica la trei psaltiri, el ajungând “uşor” (?!) până la douăzeci în şase zile – echivalentul a o sută de ani de penitenţă. Odată, la începutul Postului Paştelui, el s-a rugat ca să-i fie impusă o penitenţă de o mie de ani, şi s-a achitat de aceasta înainte de Paşte.
Se presupunea că aceste flagelări sunt un fel de satisfacţie pentru păcatele altor oameni – lucrări de supererogaţie*, care constituiau capitalul necesar pentru vânzarea indulgenţelor, despre care vom vorbi mai târziu. În anul 1062, moartea a pus capăt în mod îndurător acestor amăgiri.
* n. tr.) adică lucrări de ispăşire care plăteau şi pe deasupra
Să luăm un alt exemplu pentru modul în care Satan a găsit câte ceva adaptat pentru toate gusturile.
Prelaţii lumeşti aveau obiceiul de a călări însoţiţi de trupe înarmate cu săbii şi lănci şi, asemenea unor generali păgâni, erau înconjuraţi de oameni înarmaţi. În fiecare zi ei aveau banchete regeşti, în fiecare zi parăzi, mese încărcate cu delicatese şi invitaţii lor se bucurau de plăcerile lor favorite. Nelegiuirea şi poftele chefuiau în palatele prelaţilor. Atât de mare era răutatea Romei în secolul al zecelea încât istoricii, cu un consens general, consimt să tragă perdeaua asupra ei pentru a nu ofensa cea mai elementară omenie. Să nu ştie oare concetăţenii noştri înşelaţi, care se grăbesc să meargă la Roma, că timp de un secol şi jumătate, în acea perioadă, scenele de la Vatican erau atât de groaznice încât “doi papi au fost asasinaţi, cinci au fost exilaţi, patru au fost destituiţi, iar trei au demisionat din acea funcţie periculoasă”? “Unii au fost aşezaţi pe scaunul pontifical prin forţa armelor, unii cu bani, iar alţii au primit tiara din mâinile curtezanilor prinţilor… Ar fi o erezie să spunem că porţile iadului au biruit împotriva centrului catolicismului, dar Baronius însuşi poate fi citat pentru a arăta că acele porţi se deschiseseră pentru a trimite duhuri rele cu misiunea de a vărsa asupra ei cupe de amărăciune şi mânie*”.
* Sir James Stephen – Ecclesiastical Biography, vol. 1, p. 2; Milman, vol. 3, p. 103; Robertson, vol. 2, p. 515
Vom reveni acum la următorul obiect al istoriei noastre: cariera lui Hildebrand ca Grigore al-VII-lea, de pe buzele căruia vom auzi istoria infailibilor papi relatată cu totul altfel decât în paragraful anterior.
Grigore al VII-lea şi independenţa clericală
Ziua când antihristul din 2. Tesaloniceni 2 , cu putere de la Satan şi condus de el, se va “înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”, este în viitor, dar viaţa şi caracterul lui Grigore reprezintă un întunecat antetip al capodoperei vrăjmaşului. Dacă istoria planurilor lui Hildebrand nu ar fi o ilustrare a ceea ce spune Scriptura, atunci am găsi plăcut să trecem peste această istorie. În nici un act al guvernării lui nu se poate găsi un pic de har, nici de dragoste, fie ea omenească sau divină, ci putem găsi numai vorbe mari, pline de blasfemii îndrăzneţe, în care el spunea că este succesorul Sf. Petru, urmaşul lui Isus şi gura lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident pentru toţi că el era întruchiparea mândriei antihristice, aroganţei şi intoleranţei. Prin limbajul lui, uneori el aproape că-şi asumă divinitatea, apropiindu-se prin aceasta de omul păcatului.
Din momentul când a ajuns la Roma ca tovarăş al lui Bruno până când s-a aşezat pe scaunul pontifical, pentru o perioadă de douăzeci şi patru de ani, el a fost cel care conducea la Vatican, dar nu s-a grăbit să-şi asume demnitatea. Cu o perseverenţă aproape supraomenească, el a cercetat starea bisericii şi relaţiile ei cu statul şi a dobândit cunoştinţe cu privire la mersul lucrurilor în Europa, în timp ce pregătea un plan mândru de autocraţie spirituală a Papei. Toate s-au manifestat când a ajuns pe tron şi şi-a asumat personal responsabilitatea puterii pe care o mânuia deja de mult timp, deşi fusese într-o poziţie subordonată. Obiectivul lui declarat deschis de la început a fost libertatea şi independenţa absolută a clerului de puterea imperială şi de orice ingerinţă a laicilor, indiferent de ce categorie ar fi ei, în numirea sau consacrarea vreunui cleric. Pe baza acestei libertăţi, el afirma cu îndrăzneală că autoritatea spirituală este mai înaltă şi mai legitimă decât cea temporară. Aceste pretenţii mândre au făcut ca biserica Romei, prin persoana pontifului, să uzurpe stăpânirea în imperiul din vest şi în toate regatele Europei, ba chiar în întreaga lume. Pentru o confirmare a acestor afirmaţii nu este nevoie de nimic mai mult decât de următoarele dictate.
Dictatele lui Grigore
În cele ce urmează prezentăm câteva din maximele lui Grigore pentru a-i da cititorului o idee despre ce era omul şi despre spiritul papalităţii. “Se spune că Pontiful roman este episcopul universal şi că numele lui este unic în întreaga lume. Numai lui îi revine să destituie sau să pună episcopi şi el îi poate destitui chiar în absenţa lor şi fără a convoca vreun sinod. Numai el are dreptul de a da legi noi pentru biserică, de a diviza sau uni sau muta episcopiile. Numai el poate folosi semnele imperiului şi toţi prinţii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul de a destitui împăraţi şi îi poate absolvi pe supuşii împăraţilor de jurământul de credinţă. El deţine puterea de a media în chestiuni de război şi pace şi numai el poate adjudeca succesiunile la tron contestate, pentru că toate regatele sunt primite ca feude din partea Sf. Petru. Cu permisiunea lui, cei de rang inferior îşi pot acuza superiorii. Nici un consiliu nu se poate numi consiliu general dacă nu este prin porunca lui. Biserica Romei nu a greşit niciodată, şi, după cum mărturiseşte Scriptura, nu va greşi niciodată. Papa este deasupra oricărei judecăţi, şi, prin meritele Sf. Petru, el este sfinţit în mod indiscutabil. Biserica nu are rostul de a fi slujnica prinţilor, ci stăpâna lor; dacă ea a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega în cer , cu atât mai mult ea trebuie să aibă o asemenea putere în cele pământeşti*”.
* Robertson, vol. 2, p. 567
Dar, în timp ce stăpânirea suverană a bisericii a fost visul dintotdeauna al lui Hildebrand, el a considerat că erau necesare unele reforme pentru a-şi putea atinge obiectivul, şi el s-a ocupat de aceasta cu toată energia şi fermitatea caracterului său întreprinzător.
Reformele lui Grigore
Cam la sfârşitul primului său an în funcţie (martie 1074), el a convocat la Roma un consiliu numeros, cu scopul declarat de a declara război împotriva celor două mari rele ale clerului european, care erau şi mari piedici în calea planului său teocratic, şi anume concubinajul şi simonia, adică căsătoria preoţilor şi cumpărarea slujbelor. Mulţi care erau favorabili reformelor au considerat că edictul pentru celibat nu numai că era aspru, ci chiar nedrept, din vreme ce el se aplica şi la cele mai onorabile căsătorii şi la cea mai josnică desfrânare. În consiliu, fără opoziţie, s-a luat hotărârea ca: în primul rând, preoţii să nu se căsătorească, iar, în al doilea rând, cei care erau căsătoriţi să se despartă de soţiile lor sau să renunţe la preoţie, şi, în al treilea rând, nimeni să nu fie primit în ordinele sfinte altfel decât cu jurământ de castitate.
Mulţi dintre Părinţii de la început s-au străduit să stabilească o legătură între celibat şi sfinţenie şi să convingă că aceia care erau căsătoriţi cu biserica trebuiau să evite întinarea printr-o unire pământească. Mai mulţi papi au susţinut celibatul, dar numai în cele mai aspre discipline personale şi în cele mai stricte comunităţi monastice au fost respectate aceste indicaţii, iar aceasta nu s-a impus ca regulă în afara greniţelor Italiei. Dar, de la Vatican, Grigore şi-a făcut vocea auzită şi temută până la marginile creştinătăţii latine. El a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, prinţilor, oamenilor puternici şi laicilor care aveau poziţii de autoritate, ameninţându-i cu pedepse aspre şi cu pierzarea eternă dacă nu îi vor destitui fără milă pe toţi preoţii şi diaconii căsătoriţi şi nu vor respinge slujirea lor ca fiind întinată. Aceste scrisori erau pline de anateme împotriva tuturor celor care se împotriveau decretelor lui. Asumându-şi poziţia lui Dumnezeu, el spunea: “Cum vor putea căpăta iertarea păcatelor lor aceia care îl dispreţuiesc pe cel care deschide şi închide porţile cerului după cum îi place lui? Să ia aminte toţi cei care atrag mânia divină asupra capetelor lor… cum atrag ei blestemul apostolic în loc să dobândească harul şi binecuvântarea revărsate asupra lor de binecuvântatul Petru! Să le fie clar că nici un prinţ şi nici un prelat nu va scăpa de pedeapsă dacă nu îi alungă şi exclud cu rigurozitate pe toţi preoţii simoniaci sau căsătoriţi, şi toţi cei care vor asculta apelurile la simpatie şi afecţiune carnală, sau din vreun motiv lumesc oarecare îşi vor opri sabia de la a vărsa sânge pentru cauza sfântă a lui Dumnezeu şi a bisericii Lui, sau se vor ţine departe în timp ce aceste erezii aducătoare de blestem macină religia vitală … vor fi priviţi, fără deosebire, ca nişte complici ai ereticilor şi ca înşelători*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 4, p. 331
Celibatul şi simonia
Promulgarea acestui edict, după cum ne putem imagina, a adus mare tulburare şi necaz în toată creştinătatea. Până atunci, mai bine sau mai rău, căsătoria a fost regula, iar celibatul excepţia, iar nedreptatea edictului l-a făcut să fie şi mai nesuferit, pentru că el îl lovea pe cel virtuos la fel de aspru ca pe cel vicios, stigmatizându-i la fel, ca vinovaţi de concubinaj. Îl lăsăm pe cititor să-şi imagineze efectul unui asemenea decret asupra a mii şi zeci de mii de familii fericite, deoarece detaliile ar umple volume. Decretul dizolva cele mai onorabile căsătorii şi despărţea ceea ce unise Dumnezeu, despărţea soţi, soţii şi copii şi ducea la cele mai jalnice conflicte, provocând peste tot dezastre. Mai ales soţiile erau aduse la disperare şi expuse celor mai mari dureri şi ruşini. Dar, cu cât era mai puternică opoziţia, cu atât mai tare răsunau anatemele împotriva oricărei amânări a executării întocmai a poruncilor pontifului. Cei neascultători erau daţi pe mâna magistraţilor pentru a fi persecutaţi, pentru a le fi confiscate proprietăţile şi a fi supuşi la tot felul de suferinţe şi umilinţe. Una din scrisorile pe această temă spunea: “Cel pe care carnea şi sângele îl fac să se îndoiască sau să amâne este carnal şi este deja condamnat; el nu are parte în lucrarea Domnului, ci este o ramură putredă, un câine mut, un mădular cangrenat, un rob necredincios şi ipocrit”.
Cum nici unul dintre suveranii Europei nu era dispus să lupte pentru soţiile preoţilor, papa a obţinut curând rezolvarea pe care o dorea, iar multora dintre preoţii desfrânaţi nu le-a părut rău că erau absolviţi de obligaţiile pe care le implicau căile lor rele.
Simonia. Conflictul rezultat în urma legii pentru suprimarea simoniei a fost mult mai dificil de gestionat, a durat mulţi ani şi a adus mari dezastre atât pentru biserică cât şi pentru stat.
Erezia simoniacă
În secolul al unsprezecelea sistemul feudal ajunsese la maturitate, iar păcatul simoniei – sau dobândirea de funcţii ecleziastice pentru bani – ajunsese la culme. În acel timp, după cum ne spune istoria, de la papalitate până la cea mai umilă parohie, fiecare demnitate spirituală era evaluată în bani şi ajunsese să fie de vânzare. Până şi scaunul episcopal de la Roma fusese în mod clar vândut şi cumpărat în acea epocă, încât la un moment dat au ajuns să fie în acelaşi timp trei papi: Benedict al-IX-lea – la Lateran, Silvestru al-III-lea – la Vatican şi Grigore al-VI-lea – la Santa Maria. Şi atât de ruşinoase erau conflictele şi atât de crunt era războiul dintre papi şi acoliţii lor încât Împăratul Henric al-III-lea a fost implorat de italieni să vină la Roma pentru a judeca pretenţiile celor trei pontifi. În anul 1044 s-a ţinut un consiliu la Sutri, unde, înaintea lui Henric, au fost dovedite imoralităţi nemaiauzite şi cea mai flagranta simonie. Nu ştim care dintre cei trei este considerat de biserică succesorul legitim al Sf. Petru, dar nu există nicio-ndoială că toţi trei erau descendenţi ai lui Simon Vrăjitorul, care a gândit că darul lui Dumnezeu putea fi cumpărat cu bani. Puţini, foarte puţini, au fost adevăraţi urmaşi ai lui Simon Petru, care a lăsat totul şi L-a urmat pe Isus.
Răul s-a întins în jos, şi fiecare treaptă a ierarhiei clericale a fost afectată, dacă nu chiar coruptă prin acest păcat. Când episcopul descoperea că plătise prea mult pentru episcopia lui, atunci el mărea preţul pentru posturile din subordinea lui pentru a-şi acoperi cheltuiala. Astfel, marii prelaţi ai bisericii s-au angajat în cel mai josnic şi lumesc trafic. Nu există ceva mai josnic şi aceasta a deschis calea pentru pătrunderea în biserică a celor mai răi oameni. Laici needucaţi şi barbari necivilizaţi cumpărau funcţii în ordinele sfinte şi se impuneau printre preoţi aducând în rândul preoţilor cele mai mari rele din lume şi cele mai mari monstruozităţi ale păgânilor. Simonia ajunsese să fie păcatul răspândit peste tot în acel timp, şi din ea venea, în modul cel mai firesc, orice rău. Ne vom strădui să lămurim originea acestui păcat.
Apariţia şi evoluţia simoniei
Cât timp biserica a fost săracă, persecutată şi dispreţuită de lume, nu au fost oameni care să caute să cumpere slujbe. Când cineva îşi pierdea reputaţia devenind creştin şi se expunea întemniţării şi morţii, atunci nu exista trafic de funcţii ecleziastice, dar, după unirea bisericii cu statul, când bogăţia lumii a ajuns să intre în visteria bisericii, atunci a apărut marea tentaţie de a intra în ordinele sacre pentru a avea privilegiile şi imunităţile pe care le asigurau o asemenea poziţie. Simonia a ajuns astfel consecinţa inevitabilă a îmbogăţirii episcopatelor mai mari.
La început, episcopul era ales de cler şi de cei din dioceza lui, dar, cu timpul, alegerile episcopale au ajuns să fie atât de importante încât suzeranii laici şi regii au fost tentaţi să intervină şi, în cele din urmă, să capete şi dreptul de a numi în funcţie. Însuşi Carol cel Mare a fost un exemplu prin modul în care şi-a ridicat fiii în mari demnităţi ecleziastice. Privilegiul astfel uzurpat a ajuns să devină un abuz obişnuit. Funcţiile cele mai importante erau fie date favoriţilor, fie vândute public celui care oferea mai mult, fără a ţine cont de interesele religiei, de sfinţenie, de caracter şi chiar dacă erau sau nu alfabetizaţi.
Ecleziasticii au urmat practica feudală generală de a da daruri suveranului sau suzeranului cu ocazia fiecărei promovări. La moartea unui episcop sau a unui stareţ se obişnuia ca, mai întâi să se anunţe la curte că postul era vacant, apoi inelul şi cârja episcopală a decedatului erau date în mâinile stăpânului temporar. Următorul episcop sau stareţ era obligat, conform obiceiului, să dea un dar, ceea ce a făcut ca această tranzacţie să fie ca un fel de târg sau de vânzare. Darul, care la început era acceptat ca onorific, ca dar de bunăvoie, a ajuns apoi să fie cerut cu rapacitate fără scrupule ca un preţ. De aceasta se lega marea problemă a investiturii. Inelul era simbolul mistic al căsătoriei cu dioceza, iar toiagul era sceptrul guvernării spirituale. Investitura dădea drepturi asupra unor posesiuni temporare şi a unor înzestrări şi beneficii. Aceasta nu însemna o consacrare, ci îi permitea celui consacrat să-şi exercite slujba într-un anumit domeniu şi sub protecţia puterii civile.
Multe episcopate au fost înzestrate cu drepturi suverane şi venituri în domeniile lor. Episcopiile şi abaţiile ajunseseră să fie adevărate principate şi guvernări, iar acestor prinţi ecleziastici li se acordau slujbe în stat şi poziţii de consilieri. În sistemul feudal, episcopii deveniseră în toate privinţele egali nobililor seculari. “În fiecare oraş,” spune Milman, “episcopul, dacă nu era cel dintâi om, era măcar egal cu cel dintâi, iar la ţară era domn peste întinse domenii. Arhiepiscopii erau aproape egali cu regii. Cine oare nu ar fi poftit să aibă poziţia şi autoritatea lui Hincmar, arhiepiscop de Rheims, mai curând decât aceea a slabului monarh carolingian?*”
* Latin Christianity, vol. 3, p. 105
Iar clerul superior nu era în nicio privinţă mai puţin înaintat în practici corupte de vânzare a slujbelor spirituale din subordinea lor. Episcopii şi stareţii îşi vindeau bisericile fără ruşine sau remuşcări pentru a-şi acoperi cheltuielile pentru numirea lor. Ceea ce obţineau prin mijloace nevrednice era folosit în scopuri nevrednice. Aşa de groaznică ajunsese să fie starea bisericii şi a statului şi asemenea oameni neevlavioşi ajunseseră în rândul ordinelor sfinte când Hildebrand a emis faimosul decret împotriva practicilor simoniace şi împotriva oricărei investituri a unui cleric de către un suveran temporar, prinţ, nobil sau alt laic.
Grigore şi investitura – anul 1075
Inaugurarea oficiala a unui episcop sau stareţ prin încredinţarea unui inel şi a unui toiag era obiceiul împăraţilor, regilor şi prinţilor europeni cu mult înainte de stabilirea sistemului feudal de către Carol cel Mare, probabil incă din vremea lui Clovis. Şi, dacă am reţinut care era relaţia dintre biserică şi stat şi care era sursa privilegiilor, pare a fi corect şi drept, deşi pentru o minte spirituală este o nepotrivită combinaţie a puterilor spirituale şi temporare, dăunătoare pentru ambele. “Când primii cuceritori din vest,” spune Dean Waddington, “au dat pământuri bisericii, cei care au căpătat acele beneficii au fost obligaţi să se prezinte la curte, să jure credinţă regelui şi să primească din mâinile lui un simbol al lucrurilor care îi fuseseră încredinţate. Aceeaşi ceremonie a fost impusă pentru funcţiile ecleziastice ca şi pentru feude, ceremonia fiind numită investitură. Ulterior, când prinţii, prin uzurpare, şi-au arogat dreptul să dăruiască toate lucrurile de valoare, chiar şi acelea care nu ţineau de dărnicia lor regală, ei nu mai făceau nici o deosebire între diferitele surse de venit, ci i-au supus pe toţi cei care căpătau o demnitate la acelaşi jurământ de credinţă şi aceeaşi ceremonie de investitură s-a aplicat şi la laici*”.
* History of the Church, vol. 2, p. 70
Din fervoarea de a avea convertiţi, cuceritorii, începând de la Constantin, au avut obiceiul de a da mânăstirilor şi bisericilor o parte din proprietatea de curând dobândită. Însă darurile dinastiilor care s-au succedat au fost relativ moderate în comparaţie cu cele ale casei imperiale a Saxoniei. Sub împăraţii germani, biserica a acumulat rapid proprietăţi vaste. “În secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea,” spune Greenwood, “bisericile au căpătat multe stăpâniri în perpetuitate. Episcopii şi stareţii s-au îmbogăţit, nu ca mai înainte, cu loturi de pământ sau ferme, ci căpătând oraşe întregi cu târguri, cantoane şi comitate. Astfel, Otto I a dat mânăstirii din Magdeburg mai multe târguri cu suburbiile lor şi regiunile rurale aparţinătoare. Otto al-II-lea a dat trei târguri din domeniul imperial bisericii din Aschaffenburg, cu toate terenurile aparţinătoare. Condiţiile în care au fost date nu par să difere de cele obişnuite la darurile lumeşti de acest gen. Şi, practic, indiferent de caracterul şi chemarea celor care primeau darurile, seamănă că aceleaşi cerinţe se aplicau şi pentru vasalul laic şi pentru cleric. Astfel, episcopii şi stareţii, mergeau la luptă în armură şi călare, în fruntea vasalilor lor, pentru a-şi îndeplini obligaţiile feudale rezultate ca urmare a pământurilor pe care le primiseră, iar vasalii lor nu se puneau în mişcare altfel decât conduşi de şefii lor”.
“Marii ecleziastici, în loc să obiecteze la asemenea cerinţe neprofesionale, mergeau bucuroşi la război şi arătau pe câmpul de luptă o măiestrie războinică potrivită celui mai viteaz cavaler laic*”.
* Cathedra Petri, vol. 4, p. 274
Aceasta era starea a ceea ce putem numi clientela creştină atunci când Hildebrand a emis memorabilul lui edict împotriva investiturilor laice şi aşa erau drepturile sau obiceiurile coroanei de a numi în cele mai înalte demintăţi ecleziastice, acordând beneficii. Planul lui Hildebrand era acela de a desfiinţa complet orice pretenţie şi ingerinţă a laicilor în numirile spirituale şi de a-i lipsi pe suverani de dreptul de investitură, pe care ei îl căpătaseră potrivit legilor şi obiceiurilor de secole, pe care regii îl considerau ca unul dintre cele mai importante prerogative ale coroanei lor. Aceasta era chestiunea în dispută, pentru care s-a dus o mare bătălie între puternicii europei şi slabul călugăr de la Vatican. Grigore s-a angajat în conflict, în cea mai mare luptă în care s-a angajat vreodată în decursul istoriei un om de unul singur.
Grigore şi Henric al-IV-lea
Ochiul pătrunzător al pontifului vigilent a cercetat mult timp mişcările din toată creştinătatea, astfel încât el ajunsese să cunoască bine viaţa morală şi politică, puterea şi slăbiciunile fiecărei naţiuni. În războiul spiritual el a temporizat când avea a face cu un adversar puternic şi angajându-se cu toată puterea împotriva celui slab. El a vorbit dispreţuitor despre regele cel slab al Franţei şi a pretins tribut ca un vechi drept al lui. El a spus că împăratul Carol cel Mare fusese colectorul de taxe al papei şi că el îi dăduse Saxonia apostolului. Dar, faţă de temutul William al Angliei şi Normandiei, el s-a arătat curtenitor. Mândrul normand şi-a susţinut independenţa teutonică, a pus episcopi şi stareţi după voia lui şi a fost stăpân absolut peste ecleziastici ca şi peste vasalii lui feudali*.
* Latin Christianity
Faţă de Spania şi de naţiunile nordice, Grigore a arătat mai multe pretenţii şi a avut mai mult succes, dar el şi-a concentrat forţele împotriva imperiului, fiind hotărât să măsoare puterile papalităţii cu toată puterea lui Henric. Dacă îl putea umili pe cel mai mare şi mai mândru monarh, pe succesorul cezarilor, atunci victoria lui avea să-i marcheze pe toţi ceilalţi suverani.
Tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Henric, tendinţele demoralizante ale educaţiei lui, revolta prinţilor germani şi necazurile care afectează deseori o ţară când suveranul este minor, l-au încurajat pe preotul îndrăzneţ în planurile lui. Hotărârile consiliului ţinut în 1074 împotriva păcatului universal al simoniei şi al căsătoriei clerului, i-au fost transmise Împăratului în modul cuvenit. Abilul papă s-a folosit de ocazie pentru a se da drept mare prieten al lui Henric. El l-a mustrat ca un părinte să se întoarcă la sânul mamei sale, sfânta biserică a Romei, pentru ca aşa să conducă imperiul într-un mod mai demn, abţinându-se de la a primi daruri simoniace şi fiind supus superiorului său spiritual.
Împăratul a primit în mod curtenitor pe legatul papei, a lăudat zelul papei pentru reformarea bisericii şi s-a arătat supus prin vorbirea lui, însă Grigore nu a fost satisfăcut de laude şi aparenta pocăinţă, ci dorea să i se permită să fie arbitrul suprem în toate problemele Germaniei şi să convoace consilii pentru ca toţi cei acuzaţi de simonie să fie condamnaţi şi destituiţi. Dar nici Henric, nici episcopii, nu i-au permis legatului papal să convoace în Gemania un consiliu în acel scop. Clerul s-a temut de o cercetare serioasă a modului în care ei îşi căpătaseră funcţiile, iar împăratul se temea să piardă controlul. Dar zelul nerăbdător al preotului ambiţios nu a admis vreo întârziere sau opoziţie.
În anul următor (1075), el a convocat un consiliu la Roma, şi a adoptat măsurile pe care dorea să le fi aplicat sinoduri în Germania. Clerul roman de frunte a votat pentru cauza lui din interes şi din mândrie, el fiind hotărât ca, cu orice risc, să lovească la rădăcină toate abuzurile cuprinse sub odiosul nume de simonie. Cu acea ocazie, el i-a excomunicat pe arhiepiscopul de Bremen, pe episcopii de Strasburg, Spires şi Bamberg, în afară de câţiva episcopi lombarzi şi cinci de la curtea imperială, de care împăratul se folosise pentru a vinde slujbele. De asemenea, el a hotărât ca “oricine va da o episcopei sau abaţie şi oricine va primi acestea de la un laic va fi excomunicat”. Henric a mărturisit că se pocăieşte şi a recunoscut existenţa simoniei şi a declarat intenţia de a descuraja aceasta în viitor, dar că în nici un caz nu va renunţa la puterea de a numi episcopi şi stareţi şi la investitura care ţinea de acea putere. Grigore, în schimb, exasperat de neascultarea regelui şi de numirile lui pentru scaunul episcopal din Milano şi alte episcopate fără a aştepta decizia Scaunului apostolic, i-a trimis mesajul poruncitor să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru ofense înaintea tribunalului papei şi a unui sinod ecleziastic, cu ameninţarea că, dacă va refuza sau va amâna, va fi excomunicat. Ziua de 22 februarie a fost stabilită ca termen pentru înfăţişarea lui.
“Astfel,” spune Milman, “regele cel victorios al germanilor, a fost citat ca un criminal, să răspundă la nişte acuzaţii nedefinite şi să fie acuzat în temeiul unor legi pe care judecătorul avea dreptul să le dea, să le intrepreteze şi pentru care să decidă în final pedepse. Toate chestiunile imperiului au rămas în suspensie cât timp regele a stat înaintea judecătorului. Nu a fost admisă nici o amânare, alternativa solemnă şi neclintită fiind umilirea şi ascultarea imediată sau sentinţa care implica destituirea din poziţia de împărat şi pierzarea eternă”.
Împăratul, care era un prinţ mândru şi cu un temperament aprins, extrem de indignat de acest mandat, l-a tratat ca pe o insultă neruşinată şi a convocat imediat un consiliu al episcopilor germani la Worms. El avea scopul de a-l destitui pe papă, căre ii declarase lui personal război până la moarte. Acei prelaţi, după ce au dezaprobat mai multe lucruri în purtarea lui Hildebrand, l-au declarat nevrednic de demintatea lui, l-au destituit şi au hotărât un consiliu pentru alegerea unui nou pontif. La primirea sentinţei transmise de rege prin curieri, nu a fost deloc tulburat de asemenea denunţuri, ci, într-o adunare a o sută de episcopi, i-a suspendat pe ecleziasticii care votaseră împotriva lui, după care a pronunţat excomunicarea împăratului declarând: “el şi-a pierdut drepturile asupra regatelor Germaniei şi Italiei, iar supuşii lui sunt absolviţi de jurămîntul de credinţă faţă de el”.
Împăratul destituit de papă
În adunare, Grigore a vorbit astfel: “Iată, deci, fraţilor, se cuvine să scoatem din teacă sabia răzbunării. Acum trebuie să-l lovim pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al bisericii Sale; acum capul lui rănit, în mândria lui, care se ridică împotriva temeliilor credinţei, va cădea, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva mândriei lui, condamnat să se târască pe burtă şi să mănânce ţărână. Nu te teme, turmă mică, spune Domnul, pentru că este voia Tatălui să vă dea împărăţia. Destul l-aţi suferit şi l-aţi mustrat: conştiinţa lui arsă cu fierul roşu să fie făcută s-o simtă!” Tot sinodul a răspuns într-un glas: “Înţelepciunea ta, preasfânt părinte, pe care îndurarea divină l-a pus să cârmuiască lumea în zilele noastre, să rostească sentinţele împotriva acestui balsfemiator, uzurpator, tiran şi apostat, ca să fie doborât la pământ şi să fie un avertisment în veacurile viitoare… Scoate sabia, execută judecata, ca cei drepţi să se bucure văzând răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui netemător de Dumnezeu”.
A urmat sentinţa oficială: preotul îndrăzneţ, în modul cel mai blasfemiator, s-a identificat cu măreţia divină şi a rostit cuvinte solemne cu cea mai hâdă ipocrizie. După ce, cu o limbă mincinoasă, a afirmat că cu multă greutate a fost convins să se aşeze pe tronul pontifical, el a spus: “Având deplina încredinţare cu privire la autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o Sf. Petru asupra tuturor creştinilor, pentru onoarea şi în apărarea bisericii, în numele Dumnezeului cel Atotputernic, al Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, cu puterea şi autoritatea Sf. Petru, regelui Henric, fiul împăratului Henric, care, în mândria lui nemaipomenită, s-a ridicat împotriva bisericii, îi interzic să guverneze asupra Germaniei şi Italiei. Îi absolv pe toţi creştinii de la jurămintele pe care i le-au făcut sau pe care i le vor face lui şi le interzic să îl asculte ca rege … Pentru că a rămas în comuniune cu cei excomunicaţi şi a dispreţuit mustrările, pe care, după cum ştiţi, le-am făcut spre mântuirea lui … îl leg în numele tău cu anatema, ca toate naţiunile să ştie şi să recunoască faptul că tu eşti Petru şi că pe tine, ca stâncă, Fiul lui Dumnezeu a zidit biserica Lui şi că porţile locuinţei morţilor nu vor birui împotriva ei”.
Înainte de a suspenda sinodul, Grigore a trimis scrisori către “toţi creştinii”, ataşând copii ale hotărârilor consiliului şi poruncind tuturor celor care doreau să fie socotiţi în turma binecuvântatului Petru să primească poruncile din scrisoare şi să le dea ascultare, mai ales celor cu privire la anatema împotriva regelui şi a “episcopilor falşi şi lucrătorilor respinşi”. După ce a îndemnat tot poporul să i se opună lui Henric până la sânge, preotul mincinos a îndrăznit să spună: “Dumnezeu ne este martor că noi nu suntem motivaţi de dorinţa unor avantaje temporare sau de vreun fel de considerente carnale când îi mustrăm pe prinţii răi, ci facem toate numai din respect pentru slujba înaltă care ne-a fost încredinţată şi spre onoarea prerogativelor Scaunului apostolic” etc.
Marele război civil
Astfel s-a declarat războiul, acele scrisori difuzate într-un regat care era deja dezbinat şi în mijlocul unui popor nemulţumit şi obişnuit să se revolte a avut un efect imens. Atât biserica cât şi statul au fost dezbinate, unii fiind de partea regelui iar alţii de partea pontifului. A izbucnit un război civil care a făcut ravagii în întregul Imperiu roman timp de şaptesprezece ani, un episcop ridicându-se împotriva altuia şi un popor împotriva altuia. După cum spunea cineva: “pământul era adăpat cu sângele vărsat şi groapa îi primea în egală măsură pe cei care sufereau şi pe cei care provocau suferinţele”. Întreaga Germanie era tulburată, plină de disensiuni, aproape complet ruinată.
Ducii de Şvabia, profitând de sentimentul aproape general împotriva lui Henric, fiind încurajaţi şi de legatul papal, s-au ridicat cu arme împotriva suveranului căruia îi juraseră credinţă şi l-au ales rege pe Adolphus. Între timp, Hildebrand s-a folosit de toate mijloacele lui de luptă, ducând un fel de luptă pentru care era foarte talentat, în care folosea ca arme vorbe mari, ca: “numele lui Dumnezeu; pacea lui Dumnezeu; poruncile lui Dumnezeu; mântuirea lui Dumnezeu; cheile binecuvântatului Petru; închiderea porţilor cerului; deschiderea porţilor iadului; pierzarea eternă,” etc. Aceste cuvinte îi umpleau pe oameni de groază şi erau lanţurile cu care el îi înrobea.
Pe parcursul acestei lupte, puterea papei creştea, iar cea a lui Henric scădea şi el simţea că îi piere. Inima îi era cuprinsă de mâhnire. Totul părea să fie distrus de blestemul Sf. Petru: prinţii se revoltau, prelaţii şi poporul renunţau la jurământul lor de credinţă şi peste tot se urzeau conspiraţii. Aşa era influenţa rea a papei, care a ieşit înainte înarmat cu toată panoplia ecleziastică, sau, mai curând, diabolică, pentru a-l călca în picioare pe stăpânul căruia îi fusese vasal. În acea situaţie deprimantă şi zdrobitoare, Henric a ajuns la o înţelegere cu prinţii răzvrătiţi, ca ambele părţi să-şi prezinte cauza înaintea papei, care a fost invitat să prezideze un consiliu ţinut la Augsburg în acel scop.
Henric pleacă în Italia
Împăratul căzut era prins în cursa vrăjmaşului. Politica lui Grigore reuşise: el produsese o revoluţie şi făcuse să fie vărsat mult sânge în luptele dintre prinţii din ţinuturile lui Henric, în care, cu multă abilitate, el a dat o turnură religioasă chestiunilor politice, ca apoi să pozeze în pacificator. Astfel, el a rostit cuvinte atât de ipocrite ca următoarele: “Trataţi-l cu blândeţe pe Henric şi arătaţi faţă de el dragostea care acoperă o mulţime de păcate”. Vom vedea ce fel de blândeţe a arătat Grigore faţă de Henry.
Cauza regelui ajunsese disperată: dezbrăcat de toată puterea lui, până şi de semnele regalităţii şi simţind că nu mai avea nici o speranţă dinspre o alianţă a supuşilor răzvrătiţi şi a adversarului său declarat, el a hotărât, ca ultima posibilitate, să încerce să obţină o întrevedere personală cu papa, aruncându-se la picioarele lui ca un penitent. Cu mare dificultate, el a strâns de la puţinii prieteni rămaşi suficienţi bani pentru cheltuielile călătoriei în Italia. A părăsit Spires în plină iarnă, însoţit de soţia lui cu copilul mic şi de un servitor credincios. Între ei şi Italia erau Aplpii, şi până şi natura părea a fi de partea papei şi împotriva regelui căzut, pentru că vremea era nobişnuit de rea. Ronul şi Padul erau complet îngheţate, iar zăpada care acoperea Alpii era îndesată şi lunecoasă ca gheaţa. Înafară de aceasta, trecătorile erau păzite cu mare grijă de ducii de Bavaria şi Carinthia, adversarii lui Henric. Părea imposibil să treacă Alpii, dar, cu totate pericolele, trebuiau să facă acel efort. Potrivit acordului dintre Henric şi prinţii rivali, sau stările generale, el trebuia să obţină într-un interval de un an şi o zi de la data pronunţării anatemei papale sau să renunţe pentru totdeauna la regatul lui, dar, dacă obţinea absoluţiunea în acel interval de timp, ei aveau să revină la statutul de vasali ai lui.
Trebuia să treacă Alpii. Ziua fatală de 23 februarie se apropia repede. A angajat ghizi care cunoşteau bine cărările şi au croit un fel de drum prin zăpadă pentru suita regală. Cu mare greutate au ajuns la vârful trecătorii, după care coborârea a fost şi mai periculoasă: arăta ca o mare pantă cu gheaţă lucioasă. Dar trebuiau să depăşească acel obstacol. Oamenii s-au târât pe coate şi pe genunchi, alunecând deseori şi rostogolindu-se pe pantele sticloase. Regina, copilul mic şi servitoarea ei au fost trase la vale de ghizi în piei de bou, asemenea săniilor. Caii au fost coborâţi prin diverse improvizaţii. Unii, având picioarele obosite, au fost lăsaţi să se rostogolească la vale, alţii au fost ucişi şi puţini dintre ei au ajuns jos într-o stare în care să mai fie de folos.
Henric la Canosa
Sosirea neaşteptată a lui Henric în Italia a produs mare senzaţie: prinţi şi episcopi s-au adunat în mare număr şi l-au primit cu cele mai mari onoruri. Italienii se aşteptau ca el să le rezolve necazurile. Cei care fuseseră excomunicaţi de Hildebrand erau dornici de răzbunare, iar nobilimea lombardă şi prelaţii sperau că el va fi venit pentru a-l de jos pe groaznicul şi detestatul Grigore. Pe măsură ce înainta, tot mai mulţi l-au urmat, dar Henric nu se putea opri pentru a face planuri noi pentru că era în pericol să piardă tronul Germaniei dacă nu obţinea absoluţiunea înainte de data fatidică de 23 februarie.
Între timp, Grigore pornise spre Germania, dar vestea că Henric cobora în Italia l-a făcut să se oprească din drum nefiind sigur dacă el venise ca un umil petiţionar sau era în fruntea unei mari armate, ceea ce l-a făcut să meargă în grabă la Canosa, un castel fortificat din Munţii Apenini care aparţinea unei prietene şi aliate a sa, marea contesă Matilda.
Episcopii şi stareţii care fuseseră excluşi de către papă au urmat exemplul regelui şi s-au grăbit să meargă la Canosa. Cu picioarele goale şi îmbrăcati în sac, ei s-au prezentat înaintea pontifului, implorând umili iertarea şi absolvirea de sub groaznica anatemă. După câteva zile de penitenţă în singurătate şi cu hrană puţină, el i-a absolvit, cu condiţia ca, până la împăcarea cu regele, ei să nu ia deloc legătura cu el. Pentru Henric papa a pregătit condiţii şi mai umilitoare.
La sosirea lui la Canosa, regele a obţinut o întrevedere cu Matilda, marchiza Adelaide (soacra lui) şi Hogo, stareţul de Cluny, de la care a solicitat ca ei să mijlocească la papă pentru a privi cu îndurare cazul lui. După multe obiecţiuni pretenţioase ale necruţătorului papă şi rugăminţi fierbinţi ale lui Henric, Grigore a propus în cele din urmă ca: “dacă este ca el să se pocăiască sincer atunci să-i dea în mâini coroana şi însemnele regalităţii şi să se mărturisească nedemn de numele şi demnitatea regală”. Această cerere părea extrem de dură până şi pentru cei mai fervenţi admiratori ai papei, care l-au rugat “să nu rupă o trestie frântă”, şi, din condescendnţă pentru insistenţele lor, el le-a promis să-i acorde regelui o întrevedere.
Penitenţa regelui
Spre sfârşitul lunii ianuarie, când anul de graţie era pe sfârşite, Henric s-a hotărât să accepte condiţiile papei. El s-a hotărât să sufere totul pentru a frusta uneltirile supuşilor săi răzvrătiţi şi a-şi păstra imperiul.
“Într-o groaznică dimineaţă de iarnă,” spune Milman, “cu un strat gros de zăpadă, regele, moştenitorul unei lungi linii de împăraţi, a căpătat permisiunea de a trece de primele două ziduri de la exterior din cele trei care înconjurau castelul Canosa. El a dezbrăcat orice semn al regalităţii sau al unei poziţii sociale înalte, şi, îmbrăcat numai cu haina alb de penitentm după ce a postit, a aşteptat într-o umilinţă răbdătoare bunăvoinţa papei. Dar porţile nu i s-au deschis. A stat şi a doua zi în frig şi flămând şi păstrând speranţe deşarte, după care, peste capul regelui care-şi pierduse coroana, a venit şi a treia zi, el rămânând tot afară de dimineaţa până seara. Toate inimile au fost înduioşate, mai puţin aceea a reprezentantului lui Isus Hristos. Chiar şi în prezenţa lui Grigore s-au auzit murmure împotriva mândriei neapostolice şi a lipsei lui de omenie. Henric nu a mai putut răbda, aşa că s-a adăpostit în biserica Sf. Nicolae, pentru a implora, cu lacrimi, încă odată, medierea stareţului de Cluny. A fost de faţă şi Matilda, iar inima ei de femeie s-a înmuiat şi ea i s-a alăturat lui Henric în rugăminţile lui către stareţ. «Numai tu poţi face aceasta,» i-a spus stareţul contesei. Henric a căzut în genunchi, şi, doborât de necaz, a implorat medierea ei îndurătoare. La rugăminţile femeii, Grigore a cedat permiţându-i regelui să vină în prezenţa lui, totuşi nu cu bunăvoinţă. Regele, un om înalt şi deosebit de nobil, obişnuit să dea porunci şi să-i îngrozească pe vrăjmaşi, a stat cu picioarele goale şi tot în veşmântul de penitent înaintea papei, un om cărunt, cu o statură deloc impunătoare şi încovoiat de ani*”.
* Latin Christianity, vol. 3, p. 168
Condiţiile care i-au fost impuse lui Henric manifestau un caracter neînduplecat şi tiranic, papa lucrând în acea situaţie ca un duşman înverşunat decât ca o fiinţă umană. Văzând că penitentul regal ajunsese să fie atât de umilit încât ar fi acceptat orice condiţii, l-a forţat să bea până la fund cupa umilirii. Nu considerăm că este cazul să-i prezentăm cititorului numeroasele puncte pe care le stipula actul, dar asemenea cereri erau nemaiîntâlnite în analele omenirii. Obiectivul principal era consolidarea planului autorităţii papale potrivit planului elaborat de el. Odată ce-şi pusese piciorul pe grumazul celui mai mare monarh al lumii, el a căutat să stabilească drepturile pontifului în faţa întregii Europe de a judeca regii şi a dispune de regatele lor, absolvindu-i pe supuşi de la jurământul de credinţă şi excomunicându-i pe regi. Aceasta îi da papei o putere enormă asupra lumii văzute şi constituia o răzvrătire împotriva unui suveran de drept şi o nesocotire a îndatoririlor sacre faţă de biserică şi de Dumnezeu.
Efectele politicii papale
Nu peste mult timp, Grigore a descoperit că mersese prea departe şi că umilinţa adusă la Canosa nu va putea fi uitată niciodată şi ca monarhul  nu mai putea avea somn până nu se va răzbuna. Compasiunea, dar şi interesele, i-au făcut pe mai mulţi prinţi şi prelaţi să se alăture regelui căzut după ce el fusese scos de sub excomunicare. Hildebrand era urât de mai toţi din cauza tiraniei lui politice şi producea groază prin interdicţiile lui ecleziastice. Prinţii răzvrătiţi ai Germaniei au fost încurajaţi în secret de papă pentru a disputa stăpânirea lui Henric, ceea ce l-a încurcat şi l-a împiedicat să-şi îndrepte armele împotriva Romei. El s-a rugat ca Henric să nu aibă niciodată succes în război, şi, în numele apostolilor, şi cu binecuvântarea lor, i-a încredinţat regatul Germaniei lui Rudolf, duce de Şvabia. Papa chiar s-a aventurat să profeţească faptul că până într-un an Henric avea să fie dat jos sau mort, şi, ca şi cum ar fi cunoscut de la început sfârşitul, i-a trimis viitorului rege o coroană purtând o inscripţie care spunea că era un dar de la Hristos către Sf. Petru şi de la Sf. Petru către Rudolf. Dar foarte curând s-a dovedit că era un profet mincinos şi un preot mincinos fără scrupule şi incitator la război civil*.
* Robertson, vol. 2, p. 594
Cu toate uneltirile rele şi crude ale lui Grigore, puterea regelui a crescut treptat, şi, după cel mai cumplit război civil şi cea mai grozavă vărsare de sânge, armatele lui Henric şi cele ale lui Rudolf, rivalul său, s-au mai întâlnit o dată pe malurile Ulterului, în octombrie 1080. Lupta a fost de durată şi îndâtjită, dar căderea liui Rudolf i-a adus lui Henric victoria. Se spune că Rudolf a fost rănit mortal de lacea lui Godfrey, care a ajuns mai târziu primul rege al Ierusalimului, iar o lovitură de sabie a altcuiva i-a retezat mâna dreaptă. Se spune că prinţul muribund, privind la mâna care-i fusese tăiată, a recunoscut cu durere: “Cu acea mână am semnat jurământul de credinţă faţă de suveranul meu, Henric. Pedeapsa este dreaptă. Acum mi-am pierdut şi viaţa şi regatul”. Odată ce adversarii lui au ajuns descurajaţi şi paralizaţi, regele şi-a îndreptat forţele spre cel mai formidabil şi neîmpăcat vrăjmaş. El a trecut Alpii, a intrat în Italia şi şi-a aşezat tabăra sub zidurile Romei.
Cum oraşul avea mari rezerve de provizii, zidurile erau întărite şi loialitatea romanilor fusese asigurată prin avuţia Matildei, Henric timp, de trei ani, a fost mai mult sau mai puţin angajat în asedierea Romei, iar în anul 1083 a cucerit cetatea vinovată. Grigore s-a refugiat în castelul Sant Angelo, iar o parte din partizanii lui s-au adăpostit în propriile lor case fortificate. Henric dorea să ajungă la o înţelegere cu Hildebrand şi să primească din mâinile lui coroana imperială, dar papa nu voia să audă de nimic altceva decât supunerea necondiţionată a împăratului. “Regele să renunţe la demnitatea lui şi să se supună la penitenţă,” acestea erau condiţiile lui Grigore. Clerul – episcopii, stareţii şi călugării – împreună cu laicii l-au implorat să aibă milă de cetatea în necez şi să ajungă la o înţelegere cu regele.
Dar toate înercările de negociere au fost fără rezultat, inflexibilul papă dispreţuind atât rugăminţile cât şi ameninţările, supunerea absolută a lui Henric şi satisfacţia deplină a bisericii rămânând cererile mândre ale papei chiar în captivitate. Dar Henric nu mai era acel om frânt care la Canosa implora la picioarele lui.
Încoronarea lui Henric şi a Berthei – anul 1084
Romanii, nemaiputând îndura mizeriile asediului şi fără a mai avea speranţă dinspre normanzii italieni, s-au declarat în cele din urmă favorabili lui Henric. El a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a oraşului. Prima lui mişcare a fost aceea de a-l pune pe Guibert, arhiepiscopul de Ravena, pe tronul papal cu numele de Clement al-III-lea. El a fost numit viitor papă de un sinod de episcopi, iar din mâinile lui, Henric, împreună cu regina Bertha, a primit coroana şi a fost salutat ca împărat de poporul roman.
Situaţia lui Grigore părea disperată: era prizonier şi putea fi în scurt timp lăsat pradă răzbunării lui Henric. El nu mai putea aştepta ajutor de la Filip al Franţei, iar William al Angliei nu era dispus să se implice în conflictele papei. Putea conta numai pe Matilda, contesa Toscanei, care era foarte puternică, bogată şi susţinătoare zeloasă a intereselor bisericii în acea ţară. După moartea mamei şi a soţului ei, cât încă mai era tânără şi frumoasă, abilul papă o convinsese să-şi lase bisericii Romei toate posesiunile ei, care mai apoi s-au numit Statul bisericii. Dar oamenii şi banii Matildei nu erau îndeajuns în situaţia în care era atunci papa. În acea situaţie disperată el a implorat ajutor de la Robert Guiscard, un mare războinic normand, care fusese suspectat că ar fi fost complice al lui Cencius în conspiraţia împotriva lui Grigore şi fusese sub interdicţia bisericii timp de mai mulţi ani. Papa s-a arătat gata să-l scoată de sub excomunicare şi chiar i-a întreţinut speranţa că va căpăta coroana imperială dacă-i va veni în ajutor. Marele normand a acceptat condiţiile papei şi şi-a pus necruţătoarea sabie în slujba lui Grigore.
Robert Guiscard intră în Roma – anul 1084
Pentru a răspunde dorinţelor papei şi a căpăta binecuvântarea lui alungându-i pe vrăjmaşii lui, Robert Guiscard a strâns o armată de 30.000 de infanterişti trupe neregulate şi 6.000 cavaleri normanzi, pe care i-a pus în marş spre Roma. Era o oaste sălbatică şi pestriţă în care erau aventurieri de multe naţii, unii veniţi pentru a-l salva pe papă, alţii pentru că le plăcea războiul, iar printre ei erau şi sarazini, care se înrolaseră în mare număr. La Roma a sosit curând vestea că forţe copleşitoare înaintează pentru a veni în ajutorul fortăreţelor asediate.
Înţelegând situaţia periculoasă, Henric, care-şi trimisese în alte părţi o mare parte a trupelor sale şi nu avea forţe care să poată face faţă acelei oştiri formidabile, s-a retras în mod prudent, asigurându-i pe prietenii săi romani că va reveni curând. S-a retras la Civita Castellana, de unde putea supraveghea toate mişcările de trupe.
La trei zile după ce trupele lui Henric au părăsit oraşul, armata normandă a apărut la zidurile cetăţii. Vai de locuitorii cetăţii vinovate! Venea o zi mai neagră şi mai rea decât toate cele prin care mai trecuse până atunci şi toată nenorocirea ei era din cauza spiritului răzbunător al marelui ei preot neînduplecat. Decât să cedeze în faţa puterii temporare, el a preferat să verse până şi sângele Romei, propria lui capitală. Stăpânirea papei asupra regatelor lumii era marele lui obiectiv şi nici o opiziţie nu-l putea determina să scadă un pic marile lui pretenţii. Chiar şi în închisoare papa rămânea la fel de inflexibil ca şi în palat. “Regele să-şi depună coroana şi să dea satisfacţie bisericii,” erau cuvintele mândre şi pline de dispreţ ale lui Hildebrand chiar când era prizonier, deşi atât clerul cât şi laicii îl rugau să ajungă la o înţelegere cu Henric. El a dispreţuit în egală măsură murmurele, ameninţările şi rugăminţile tuturor. El trebuie să fi cunoscut caracterul hoardelor ucigaşe care ajunseseră la porţile oraşului şi care aveau să fie consecinţele intrării lor în oraş, dar el era hotărât să-şi urmărească scopurile lui indiferent ce preţ de sânge şi suferinţă ar fi implicat.
Romanii nu erau pregătiţi să se apere şi abia de au opus o rezistenţă formală. Poarta San Lorenzo a fost forţată rapid şi oraşul a căzut în mâinile lor. Primul act al lui Robert Guiscard, acel îndatoritor fiu al bisericii, a fost eliberarea papei din lunga lui captivitate în castelul San Angelo. Normandul a primit în mod oficial binecuvântarea pontificală. Ridicându-se de la picioarele papei, astfel binecuvântat – ce grozavă batjocoră şi blasfemie! – Robert a dat liber bandelor de huligani asupra turmei fără apărare a aşa numitului mare păstor. Timp de trei zile Roma a fost supusă ororilor jafului. Normanizii şi necredincioşii sarazini au dat iama prin toate cartierele oraşului. Măcelul, jaful, pofta şi violenţa s-au manifestat fără frâu. A treia zi, când normanzii benchetuiau şi veseleau fără grijă, locuitorii ajunşi la disperare s-au ridicat într-o insurecţie generală, cu arme pe străzi şi au început să-i masacreze pe cuceritori. Normanzii surprinşi au alergat la arme, şi imediat întreaga cetate a ajuns scena unei lupte disperate.
Arderea vechii Rome
“Cavaleria normandă,” spune Milman, “s-a revărsat pe străzi, dar romanii erau în avantaj, stăpânind casele şi cunoscând terenul şi tindeau să câştige, iar normanzii au ajuns în pericol. Atunci, fără remuşcări, Guiscard a ordonat să se dea foc caselor. Flăcările au izbucnit cu furie din toate părţile: case, palate, mânăstiri şi biserici au fost văzute arzând la căderea nopţii. Locuitorii disperaţi au ieşit grabnic pe străzi, nemailuptând să se apere, ci să-şi salveze familiile. Au fost seceraţi cu sutele. Sarazinii, aliaţii papei, care fuseseră primii la jaf, au fost primii şi la incendieri şi masacre*”.
* History of Latin Christianity, vol. 3, p. 197
Se spune că Grigore s-a străduit atunci – vai! – nu pentru a-şi salva aşanumita turmă de cruzimea normanzilor, ci pentru a salva câteva biserici mai importante de incendiul general. Guiscard a ajuns în final să stăpânească oraşul, sau, mai curând ruinele vechii Rome, dar setea lui de răzbunare nu se potolise încă. Mii de romani au fost vânduţi public ca sclavi şi alte mii au fost luaţi ca prizonieri. Se spune că nici goţii, nici vandalii, nici grecii, nici germanii nu au devastat oraşul aşa de rău ca acea cucerire a normanzilor. Şi, ceea ce arată adevăratul spirit al papalităţii, cititorul se cuvine să reţină că Guiscard a fost mituit de Grigore pentru a deveni aliatul lui, eliberatorul, protectorul şi răzbunătorul lui. Nenorocirile, masacrele şi ruina Romei au fost pe drept atribuite atunci încăpăţânării papei, şi aşa sunt considerate de atunci de toţi scriitorii imparţiali. Şi nimeni altcineva nu era mai convins de acest fapt decât însuşi Grigore, care niciodată nu s-a simţit în siguranţă, nici chiar în interiorul fortăreţei San Angelo, după plecarea aliaţilor lui normanzi.
Moartea lui Grigore – anul 1085
Acoperit pentru totdeauna de ruşine, purtând pentru eternitate stigmatul infamiei şi cu groază că va auzi reproşuri pentru că fusese autorul ultimelor calamităţi, Grigore s-a retras din oraşul Sf. Petru, în tovărăşia aliaţilor lui, pe când ruinele încă mai fumegau, străzile erau pustii şi locuitorii odinioară numeroşi fuseseră măcelăriţi, arşi sau duşi în captivitate. Slăbit şi cu inima zdrobită, fără-ndoială din cauza mândriei rănite, el a rămas întâi la mânăstirea Monte Casino, apoi a mers la castelul întărit al normanzilor de la Salerno. Nu a mai văzut niciodată Roma.
Un mare număr de ecleziastici devotaţi promovării marilor pretenţii ale papei, l-a urmat la Salerno. El a ţinut acolo un sinod ca şi cum nu ar fi fost emoţionat şi zdruncinat de lucrurile groaznice pe care le cauzase şi le văzuse înfăptuite. A mai tunat din nou anateme şi excomunicări împotriva lui Henric, a anti-papei Clement şi a tuturor aderenţilor lor. Dar acelea au fost ultimele lui tunete, pentru că moartea venea repede. Marele şi neînduplecatul susţinător al supremaţiei ordinului sacerdotal a trebuit să moară ca orice alt om. I-a chemat la el pe tovarăşii lui de exil, a făcut o mărturisire de credinţă – mai ales cu privire la euharistie, după ce fusese suspectat că ar fi simpatizat cu punctul de vedere al lui Berengar -, i-a iertat şi i-a absolvit pe toţi aceia pe care-i anatemizase, cu excepţia împăratului şi a anti-papei. După aceea i-a însărcinat pe cei care-l urmau să nu aibă pace până nu vor supune totul bisericii.
Se spune că, pe când prietenii papei erau lângă patul de moarte al papei, s-a dezlănţuit o furtună grozavă. Ultimele lui cuvinte consemnate sunt: “Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; de aceea mor în exil”. “În exil, domnul meu,” a spus cu sinceritate un episcop, a cărui mândrie preoţească nu fusese afectată de acea manifestare a caracterului muritor, “nu se poate să mori în exil! Vicar al lui Hristos şi al apostolilor Lui, tu ai primit de la Dumnezeu pe păgâni ca moştenire şi marginile pământului le-ai primit în stăpânire!” Cu suflul îndrăzneţ al blasfemiei, care-l înconjurase pe tot parcursul, s-a încheiat viaţa acestui mare om al bisericii. Duhul lui s-a dus departe de linguşirile prietenilor pentru a se înfăţişa înaintea unui alt tribunal, unde vor fi judecaţi toţi nu după principiile papalităţii, ci potrivit cu adevărul etern al lui Dumnezeu, care a fost descoperit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus Hristos.
“Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Psalmul 2:12 ) este un cuvânt care întăreşte inima, pentru că ce valoare trebuie să aibă cuvântul “binecuvântat” atunci când este rostit de Dumnezeu Însuşi! Dar, vai! ce va fi cu cei care trăiesc şi mor fără Hristos! El va spune în cele din urmă: “secerişul a trecut, s-a sfârşit vara, şi voi tot nu sunteţi mântuiţi!” (Ieremia 8:20 ) Cine poate măsura nenorocirea lor, vaiul etern al cuvintelor “nu sunteţi mântuiţi!” Ce text pentru un predicator! Ce avertisment pentru un păcătos! Fie ca cititorul să pună la inimă aceasta înainte de a lăsa din mână acest volum, şi să privească atent contrastul dintre moartea acestui mare om al bisericii şi cea a marelui apostol, care spunea: “am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am ţinut credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2. Timotei 4:7-8 ). Până şi un profet fals a fost obligat să spună: “Să mor de moartea celui drept şi sfârşitul meu să fie ca al lui” (Numeri 23:10 ).
Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui
După ce am văzut atât de multe cu privire la împărat în relaţie cu papa vom nota, pe scurt, sfârşitul lui, înainte de a trece la alt capitol.
El i-a supravieţuit cu douăzeci şi unu de ani marelui său vrăjmaş. Viaţa agitată a lui Henric s-a încheiat la 7 august 1106, după o domnie de cincizeci de ani plină de evenimente deosebite. Istoria este plină de o mulţime de detalii cu privire la fiecare incident din viaţa marelui monarh, din copilăria lui până la moartea lui, dar nu intră în planul nostru să schiţăm viaţa lui politică. Este un contrast remarcabil între afecţiunea poporului său şi vrăjmăşia bisericii, aspect deosebit de grăitor. Deşi fusese înfierat de papă cu semnul fiarei, el a fost iubit de popor. El avea multe defecte obişnuite la regi, dar avea un loc important în inima poporului. “Auzind de moartea lui,” spune Greenwood, “iubirea lor s-a manifestat prin multe plângeri amarnice. Un mare bocet s-a auzit pe străzile oraşului Liege; curtenii şi poporul, văduvele şi orfanii, mulţimea celor săraci nevoiaşi ai oraşului şi cei de la ţară a venit la funerariile suveranului lor, a prietenului şi binefăcătorului lor. Înălţându-şi glasul, ei au plâns pierderea părintelui lor; înlăcrimaţi ei au sărutat mâinile lui reci, i-au îmbrăţişat picioarele ţepene şi cu greu au putut fi convinşi să-i lase pe cei însărcinaţi cu înmormântarea să pregătească trupul. Nici nu au putut fi convinşi să părăsească mormântul, ci multe zile au vegheat şi s-au rugat la locul unde îl înmormântaseră*”.
* Cathedra Petri, book 11, p. 606
Nimic nu poate fi mai frumos sau mai emoţionant decât mărturia dată despre bunăvoinţa împăratului de aceşti bocitori sinceri. Dar, vai, cât de diferit, cât de trist şi de dureros este să ne îndreptăm spre aşa numita biserică şi spre aşa zişii reprezentanţi ai blândului şi smeritului Isus! S-ar părea că mânia adversarilor papali s-a aprins de şapte ori mai tare când au auzit de onorurile care au fost aduse la trupul lui Henric cel excomunicat. Tânărul rege, fiul său, Henric al-V-lea a fost ameninţat cu anatema de la cer dacă nu exhuma rămăşiţele blestemate ale tatălui său pentru a le arunca într-un loc necurat, sau – ca o pretenţie a unei răutăţi de neconceput – la osemintele lui să se aplice absoluţiunea post-mortem! Episcopul credincios lui, Albert, care-l înmormântase după cuviinţă în biserica Sf. Lambert, a fost obligat, ca penitenţă pentru acel act de recunoştinţă şi iubire, să-i dezgroape trupul cu propriile lui mâini şi să-l ducă într-o clădire nesfinţită de pe o insulă de pe Moselle. Dar aceste necinstiri ale trupului neînsufleţit al împăratului răposat au produs reacţii. Tânărul rege, deşi fusese pregătit de Papa Pascal al-II-lea să-şi înşele tatăl şi să se răzvrătească făţiş împotriva lui, a ajuns să fie alarmat de acel terorism spiritual şi a dat ordin ca trupul să fie adus la Spires şi pus în mod solemn în mormântul strămoşilor lui. Procesiunea a fost însoţită de aproape întreaga populaţie. Slujba pentru morţi a fost ţinută cu toate solemnităţile şi onorurile obişnuite în asemenea situaţii.
Episcopul Gibbard, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai împăratului, s-a întâmplat să fie plecat de acasă atunci, dar veştile despre ceea ce se întâmplase l-au adus înapoi în grabă. Fierbând de indignare, el a făcut ca trupul să mai fie exhumat încă o dată şi pus în pământ nesfiinţit şi a impus penitenţă tuturor celor care participaseră la procesiune. Dar glasul afecţiunii nu a putut fi redus la tăcere de episcopul neînduplecat, ci cetăţenii cu toţii împreună au venit cu mari plângeri la noul loc de odihnă al trupului. “Ei i-au reamintit episcopului,” spune Milman, “cu câtă generozitate îmbogăţise împăratul biserica din Spires; au enumerat ornamentele de aur şi argint şi pietre preţioase, veşmintele de mătase, operele de artă, altarul de aur împodobit bogat, dar de la Împaratul din est, Alexius, care făcuse acea catedrală cea mai splendidă şi mai faimoasă din Germania. Ei şi-au exprimat cu glas tare supărarea şi nemulţumirea şi abia au fost reţinuţi să se revolte. Dar nu au biruit. Totuşi catafalcul lui Henric a continuat să fie vizitat de martori sinceri şi dezinteresaţi ai carităţii lui fără margini. În final, după cinci ani de ceartă, lui Henric i-a fost permis să se odihnească în cavoul sfinţit al înaintaşilor lui imperiali*”.
* Latin Christianity, vol. 3, p. 277
Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore
Am prezentat astfel o relatare mai detaliată a luptei neobişnuite dintre Grigore şi Henric pentru ca cititorului să-i fie prezentat un bun exemplu al spiritului şi faptelor papalităţii în evul mediu. Şi, să ştiţi că acel spirit nu se schimbă, chiar dacă faptele se schimbă potrivit cu puterea şi posibilităţile papei în funcţie. Este acelaşi duh ca şi atunci, şi tot aşa va fi. Nici un limbaj nu poate exagera blasfemia, cruzimea şi tirania papalităţii, şi acelaşi duh străbare, mai mult sau mai puţin, fiecare membru al comunităţii ei. Pentru că, ne putem pe drept întreba care fusese crima lui Henric ca să fi adus asupra lui asemenea persecuţii îndârjite în timpul vieţii lui şi după moartea lui? Cititorul îşi poate aminti că investiturile erau în dispută.
Dreptul tradiţional al monarhilor de a avea un cuvânt în numirea episcopilor şi a demnitarilor bisericii în statele lor era ceva recunoscut de secole, şi nu de puţine ori ei au numit pentru Scaunul de la Roma la fel ca şi pentru alte episcopii de sub stăpânirea lor. Chiar şi Hildebrand a aşteptat cu răbdare să fie ales şi să primească ratificarea împăratului. Dar, de îndată ce a fost înălţat pe scaunul pontifical, el i-a scris împăratului o scrisoare insultătoare, poruncindu-i să se abţină de la simonie şi să renunţe de la dreptul de investitură cu inel şi sceptru. În apărarea lui, Henric a afirmat prerogativele exercitate de predecesorii săi în mod indiscutabil, mai ales de la Carol cel Mare. Grigore a tunat împotriva lui sentinţa de excomunicare, i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul lor de credinţă şi l-a pronunţat destituit pentru neascultare. Papalitatea şi-a dat astfel jos masca, şi lumea nu mai putea avea dubii cu privire la ţelurile şi obiectivele puterii spirituale, dar atât de mare era ignoranţa în acea vreme încât până şi cele mai enorme pretenţii au găsit suporteri, şi atât de superstiţios era poporul încât a fost făcut să creadă că toţi cei care se ridicau cu arma împotriva regelui excomunicat erau priviţi ca luptători pentru credinţă.
Acesta era primul şi cel mai de seamă aspect al ofensei aduse de Henric papalităţii şi cauza pentru atâta vărsare de sânge şi suferinţă: neînduplecatul preot nu voia să cedeze niciun pic, iar împăratul lupta pentru drepturile lui tradiţionale, şi astfel marea luptă a continuat până când moartea le-a pus capăt.

Înapoi <<Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

ÎNAINTE

Capitolul 20. Cruciadele
Sursa: Comori.Org

 

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

 Andrew Miller

Începutul secolului al unsprezecelea a fost marcat de multă activitate de reparaţie şi construcţie de biserici, dar, dacă nu ar fi să avem în vedere multitplele scopuri ale locaşurilor sacre pentru oamenii săraci, aceasta nu ar merita atenţia noastră. Putem, în mod normal, presupune că, în ultimii treizeci sau patruzeci de ani oamenii nu prea au fost dispuşi să se angajeze în asemenea lucrări, dar a trecut noaptea cea groaznică şi a răsărit în lume prima zi a anului 1001, iar speranţele naţiunilor au reînviat. La sfârşitul secolului al zecelea minţile oamenilor căzuseră în cea mai adâncă disperare, iar după aceea a avut loc o evoluţie ascendentă, în care s-a acordat atenţie în primul rând clădirilor sfinte, prin virtuţile cărora, după cum se credea atunci, judecata fusese îndepărtată şi oamenii recăpătaseră favoarea cerurilor.
Sentimentele superstiţioase au fost, fără-ndoială, factorul care a condus la mari eforturi arhitecturale cu rezultate deosebite care caracterizează această perioadă. Multe dintre clădirile de atunci sunt şi azi atestând măreţia planurilor şi soliditatea lucrărilor. “Fundaţiile erau largi şi adânci, pereţii aveau o grosime imensă, acoperişurile erau abrupte şi înalte pentru a se scurge zăpada şi ploaia… Stâlpi înalţi sprijineau bolţile înalte care erau în locul acoperişurilor plate de mai înainte. Marele turn pătrat, care simboliza rezistenţa faţă de agresiunea lumii, a fost înlocuit de turla înaltă care indica încurajator către cer*”.
* James – Eighteen Christian Centuries
Dar nu trebuie să presupunem că acele imense clădiri erau folosite în exclusivitate ca locuri de închinare publică, ci biserica satului în perioada medievală avea rolul mai multor clădiri deosebite din zilele noastre. Ea era destul de mare pentru ca întreaga populaţie a satului să poată în ea. Casele celor săraci erau colibe mizerabile în care se retrăgeau pentru a dormi, dar vasta şi marea clădire consacrată religiei era palatul celui sărac, unde el îşi petrecea timpul liber şi unde se simţea ca şi cum ar fi fost totul al lui. Era ca primăria, piaţa, agenţia de ştiri, sala de clasă a şcolii, locul de întâlnire a prietenilor, toate la un loc. Noi, care trăim în casele confortabile din secolul al nouăsprezecelea nu putem avea idee cât de utile erau atunci aceste clădiri. Dar şi acestea, ca orice altceva în acele vremuri, duceau la creşterea puterii clerului şi la aservirea poporului. Nu numai că sanctuarul era sfinţit, ci şi preoţii erau glorificaţi în ochii poporului, ajungând să-i eclipseze în demnitate şi pe regi.
Revigorarea literaturii
Începutul secolului al unsprezecelea a fost faimos nu numai pentru marea etalare de talent arhitectural, ci şi pentru reînnoirea energiilor minţii omeneşti în diferite domenii de învăţătură. Vechea credinţă prostească, care de veacuri nu punea nici un fel de întrebări, avea să fie tulburată de un duh sănătos de cercetare liberă.
Se spune că energia intelectuală a Europei a fost într-o decădere continuă din secolul al cincilea până la jumătatea secolului al optulea, şi, deşi starea lucrurilor în Insulele Britanice şi lucrările venerabilului Bede par să facă excepţie de la regula generală, în acea perioadă ignoranţa ajunsese cea mai adâncă ajunsese să fie cel mai larg răspândită. Vom observa în treacăt faptul că Bede este omul care merită să fie numit învăţătorul Angliei. S-a născut în anul 673, în satul Jarrow, în Northumberland şi a fost călugăr şi preot, dar şi un om evlavios şi muncitor, unul din marile obiective ale vieţii lui fiind învăţătura tinerilor, de care s-a ocupat până în ultimul ceas. A murit înconjurat de învăţăceii lui iubiţi la 26 mai 735*.
* Neander, vol. 5, p. 197
Revigorarea literelor de către arabi
Vom vedea acum un fenomen curios şi neaşteptat în istoria literaturii în acest ev întunecat, şi, deşi acesta nu prea s-ar încadra în schema istoriei bisericii, este totuşi un fenomen mult prea interesant pentru a fi trecut cu vederea. Cei care în acea vreme se numeau învăţători ai creştinătăţii erau, după cum se ştie, cufundaţi într-o adâncă ignoranţă, dar vedem că sarazinii ajunseseră să studieze literatura naţională a Greciei. Aceasta a fost ceva remarcabil la începutul secolului al unsprezecelea.
Am văzut deja cum, în secolul al şaptelea, tovarăşii şi succesorii lui Mahomed au pustiit pământul cu armele lor şi l-au întunecat prin ignoranţa lor, iar actele lor de barbarie – cum ar fi arderea bibliotecii din Alexandria – atestă dispreţul lor faţă de învăţătură şi aversiunea lor faţă de monumentele pe care le-au distrus. În secolul al optulea, arabii par să se fi aşezat în ţările pe care le-au supus, şi, având avantajele unei clime mai favorabile şi unui sol mai bogat, au început să studieze ştiinţele şi cunoştinţele folositoare. “În secolul al nouălea,” spune decanul Waddington, “sub auspiciile unui calif generos, ei s-au ocupat de literatură cu aceeaşi ardoare cu care până atunci se ocupaseră numai de arme. Au fost înfiinţate mari şcoli în principalele oraşe din Asia – Bagdad, Cufa şi Basra -, au fost înfiinţate cu multă grijă biblioteci, iar oamenii învăţaţi au fost invitaţi la splendida curte a lui Almamunis. Grecia, cea care civilizase Republica romană şi care avea mai târziu să ilumineze marginile occidentului, a fost atunci chemată să-şi verse înţelepciunea ei în sânul sterp al Asiei, pentru că pe atunci Grecia era singura ţară care avea o literatură originală. Cele mai nobile creaţii ale ei au fost traduse în limba conducătorilor din est, iar arabilor le-a plăcut să urmeze speculaţiile lor şi să se supună regulilor filozofiei ei”.
“Impulsul astfel dat duhului şi activităţii din Asia s-a transmis rapid de-a lungul ţărmurilor Egiptului şi Africii până la şcolile de la Sevilla şi Cordoba, iar şocul s-a făcut simţit la aceia care l-au primit. De atunci încolo, duhul de învăţătură a însoţit şi armele sarazinilor. Ei au cucerit Sicilia, iar din Sicilia au invadat provinciile din sudul Italiei, ca pentru a completa evoluţia excentrică a revoluţiei aduse de literatura greacă. Înţelepciunea lui Pitagora a fost readusă în ţara ei de origine de descendenţii unui războinic arab*”.
* Waddington – History, vol. 2, p. 44
Învăţătura arabilor importată de creştinătate
Papa Silvestru al-II-lea, care era pe scaunul S. Petru în zorii primei zile a secolului al unsprezecelea, a constituit veriga de legătură dintre înţelepciunea şi învăţătura arabilor şi ignoranţa şi credulitatea romanilor. El studiase la şcolile mahomedane din cetatea regală Cordoba, unde a căpătat multe cunoştinţe utile pentru viaţa lui, pe care a început să le prezinte şi să le practice la Roma. Dar aşa de întunecat de superstiţie era poporul în general încât ei atribuiau marile lui realizări unor arte magice şi susţineau că asemenea puteri nu pot fi obţinute decât în urma unui pact cu cel rău. Timp de secole, Papa Silvestru a fost numit cu groaza că scaunul Sf. Petru a putut fi ocupat de un vrăjitor. Dar, cu trecerea timpului, s-a ieşit din ce în ce mai mult din întunericul secolului al zecelea şi a apărut o clasă de oameni deosebiţi nu numai prin mari realizări în filozofie, ci şi prin aceea că studiau sfintele scripturi şi erau devotaţi înaintării creştinismului. În acel timp, a şti să citeşti şi a înţelege sensul cuvintelor, mai ales când era vorba de scrierile sacre, era o mare binecuvântare pentru omenire. Superioritatea secolului al unsprezecelea asupra secolului anterior se datorează în principal progresului învăţăturii ca mijloc folosit de Domnul.
Mai trebuie să mai spunem ceva despre Silvestru, pentru că ar fi nedrept să lăsăm ca umbra prejudecăţilor să rămână asupra unui om atât de mare. Istoria luminată şi imparţială ne spune că el era cel mai eminent prelat al epocii sale. Numele lui propriu era Gerbert. “La învăţătură fără egal, în evlavie ireproşabil – aşa era Gerbert din Ravena,” spune Milman. El a fost tutorele, îndrumătorul şi prietenul lui Robert, fiul şi succesorul lui Hugo Capet, cel care, în anul 987, printr-o mare revoluţie paşnică, a fost aşezat pe tron în locul descendenţilor imbecili ai lui Carol cel Mare. Elevul ajuns rege pare să fi avut mari foloase în urma învăţăturii primite de la Gerbert. El a ajuns pe tronul Franţei prin anul 996 şi încă mai domnea în anul 1031. El era un mare prietem al învăţăturii, supranumit Cel Înţelept, şi a fost plâns la moartea lui. În anul 998, Gerbert a fost numit papă de Otto al-III-lea, împăratul Germaniei, şi atunci el şi-a luat numele Silvestru al-II-lea. A murit la 12 mai 1003.
Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu
Ştefan, cel mai evlavios rege al Ungariei, a fost botezat de Adelbert, episcopul de Praga, şi a început să domnească în anul 997. A fost un zelos sprijinitor al evangheliei, al şcolilor şi lucrărilor misionare. Deseori el îi însoţea pe predicatori şi uneori predica el însuşi. Regina lui evlavioasă, Gisla, fiica lui Henric al-III-lea, l-a ajutat mult. El a introdus şi multe reforme sociale, a fost bun cu cei săraci şi s-a străduit să suprime neevlavia în toate domeniile lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a trăit să vadă cum întreaga Ungarie a devanit creştină. A murit în anul 1038. Schimbarea guvernului a adus persecuţie şi lucrătorii evlavioşi au fost opriti din lucrările lor bune.
Othingar, un episcop din Danemarca şi Unwan, episcop de Hamburg, au fost slujitori devotaţi ai lui Hristos, folosiţi de El pentru răspândirea adevărului. John, un scoţian, episcopul de Mecklemburg, a botezat un mare număr dintre cei din Schalauen, dar prusacii s-au împotrivit tuturor încercărilor de a introduce evanghelia printre ei. Boleslav, regele Poloniei, s-a străduit să-i evanghelizeze forţat, însă în zadar. Atunci au venit optsprezece misionari conduşi de unul numit Bonifaciu pentru a lucra printre prusaci vestindu-le evanghelia în mod paşnic, însă au fost masacraţi de poporul barbar. S-ar părea că prusacii au fost ultima naţie europeană care s-a supus sub jugul lui Hristos. Creştinismul nu a prins deloc rădăcini în Prusia până în secolul al treisprezecelea.
Domnia lui Olaf, care a ajuns rege al Suediei spre sfârşitul secolului al zecelea şi a murit în 1024, a fost renumită pentru răspândirea evangheliei în acea ţară. Clerul englez plin de zel s-a folosit de ocazie şi mulţi au mers pentru a vesti evanghelia în Suedia. Printre aceia a fost Sigfred, arhidiacon de York, care a lucrat mulţi ani printre suedezi. Dar zelul lui Olaf l-a condus la măsuri violente pentru a extinde creştinismul şi a incitat o ură generală împotriva lui printre cei care aderau la vechea religie. După multe lupte şi multă vărsare de sânge, religia creştină a ajuns să fie bine stabilită pe la sfârşitul secolului al unsprezecelea. În Suedia ajunseseră să fie cam 1100 de biserici.
Înaintarea evangheliei în Norvegia a fost lentă din vremea misiunii lui Ausgar, dar când Olaf, fiul lui Harold, a ajuns rege, în 1015, el a fost hotărât să continue cu mult zel lucrarea bună. Au fost invitaţi mulţi misionari din Anglia, în fruntea lor fiind un episcop numit Grimkil, care a întocmit un cod de legi ecleziastice pentru Norvegia. Regele a urmat însă metodele – lucru atât de obişnuit în acel timp şi întotdeauna caracteristic sistemului roman – coercitive de a impune creştinismul prin confiscarea averii şi pedepse corporale grave, chiar prin pedeapsa cu moartea. Deseori el a întâmpinat rezistenţă armată. În cele din urmă s-a ajuns la un acord pentru un consiliu. Regele şi misionarul lui, Grimkil, l-au întâlnnit pe preotul păgân la Dalen, în 1025. Se spune că Olaf ar fi petrecut o mare parte din noapte în rugăciune. Zeul Thor, pe care păgânii îl vedeau superior Dumnezeului creştinilor pentru că putea fi văzut, a fost adus în sala de consiliu. În dimineaţa în care s-au întâlnit, Dumnezeu le-a arătat soarele care răsărea ca mărturie vizibilă pentru Dumnezeul său, care îl crease, şi, în timp ce păgânii priveau la strălucirea lui, un soldat uriaş a ridicat măciuca şi a făcut bucăţi idolul. Un roi de creaturi scârboase, care au fost astfel tulburate, s-a răspândit fugind în toate părţile, iar oamenii din Dalen au fost convinşi de vanitatea vechii lor superstiţii şi au primit să fie botezaţi. Olaf a fost apoi ucis într-un război civil, dar se zvonea că sângele lui ar fi vindecat rana de la mâna războinicului care îl omorâse şi se spune că prin intermediul lui au mai fost multe alte miracole. El a fost canonizat şi Sf. Olaf a fost ales ca ocrotitor al Norvegiei.
Triumfurile evangheliei au fost remarcabile în Danemarca spre sfârşitul acestui secol. Adam din Bremen, scria în 1080 spunând: “Priviţi la naţia feroce a danezilor; de mult timp ei s-au obişnuit să-L laude pe Dumnezeu. Priviţi la poporul de piraţi, care acum a ajusn să fie mulţumit de roadele propriei lui ţări. Priviţi la regiunea odinioară groaznică şi complet inaccesibilă din cauza idolatriei, care acum primeşte cu bunăvoinţă predicatorii Cuvântului”. Istoria îi reprezintă pe danezi şi pe englezi ca bucurându-se de o scenă milenială în urma efectelor lucrărilor misionare. În încredere reciprocă şi dragoste, ei se bucurau împreună de binecuvântările creştinismului. Aceasta trebuie că era ceva într-adevăr minunat şi surprinzător pentru cei care cunoscuseră cu ce barbarie sălbatică pustiiseră mai înainte danezii locuinţele englezilor. Acestea erau triumfurile paşnice ale evangheliei lui Hristos. Predicarea crucii, însoţită de energia Duhului Sfânt, are cu singuranţă efecte binecuvântate şi produce schimbări la cel mai necioplit popor. Evanghelia nu numai că emencipează sufletul nemuritor de sclavie şi de blestemul păcatului, ci îmbunătăţeşte mult situaţia omului şi răspândeşte în lume precepte ale păcii, ordinii şi bunei guvernări. Acestea sunt efectele evangheliei, dar ele sunt deseori stricate şi împiedicate de vrăjmăşia naturală a inimii omului, mai ales de aceia care au sabia la dispoziţia lor.
Lafranc şi Anselm sunt nume faimoase în istoria bisericii din această epocă, deşi nu atât de mult pentru har cât pentru învăţătura lor şi controverse. Ambii au fost arhiepiscopi de Canterbury. Ambii au fost călugări şi învăţători renumiţi în acel ordin călugăresc. Până la patru mii de studenţi au ascultat prelegerile lui Lafranc atunci când era călugăr la Caen. Anselm a avut o la fel de mare reputaţie în Normandia. Lafranc a avut totuşi reputaţia deloc de invidiat de a fi confirmat prin învăţătura lui dogma transsubstanţierii. Aceasta apăruse cu autoritate în biserică în întunericul secolului al zecelea. Ea a fost atacată de Berengar de Tours, care a folosit toate puterile minţii şi a recurs la toate resursele disponibile atunci pentru a demonstra cât de nesănătoasă era acea doctrină. Dar Lafranc a apărat acea învăţătură, şi, având de partea lui majoritatea clerului, l-a respins pe Berengar, l-a dezbrăcat de demnităţile lui clericale şi l-a condamnat să fie închis tot restul vieţii. Berengarismul a ajuns să fie cuvânt de ocară şi învăţătura lui să fie considerată erezie. Astfel, pe la jumătatea secolului al unsprezecele, s-a stabilit dogma prezenţei reale. Lafranc a murit în 1089. William Rufus l-a numit pe Anselm ca succesor al lui. El avea reputaţia de a fi un mare teolog şi un creştin sincer şi ireproşabil ca mod de viaţă. A murit în 1109, în al şaisprezecelea an al slujbei de arhiepiscop şi în vârstă de şaptezeci de ani. Atât Lafranc cât şi Anselm, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, au fost suporteri zeloşi ai puterii Romei.
Margareta, regina Scoţiei, a fost în mod evident un canal al harului lui Dumnezeu în acele zile, cu tot legalismul papalităţii. Ea era fiica lui Ethelred şi sora lui Edgar Atheling, ultimul din linia prinţilor saxoni. Rapacitatea şi neevlavia prinţilor normanzi, mai ales a lui William Rufus, i-au făcut pe Edgar şi Margareta să se retragă în Scoţia. Regele Malcolm Canmore s-a căsătorit cu prinţesa engleză. Se spun cele mai minunate lucruri despre evlavia ei, dărnicia şi smerenia ei. A avut cu Malcolm şase fii şi două fiice. Trei dintre fiii ei au domnit succesiv, iar fiica ei Matilda a fost soţia lui Henry I al Angliei şi era considerată o creştină evlavioasă.
Din vreme ce viaţa şi caracterul Margaretei ne vor da o imagine mai bună a ceea ce era creştinismul roman în cele mai strălucite exemple ale lui, mai bine decât am putea descrie noi, vom cita câteva pasaje din viaţa ei reală. “Doamna care fusese onorată fiind canonizată, deşi era foarte superstiţioasă şi întrucâtva ostentativă în binefacerile ei, avea totuşi multe virtuţi deosebite şi trebuie să fie socotită printre cele mai bune regine ale noastre. Ea a exercitat o mare influenţă asupra soţului ei viteaz dar analfabet, care, deşi nu putea citi cărţile ei de închinare, avea obiceiul de a le săruta. În fiecare dimineaţă ea pregătea hrana pentru nouă orfani şi îi hrănea stând în genunchi. Ea slujea cu propriile ei mâini servind la mese pentru săracii care se strângeau pentru a avea parte de dărnicia ei, şi, în fiecare noapte, înainte de a se retrage pentru odihnă, ea dădea o şi mai izbitoare dovadă de umilinţă spălând picioarele a şase dintre ei. Ea era deseori în biserică prosternându-se în faţa altarului, şi acolo, cu suspine şi lacrimi şi lungi rugăciuni, se oferea pe sine ca jertfă Domnului. Când venea Postul Paştelui, ea nu numai că recita diferite slujbe, ci parcurgea întreaga Psaltirie de trei ori în douăzeci şi patru de ore. Înainte de a se prezenta la liturghia publică, ea se pregătea pentru solemnitate ascultând cinci sau şase liturghii private, şi, când se termina slujba, ea hrănea douăzeci şi patru de săraci, arătându-şi astfel credinţa prin lucrări. Şi ea nu se retrăgea pentru masa ei sărăcăcioasă până ce acei săraci nu erau sătui. Dar în toată această paradă de smerenie era afişată o la fel de mare mândrie. Îmbrăcămintea ei era splendidă, suita ei era mare, iar hrana ei simplă trebuia să-i fie servită în vase de aur şi de argint, lucru nemaiîntâlnit în Scoţia până la ea”.
“Cum avusese fericirea de a fi beneficiat de o educaţie bună, Sf. Margareta avea o deosebită plăcere să-şi arate cunoştinţa ei în ale scripturilor. Deseori ea discuta cu clerul Scoţiei chestiuni teologice, şi, prin influenţa ei, Postul Paştelui a fost ţinut de atunci încolo potrivit rânduielilor catolice. Ea a slujit bine religia în multe feluri, dar viaţa acestei regine bune a fost scurtată din cauza severităţii posturilor ei, care i-au afectat treptat sănătatea… Ea zăcea epuizată şi muribundă, cu crucifixul înaintea ei, când fiul ei, Edgar, a sosit de la bătălia de la Alnwick. «Cum îi merge regelui şi lui Edward al meu?» a întrebat mama pe moarte. Tânărul a rămas în tăcere. «Ştiu totul,» a strigat ea, «ştiu totul, şi te jur, pe crucea Lui ce sfântă, pe dragostea ta de fiu, să-mi spui adevărul!» «Soţul şi fiul tău au fost ucişi amândoi,» i-a spus tânărul. Ridicându-şi mâinile şi ochii spre cer, ea a spus «Lăudat şi binecuvântat fii Tu, Dumnezeule Atotputernic, că ai găsit plăcut să mă faci să sufăr atâta nelinişte în ceasul plecării mele, ca, prin aceasta să mă purifici într-o oarecare măsură de stricăciunile păcatului meu, şi Tu, Doamne Isuse Hristoase, care, prin voia Tatălui, ai dat lumii viaţă prin moartea Ta! Eliberează-mă!» Şi-a dat sufletul uşor, având încă pe buze aceste cuvinte*”.
* Cunningham – Church History of Scotland, vol. 1, p. 97; Milner vol. 2, p. 566; Robertson, vol. 2, p. 441
Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei
Urmărind lucrarea cea bună a evangheliei în diferite ţări, am văzut activitatea, energia şi caracterul agresiv al bisericii Romei. Deşi era “evanghelia lui Dumnezeu” era amestecată cu grozav de multă tradiţie omenească împreună cu multe absurdităţi, totuşi mai era vestit numele lui Isus Hristos şi mântuirea prin El, dar vai! nu era mântuirea numai şi numai prin El. Cu toate acestea, Dumnezeu, în harul Lui, putea folosi acel nume binecuvântat pentru ca ochiul credinţei să vadă valoarea Lui chiar în mijlocul gunoaielor superstiţiilor romane. Evanghelia curată şi completă a lui Hristos se pierduse de tot. Subiectul nu era Hristos şi numai El, ci Hristos şi o mie de alte lucruri. Erau predici elocvente care spuneau despre lucrări bune, dar, în acelaşi timp, credinţa era ţinută în întuneric cu privire la sursa oricărei lucrări bune. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29 ); “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22 ); “veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28 ); “pe cel care vine la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37 ). Asemenea texte dau ideea despre o evanghelie care, prin credinţă, aduce sufletul numai la Hristos personal şi nu la Hristos plus nenumărate ritualuri şi ceremonii necesare pentru ca sufletul să fie mântuit. A fi convertit la Hristos este cea mai bună convertire, iar a te baza pe eficacitatea sângelui lui Hristos este mântuire sigură a sufletului şi pace desăvârşită cu Dumnezeu.
Erau, fără-ndoială, mulţi oameni buni şi sinceri în câmpul lucrărilor misionare, a căror stare spirituală era mult mai bună decât cea ecleziastică, şi pe care Dumnezeu i-a putut folosi pentru a aduce la El suflete scumpe. Dar nu poate fi nicio-ndoială că spiritul misionarilor Romei era acela de a prozelitiza mai mult pentru biserica Romei decât pentru credinţa în Hristos şi ascultarea de El. Botezul, supunerea implicită şi faţă de autoritatea papei, fără a o pune în discuţie, era ceea ce cereau de la toţi cei convertiţi, fie ei conducători sau supuşi. Credinţa în Hristos nu era ceea ce doreau ei să vadă. Ambiţia scaunului de la Roma era aceea de a cuprinde întreaga lume, şi, cel puţin în Europa, orice mărturisire creştină care se declara independentă de dominaţia Romei trebuia să fie suprimată imediat şi nimicită cu desăvârşire.
În acel timp a apărut pe scenă un călugăr de origine umilă, dar cu un caracter extraordinar, prin care s-au împlinit toate visele dragi Romei de a stăpâni asupra minţii oamenilor. Până atunci acea misiune a papalităţii nu se împlinise. Din vreme ce niciodată până atunci nu a fost un asemenea papă, şi nici de atunci încolo nu a mai fost unul asemenea lui, trebuie să-i prezentăm pe scurt cariera.
înapoi>> Capitolul 17. Propagarea creştinismului

înainte <<Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

 Sursa:Comori.Org

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

 

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

 Andrew Miller

Secolul al nouălea
Este o adevărată uşurare, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor să ne depărtăm de lucrurile pângărite de Roma pentru a urmări firul de argint al harului mântuitor al lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei şi dăruirea multora dintre slujitorii Lui. Totuşi, nu trebuie să ne aşteptăm la prea mult despre Hristos sau la ceea ce este o evanghelie clară în mărturia misionarilor din acea perioadă. Trebuie să privim starea generală a Europei în secolul al nouălea, în comparaţie cu secolul al nouăsprezecelea, pentru ca inimile noastre să se înalţe către Dumnezeu cu mulţumire pentru acea zi a lucrurilor mici.
Preferinţa scrierilor unor oameni în detrimentul scripturilor era deja un obicei, cel puţin oriunde a predominat influenţa Romei. Paulicienii, şi probabil şi alţii care s-au despărţit de comuniunea Romei, au susţinut autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, dar misionarii romani erau instruiţi şi obligaţi să ţină la hotărârile Părinţilor. Se făcea mereu apel la canoanele consiliilor şi scrierile marilor învăţători, astfel încât Cartea Sacră era complet neglijată. Cu mult înainte de acea perioadă, Cuvântul lui Dumnezeu începuse să fie tratat ca obscur, încurcat şi nepotrivit să fie citit de publicul larg, şi aşa este considerat de catolici de atunci şi până azi. Şi totuşi, Dumnezeu este deasupra tuturor şi schimbă toate spre gloria Lui, pentru răspândirea creştinismului şi mântuirea păcătoşilor. “Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care va veni la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37 ).
Revigorarea educaţiei
Deşi ambiţia sângeroasă şi viaţa destrăbălată a lui Carol cel Mare ne împiedică să credem că el şi-ar fi însuşit vreun principiu creştin autentic, totuşi este corect să recunoaştem că el a fost folosit de Dumnezeu pentru dezvoltarea educaţiei în ţara lui şi pentru răspândirea peste hotare a creştinismului. S-au construit şcoli, au fost întemeiate universităţi, au fost aduşi învăţaţi din Italia, Anglia şi Irlanda pentru ridicarea nivelului moral, religios şi intelectual al supuşilor săi. Spre sfârşitul lungii sale domnii, la reşedinţa lui regală de la Aix-la-Chapelle, el era înconjurat de literaţi din toate ţările. Învăţaţii, grămăticii şi filozofii vremii erau bineveniţi în sala mare de audienţe. Dar, cel mai de seamă dintre aceştia era compatriotul nostru, călugărul anglo-saxon Alcuin, născut în Northumbria, şi tutore al familiei imperiale.
Alcuin era cel mai important, atât pentru învăţătura lui, cât şi pentru lucrările lui ca învăţător al francilor. Dar şi mai important este faptul că el pare să fi avut câteva gânduri corecte despre creştinism. Deseori el l-a mustrat pe împărat pentru impunerea zeciuielilor asupra saxonilor nou-convertiţi şi pentru administrarea nediscriminatorie a botezului. “Întâi trebuie dată învăţătura”, spunea el, “cu privire la principiile de bază ale doctrinei şi practicii creştine, şi apoi trebuie să vină sacramentul. Botezul poate fi impus prin forţă, dar credinţa nu. Botezul primit fără credinţă sau fără înţelegerea raţională de către persoană este la fel de nefolositoare ca spălarea trupului*”.
* Robertson, vol. 2, p. 131
Cât ne înviorează duhul şi cât suntem de mulţumitori găsind o asemenea purtare cinstită faţă de marele împărat! Aceasta ne arată că Domnul a avut martorii Lui în orice vreme şi în orice loc. Să sperăm că el a fost folosit de Domnul pentru răspândirea adevărului şi a binecuvântării în acele cercuri înalte.
Se apropia sfârşitul marelui Carol. Deşi se înconjurase cu literatură, muzică şi tot ce poate fi plăcut şi satisface fiecare gust şi pasiune a lui, şi deşi, se spune, anticamerele lui erau pline de monarhi căzuţi ai teritoriilor cucerite, care aşteptau favorurile lui sau căutau să le fie restituite domeniile ce li se cuveneau, el a trebuit să primeascăm acea lovitură cereia nimeni nu I se poate împotrivi. El a murit la 28 ianuarie 1814, la vârsta înaintată de şaptezeci şi doi de ani, după o lungă domnie de patruzeci şi trei de ani. El l-a numit succesor pe fiul său, Louis.
Ludovic cel Pios
Nu avem îndoieli că Ludovic (Louis), supranumit cel Pios, era un creştin sincer şi smerit. Nicicând nu a fost vreun om într-o poziţie mai nepotrivită decât blândul Ludovic atunci când imperiul i-a căzut în mâini. El a trăit până în anul 840, iar viaţa lui este una dintre cele mai impresionante, tragice şi vrednice de milă din analele regilor. Când şi-a făcut cunoscute principiile lui de guvernare a avut loc un fel de răzvrătire universală. El era mult prea blând şi scrupulor pentru soldaţii lui şi mult prea evlavios pentru clerul lui. Le-a interzis episcopilor lui să poarte sabie şi arme sau pinteni sclipitori la călcâie. Călugării şi călugăriţele au găsit în el un al doilea Sf. Benedict. Imoralitatea de la curtea tatălui său a dispărut rapid din incinta sacră a palatului său, dar el a fost mult prea blând în a-şi disciplina fiii. După cum ne putem uşor imagina, o asemenea evlavie a fost riduculizată şi nu a putut fi suportată mult timp. El a fost părăsit de soldaţii lui, a căror avere creştea din prada de la adversari; fiii lui, Pepin, Louis şi Lothaire, s-au ridicat în mai multe ori cu arme împotriva lui. Clerul, care s-ar fi cuvenit ca, în zilele de necaz, să-l înconjoare cu simpatie pe monarhul căzut, s-au folosit de ocazie pentru a-şi arăta puterea băgându-l în adâncul unei mânăstiri, şi, pentru a da o aparenţă de justiţie actului lor, l-au obligat să mărturisească nişte păcate de care nu se făcuse nicidecum vinovat. Clerul a luat partea lui Lothaire, fiul răzvrătit, om deosebit de crud, care însă se temea de pedeapsă şi nu i-a luat viaţa tatălui său, ci, împreună, au hotărât să-l degradeze civil şi ecleziastic pe rege pentru ca să nu-şi mai poată exercita autoritatea regală. El a fost obligat la penitenţă publică pentru nişte presupuse crime; a fost obligat să dezbrace armura şi hainele regale şi să le lase la altarul Sf. Sebastian şi să îmbrace haina neagră de călugăr*.
* Pentru detalii, vedeţi Milman – Latin Christianity, vol. 2s
Dar mândria nobililor lui a fost insultată de această afişare a aroganţei ecleziastice şi poporul a plâns soarta bunului şi blândului împărat. Reacţia a fost inevitabilă: indignat de cum fusese tratat regele, poporul a cerut restaurarea lui. A fost scos din mânăstire, îmbrăcat din nou şi reinvestit, dar numai pentru ca să aibă parte de o şi mai mare umilinţă. În cele din urmă, el a fost salvat prin mâna providenţei divine de purtarea anormală a fiilor săi şi de persecuţia nemiloasă a clerului, care urmărea doar să-şi etaleze şi să-şi consolideze propria putere. Purtând un crucifix presat pe piept, cu ochii spre cer şi iertându-l pe fiul său, Ludovic, care era atunci cu armele împotriva lui, el a părăsit această viaţă pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine (Filipeni 1:23 ).
Convertirea naţiunilor din nord
Răspândirea evangheliei spre extremităţile nordice ale Europei în timpul secolelor al nouălea şi al zecelea a fost atât de detaliată în istoriile generale încât nu vom face altceva decât să numim principalele locuri şi protagoniştii implicaţi în lucrarea bună. Şi ne bucurăm să putem urmări calea acelor misionari care s-au lepădat de sine şi au mers până în inima regatului lui Satan, unde de secole el domnea netulburat. Am văzut deja cum sabia lui Carol cel Mare a deschis calea către frislandezi, saxoni, huni şi alte triburi.
În prima parte a domniei fiului său, Ludovic, evanghelia le-a fost prezentată danezilor şi suedezilor. Disputele pentru tronul Danemarcei între Harold şi Godfrid l-au determinat pe Harold să caute protecţia lui Ludovic. Împăratul evlavios a gândit că aceea era o bună ocazie pentru a introduce creştinismul printre danezi. El i-a promis deci ajutor lui Harold cu condiţia ca el să îmbrăţişeze creştinismul şi să primească predicatori în ţara lui. Regele a acceptat condiţiile şi a fost botezat la Mentz, în anul 826, împreună cu regina lui şi cu o numeroasă suită. Ludovic a fost naş pentru Harold, împărăteasa pentru regină, iar Lothaire pentru fiul lui, iar pentru membrii suitei regale au fost naşi de ranguri adecvate. Astfel creştinat, potrivit cu gândirea din acel timp, el s-a întors acasă vorbind cu învăţătorii creştini. În eventualitatea că Harold nu şi-ar fi recâştigat regatul, Ludovic i-a dat o moşie în Friesland.
Ansgarius şi Auberg, cei doi călugări francezi care i-au însoţit, au lucrat cu mult zel şi succes, dar Auberg, un călugăr dintr-o familie nobilă a murit în doi ani angajat în lucrarea misionară.
Neobositul Ansgarius, la moartea tovarăşului său de lucru, a mers în Suedia. Acolo a fost la fel de fericit în lucrare şi avut la fel de mult succes. În anul 831, Ludovic i-a răsplătit marile lucrări făcându-l episcop al Hamburgului şi al nordului. Deseori el a avut de întâmpinat multă împotrivire, dar de obicei i-a dezarmat pe persecutori prin bunătatea lui şi purtarea lui dreaptă. El a trăit până în anul 865 şi a lucrat printre danezi, cimbrii şi suedezi.
Slavii primesc evanghelia
În acel timp s-au făcut unele eforturi pentru convertirea ruşilor, ungurilor, etc., dar lucrarea evangheliei nu pare să fi progresat în acele locuri până la cucerirea Boemiei de către Otto, în anul 950, sau, mai curând, până la căsătoria lui Vladimir, prinţul ruşilor, cu Ana, sora lui Vasile, împăratul grec. El a îmbrăţişat credinţa reginei sale şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, iar supuşii lui i-au urmat credinţa. Şi convertirea ducelui Poloniei se datorează influenţei unei regine creştine. În acele zile, credinţa prinţului devenea regula pentru poporul lui, atât în ce priveşte credinţa cât şi în practică, şi, în general, credinţa reginei devenea regula pentru rege. De aici influenţa soţiei în sens bun sau în sens rău. Se poate să fi observat aceasta din zilele Clotildei şi ale lui Clovis. “Este o ciudată uniformitate,” spune Milman, “în instrumentele folosite pentru convertirea barbarilor. O femeie cu rang înalt şi cu influenţă, un călugăr zelos şi o calamitate care se abătea asupra poporului, şi imediat ce convergeau aceşti trei agenţi, ţara păgână se deschidea pentru creştinism”.
Bulgaria. Despre cum a fost introdus creştinismul în Bulgaria am spus în relatarea despre paulicieni. Bulgarii erau un popor barbar şi sălbatic. După huni, bulgarii erau cei mai groaznici invadatori ai Europei. Sora lui Bogoris, regele lor, a fost luată captivă de greci în copilăria ei şi a fost educată la Constantinopole în credinţa creştină. După ce a fost răscumpărată şi s-a întors acasă, ea a fost mult afectată de obiceiurile idolatre ale fratelui ei şi ale poporului său. S-ar părea că ea era o creştină serioasă, dar toate apelurile ei în favoarea creştinismului au părut inutile până ce o foamete şi o ciumă au făcut ravagii în Bulgaria. Regele a fost, în cele din urmă, convins să se roage dumnezeului creştinilor. Domnul, în marea Lui îndurare, a oprit ciuma. Bogoris a recunoscut puterea Dumnezeului creştinilor şi a acceptat să permită misionarilor să vestească poporului evanghelia.
Metodi şi Chiril, doi călugări greci, s-au remarcat prin zelul şi învăţătura lor, învăţându-i pe bulgari adevărurile şi binecuvântările evangheliei lui Hristos. Regele a fost botezat, iar poporul lui i-a urmat exemplul. Se spune că regele i-a trimis papei Nicolae I o sută şase întrebări cu privire la chestiuni de disciplină ecleziastică, ceremonii şi obiceiuri. Se spune că răspunsurile au fost întocmite pentru a fi discrete şi potrivite pentru a minimaliza ferocitatea acelei naţiuni sălbatice.
Din Bulgaria, zeloşii misionari au vizitat multe triburi slave şi au pătruns în regiuni de barbarie pură, unde dialectele lor nu aveau nici o scriere. Aceşti oameni devotaţi au învăţat limba ţării şi le-au predicat evangehelia în propria lor limbă. Acela a fost un lucru nou în acel timp, dar creştinismul ceresc aduce cu sine multe daruri de preţ. Practica obişnuită a vremii era aceea de a predica şi a da învăţătură în limbile ecleziastice – greacă şi latină. S-au făcut plângeri către papă cu privire la noutatea închinării într-o limbă barbară, dar scrupulele pontifului au fost biruite de motivele misionarilor. Cu toate acestea, controversa a reapărut în epocile care au urmat, din vreme ce unii considerau, din prostie, că ţinerea slujbelor într-o limbă barbară ar fi o desacralizare a slujbelor bisericii. Se spune că Chiril a inventat un alfabet şi a învăţat scrierea pe acel popor necultivat. El a tradus in dialectul moravilor liturghia şi unele cărţi ale Bibliei. Oare cine poate spune ce efecte va fi avut lucrarea lui Chiril până în zilele noastre? Regele Moraviei a fost botezat, şi, ca de obicei în acel timp, supuşii lui i-au urmat exemplul.
Provincia Dalmaţiei si multe altele, care până atunci fusesera într-un întuneric gros, au primit evanghelia în secolul al nouălea şi al zecelea.
Cursul râului vieţii
Ce bine că Domnul, Capul bisericii, a trimis din sanctuar apele Sale vii în multe ţări îndepărtate atunci când Roma, centru creştinătăţii, era o baltă stătută şi stricată. Chiar în acel timp, Baronius, renumit analist al bisericii romane, care era un binecunoscut partizan al scaunului de la Roma, striga: “Cât de schimonosită şi de groaznic deformată era faţa Romei! Sfântul Scaun căzuse sub tirania a două femei cu viaţa în neorânduială, care puneau episcopi după toanele lor, şi (mi-e groază s-o spun), şi-au pus curtezanii lor pe scaunul Sf. Petru” etc. Cu privire la aceeaşi perioadă, Arnold, episcopul de Orleans, exclama: “Nenorocită Romă! Odinioară aveai atâţi mari luminători glorioşi pentru înaintaşii noştri, şi în ce întuneric ai căzut devenind infamă pentru toate secolele viitoare*”.
* Du Pin, vol. 2, p. 156
În timp ce aceasta era starea Romei, a Izabelei, corupătoarea cea mai mare, râul dătător de viaţă eternă de la Mântuitorul înălţat curgea liber la marginile imperiului. Multe naţiuni şi triburi şi limbi au primit evanghelia cu multele binecuvântări care o însoţesc. Fără-ndoială, ea a fost însoţită de multe superstiţii, dar acelora le-a fost făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi numele lui Isus, iar Duhul poate face minuni cu acel Nume nespus de binecuvântat şi cu Cuvântul cel mai scump. Mântuitorul a fost predicat, iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Hristos par să fi fost vestite însoţite de ungerea divină care a dus la convingerea barbarilor neciopliţi. Oare Pavel nu ar fi spus în asemenea cazuri: “mă bucur în toate acestea, da, mă bucur” (Filipeni 1:18 ).
Anglia, Scoţia şi Irlanda
Înainte de a încheia scurta noastră trecere în revistă a lucrărilor Domnului în acel timp, vom remarca câteva nume care spun despre starea lucrurilor la noi în ţară.
Nu este nevoie să mai spunem despre gloria domniei lui Alfred. Unii istorici consideră că el a fost aproape suveranul perfect. Oricum, putem spune că el a fost un rege creştin adevărat şi a fost o binecuvântare atât pentru biserică cât şi pentru lume. Războiul lui victorios împotriva danezilor, faptul că a salvat Anglia de o reîntoarcere la barbarie, modul în care a încurajat învăţătura şi pe oamenii învăţaţi, numeroasele lui lucrări personale şi credinţa lui sunt binecunoscute în istoria engleză. El i-a urmat la tron tatălui său în anul 871, când era în vârstă de douăzeci de ani, şi a domanit treizeci de ani. Astfel, secolul al nouălea, care a început cu zilele măreţe ale lui Carol cel Mare, s-a încheiat cu zilele şi mai glorioase ale lui Alfred, probabil numele cel mai onorat din istoria medievală.
Clement, un ecleziastic evlavios al bisericii scoţiene, a apărut în Europa centrală pe la mijlocul secolului al optulea ca predicator al învăţăturilor evanghelice. Istoria ne spune despre el că era un apărător îndrăzneţ şi neînfricat al Cuvântului lui Dumnezeu, opus lui Bonifaciu, care lupta pentru autoritatea tradiţiei şi hotărârilor consiliilor. Dacă îi privim pe aceştia doi ca misionari şi reprezentanţi a două sisteme – unul reprezentant al marii organizaţii omeneşti a Romei, iar celălalt al creştinătăţii spirituale din Scoţia – aceasta poate arunca o oarecare lumină asupra stării creştinătăţii şi a istoriei bisericii.
Alarmat de îndrăzneala lui Clement, Bonifaciu, arhiepiscopul bisericilor germane, a luat asupra sa sarcina sa i se opună. El a pus înaintea scoţianului legile bisericii romei, hotărârile diferitelor consilii şi scrierile celor mai iluştri părinţi ai bisericii latine. Clement i-a răspuns că nici o lege a bisericii, nici o decizie a vreunui consiliu şi nici vreo scriere a părinţilor care este contrară Sfintelor Scripturi nu are autoritate asupra creştinilor. Bonifaciu a făcut apel la unitatea invincibilă a bisericii catolice cu Papa, episcopii şi preoţii ei ş.a.m.d., dar adversarul lui a susţinut că mireasa lui Isus Hristos este numai acolo unde locuieşte Duhul Sfânt.
Bonifaciu a rămas incurcat. Cum nu a reuşit prin mijloace corecte, a trebuit să recurgă la cele necinstite. Clement a fost condamnat ca eretic de un consiliu întrunit la Soissons în martie 744, după care a fost trimis sub pază la Roma. Nu conoaştem istoria ulterioară a lui Clement, dar este uşor să ne închipuim care trebuie să fi fost soarta lui.
Unii spun că Clement ar fi avut nişte idei ciudate cu privire la coborârea Domnului nostru în locuinţa morţilor, cu privire la căsătorie şi predestinare, dar nu putem avea mare încredere în declaraţiile inamicilor lui. La judecata lui, Bonifaciu s-a prezentat şi ca adversar, şi-ca acuzator şi ca judecător. Să sperăm, mai curând, că Clement va fi fost un adevărat reprezentant al vechii credinţe a ţării lui. Totuşi nu trebuie să ne închipuim că Clement a fost singurul care s-a opus misionarilor Romei în acea perioadă. Nişte scoţieini care se numeau episcopi au fost condamnaţi de un consiliu la Chalons în anul 813. Cum formele clericale luaseră locul cuvântului lui Dumnezeu, cei luminaţi şi credincioşi erau condamnaţi ca eretici.
John Scot Erigena, de origine din Irlanda, a trăit mai mult în Franţa, la curtea regelui Carol cel Chel. Hallam spune despre el că, in sens literar şi filozofic, era cel mai remarcabil om în acel ev întunecat. Dar el era mai mult filozof decât teolog, deşi a scris mult pe teme religioase şi pare să fi aparţinut unui ordin clerical. El studiase părinţii bisericii de la început şi filozofia platonică şi era prea înclinat spre a favoriza raţiunea umană chiar atunci când era vorba de primirea adevărului divin. Totuşi, potrivit cu d’Aubigne, în inima lui era o evlavie autentică. “Doamne Isuse,” a exclamat el, “nu-ti cer nici o altă fericire decât aceea de a înţelege, fără a amesteca cu teorii înşelătoare, Cuvântul Tău inspirat, prin Duhul Sfânt! Arată-Te acelora care Te caută numai pe Tine”. Se presupune că el a murit prin anul 852.
Teologii irlandezi din secolul al optulea preţuiau atât de mult învăţătura încât Carol cel Mare a invitat la curtea lui literaţi mai ales din Irlanda. Până în vremea lui Henry al-II-lea, regele Angliei, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa de Roma şi să se menţină ca o ramură vie şi activă a bisericii lui Hristos, care nu recunoaşte un cap al ei pe pământ. Dar se pare că, după acea perioadă, biserica Irlandeză originală, cu reputaţia ei, a dispărut complet.
Nordicii
Dacă nu ar fi să credem că aceşti vrăjmaşi puternici ai creştinătăţii – nordicii sau piraţii din nord – au fost instrumente folosite de Dumnezeu pentru a pedepsi biserica apostată a Romei, atunci nu i-am fi introdus în această scriere, dar, din vreme ce s-ar părea că ei nu sunt altceva decât judecata lui Dummnezeu împotriva caracterului din ce în ce mai lumesc al preoţimii catolice, vom vorbi despre ei pe scurt.
La început ei au venit de pe ţărmurile Balticii, din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Ei erau, probabil, un amestec de goţi, danezi, norvegieni, suedezi şi frizieni. Deşi erau din atîtea triburi diferite, toţi împreună urmăreau ca principal obiectiv jaful şi măcelul. Regi şi căpeteniile lor erau piraţi experimentaţi, dintre cei mai îndrăzneţi care au invadat vreodată ţărmurile creştinătăţii occidentale. Ei înaintau cu bărcile lor uşoare cât puteau de mult în susul râurilor dând foc, ucigând şi jefuind pe oriunde treceau.
“De pe ţărmurile Balticii,” spune Milman, “de la insulele scandinave, din golfuri şi lacuri, flotele lor mergeau oriunde le duceau curenţii şi furtunile. În bărcile lor prost constuite ei păreau a sfida cea mai urâtă vreme şi a fi capabili să debarce pe cele mai inaccesibile coaste, şi să-şi croiască drum pe cele mai puţin adânci râuri. De atacurile prin surprindere ale acelor sălbatici nimic nu era în siguranţă, nici chiar în inima ţării”. Ei au fost numiţi “arabii mării”, dar, spre deosebire de mahomedani, ei nu purtau un război religios, ci erau păgâni feroci, iar zeii lor erau ca şi ei – războinici şi piraţi. Obiectivul lor era jaful şi nu propagarea credinţei. Castelul sau mânăstirea, stăpânul nobil sau episcopul sau călugărul, toţi erau pentru ei surse de pradă. Cel mai mult au suferit domeniile religioase, mai ales cele din Franţa. Bogăţiile şi poziţiile neapărate ale mânăstirilor au făcut ca acestea să fie principalele obiective ale atacurilor lor.
Venise ziua răsplătirii: mâna lui Dumnezeu era aspră împotriva acelora care se numeau popor al Lui şi mânia Lui se aprinsese. Biserica a avut atunci să plătească mult pentru măreţia şi gloria ei lumească. De secole ea avusese ambiţia de a fi mare în lume, iar Carol cel Mare o ridicase la mari bogăţii şi onoruri lumeşti. Dar abia se aşezasera ei în acele poziţii, că invaziile barbare au început să pustiască imperiul lor şi să distrugă edificiile lor religioase. Cu cât era abaţia mai bogată, cu atât era prada mai tentantă şi mai fără remuşcări sabia barbarului. Fără a cunoaşte diferitele ordine clericale, ei masacrau nediscriminatoriu. Focul şi sabia au fost armele lor pe tot parcursul carierei lor. “Franţa mişuna de episcopi şi călugări care fugiseră din sihăstriile lor în ruine şi din mânăstirile în flăcări şi din bisericile pustiite, purtând cu ei relicvele preţioase ale sfinţilor lor, care amplificau panica universală şi predicau disperarea oriunde mergeau”.
Pentru a cumpăra un răgaz de la războinicii normanzi, care şi-au croit drum în susul Senei şi au asediat Parisul timp de doi ani, regele Carol cel Simplu al Franţei a cedat ducatul Normandiei conducătorului lor Rollo, în anul 905. Astfel, piratul din Marea Baltică a adoptat religia creştină şi a devenit primul Duce al Normandiei şi unul dintre cei doisprezece pairi ai Franţei. William, cuceritorul Angliei în 1066, a fost al şaptelea Duce al Normandiei.
Şi Anglia, ca şi Franţa, a fost mult tulburată şi pustiită de nordici. Prima lor debarcare, care s-a resimţit din greu, s-a produs în anul 830. De atunci invaziile au fost necontenite. Şi aici, ca şi în Franţa, ei au găsit cele mai bogate prăzi în mânăstirile fără apărare. Sanctuarele au fost pustiite prin foc şi sabie. În final, după victoria câştigată de Alfred asupra lui Gudrun în anul 878, danezilor le-a fost cedat un mare teritoriu în estul Angliei cu condiţia ca ei să îmbrăţişeze creştinismul şi să trăiască după, aceleaşi legi ca şi mai vechii locuitori ai ţării. Dar aceasta a obţinut pacea numai pentru un timp*.
* Robertson, vol. 2, p. 360
Presupusul sfârşit al lumii
Nici o altă perioadă din istoria bisericii, sau din vreo altă istorie sau ţară nu prezintă un tablou mai întunecat decât Europa creştină la sfârşitul secolului al zecelea. Degradarea papalităţii, corupţia din interiorul bisericii şi marele număr de vrăjmaşi puternici din exterior ameninţau biserica cu dispariţia completă. În afară de necredincioşii mahomedani, în est, şi de nordicii păgâni, în vest, un nou inamic – ungurii – a venit pe neaşteptate asupra creştinătăţii. În limbajul puternic al istoriei, ei sunt prezentaţi ca hoarde sălbaticie sau ca nişte fiare sălbatice venite asupra omenirii. Nu se ştia de unde au venit, dar păreau a fi fără număr. Masacrul nediscriminatoriu părea a fi singura lor lege, iar civilizaţia şi creştinismul se uscau sub marşul lor pustiitor şi toată omenirea era cuprinsă de panică.
În afară de aceste calamităţi, predomina foametea aducând cu ea şi molimele. Se spune că semne din cele mai îngrozitoare au apărut în soare şi în lună. Pare că se împlineau predicţiile Domnului nostru: “Şi vor fi semne în soare, şi în lună, şi în stele, şi pe pământ necaz al naţiunilor în nedumerire, auzind urletul mării şi al valurilor, oamenii murind de frică în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit, pentru că puterile cerurilor vor fi clătinate”. Dar, deşi acele cuvinte descriu bine starea lucrurilor, profeţia era departe de a se împlini, din vreme ce Domnul nostru a adăugat imediat după aceea: “atunci Îl vor vedea pe Fiul omului venind în nor cu putere şi cu glorie mare” (Luca 21:25-27 ).
Dacă omului i se poate vreodată ierta că a crezut că vine sfârşitul lumii, atunci acea vreme este potrivită pentru acesta. Clerul predica sfârşitul, iar poporul îl credea. Şi aceasta s-a răspândit rapid în toată Europa. Se proclama cu îndrăzneală că lumea se va sfârşi la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului. Începând din anul 960 panica a fost în creştere, iar anul 999 a ajuns să fie privit ca ultimul an al acestei lumi. Înşelăciunea universală prin puterea lui Satan se întemeia pe neînţelegerea şi interpretarea greşită a profeţiei cu privire la împărăţia milenară a sfinţilor împreună cu Hristos. “Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:1-7 ).
Anul de groază
Oamenii au abandonat lucrurile normale ale vieţii. Au lăsat pământul nelucrat: de ce să mai are şi de ce să mai semene dacă tot nu va mai rămâne nimeni ca să culeagă? Casele au fost lăsate în paragină: de ce să mai construiască, de ce să mai repare şi de ce să se mai îngrijească de proprietăţi, dacă în câteva luni avea să se termine cu toate lucrurile pământeşti? Istoria a fost neglijată: de ce să mai fie consemnate evenimentele dacă tot nu mai aveau să fie urmaşi care să citească cronicile? Cei bogaţi, cei nobili, prinţii şi episcopii şi-au abandonat prietenii şi familiile şi s-au grăbit să meargă pe ţărmurile Palestinei, cu convingerea că Muntele Sionului va fi tronul lui Hristos când El va coborâ să judece lumea. Mari sume de bani au fost date bisericilor şi mânăstirilor pentru a asigura o sentinţă mai favorabilă a Judecătorului Suprem. Regi şi împăraţi se rugau la uşile mânăstirilor să fie primiţi în ordinele sfinte; mulţimi de oameni de rând dormeau la porţile locaşurilor sfinte, sau măcar la umbra lor.
Dar, în acel timp, mulţimile trebuiau să se hrănească. Ultima zi a celor o mie de ani nu sosise încă. Dar nu mai era hrană. Grâul şi vitele se terminaseră şi ei nu pregătiseră nici un fel de provizii pentru viitor. Oamenii au suferit cele mai mari chinuri, lucruri  mult prea revoltătoare pentru a fi relatate aici. Ziua se apropia din ce în ce mai mult. A sosit şi ultima seară a mileniului: o noapte de nesomn pentru întreaga Europă. Imaginaţia poate umple tristul tablou. Dar, în loc de convulsii extraordinare, pe care toţi le aşteptau tremurând, acea noapte a trecut ca şi altele, iar dimineaţa soarele şi-a aruncat razele la fel de paşnic ca până atunci. Mulţimile uimite, dar uşurate, au început să se întoarcă la casele lor, să-şi repare construcţiile, să are, să semene şi să-şi reia ocupaţiile de dinainte.
Astfel s-a încheiat prima mie de ani din istoria bisericii, cea mai neagră zi din domnia Izabelei şi din analele creştinătăţii.
ÎNAPOI>>

   Capitolul 16. Firul de argint al harului

ÎNAINTE

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Sursa: Comori.Org

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

 Andrew Miller

Secolul care s-a încheiat cu moartea marelui Teodosius şi a lui Ambrozie a fost extrem de interesant pentru cititorul creştin. Au avut loc evenimente foarte importante afectând majestatea şi gloria lui Dumnezeu şi mersul omenirii. Din 303 până în 313, biserica a trecut prin cea mai grea încercare sub Diocleţian. Timp de zece ani ea a fost în cuptorul de foc, dar, în loc să fie consumată, cum îşi închipuiau zadarnic vrăjmaşii ei, ea a crescut atât numeric cât şi în curăţie şi în putere. Lui Satan i s-a permis să facă tot ce poate împotriva ei, aşa că el a pus în mişcare masele păgâne, care în toate părţile imperiului s-au ridicat cu armele, în primul rând pentru a apăra politeismul, iar apoi pentru a desfiinţa creştinismul prin persecuţia împotriva creştinilor şi prin arderea cărţilor sfinte. Astfel, secolul a început cu marea bătălie finală a păgânismului împotriva creştinismului, care s-a încheiat cu înfrângerea totală a celui dintâi şi cu triumful complet al celui din urmă. Lupta s-a încheiat în secolul al patrulea şi creştinismul a rămas victorios de atunci.
Aşa a fost istoria exterioară a bisericii şi împlinirea cuvântului Domnului din epistolele către Smirna şi Pergam, dar mai sunt şi alte lucruri care cer un pic din atenţia noastră înainte de a intra în secolul al cincilea, şi nicio parte din câmpul larg care ne stă înainte nu pare a cere mai multă atenţie decât sfera de influenţă a marilor prelaţi din est şi din vest. Apoi, din aluziile pe care a fost necesar să le facem cu privire la botez, cititorul probabil că a înţeles ceva despre imensa importanţă a acelui ritual în mintea creştinilor din acele vremuri de început. Ei credeau că apa botezului purifica complet sufletul. Ne-am gândit deci să combinăm aceste două chestiuni şi să prezentăm o scurtă istorie despre botez din scrierile Părinţilor, ceea ce ne va da şi ocazia să vedem ce viziune aveau nu numai despre botez ci şi cu privire la adevărurile fundamentale ale Scripturii.
Variaţii ecleziastice cu privire la botez
În Noul Testament, în ceea ce priveşte botezul, este o unitate perfectă, atât  din punct de vedere al conceptului cât şi în exemple, dar, în zilele noastre, şi, de fapt, începând din secolul al treilea, în biserica mărturisitoare, cu privire la acest subiect important găsim nenumărate variaţiuni, atât în teorie cât şi în practică. Cei care nu cunosc istoria ecleziastică se întreabă, în mod firesc, când şi cum au ajuns să apară în biserică asemenea diferenţe.
Din vreme ce această scurtă istorie are în plan să dezvăluie începuturile marilor chestiuni controversate care au afectat pacea şi prosperitatea bisericii, ne vom strădui, să arătăm pe scurt începutul şi istoria timpurie a botezurilor ecleziastice. Folosim termenul ecleziastic pentru a deosebi de scriptural. Nimic din ceea ce a fost introdus, fie în teorie, fie în practică, după zilele apostolilor inspiraţi divin nu mai are autoritate divină. Astfel, nimic care este diferit de ceea ce a instituit Hristos şi ceea ce au practicat apostolii nu mai poate fi numit în mod justificat botez creştin. A aduce modificări înseamnă a schimba lucrul în sine, făcând să nu mai fie acelaşi botez, ci un alt botez. De aceea vedem că în istorie au fost mai multe botezuri.
Din vreme ce urmărim nu să ne angajăm în controverse ci să vedem istoria timpurie a acestor variaţiuni, vom evita să dăm vreo părere în această chestiune îndelung dezbătută. Timp de peste şaisprezece secole, controversa a fost susţinută cu multă hotărâre, şi de ambele părţi au fost oameni abili. Nici o controversă din istoria bisericii nu a avut atâta continuitate şi nu a fost urmărită cu atâta încredere în victorie de ambele părţi. Cum în Scriptură nu există nici o menţiune explicită cu privire la botezul copiilor mici, baptiştii consideră că poziţia lor este indiscutabil justă, iar pedobaptiştii cred la fel de puternic că din mai multe pasaje din Scriptură se deduce că în zilele apostolilor se practica şi botezul copiilor mici. Controversa cu privire la modul în care se face botezul nu a fost la fel de aprinsă. Grecii, latinii, francii şi germanii par să fi fost botezaţi prin scufundare. “Botez este un cuvânt,” spunea Luther, “ceea ce în latină poate fi redat ca mersio, imersiune … şi, deşi printre noi această practică a ajuns să nu mai fie folosită, totuşi cei care sunt botezaţi ar trebui să fie cufundaţi total, apoi scoşi din apă, şi etimologia cuvântului indică aceasta, ca şi în germană”. Mărturia lui Neander este în acelaşi sens: “Botezul era iniţial administrat prin imersiune, şi multe dintre comparaţiile pe care le face S. Pavel fac aluzie la acest mod de administrare. Imersiunea este un simbol al morţii, a fi îmnormântat cu Hristos, iar ieşirea din apă este un simbol al învierii cu Hristos, iar acestea luate împreună reprezintă moartea omului cel vechi şi învierea pentru o viaţă nouă”*. Cave, Tillotson, Waddington şi alţii vorbesc la fel despre modul în care se face botezul. Şi, cum toate aceste mărturii sunt de la pedobaptişti, putem încheia cu acest aspect cu privire la botez, fiind bine demonstrat istoric. Totuşi, credinţa se poate baza numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu îi urmăm pe Părinţi, ci Îl urmăm pe Hristos.
* The Inquirer, 1839, p. 232
Irineu, episcopul de Lyon, este primul dintre părinţi care a făcut aluzie la botezul copiilor mici. El a murit cam prin anul 200, astfel încât scrierile lui datează cam pe la sfârşitul secolului al doilea. Părinţii apostolici nu menţionează niciodată botezul copiilor. Până atunci, superstiţiile au ajuns în mare măsură să ia locul credinţei, astfel încât cititorul trebuie să fie pregătit să audă nişte noţiuni extravagante avansate chiar de unii mari învăţători, deşi, fără-ndoială, mulţi dintre ei erau creştini adevăraţi şi sinceri. “Hristos a venit pentru a-i mântui pe toţi prin Sine Însuşi,” spunea Irineu, “adică, pe toţi cei care sunt regeneraţi de El – botezaţi – pentru Dumnezeu: prunci şi copii, tineri şi bătrâni. De aceea a avut El pe pământ mai multe vârste: pentru prunci fiind făcut prunc, pentru a-i sfinţi pe prunci; pentru copii El a fost copil, sfinţindu-i pe cei de vârsta copilăriei, şi dând un exemplu de evlavie, dreptate şi supunere, a fost tânăr,” etc. Botezul a fost astfel prezentat în învăţătură ca fiind lustraţia completă a sufletului pentru toţi oamenii, indiferent de vârstă sau de starea socială. Dar curând controversa s-a stabilit asupra unui singur aspect: copii mici sau adulţi. Regenerarea, naşterea din nou şi botezul au fost expresii folosite în scrierile Părinţilor* ca interschimbabile, ei considerând că însemnau acelaşi lucru.
* Vedeţi History of Infant Baptism – Dr. Wall. Cităm din traducerea lui a scrierilor Părinţilor. După ce a primit mulţimiri de la clerul camerei inferioare a Adunării şi titlul de Doctor în Teologie la Universitatea din Oxford pentru marea lui lucrare în apărarea botezului pruncilor, putem avea încredere că citaţiile lui sunt în general corecte şi că sunt cele mai favorabile ţelului pe care şi l-a propus.
Astfel avem originea, potrivit cu  informaţiile din antichitatea ecleziastică privind botezul copiilor mici. Pasajul este întrucâtva obscur şi foarte imaginativ, dar este prima urmă pe care o găsim în legătură cu această chestiune rămasă în dezbatere şi probabil acolo este rădăcina pentru toate variaţiile ecleziastice. Asemenea învăţături au avut un efect imens asupra minţilor superstiţioase. Părinţi neliniştiţi cu privire la copiii lor s-au grăbit să-şi dedice pruncii, ca să nu cumva să moară sub blestemul păcatului originar, iar omul lumesc îşi amâna botezul până în apropierea morţii pentru a evita vreo posibilă pângărire după botez, ca apoi, din apele regenerării să iasă pentru a ajunge în ţinutul curat al binecuvântării depline. Exemplul şi reputaţia lui Constantin i-au făcut pe mulţi să întârzie botezul, deşi clerul mărturisea împotriva acestei practici.
Tertulian. Mărturia acestui părinte ar dovedi că în zilele lui erau botezaţi pruncii – el a murit cam prin anul 240 -, dar el nu privea favorabil acele practici şi spunea: “Dar aceia a căror datorie este să administreze botezul trebuie să ştie că nu trebuie făcut în pripă … De aceea, trebuie să fie potrivit cu starea şi dispoziţia fiecăruia, dar şi cu vârsta, amânarea botezului fiind mai de folos, mai ales în cazul copiilor mici. Pentru că la ce folos să fie puşi în pericol naşii? Pentru că fie că ei nu-şi îndeplinesc promisiunile din cauza că mor sau pot să fie induşi în eroare, copilul arătând ultetior o dispoziţie rea”.
Origen, când vorbea despre păcatul care este în firea noastră, face aluzie la botez ca mijloc de înlăturare a acestuia. “Pruncii sunt botezaţi,”  spunea el, “pentru iertarea păcatelor. Ce păcate? Sau când au păcătuit ei? Sau cum poate un argument al spălării să fie valabil pentru ei? Dar, potrivit cu sensul a ceea ca am spus chiar acum: nimeni nu este neîntinat, chiar dacă el nu a trăit pe pământ mai mult decât o singură zi. De aceea, pentru că prin sacramentul botezului este înlăturată întinarea pe care o avem de la naştere,sunt botezaţi pruncii”.
Ciprian, episcopul de Cartagina, cam prin anul 253, a primit o scrisoare de la un anumit Fidus, episcop de la ţară, în care întreba dacă un copil, înainte de a fi împlinit opt zile, putea fi botezat dacă era nevoie. Răspunsul dovedeşte nu numai că era practicat botezul copiilor, ci şi că în mintea lor aceasta era ceva necesar deoarece îl considerau eficace. Ciprian, împreună cu un consiliu de şaizecişiopt de episcopi, spunea: “În ceea ce priveşte copiii, dacă consideraţi că ei nu trebuie să fie botezaţi la două sau trei zile după naştere, şi că trebuie ţinută regula circumciziei, astfel încât nimeni să nu fie botezat şi sfinţit înainte de a opta zi după naştere: toţi cei care eram în adunare aveam o părere opusă. Cu privire la ceea ce consideri potrivit să se facă, nici unul nu a avut gândul tău, ci noi toţi, dimpotrivă, am judecat că harul şi îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie să-i fie refuzat nici unei persoane care s-a născut. Dacă Domnul nostru spune în evanghelia Lui: «Fiul omului a venit nu să piardă vieţile oemenilor, ci să le salveze», atunci, în măsura în care ţine de noi, nici un siflet nu trebuie să fie pierdut,” ş.a.m.d.
Grigore Nazianen, episcop de Constantinopole, a fost un Părinte remarcabil cam prin anul 380. El a fost acela prin care puterea arianismului a fost nimicită în capitala din est, unde fusese susţinută cu tărie timp de aproape patruzeci de ani. El a trebuit să întâmpine multă opoziţie şi chiar persecuţie la început, dar treptat, elocinţa lui, tonul prectic şi sobru al învăţăturii lui şi influenţa vieţii lui evlavioase, au ajuns să aibă efecte şi i-au câştigat o poziţie de autoritate, deşi lui nu i-a plăcut niciodată stilul imperial al capitalei.
Dr. Wall citează pe larg din Grigore despre botez; extrasele noastre vor fi scurte. Ca şi ceilalţi Părinţi, el este categoric asupra acestui subiect: “”Ce spuneţi despre cei care sunt prunci şi care nu pot simţi nici harul, nici lipsa lui? Să-i botezăm şi pe ei? Sigur că da, dacă se cere din cauză că ei sunt în pericol. Pentru că este mai bine ca ei să fie sfinţiţi fără a fi conştienţi de aceasta, decât să moară nepecetluiţi şi neiniţiaţi. Un temei pentru aceasta este circumcizia, care era făcută în a opta zi şi era o pecetluire simbolică şi se aplica acelora care nu aveau atunci raţiune”. El a vorbit cu multă putere şi cu toată seriozitatea împotriva practicii de a amâna botezul până pe patul de moarte, comparând acea slujbă cu spălarea unui cadavru, mai curând decât cu botezul creştin.
Vasile, episcop de Cezareea, este mereu asociat cu cei doi Grigore. Grigore din Nisa era fratele lui, iar celălalt era cel mai bun prieten al lui. Capadocia a dat naştere la trei Părinţi. Vasile era credincios crezului Atanasian în zilele în care el era nepopular şi întâmpinat cu împotrivire, dar nu a supravieţuit pentru a-i vedea triumful final. El a murit cam prin 379. El a fost un mare admirator şi un bun exemplu pentru creştinismul monastic. El a îmbrăţişat credinţa ascetică, şi-a abandonat proprietăţile şi a practicat un stil de viaţă atât de auster încât i-a afectat sănătatea. El a fugit în pustiu, dar faima lui a atras în jurul său un oraş. El a construit o mânăstire, apoi au răsărit mânăstiri peste tot în jurul ei.
Viziunea lui cu privire la botez este similară celei a prietenului său, Grigore, el insistând asupra necesităţii având acelaşi sentiment superstiţios ca toţi ceilalţi. “Dacă Israel nu ar fi trecut prin mare,” spunea el, “nu ar fi scăpat de Faraon, iar dacă nu treceţi prin apele botezului, nu veţi fi salvaţi de sub tirania crudă a diavolului”, ş.a.m.d. El aplica aceasta la orice vârstă şi întărea aceasta folosind cuvintele Domnului către Nicodim: “Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu ese născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5 ).
Ambrozie, episcop de Milano, ca toţi Părinţii de care am vorbit până aici, a fost la fel de greşit în interpretarea semnificaţiei textului din Ioan 3:5 . El spunea: “Vedeţi că Hristos nu exclude nici o persoană, nici un prunc, nici măcar unul care este împiedicat printr-un accident inevitabil”.
Ioan supranumit Hrisostom, ceea ce înseamnă gură de aur, şi-a căpătat numele în urma vorbirii lui plăcute şi elocvente. El era atât de plăcut poporului încât spuneau: “Mai bine să nu strălucească soarele decât să nu predice Ioan”. El a fost în mod evident în favoarea botezului copiilor, deşi nu este clar că el credea în păcatul originar. “De aceea noi botezăm şi copiii,” spunea el, “deşi nu sunt întinaţi prin păcat, pentru ca lor să li se adauge pe deasupra sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea şi frăţia cu Hristos şi pentru ca ei să devină mădulare ale Lui”. Ar fi greu să spunem mai multe cu privire la beneficiile care se afirma că le aduce botezul, dar, aşa de extravagantă cum pare această frază, ea a fost textul folosit de pedobaptişti până azi. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri sunt familiarizaţi cu aceste cuvinte: “botezul prin care am devenit mădular al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor”. Aceste cuvinte sunt nu din Scriptură, ci de la Hrisostom.
Dr. Wall a fost dornic să facă să pară că acest mare învăţător nu greşea cu privire la păcatul originar. El sugera că semnificaţia acelor cuvinte ar fi: “ei nu sunt întinaţi prin păcatele înfăptuite de ei”. Dar Hrisostom nu spune “păcatele făptuite de ei”, ci numai că ei nu sunt întinaţi prin păcat. Şi este clar că orice copil este întinat, după cum spune psalmistul, “Iată, am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5 ). Zadarnic căutăm la Părinţi învăţătura sănătoasă în multe chestiuni fundamentale pentru creştinism, ca să nu mai pomenim despre aspectele neglijate de toţi, şi anume prezenţa Duhului Sfânt în adunare, chemarea cerească şi relaţiile cereşti ale bisericii, diferenşa dintre casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos şi speranţa glorioasă şi apariţia glorioasă a marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Hristos (Tit 2:11-15 ).
Reflecţii asupra istoriei botezului copiilor
Având în vedere scopul nostru, considerăm că am spus destul despre botezul copiilor mici. Cititorul are înainte mărturia celor mai de încredere martori din primii două sute de ani din istoria bisericii. Această practică pare să se fi extins şi să fi ajuns să aibă atâta influenţă în urma interpretării greşite a textului din Ioan 3:5 : “ Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Din acest pasaj a fost adus argumentul că botezul este necesar pentru a fi mântuit şi pentru toate binecuvântările harului. Eficacitatea sângelui lui Hristos, puterea purificatoare a cuvântului lui Dumnezeu şi lucrarea cu har a Duhului Sfânt, toate erau legate de ritualul exterior al botezului. Şi ne mai mirăm atunci ce loc a avut acesta în biserica mărturisitoare timp de şaisprezece secole? Sau de influenţa puternică pe care o are asupra tuturor claselor sociale din toate timpurile, deşi mulţi nu susţin regenerarea prin botez?
Dr. Wall afirmă că vechii creştini învaţă că aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la botez. El crede că primul om care a adus obiecţii la această interpretare a fost Calvin, sau că el a fost primul care a refuzat să accepte aceasta ca învăţătură cu privire la faptul că botezul este necesar pentru mântuire. Presupunând că aceste declaraţii sunt corecte, ele arată ce mare construcţie ecleziastică s-a făcut pe baza unei interpretări greşite. Biserica romei, luteranii, grecii şi anglicanii continuă să-i urmeze pe părinţi în această aplicare greşită a adevărului. “Se poate oare,” spune Hooker cu privire la noua interpretare pe care o dădea Calvin la Ioan 3:5 , “ca aceea ce a fost întotdeauna privit astfel să fie ascuns prin artificiul noutăţii? Dumnezeu vrea ca botezul să fie primit nu numai ca un semn sau simbol a ceea ce primim, ci şi ca un instrument sau un mijloc prin care să primim harul”. Vorbind despre timpurile antichităţii, episcopul Burnett observă că: “Cuvintele Mântuitorului nostru către Nicodim au fost prezentate ca pentru a arăta că botezul este absolut necesar pentru a fi mântuit, cuvintele «împărăţia lui Dumnezeu» fiind considerate a avea semnificaţia gloriei eterne. Acea expresie a Mântuitorului a fost înţeleasă ca având semnificaţia că nici un om nu poate fi mântuit dacă nu este botezat”, etc*. Calvin dădea învăţătura că beneficiile botezului se limitează la copii celor aleşi, introducând astfel ideea creştinismului ereditar. Presbiterienii îl urmează pe Calvin, şi, ca urmare a învăţăturii lui, circumcizia devine şi argumentul şi regula pentru botezul pruncilor. Dar se poate ca unii dintre cititorii noştri să fie nerăbdători să ştie care considerăm că este interpretarea corectă a Ioan 3:5 , având în vedere că pe baza acestu text s-au construit atât de multe.
* Ecclesiastical Polity – Hooker, vol. 5, p. 59, 60. Burnett despre Articole, Art. 27
Care este învăţătura din Ioan 3:5
Expresia “născut din apă” considerăm că nu înseamnă în nici un caz botezul pruncilor. Tema Mântuitorului este naşterea din nou, fără care nici un om nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu sau intra în ea. Acea împărăţie nu era încă vizibilă – adică nu putea fi văzută prin observaţii – dar era printre ei, ea fiind acea sferă nouă a binecuvântării şi puterii lui Dumnezeu. Carnea nu poate percepe această împărăţie. Hristos a venit nu pentru a învăţa şi a ameliora carnea, după cum s-ar părea că gândea Nicodim, ci pentru ca omul să ajungă să fie părtaş firii divine, ceea ce are loc prin Duh. Nici un ritual exterior nu introduce pe cineva în împărăţie. Trebuie să fie o fire nouă sau o viaţă nouă, care să se potrivească la acea ordine nouă. “Isus a răspuns şi i-a spus: «Adevprat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumenzeu»”. Apa este folosită aici ca simbol al puterii de curăţire a Cuvântului lui Dumnezeu, ca în epistola lui Petru: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr prin Duhul”. Aici se spune că adevărul este instrumentul şi Duhul este agentul pentru naşterea din nou, după arată ceea ce urmează: “fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Cele două lucruri necesare sunt Cuvântul şi Duhul ( 1:22-23 ).
Pasajul înseamnă, fără-ndoială, aplicarea prin putere Duhului a Cuvântului lui Dumnezeu, care lucrează asupra inimii, conştiinţei, gândurilor şi faptelor, ducând la viaţă nouă, de la Dumnezeu, viaţă în care gândim ca El şi avem gândurile Lui cu privire la împărăţie. Următoarele pasaje arată aceasta şi mai clar: “El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18 ). “Pentru ca s-o sfinţească şi s-o curăţească prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26 ). “Acum voi sunteţi curaţi datorită cuvântului pe care vi l-am spus eu” (Ioan 15:3 ). Aici avem o curăţire morală sau purificare a sufletului prin aplicarea Cuvântului prin Duhul care judecă toate şi produce în noi gânduri şi afecţiuni noi, potrivite cu prezenţa şi gloria lui Dumnezeu.
Ca interpretare, nu vedem atunci în Ioan 3:5 nici o aluzie la botez, ci botezul este acela care arată ceea ce vrea să spună acel text, dar botezul în sine nu schimbă nimic. Pe de altă parte, potrivit comentariilor inspirate din Epistole, botezul este semnul morţii, nu acela al dării vieţii, cum afirmă în mod uniform toţi Părinţii. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că toţi câţi aţi fost botezaţi întru Hristos, aţi fost botezaţi întru moartea Lui? De aceea, prin botez sunteţi înmormântaţi cu El” ( 6 ; 2 ; 3 ). Apoi, este perfect clar că Nicodim nu se putea să fi ştiut nimic despre botezul creştin, din vreme ce el nu a fost instituit de Domnul decât după învierea Lui din morţi.
Pedobaptiştii moderni
Biserica Romei şi toţi cei care îi urmează pe Părinţi mărturisesc faptul că practica lor îşi are originea în tradiţie. Dar în zilele noastre sunt mulţi, cum au fost mereu din zilele reformei*, care susţin botezul copiilor mici prin scrieri din Noul Testament. Pasajele principale la care se referă ei sunt următoarele: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei”.. “Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi”… “Pentru că promisiunea este pentru voi şi copiii voştri”… “Creşteţi-i în disciplina şi mustrarea Domnului” ( 19:14 , 7:14 , Fapte 2:39 , 6:4 ). Şi mulţi extrag argumente în principal din botezul caselor şi din legământul avraamic: Marcu 10 , 7 , Fapte 2 , 6 , Fapte 16 , 17 .
* Întâi reformatorii şi mai târziu puritanii au făcut un efort să găsească în Scriptură temei pentru ceea ce biserica Romei ţine ca tradiţie. Protestanţii s-au îndreptat către Biblie pentru orice, iar catolicii către Părinţi.
Anti-pedobaptiştii, sau “baptiştii”, cum se intitulează ei, afirmă simplu că toate aluziile la botez din scrierile apostolilor sunt în mod uniform asociate cu credinţa în evanghelie şi că expresii ca “îngropaţi împreună cu El prin botez” şi “făcuţi una cu El în asemănarea morţii Lui” ( 6:5 ), şi altele, au, în mod necesar, semnificaţia că persoana botezată are şi parte cu Hristos prin credinţă. Şi, mai departe, că, din vreme ce botezul este o rânduială a lui Hristos, el trebuie neapărat să fie făcut exact aşa cum l-a dat El. Ei spun că nimic altceva decât ceea ce spune direct Scriptura nu trebuie să constituie baza pentru credinţa şi practica noastră în legătură cu lucrurile divine. De aceea este necesar să fie botezat cineva şi este necesar ca botezul să fie administrat într-un anumit mod, altfel totul ar fi doar o noţiune a minţii omeneşti, şi, ca urmare, aceste lucruri sunt la fel de necesare ca botezul însuşi. Rezultă deci că aceia care sunt cu adevărat supuşi botezului sunt numai cei care mărturisesc credinţa şi că singurul mod autentic de a boteza este numai imersiunea, acestea fiind condiţiile necesare pentru adevăratul botez creştin*.
* Gale – reflections on Wall’s History, vol. 3, p. 84
Originea comuniunii copiilor
Când superstiţia ia locul credinţei şi noţiuni omeneşti iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, mai este oare surprinzător unde pot ajunge până şi oamenii cei mai serioşi şi mai luminaţi? Augustin susţinea puternic comuniunea copiilor. Aceasta urma botezului copiilor ca o consecinţă necesară. Părinţii afirmau că harul lui Dumnezeu venit asupra celor botezaţi a fost dat fără măsură şi fără limită de vârstă, şi, de aceea, argumentau ei, Cina Domnului poate fi dată tuturor celor botezaţi, indiferent că sunt copii sau adulţi. Obiceiul a dominat multe veacuri şi este încă ţinut în biserica greacă, dar nu vom da mai multe detalii. În general, sensul lăuntric spiritual şi adevăratul rost al Cinei Domnului au fost în cea mai mare parte pierdute din vedere şi cea mai superstiţioasă reverenţă a fost arătată pentru simbolurile exterioare ale rânduielii.
Poziţia şi caracterul clerului
În studiul istoriei interne a bisericii în cel de-al patrulea secol, nenumărate lucruri se cer a fi remarcate chiar în treacăt, iar noi ne vom referi doar la acele aspecte care caracterizează acea perioadă. Un aspect important este poziţia deosebită a clerului, şi aceasta explică multe dintre schimbările introduse de cler. Din vremea lui Constantin, cei angajaţi în slujirea creştină au căpătat o poziţie socială deosebită, având şi unele avantaje seculare. Aceasta a făcut ca mulţi să se înscrie în ordinul sacru având motivaţii din cele mai nedemne. Din aceasta a rezultat amestecul necurat care s-a întins în întreaga biserică mărturisitoare. Întâlnim în mod constant mândrie, aroganţă, lux şi o demnitate pe care clerul şi-o asumă. Astfel, se spune că Martin de Tours, când era la curtea lui Maximus, i-a permis împărătesei să-l servească la masă şi că împăratul a dorit ca el să bea înaintea lui şi a aşteptat să primească înapoi cupa după ce a băut episcopul, dar Martin i-a dat cupa capelanului său, pe care-l considera mai înalt în demnitate decât orice potentat al lumesc. Această împrejurare ne arată unde ajunsese clerul, ce gândeau ei despre ei înşişi şi de demnitatea spirituală faţă de rangul lumesc. Biserica devenise “o casă mare”, în care nu sunt numai “vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, şi unele sunt spre onoare, iar altele spre dezonoare”. Şi aşa a fost de atunci încolo şi aşa va fi până la sfârşit, dar calea celui credincios este clară: “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” ( 2:20-21 ).
Originea şi dezvoltarea monasticismului
Înainte de a ajunge la perioada “bisericii din Tiatira”, este bine să observăm începutul şi dezvoltarea tendinţelor ascetice. Monasticismul a avut o mare influenţă în evul întunecat şi în toate bisericile occidentale. Să-l urmărim până la sursa lui. Este de folos să cunoaştem începutul lucrurilor, mai ales al celor importante, care au mare influenţă.
În timpul violentei persecuţii sub Decius, prin anul 251, mulţi creştin au fugit în exil voluntar. Printre aceia a fost un tânăr numit Paul din Alexandria, care a locuit în deşertul Tebei, sau Egiptul de Sus. Treptat, el a ajuns să se ataşeze de modul de viaţă pe care l-a adoptat de nevoie. El este renumit ca fiind primul pustnic creştin, deşi în acea vreme nu a avut influenţă şi faimă. Nu acelaşi lucru a fost şi cu succesorul lui imediat.
Anton, care este considerat părintele monasticismului, s-a născut la Coma, în Egiptul de Sus, cam prin anul 251. Se spune că în copilărie şi în tinereţe era gânditor, serios şi predispus să se retragă. Nu-i păsa de învăţătura lumii, ci dorea serios să cunoască lucrurile divine. Înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani, şi-a pierdut părinţii şi a ajuns să moştenească proprietăţi importante. Într-o zi, când era în biserică, s-a citit înaintea adunării evanghelia cu relatarea despre tânărul bogat. Anton a considerat acele cuvinte ale Mântuitorului ca adresate din cer lui personal. “Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în cer; şi vino, urmează-Mă” (Luca 18:22 ). Imediat el a dat pământurile lui locuitorilor satului, restul lucrurilor le-a vândut şi a dat săracilor toţi banii cu excepţia unei mici părţi pe care a păstrat-o pentru întreţinerea singurei sale surori. Altădată, el a fost profund impresionat de cuvintele Domnului: “Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine” ( 6:25-34 ), şi, luând aceste cuvinte în mod literal, el s-a despărţit şi de celelalte lucruri pe care le mai avea în proprietate şi a dat-o pe sora lui în grija unui grup de fecioare evlavioase pentru ca să poată fi complet liber de grijile pentru lucruri pământeşti şi a îmbrăţişat o viaţă de ascetism rigid.
Se spune că Anton l-a vizitat pe pustnicul Paul şi i-a vizitat şi pe cei mai renumiţi asceţi de care a auzit, străduindu-se să înveţe de la fiecare virtutea lui specifică pentru a îmbina toate harurile lor în practica lui. S-a închis într-un mormânt, unde a trăit zece ani. Din cauza posturilor excesive, epuizării şi imaginaţiei excitate, el s-a văzut asaltat de duhuri rele, cu care a avut multe lupte grele. Anton a ajuns faimos. Mulţi au vizitat locul anormal unde locuia cu speranţa de a-l vedea sau a auzi zgomotul luptei lui cu puterile întunericului, dar el a părăsit mormântul şi, timp de alţi douăzeci de ani, a locuit într-un castel în ruine din apropierea Mării Roşii. El s-a chinuit şi mai rău pentru a învinge duhurile rele, dar l-au urmat aceleaşi ispite şi conflicte.
Oricât ar părea de ciudat, acest om remarcabil şi care se înşela atât de mult, avea totuşi o inimă sinceră pentru Hristos şi sensibilă pentru poporul Lui. Persecuţia de sub Maximus (anul 311), l-a făcut să iasă din celula lui şi să vină în public la Alexandria. Apariţia lui a avut un efect deosebit. El s-a îngrijit de cei în suferinţă, îndemnându-i să aibă încredere neclntită în mărturisirea pentru Hristos, şi a arătat multă iubire faţă de martorii care erau închişi în temniţe şi în mine. S-a expus la toate pericolele, dar nimeni nu a îndrăznit să se atingă de el: presupuneau că un fel de sfinţenie inviolabilă îl înconjura pe acel om nepământesc, care arăta ca un duh. Când a trecut furia persecuţiei, el s-a retras în alt loc singuratic, pe coasta unui munte înalt. El a cultivat un petec de pământ şi mulţi s-au strâns ca o turmă în jurul lui şi l-au imitat. Cei în jale veneau la el pentru a fi mângâiaţi, cei dezorientaţi pentru a primi îndrumări şi vrăjmaşii pentru a fi împăcaţi. Se spune că a făcut miracole şi influenţa lui era foarte mare.
În anul 352, când era în vârstă de o sută de ani, s-a arătat a doua oară în Alexandria. Atunci a fost pentru a contracara răspândirea arianismului şi a apăra adevărata credinţă ortodoxă. Apariţia lui a făcut senzaţie şi mari mulţimi s-au îmbulziz pentru a-l vedea pe călugăr – omul lui Dumnezeu, cum îl numeau – şi a auzi predicile lui, şi mulţi păgâni au fost convertiţi prin intermediul lui. Anton şi călugării lui au fost suporteri puternici ai crezului din Niceea. El a trăit până la vârsta de o sută cinci ani şi a murit numai câteva zile înainte ca Atanasius să se refugieze printre călugării din pustiu, în 356.
Virtuţile şi eşecurile lui Anton
Anton a fost în mod evident sincer şi cinstit, deşi a fost complet greşit şi înşelat mult prin viclenia lui Satan. În loc să lucreze potrivit cu misiunea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor săi: “mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15 ), sau urmând exemplul dat de El când umbla din loc în loc făcând bine, el a căutat să ajungă la o spiritualitate mai înaltă retrăgându-se de oameni şi consacrându-se unei veiţi de austeritate pentru o comuniune neîntrerupră cu cerul. El era creştin, dar era complet ignorant cu privire la natura şi sensul creştinismului. Sfinţenia în carne era marele lui obiectiv, deşi apostolul spusese: “în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” ( 7:18 ). De aceea, totul a fost un eşec, eşec complet, aşa cum va  fi întotdeauna când gândim că poate fi ceva bun în firea noastră omenească şi când încercăm să devenim mai buni în ceea ce suntem noi înşine. În loc să caute să-şi sfinţească firea prin posturi şi stat degeaba, el a văzut că orice poftă rea se înteţea şi mai tare.
“De aceea, în singurătate,” spune Neander, “el a trebuit să sufere multe conflicte cu simţurile lui, conflicte care ar fi putut fi evitate dacă ar fi avut o activitate ce ar fi cerut să-şi exercite toate abilităţile. Ispitele cu care a trebuit să se lupte au fost cu atât mai numeroase şi mai puternice cu cât el sta şi se ocupa numai cu sine însuşi, luptându-se cu imaginile necurate care se ridicau mereu din adâncul inimii lui unde era stricăciune, în loc să uite de sine ocupându-se cu lucruri mai vrednice sau să privească la sursa veşnică de curăţie şi sfinţenie. Mai târziu, Anton, cu o convingere întemeiată pe experienţa de mulţi ani, a recunoscut aceasta şi le-a spus călugărilor: „«Să nu ne ocupăm imaginaţia zugrăvind duhurile rele; să nu ne tulburăm ca şi cum am fi pierduţi, ci mai curând să fim mângăiaţi şi bucuroşi tot timpul, ca unii care au fost răscumpăraţi şi să gândim că Domnul, Cel care le-a învins pe toate, este cu noi. Să ne amintim întotdeauna că, dacă Domnul este cu noi, vrăjmaşul nu ne poate face nici un rău. Duhurile rele ne pot apărea în moduri diferite, potrivit dispoziţiei pe care o poate avea fiecare la un anumit moment… Dar, dacă ne găsesc bucurându-ne în Domnul, ocupaţi cu contemplarea binecuvântării viitoare şi cu lucrurile Domnului, gândind că toate sunt în mâna Domnului, atunci nici un duh rău nu-l poate vătăma pe creştin, ci ele fug ruşinate de la sufletul pe care-l văd păzit prin asemenea gânduri bune»”*
* General Church History, vol. 3, p. 310. Vedeţi şi History of the Church, de James Craigie Robertson, vol. 1, p. 295
Este perfect clar, din sfaturile pe care le-a dat călugărilor lui, că Anton nu numai că a fost un creştin sincer,  că avea o cunoştinţă bună despre Domnul şi despre răscumpărare, deşi era atât de abătut de inima lui înşelată. Niciodată nu suntem în siguranţă dacă nu ne mişcăm potrivit îndrumărilor directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Sistemul pe care acest om l-a introdus în visele lui false cu privire la perfecţiunea în carne a ajuns, de-a lungul timpului, o cloacă pentru imoralitate şi viciu, ceea ce a continuat să fie timp de mai bine de o mie de ani. Abia în secolul al şaisprezecelea, lumina divină a reformei s-a răspîndit asupra unei scene de mare întuneric moral şi a dat la iveală marea corupţie care se instituise şi enormităţile flagrante ale diferitelor ordine monastice. În acel timp călugării acopereau întreaga Europă ca nişte roiuri de lăcuste şi proclamau peste tot – după cum ne informează istoria – ascultarea faţă de “sfânta mamă biserica”, respect faţă de toţi sfinţii, mai ales faţă de fecioara Maria, eficacitatea relicvelor, chinurile purgatoriului şi avantajele binecuvântate căpătate prin cumpărarea indulgenţelor. Dar, cum  călugării şi-au pierdut popularitatea şi influenţa cu ocazia reformei, a fost nevoie de un nou ordin pentru a le lua locul şi a continua lucrarea lor rea, şi acesta a fost “Societatea lui Isus” fondată de Ignazio de Loyola – iezuiţii. Dar să mai aruncăm încă o privire asupra monasticismului.
Prima societate a asceţilor
Prima formă în care spiritul ascetic s-a dezvoltat în biserica creştină a fost nu întemeierea societăţilor sau comunităţilor ascetice, cum le găsim mai târziu, ci retragerea în izolare a unor persoane în mod individual. Ei credeau – şi se inşelau amarnic – că au o chemare specifică să se străduiască să atingă un nivel mai înalt de viaţă creştină, şi, pentru a ajunge la această sfinţenie deosebită, ei îşi impuneau cele mai severe restricţii. Ei se retrăgeau în locuri pustii pentru a se ocupa cu meditaţia profundă asupra lucrurilor divine şi pentru ca mintea lor să se desprindă complet de lucrurile naturale şi de orice place simţurilor. Atât bărbaţii cât şi femeile gândeau că trebuie să-şi ostenească trupurile prin veghe, post, trudă şi torturi auto-aplicate. Din vreme ce socoteau că bietul trup era o povară şi o piedică în calea asipraţiilor spirituale, ei se vedeau pentru a putea continua să se auto-chinuiască. Ei supravieţuiau cu cel mai prost şi nesănătos regim alimentar şi uneori nu mâncau şi nu dormeau până ce firea era aproape complet epuizată. Această nouă viclenie a lui Satan s-a răspândit mult prin contagiune. Pustnicul cel misterios era privit ca având, în mod necesar, o sfinţenie deosebită. Chilia pustnicului era vizitată de cei nobili, de învăţaţi şi de închinători, toţi fiind dornici să aducă omagiu omului cel sfânt al lui Dumnezeu, şi astfel mândria spirituală s-a născut din linguşirea lumii. De atunci viaţa monastică a fost privită cu un atât de mare respect încât mulţi au adoptat-o ca pe o meserie foarte onorabilă, şi apoi au constituit comunităţi sau instituţii monastice.
Pahominus, care, ca şi Anton, era din Teba, s-a convertit la creştinism la începutul celui de-al patrulea secol. După ce a practicat austeritatea pentru un timp, un înger i-a spus într-un vis că înaintease destul de mult în viaţa monastică şi că trebuia să-i înveţe pe alţii. Pahominus a întemeiat o societate pe o insulă de pe Nil. Astfel, asceţii au început să trăiască într-o asociaţie. Instituţia a fost peste puţin timp extinsă , astfel încât înainte de moartea întemeietorului cuprindea opt mânăstiri, cu trei mii de călugări, iar la începutul secolului următor ajunseseră să fie nu mai puţin de cinci zeci de mii de călugări. Ei trăiau câte trei într-o celulă şi erau sub angajamentul de ascultare totală de poruncile stareţului sau părintelui. Ei purtau o costumaţie deosebită, principala piesă fiind o piele de capră, ca o imitaţie a lui Ilie, care, împreună cu Ioan Botezătorul, erau exemple pentru starea celor din mânăstiri. Nu trebuiau să se dezbrace niciodată. Dormeau cu hainele pe ei şi aşezaţi în scaune construite astfel încât să-i ţină într-o poziţie aproape stând în picioare. Ei se rugau de mai multe ori pe zi, posteau în a patra şi a şasea zi a săptămânii şi vorbeau în sabat şi în ziua Domnului. Îşi mâncau mesele în tăcere şi cu glugile trase peste feţe, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe vecinul lui. Se ocupau cu agricultura şi diferite meşteşuguri, aveau toate lucrurile în comun, imitându-i pe creştinii care erau imediat după Cincizecime*. Pahominu a întemeiat societăţi asemănătoare şi pentru femei.
* Robertson, vol. 1, p. 296; Neander, vol. 3, p. 317; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 473
Mânăstirile şi Pontiful de la Roma
Până aproape de sfârşitul secolului al cincilea, mânăstirile au fost sub supravegherea episcopilor, iar călugării fiind priviţi ca nişte simpli laici şi neavând nici un drept să fie consideraţi ca făcând parte din ordinul preoţesc. Totuşi, cu timpul, împrejurările au făcut ca şi călugării să capete un caracter clerical. Mulţi erau ocupaţi cu lucrarea de a citi şi de a expune scripturile şi se presupune că toţi erau angajaţi în cultivarea unei vieţi spirituale superioare, astfel încât ei erau priviţi foarte favorabil de mulţime, mai ales când au început să-şi exercite funcţiile clericale dincolo de limitele mânăstirii lor. Nu peste mult timp a apărut rivalitate între episcopi şi stareţi, iar rezultatul a fost că stareţii au ieşit din poziţia de dependenţă de rivalii lor spirituali şi au cerut să fie luaţi sub protecţia Papei de la Roma. Propunerea lor a fost primită cu bucurie, şi curând mânăstirile, fie ele mari sau mici, abaţiile şi mânăstirile de femei au ajuns să fie supuse Scaunului de la Roma. Acesta a fost un imens pas spre puterea pontificală a Romei.
Papa putea de atunci să înfiinţeze în orice loc un fel de poliţie spirituală, care avea rolul de a-i  spiona nu numai pe episcopi ci şi autorităţile seculare. Acest eveniment este de notat cu grijă dacă dorim să cercetăm căile şi mijloacele înălţării la putere şi a supremaţiei Pontifului de la Roma.

Sistemul monastic s-a răspândit curând dincolo de graniţele Egiptului, şi toţi marii învăţători ai epocii, atât din est cât şi din vest, au sprijinit cauza celibatului şi a monasticismului. Mai ales Sf. Ieronim, cel mai învăţat om al zilelor sale, este privit ca acela care a făcut legătura dintre cele două mari diviziuni ale bisericii – cea greacă şi cea romană, sau dintre est şi vest. El a fost acela prin care a progresat mult cauza celibatului şi a monasticismului, mai ales în rândul femeilor. Multe doamne romane de rang înalt au devenit călugăriţe sub influenţa lui. Ambrozie a preamărit atât de mult virginitatea în predicile lui încât mamele din Milano şi-au oprit fiicele să mai vină la slujbele lui, dar mari mulţimi de fecioare din alte părţi s-au strâns în jurul lui pentru a fi consacrate. Vasile a introdus viaţa monastică în Pont şi Capadocia, Martin în Galia, Augustin în Africa, iar Hrisostom a fost împiedicat de mama lui să se retragă din tinereţe într-o mânăstire izolată din Siria.
Înainte de a părăsi acest subiect este bine ca, odată pentru totdeauna, să notăm înfiinţarea mânăstirilor de femei.
Originea izolării femeilor
Dintr-o perioadă timpurie a istoriei citim de fecioare închinate Domnului, care mărturiseau castitatea religioasă şi se dedicau slujirii lui Hristos. Ele însele îşi asumau aceste îndatoriri şi se consacrau pentru acestea pentru ca să-şi păstreze relaţiile de casă sau pentru a intra în căsătorie fără vreun scandal. Dar originea comunităţilor de femei izolate îi este atribuită lui Pahominus, marele întemeietor al sistemului monastic reglementat. Înainte de moartea lui, care a avut loc cam pe la jumătatea secolului al patrulea, nu mai puţin de douăzecişişapte de mii de femei din Egipt adoptaseră viaţa monastică. Regulile pe care el le întocmise pentru mânăstirile de femei erau asemănătoare cu cele pentru călugări. “Trăiau din fonduri comune, foloseau un dormitor comun, o masă comună şi garderobă comună. Erau prescrise aceleaşi slujbe religioase, obişnuita cumpătare şi postul ocazional erau aplicate cu aceeaşi severitate. Munca manuală era în vigoare cu tot atâta rigiditate, dar în loc de muncile agricole impuse «fraţilor», ele aveau munci mai uşoare, cu acul şi cu torsul. Prin atât de multe îndatoriri şi ocupaţii atât de variate ele făceau să treacă din plictisul zilei şi al izolării monastice”*.
* Waddington, vol. 2, p. 252

Este cert că multe asemenea aşezăminte au fost întemeiate în secolul al patrulea şi ele s-au răspândit prin tot Egiptul, Siria, Pont şi Grecia, şi, treptat, au pătruns în fiecare provincie unde era cunoscut numele lui Hristos, şi până în zilele noastre ele abundă în toate ţările romano-catolice şi constituie un ciudat şi nepotrivit apendice al bisericii.
Ceremonia jurământului
Spiritul crud şi neîndurător al papalităţii este simţit chiar de membrii bisericii catolice la consacrarea unei călugăriţe. Este ceva atât de nenatural, de nescriptural şi o violare a sentimentelor noastre omeneşti, ceva care ruinează atât sufletul cât şi trupul, ceva la care cineva se poate supune numai fiind orbit prin puterea lui Satan. Ce îndurare să poţi fi departe de influenţa ei greu de evaluat şi de amăgirile ei fatale! Descrierea de mai jos a ceremonialului prin care o novice face jurămintele de sub pana unui martor ocular al scenei care a avut loc la Roma a fost puţin prescurtată.
“Printr-o favoare deosebită ne-au fost date bilete pentru cele mai bune locuri, şi, după ce am aşteptat o jumătate de oră, doi lachei în livrele somptuoase au deschis calea tinerei contese, care a intrat în biserica plină înveşmântată de sărbătoare, cu diamante sclipitoare în păr. Sprijinită de mama ei, a înaintat spre altar. Preotul oficiant era Vicario. Discursul de la amvon a fost rostit de un călugăr dominican, care i s-a adresat ei ca fiind logodnica lui Hristos – o sfântă pe pământ, una care renunţa la deşertăciunile lumii pentru a gusta în avans din bucuriile cerului.
Predica s-a încheiat, iar frumoasa victimă, îngenuchind la picioarele cardinalului, înaintea altarului, s-a lepădat în mod solemn de lumea pentru ale cărei plăceri şi afecţiuni pare să fi fost menită să se bucure şi a pronunţat acele jurăminte care o despărţeau definitiv de ele. În timp ce vocea ei incanta suav acele cuvinte fatale nu cred să nu fi fost vreun ochi în toată adunarea care să nu se fi umezit de lacrimi. Diamantele sclipitoare au fost luate din părul ei, rochia ei lungă şi frumoasă i-a căzut luxuriant de pe umeri.
S-a deschis uşa cu gratii prin care ea trecea spre a fi închisă ca în mormânt. A apărut stareţa cu cortegiul ei negru de călugăriţe. Corul lor incanta un forţat bun-venit. Spunea sau părea să spună: «duh soră, vino!» ea a renunţat la numele şi la titlul ei şi a căpătat alt nume, a primit binecuvântarea solemnă a cardinalului şi ultima îmbrăţişare a prietenilor ei înlăcrimaţi, apoi a trecut de acel hotar dincolo de care nu mai avea să se întoarcă. S-a deschis un panou dincolo de altul şi ea a apărut din nou. De astă dată era fără podoabele ei şi fără veşmântul splendid, iar părul ei frumos îi era tăiat fără milă de foarfecele fatale ale surorilor, spectacol suficient ca să facă întreaga adunare să se cutremure. Când era tunsă de acoperitoarea ei naturală, surorile s-au grăbit s-o îmbrace cu roba severă de călugăriţă şi cu acoperitoarea şi vălul de niviciat.

Pe tot parcursul ceremoniei, ea a arătat mult calm şi multă fermitate şi doar la sfârşit ochii i s-au umezit de lacrimi de emoţie firească. După aceea ea a apărut la ferestruica mânăstirii pentru a primi simpatia, laudele şi felicitările tuturor prietenilor şi cunoştinţelor ei, ba chiar şi ale străinilor, pentru că se aştepta ca toţi să aducă complimente noii mirese a cerului”*.
* Gardner – Faiths of the World
Descrierea prezentată spune despre jurămintele unei călugăriţe când lua vălul alb, pas care constituie începutul noviciatului sau a anului de probă, care nu este ceva irevocabil. Ceremonia luării vălului negru, la un an după aceea, este şi mai solemnă şi mai grozavă, şi, după ce a avut loc şi aceasta, ea este închisă pe viaţă şi poate fi eliberata de sub jurământul ei numai prin moarte. Din punctul de vedere al legii romane, atât a celei civile cât şi a celei ecleziastice, pasul pe care l-a făcut ea este irevocabil. Închisoarea, tortura, moartea temporală şi cea eternă sunt prezentate ca pedepse pentru neascultare. Şi oare din afara zidurilor mânăstirii poate spune ce cruzimi rafinate şi prelungite se practică înăuntru?
Puterea este despotică şi fără drept de apel până când înşelătorul şi cei înşelaţi, persecutorul şi victima neajutorată vor sta alături înaintea tribunalului drept al lui Dumnezeu.
Reflecţii asupra principiilor ascetismului
Este cu adevărat trist să medităm la numeroasele greşeli grave sau erori mari ale marilor învăţători sau ale “părinţilor”, cum sunt numiţi ei de obicei. Nu cunoaştem nimic mai grav decât faptul că, în acea vreme, ei au dus poporul în rătăcire şi că, prin scrierile lor, ei au îndrumat greşit biserica de atunci încolo. Cine oare poate evalua consecinţele rele pe care acea învăţătură le-a avut timp de cel puţin paisprezece secole? Interpretarea greşită sau aplicarea greşită a Cuvântului lui Dumnezeu este regula evidentă la aceşti conducători, iar învăţătura sănătoasă este la ei o excepţie. Dar, cu toate acestea, ei sunt lauda şi autoritatea pentru o mare parte din creştinătate până în ziua de azi.
Asupra subiectului ascetismului, oricine are cunoştinţe cât de rudimentare din Scriptură poate vedea cât de ignoranţi au fost cu privire la gândul lui Dumnezeu şi cât au pervertit ei cuvântul Lui. Suntem îndemnaţi, de pildă, să “omorâm faptele trupului”, dar nicioadată să nu chinuim trupul însuşi. Trupul este al Domnului, şi, de aceea, trebuie să avem grijă de el. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” Este adevărat că trupurile trebuie să fie ţinute în supunere, iar acesta este cel mai înţelept fel de a te îngriji de trup ( 8:13 , 6:15 ; 9:27 ). Apostolul spune iarăşi: “daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ”, dar apoi spune că aceste mădulare sunt “curvia, necurăţia, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie” ( 3:5 ). Acestea sunt faptele trupului, pe care noi trebuie să le omorâm, practic să le ucidem, şi să facem aceasta în baza faptului că la cruce a fost omorâtă carnea. “Cei care sunt ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu afecţiunile şi poftele ei”, şi nu spune “vedeţi să o răstigniţi” sau “trebuie să o răstigniţi”, ci că ea a fost răstignită. Dumnezeu a înlăturat-o dinaintea ochilor Săi prin cruce, iar noi trebuie să facem ca ea să nu se vadă aplicând judecata de sine. Trupul, dimpotrivă, în Noul Testament are un loc important, el fiind templul Duhului Sfânt, dar ascetismul tinde să ucidă trupul prin înfometare şi să hrănească carnea. “Care au, într-adevăr o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare, spre satisfacerea cărnii” ( 2:23 ).
Părinţii au neglijat faptul că ascetismul a fost produsul filozofiei păgâne şi în nici un caz al căii divine a creştinismului şi niciodată nu au cercetat bine Scriptura pentru a căuta gândul lui Dumnezeu cu privire la aceste subiecte. Cum nu au înţeles falimentul complet al omului în carne, ei au căutat în zadar să-l amelioreze, şi astfel au fost duşi în rătăcire pe nenumărate căi, mai ales în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, judecata lui Dumnezeu asupra cărnii, principiul adevăratei închinări şi tot ceea ce priveşte calea slujirii creştine.
După ce am văzut cum a fost pusă fundaţia marelui sistem monastic, care a exercitat o mare influenţă în legătură cu creştinismul, literatura şi civilizaţia pe tot parcursul evului întunecat, vom părăsi acest subiect pentru a reveni la istoria noastră generală.
Arcadius şi Honorius – anul 395
Teodosius a lăsat ca urmaşi doi fii: Arcadius, în vârstă de optsprezece ani şi Honorius, care avea numai unsprezece ani. Cel mai mare l-a succedat în est, iar cel mai mic în vest. Nimic nu poate fi mai impresionant decât starea Imperiului roman în acel moment, sau mai în măsură să ne conducă la comparaţii: doi împăraţi atât de slabi încât nu puteau conduce administraţia publică şi întregul imperiu în pericol din caua invadatorilor goţi. Mâna Domnului s-a manifestat cert în această situaţie. Unde mai era atunci geniul şi puterea Romei? Ele s-au sfârşit odată cu Teodosius. În momentul când imperiul cerea prudenţă, aptitudini militare şi talentele unui Constantin, el a fost guvernat de doi prinţi imbecili. Prin providenţa lui Dumnezeu, zilele imperiului erau numărate şi treceau repede.
Cea mai puternică furtună care a venit vreodată asupra imperiului era gata să se dezlănţuie tocmai în ceasul în care imperiul era în slăbiciune. Cel mai capabil general, Stilico, unica speranţă a Romei, a fost asasinat la scurt timp după moartea lui Teodosius, aşa că întreaga Italie a ajuns la-ndemâna barbarilor. Goţii au cedat înaintea armelor şi mai ales a politicii lui Teodosius, dar numai ştirea morţii lui i-a făcut să se ridice dorind răzbunare. Faimosul Alaric, capabilul şi vicleanul conducător al goţilor, aştepta ocazia potrivită pentru a-şi pune în aplicare acel plan atât de mare şi îndrăzneţ cum nici unul din vrăjmaşii Romei, de la Hanibal, nu mai gândise. El era, fără-ndoială cel căruia i se încredinţase executarea judecăţilor drepte ale lui Dumnezeu asupra unui popor care ajunsese atât de pătat de sângele sfinţilor săi, după ce mai întâi L-a crucificat pe Domnul gloriei şi apoi i-a ucis pe apostolii Lui. Lăsăm detaliile în seama istoricului civil care relatează declinul şi căderea Romei, dar trebuie să spunem pe scurt, Alaric a fost urmat nu numai de goţi, ci şi de triburi de aproape orice neam şi rasă. Furia din pustiu avea să se reverse asupra prostituatei care a corupt lumea. El şi-a condus forţele în Grecia fără a întâmpina opoziţie, a devastat pământul ei roditor, a jefuit Atena, Corintul, Argos şi Sparta, şi a asediat şi jefuit şi ceea ce fără teamă de Dumnezeu era numit “cetatea eternă”. Timp de şase zile, la Roma au fost măceluri şi jafuri comise fără remuşcări. Aşa a căzut cetatea cea vinovată prin judecata lui Dumnezeu şi nimeni nu a plâns soarta ei. Şi cele mai bogate provincii ale Europei, Italia, Galia şi Spania au fost pustiite de succesorii imediaţi ai lui Alaric, în special de Atila şi de noile regate înfiinţate de barbari. Aşa s-a încheiat, în anul 478 după Hristos şi 1209 de la întemeierea Romei, istoria celui de-al patrulea mare imperiul al lumii.
Teodoric, regele ostrogoţilor, un prinţ la fel de priceput în arta războiului şi în a guverna, a format un nou regat în Italia*.
* Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 420; White – Eighteen Christian Centuries, p. 94
Reflecţii asupra calamităţilor Romei
Cititorul creştin poate găsi că este de folos să ne oprim un moment şi să medităm la căderea imperiului din vest şi împărţirea teritoriului său între numeroase hoarde ale barbarilor. Avem privilegiul de a vedea împlinirea şi armonia Scripturii, providenţa lui Dumnezeu care răstoarnă lucrurile şi aduce împlinirea planurilor Sale, şi aceasta este spre zidirea noastră. De asemenea, ne putem permite să vărsăm o lacrimă de compasiune pentru nenorocirile semenilor noştri care au fost amăgiţi. Aceasta nu ar fi ceva de altă natură decât compasiunea Celui care a plâns cetatea Ierusalimului. Este datoria noastră să studiem Scriptura în lumina clară a Scripturii, şi nu, cum au încercat unii, să studiem Scriptura în lumina tulbure a istoriei. Astfel, putem fi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu având deschise înaintea noastră paginile istoriei, iar credinţa noastră poate fi întărită prin contrastul puternic dintre împărăţia lui Dumnezeu şi gloria pământească. “De aceea,” spune aspostolul, “primind o împărăţie care nu poate fi clătinată, să avem har prin care să putem sluji plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă” ( 12:28 ). Superioritatea creştinismului asupra celor mai puternice instituţii păgâne era deja ceva clar pentru toţi. Când judecăţile copleşitoare ale lui Dumnezeu au venit asupra Italiei şi au făcut bucăţi guvernarea de fier a imperiului, biserica nu a avut de suferit, ci, în loc să fie expusă pericolului, ea a fost mai curând protejată şi a fost mijlocul prin care şi alţii au fost protejaţi. Asemenea arcei care s-a ridicat deasupra apelor întunecate ale potopului, biserica a fost păzită de furia invadatorilor. Nu a existat nici un caz în care barbarii să îmbrăţişeze vechea religie a Greciei sau a Romei, ci ei fie rămâneau la superstiţiile strămoşilor lor, fie adoptau o oarecare formă a creştinismului. În convulsiile care zguduie pământul, păcătosul nu are nimic sigur; când imperiile se ridică şi cad, poate avea doar Stânca Veacurilor, pe Hristosul lui Dumnezeu, Cel înviat şi înălţat. “Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Psalmul 2:12 ). Domnul s-a ocupat de siguranţa poporului său prin convertirea anterioară a acelora care au răsturnat imperiul.
Convertirea barbarilor
Este întotdeauna interesant şi spre zidire să urmărim cum mâna Domnului face ca mânia omului să aducă în final laudă pentru El şi din ceea ce pare a fi cea mai mare calamitate să aducă cel mai mare bine pentru poporul său. Sub domnia lui Galenius, prin anul 268, mulţi din provinciile romane au fost luaţi în captivitate de bandele de goţi. Mulţi dintre aceia erau creştini şi un număr dintre ei aparţineau ordinului ecleziastic. Stăpânii lor i-au trimis ca sclavi în sate, dar Domnul i-a trimis acolo ca misionari. Ei au predicat evanghelia poporului barbar şi mulţi s-au convertit. Numărul lor şi rânduiala lor pot fi deduse din faptul că ei au fost reprezentaţi în consiliul de la Niceea de un episcop numit Teofil.
Ulfilas, care este în general numit “apostolul goţilor”, merită să fie amintit cu recunoştinţă pentru posteritate, dar mai ales de creştini. Pe la jumătatea celui de-al patrulea secol, el a inventat un alfabet şi a tradus Scripturile în limba gotică, cu excepţia cărţilor lui Samuel şi Împăraţi, pentru ca nu cumva conţinutul lor războinic să stimuleze ferocitatea înnăscută a barbarilor. S-ar părea că, la început, ei au fost simpli şi ortodocşi în credinţa lor, dar mai târziu ei au fost impregnaţi puternic de arianism, mai ales după ce slujitorii arieni care au fost excluşi din biserici de către Teodosius au lucrat cu mult sârg printre ei.
Alaric şi goţii lui mărturiseau că erau creştini şi şi-au îndreptat furia împotriva templelor păgâne, dar au respectat profund bisericile. Aceasta a fost o mare îndurare a lui Dumnezeu faţă de poporul lui şi mulţi oameni care au fugit în biserici au găsit adăpost acolo. Credinţa sinceră şi zelul neobosit al lui Ulfilas, alături de viaţa lui ireproşabilă, au câştigat iubirea şi încrederea poporului. Ei au primit cu credinţă învăţăturile evangheliei, pe care le-au şi practicat, astfel încât primii invadatori ai imperiului învăţaseră încă din ţara lor să mărturisească, sau cel puţin să arate respect faţă de religia celor învinşi. În aceasta vedem adevărul, sau, mai curând, împlinirea, cuvintelor apostolului din Epistola către Romani: “Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui crede, întâi pentru iudeu, apoi pentru grec”, şi, de asemenea, “sunt dator atât faţă de greci cât şi faţă de barbari, atât faţă de cei înţelepţi cât şi faţă de cei neînţelepţi”. Atât cetăţenii învăţaţi ai Imperiului roman cât şi grobienii locuitori din Sciţia şi Germania au fost aduşi sub puterea mântuitoare a evangheliei.
Convertirea lui Clovis
Din vreme ce convertirea lui Clovis se spune ca a fost cea mai importantă din secolul al cincilea, trebuie să dăm câteva detalii cu privire la acest eveniment, pe care îl considerăm important prin consecinţele lui, atât cele directe cât şi cele indirecte, pentru istoria Europei şi cea a bisericii.
Francii, un popor din Germania, s-au aşezat în nordul Franţei, în apropiere de Cambrai, o zonă a ţării care era foarte religioasă, renumită pentru relicvele Sf. Martin din Tours şi pentru virtuţile legendare ale altor sfinţi. Clovis era păgân, dar Clotilda, soţia lui, a îmbrăţişat credinţa catolică. Ea l-a îndemnat mult timp să devină creştin, dar el a fost încet să creadă. În cele din urmă, când era în luptă împotriva alemanilor, fiind în pericol, s-a gândit la Dumnezeul Clotildei şi I s-a rugat, declarând că vechii zei nu l-au ajutat şi jurând să devină creştin dacă va câştiga bătălia. Mersul luptei s-a schimbat, inamicii au fost învinşi, şi, credincios jurământului făcut, în anul 496, de Crăciun, Clovis a fost botezat la Rheims de episcopul Remigius. Trei mii de războinici i-au urmat exemplul, declarându-se gata să urmeze aceeaşi religie ca regele lor.
În aceasta avem încă un Constantin. Clovis a găsit că mărturisirea creştină era favorabilă intereselor lui politice, dar aceasta nu a schimbat în bine viaţa lui. Obiectivul lui era să cucerească teritorii, ambiţia lui era fără margini, iar faptele lui au fost îndrăzneţe şi crude. Dintr-un conducător franc ce stăpânea un mic teritoriu, el a devenit întemeietorul marii monarhii franceze şi prin mărturisirea credinţei catolice şi alianţa cu Pontiful de la Roma, el a fost recunoscut ca fiind luptătorul catolicismului şi declarat cel mai ortodox suveran din vest, toţi ceilalţi fiind arieni. Alaric, care a cucerit Roma, Genseric, care a cucerit Africa, Teodoric cel Mare, care a devenit rege al Italiei şi mulţi alţi regi lombarzi erau arieni. De aceea regii francilor au moştenit de la Clovis titlul “cel mai vechi fiu al Bisericii”.
Pentru cel care cercetează profeţia este interesant să vadă că, pe atunci, cel puţin şase sau şapte regi barbari stăpâneau provinciile romane şi guvernau ceea ce fusese imperiul latin. Aceasta a trecut, a încetat ca imperiu şi trebuie să rămână mort până ce va fi înviat, potrivit cu cuvântul Domnului, în zile viitoare ( 13:17 ).
Înainte de a încheia perioada Pergam, considerăm că este necesar să notăm totuşi, pe scurt, trei lucruri: starea internă a bisericii şi controversa pelagiană şi cea nestoriană.
Ritualuri şi ceremonii
Adoptarea pe scară mai largă a creştinismului, după cum ne putem uşor imagina, a fost urmată de o creştere a strălucirii în tot ceea ce ţine de închinarea adusă lui Dumnezeu, propriu-zis în aşa-numita închinare. Se cheltuia mult pentru a construi şi împodobi biserici; clerul care slujea avea veşminte somptuoase, muzica a devenit tot mai elaborată şi au fost introduse multe ceremonii noi. Şi toate acestea ua fost justificate atunci pe aceleaşi temeiuri pe care mai marii bisericii le folosesc pentru a justifica şi azi ritualurile şi ceremoniile1. Era vorba de intenţia de a le recomanda păgânilor evanghelia prin ceremonii care să le depăşească pe cele ale vechi lor religii. Mari mulţimi au fost atrase atunci în biserici, cum sunt atrase şi acum, fără ca oamenii să înţeleagă suficient noua lor poziţie, ei păstrând încă în minte noţiunile păgâne şi rămânând corupţi de moralitatea păgână. Chiar din primele zile ale creştinismului găsim nereguli în biserica din Corint din cauza practicilor păgâne pe care ei nu le uitaseră. Arderea lumânărilor în miezul zilei, tămâia, chipurile, procesiunile, lustraţiile şi multe alte lucruri au fost introduse în secolul al patrulea şi al cincilea deoarece, după cum observa Mosheim, “în timp ce intenţiile bune ale Împăraţilor erau ca religia creştină să înainteze, evlavia ostentativă a episcopilor mai curând tindea să ascundă esenţa ei şi scădea din puterea ei prin înmulţirea ritualurilor şi ceremoniilor2”.
1 V. The Church and the World, 1866
2 Ecclesiastical History, vol. 1, p. 366, Murdoch and Soames; Robertson vol. 1, p. 316
Influenţa degenerativă a ritualismului
Tendinţa oricărui ritualism ecleziastic este aceea de a produce un duh de superstiţie care subminează credinţa, ducând la formalism în loc de calăuzirea Duhului Sfânt şi făcând ca omul să se bazeze pe lucrările lui bune ajungând până la a respinge lucrarea completă a lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este practic dat la o parte, Duhul Sfânt este întristat şi inima este lăsată deschisă la toate căile lui Satan. Când credinţa se exercită cu vigoare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu este urmat cu stricteţe şi omul are încredere în călăuzirea Duhului Sfânt, care îi este promisă, sufletul lui este puternic şi plin de energia vieţii divine şi nu ia aminte la sugestiile vrăjmaşului. Satan este un bun observator al stării sufletului credinciosului şi al bisericii mărturisitoare. El ştie când poate reuşi în încercările lui împotriva credinciosului individual sau a bisericii şi aşteaptă să vină ocazia. Când vede cum gândurile se îndreaptă într-o direcţie greşită, el mângâie, linguşeşte şi stimulează. Acesta este un avertisment solemn pentru noi toţi.
Erezia pelagiană
Starea bisericii la începutul secolului al cincilea i-a dat adversarului ocazia de a introduce o nouă erezie, care a dus la o nouă controversă ce a continuat, cu mai mare sau mai mică intensitate, chiar până în zilele noastre. Este vorba despre Pelagianism. Marea erezie ariană, care a agitat până atunci biserica, şi-a avut originea în est şi avea ca subiect divinitatea lui Hristos, dar atunci s-a ridicat în vest o nouă erezie, care avea ca subiect natura umană după căderea în păcat şi relaţiile ei cu Dumnezeu, ea reprezentându-l greşit pe păcătosul pierdut, dacă cea de mai înainte Îl reprezenta greşit pe Mântuitor.
Se spune că Pelagius a fost un călugăr la mânăstirea Bangor, în Ţara Galilor, şi probabil primul britanic care s-a distins ca teolog. Numele lui adevărat era Morgan. Discipolul lui, Celestius, se spune că s-a născut în Irlanda. Augustin spune că el era mai tânăr decât Pelagius, mai îndrăzneţ şi mai abil. Cei doi tovarăşi în rătăcire au vizitat Roma, unde au avut relaţii apropiate cu multe persoane ascetice având reputaţia de sfinţi, şi acolo şi-au răspândit opiniile cu multă precauţie şi în particular. Dar, după asediul din anul 410 ei au trecut în Africa, unde şi-au prezentat opiniile în mod mai deschis.
Nu s-ar zice că Pelagius era însufleţit de dorinţa de a forma un nou sistem de doctrină, ci mai curând că el dorea să se opună la ceea ce el considera a fi indolenţă morală şi duh lumesc printre fraţii săi. El susţinea că omul are, în mod inerent, puterea de a face voia lui Dumnezeu şi de a atinge cel mai înalt grad de sfinţenie. Aceasta a format şi a determinat în mare măsură vederile lui teologice. Aşa false cum sunt, ele sunt consistente cu ascetismul rigid şi cu roadele lui naturale. Din vreme ce Scriptura spune clar că tot binele din om este prin harul lui Dumezeu, şi Pelagius, în felul lui, recunoştea acesta, dar ceea ce el numea har divin erau doar mijloace pentru a-l îndemna pe om să facă eforturi şi nu gândea că este nevoie de lucrarea în inimă a harului ceresc şi de acţiunea Duhului Sfânt. Aceasta l-a făcut să dea învăţătura că păcatul primilor noştri părinţi nu a afectat pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi şi că omul născut azi este la fel de inocent cum era Adam atunci când l-a creat Dumnezeu şi că are aceeaşi putere morală şi aceeaşi curăţie. Aceste doctrine şi cele care sunt în legătură cu ele, mai ales ideea cu privire la voinţa liberă a omului – “o posibilitate de a alege între bine şi rău fără a fi influenţat”, au fost răspândite de Pelagius şi tovarasul lui, Celestius, la Roma, în Sicilia, Africa şi Palestina, dar, cu excepţia regiunilor din răsărit, noile opinii au fost condamnate peste tot. Ioan, episcopul de Ierusalim, a considerat că învăţăturile lui Pelagius erau în acord cu opiniile lui Origen, la care ţinea mult Ioan, aşa că el l-a protejat pe Pelagius permiţându-i să-şi mărturisească liber sentimentele şi să strângă discipoli*.
* “Eroarea fundamentală a călugărului Pelagius era negarea totală a corupţiei care a venit prin păcatul lui adam, pentru care rezolvarea a venit numai prin moartea şi învierea celui de-al doilea Om, ultimul Adam. De aceea el afirma că libertatea este o proprietate a oricărui om, nu numai în sensul că omul nu este constrâns din exterior, ci că, prin ceea ce este în sine, omul este liber să facă bine sau rău, negând astfel faptul că rasa umană este robită de păcat prin ceea ce este în mod natural în firea omului. Astfel, s-ar părea că el a înţeles harul ca fiind nimic mai mult decât iertarea acelei ofense şi nu faptul că un credincios capătă o fire nouă, în virtutea căreia el nu mai practică păcatul, pentru că el este născut din Dumnezeu. Astfel, în schema lui Pelagius nu putea intra, pe de-o parte, că omul este păcătos pierdut, iar, pe de altă parte, că cel credincios este mântuit. De fapt, el vedea rasa umană ca având inocenţă ca aceea a lui adam la început până când fiecare om ajunge să păcătuiască, făcându-se vinovat, şi să sufere consecinţele păcatului. Pelagienii negau transmiterea mai departe a păcatului lui Adam, considerând că acesta avea numai influenţa unui exemplu rău. Dacă ruina morală l-a slăbit pe om şi l-a făcut să piardă relaţia cu capul, pe de altă parte, sub har sunt socotite toate darurile naturale ale familiei omeneşti, ca şi supranaturalul. Ca urmare, conştiinţa, legea şi evanghelia erau privite ca diferite metode pentru a înainta pe treptele neprihănirii, în fiecare caz lucrarea harului fiind eficientă numai în măsura tendiţelor voinţei omului. Încă odată, răscumpărarea făcută prin Hristos devenea, dacă nu o ameliorare, atunci în mod sigur o înălţare şi transfigurare a firii omeneşti. Hristos Însuşi devenea cel mai înalt model de dreptate, unii înaintea Lui respectând perfect legea morală, iar alţii după aceea fiind stimulaţi de lucrarea şi iubirea Lui, El fiind un exemplu pentru indicaţiile evenghelice privind perfecţiunea morală dincolo de cerinţele legii” – William Kelly.
Augustin şi harul divin
Augustin, renumitul episcop de Hipo, marea lumină evanghelică a vestului şi cel mai influent dintre scriitorii creştini latini, a început cam în acel timp să atace cu pana lui învăţăturile lui Pelagius şi Celestius şi în principal lui, ca instrument al lui Dumnezeu, i se datorează încetinirea răspândirii acelei secte în acea vreme. Printr-o întoarcere la Dumnezeu remarcabilă şi prin profunde exerciţii sufleteşti, el a fost pregătit sub disciplina Domnului pentru acea lucrare importantă. Astfel înţeleptul Dumnezeu a pregătit o mărturie care să se opună lui Pelagius, şi, chiar prin această erezie, să facă să fie prezentate puncte de vedere mai scripturale asupra evangheliei harului, cum nu mai fuseseră date ca învăţătură din zilele apostolilor, ca şi vederi mai cuprinzătoare asupra adevărului creştin, sfinţeniei şi smereniei. Bisericile occidentale, conduse de Augustin, au continuat să persevereze în a asalta învăţăturile false cu consilii, cărţi şi scrisori. Galii, britanii şi chiar şi palestinienii, prin consiliile lor şi împăraţii prin legile şi sancţiunile lor au zdrobit controversa de la început. Totuşi principiile pelagianismului rămân până în prezent în diferite forme şi diferite grade de dezvoltare. Dar, decât să urmărim această erezie, mai curând ne vom referi pe scurt la ceea ce ne învaţă Scriptura cu privire la fiecare din cele două aspecte principale ale acestui subiect.
Reflecţii asupra stării omului şi a harului lui Dumnezeu
Dacă în această controversă se angajează numai raţionamente omeneşti, atunci devine o controversă interminabilă, dar dacă este recunoscută autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, totul este reglementat rapid. Ideea că există ceva bun în firea omului căzut şi că omul, ca atare, ar avea puterea să aleagă ceea ce este bun şi să repingă ceea ce este rău stă la baza pelagianismului cu numeroasele lui forme. Este negată starea de ruină completă a omului şi orice idee de har care nu concordă cu voinţa liberă a omului este exclusă din sistem. Dar ce spune Scriptura? Chiar şi un singur rând din Cuvântul lui Dumnezeu îl poate satisface pe omul credinţei şi acesta ar trebui să fie singurul argument al învăţătorului, al evanghelistului şi al fiecărui creştin. Întotdeauna, în confruntarea cu orice adversar, trebuie să ne plasăm pe poziţia credinţei.
În capitolul 6 din Geneza, Dumnezeu ne spune cum evaluează El starea firii omeneşti: “Şi Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău continuu” ( 6:5 ). Dumnezeu a găsit numai rău în om, şi numai rău tot timpul. Din nou, în acelaşi capitol citim: “Şi Dumnezeu a privit pământul şi, iată, pământul era stricat; pentru că orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. Nu unele făpturi, ci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Aici vedem judecata lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, El ne descoperă harul Lui suveran care vine în întâmpinarea situaţiei omului astfel judecat. Dumnezeu este acela care asigură arca pentru a-l salva şi trimite invitaţia: “Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Crucea este mărturia şi marea expresie a adevărului simbolizat anterior prin arcă. Acolo avem, într-un fel, ca nicăieri altundeva, judecata lui Dumnezeu asupra naturii umane cu toată răutatea ei, şi, în acelaşi timp, ni se descoperă iubirea şi harul Lui în toată plinătatea şi puterea mântuitoare*.
* Pentru detalii, vedeţi Notes on the Book of Genesis
Şi toată Scriptura este în acord cu Geneza 6 şi cu crucea lui Hristos. Să luăm, de exemplu, Romani 5 şi Efeseni 2 . În prima ni se spune că suntem fără putere, iar în cea dea-a doua că  suntem “morţi în păcate şi fărădelegi”. Într-un pasaj anterior din Epistola către Romani, apostolul dovedeşte cu multă grijă ruina omului şi dreptatea lui Dumnezeu, iar aici vedem iubirea Lui demonstrată prin marele act al morţii lui Hristos pentru noi. “Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi” ( 5:6 ). Dar, de ce oare spune “la timpul potrivit”? Pentru că omul s-a dovedit cu prisosinţă nu numai “neevlavios” ci şi “fără putere” ca să facă vreun lucru bun pentru Dumnezeu sau să facă vreun pas în direcţia cea bună. Sub lege Dumnezeu i-a arătat omului calea, i-a stabilit ce mijloace să folosească şi i-a dat o lungă perioadă de probă, dar el nu a avut puterea de a ieşi din acea tristă stare de păcătos. Cât de umilitor, dar şi cât de sănătos este adevărul lui Dumnezeu! Este bine să ne recunoaştem starea de oameni pierduţi. Cât de mult diferă aceasta de falsa teologie şi de filozofia mândră a oamenilor! Dar, dinspre Dumnezeu, binecuvântat fie numele Lui, starea omului (atât de amplu demonstrată) a fost doar o ocazie ca să se manifeste harul Lui salvator. De aceea a murit Isus. “Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Acum omul trebuie să aibă a face fie cu judecata lui Dumnezeu, fiind în necredinţă, fie cu mântuirea Lui prin credinţă. Şi nu există cale de mijloc. Cea mai clară dovadă a stării noastre de oameni pierduţi şi a iubirii lui Dumnezeu în har este faptul că “pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” ( 5:6-10 ).
În Efeseni nu se spune despre problema că omul are o boală morală, ci că el este mort. “Fiind noi morţi în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos”. În Romani, omul este privit ca un păcătos neevlavios şi fără putere şi ca un vrăjmaş, iar aici este privit ca fiind mort sub aspect moral, ceea ce este cel mai rău fel de moarte, fiind sursa pentru cea mai activă răutate. “eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, care lucrează acum în fiii neascultării”. Ce lovitură adusă puterii neinfluenţate a omului de a alege între bine şi rău! Aici, dimpotrivă, este privit ca fiind sub stăpânirea demonilor şi ca rob al lui Satan. Omul mai curând va admite că este fără dumnezeu decât că este fără putere. El se laudă că are părerea lui, că este independent şi în stare să judece şi să aleagă pentru sine în chestiunile spirituale.
Una dintre dogmele favorite ale lui Pelagius, daca nu chiar fundamentul sistemului, era: “După cum omul are capacitatea de a păcătui, tot aşa are capacitatea de a discerne ceea ce este bun şi, tot aşa, are şi puterea de a dori şi a face ceea ce este bun. Şi această libertate a voinţei este atât de esenţială încât omul nu o poate pierde”. Menţionăm această noţiune falsă numai pentru că este ceva care este atât de strâns legat de gândirea firească şi de care este extrem de greu să scăpăm chiar şi după ce ne-am întors la Dumnezeu, aceasta fiind întotdeauna o mare piedică în calea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Din vreme ce omul este mort în păcate, Dumnezeu şi lucrarea Lui trebuie să fie totul. Sigur că există multe deosebiri între oameni atunci când ei implinesc dorinţele cărnii şi ceea ce gândeşte mintea lor. Unii sunt binevoitori şi morali, iar alţii trăiesc într-o răutate evidentă. Alţii se poate să urmărească să-şi satisfacă un sentiment de bunătate al inimii lor, dar oare pentru ce motiv? Oare pentru a face voia lui Dumnezeu? Sigur că nu pentru aceasta! Dumnezeu nu este întotdeauna în gândurile lor, ci ei sunt însufleţiţi de duhul lui Satan şi împinşi de el potrivit mersului lumii acesteia. “Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; pentru că sau îl va urâ pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13 ).
În ce fel este răspunzător omul
Dar, puteţi pune întrebarea: “Atunci cum este omul răspunzător?” Omul este răspunzător să considere că Dumnezeu este adevărat şi să accepte ca fiind dreptate orice judecată pe care o emite El cu privire la firea omului, indiferent cât de umilitoare ar fi să fie aceasta. “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare” (1. Ioan 5:9 ). Priviţi tabloul sumbru al omului pe care l-a zugrăvit Dumnezeu şi spuneţi: “Aceasta mă caracterizează pe mine, aceasta este ceea ce am făcut eu şi ceea ce sunt eu”. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă. Pentru că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul nu pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Şi aceasta este condamnarea: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:16-19 ).
Cine oare poate să nu observe că această manifestare a bunătăţii divine nu creează, în mod evident, o responsabilitate solemnă şi deosebit de mare? Mărturia este chiar decisivă şi definitivă, iar necredinciosul este judecat înaintea lui Dumnezeu. Nu se pune problema că ei nu au găsit iertare, ci că ei au preferat întunericul şi nu lumina tocmai pentru ca să poată continua în păcat. Aceasta este acuzaţia pe care le-o aduce Dumnezeu, şi s-ar putea oare găsi un motiv mai drept şi mai raţional pentru condamnare? Imposibil. Fie ca toţi cei care citesc aceste pagini să aibă fericirea de a se pleca primind sentinţa umilitoare pe care Scriptura o pronunţă asupra firii omeneşti şi a se plasa ca printre păcătoşii pierduţi înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa Dumnezeul cel plin de îndurare ne va întâmpina cu marea Lui iubire şi ne va binecuvânta cu tot ceea ce se cuvine pentru Hristos ca Mântuitor al lumii.
Nestorienii
Cum secta nestoriană ocupă un loc important în istoria bisericii, trebuie să notăm pe scurt constituirea ei. Ei sunt uneori numiţi sirieni, fondatorul lor fiind un sirian. Credem că în prezent ei sunt numeroşi în Siria, dar ei nu au primit încă din partea guvernului turc protecţia la care au dreptul, şi, de aceea, sunt expuşi atacurilor triburilor prădătoare. Mii de nestorieni din munţii Kurdistanului, bărbaţi, femei şi copii, au fost masacraţi de triburile kurde în 1843, satele lor fiind distruse complet. Din anul 1834 Societatea Americană pentru Misiuni în Stăinătate1 a înfiinţat printre ei o misiune interesantă. Caracterul şi lucrările misiunii au primit aprecieri foarte înalte. Dr. Grant, unul dintre misionarii care a trăit printre nestorieni o bună perioadă de timp şi le-a studiat cu multă grijă modul de viaţă şi obiceiurile, a publicat o lucrare care urmăreşte să arate că aceşti oameni sunt descendenţii celor zece seminţii pierdute ale lui Israel. Dar concluziile lui, ca şi altele pe această temă, pot fi puse la-ndoială2.
1 n.tr.) American Board of Foreign Missions
2 V. Gardner, Faiths of the World, vol. 2, p. 531
Nestorius, un călugăr sirian, a devenit presbiter în biserica din Antiohia. El era mult stimat şi renumit pentru modul lui de viaţă rigid şi auster şi pentru fervoarea predicilor lui. El atrăgea mari mulţimi de ascultători atenţi, şi, nu peste mult timp, a devenit favoritul poporului. În anul 428 el a fost consacrat patriarh de Constantinopole. Dar disciplina mânăstirii nu a fost pentru el o pregătire bună pentru o poziţie publică atât de importantă. De îndată ce a fost promovat a început să arate un zel nestăvilit împotriva diferitelor tipuri de eretici, manifestând mai curând bigotismul călugărului decât duhul blând şi plin de îndurare al creştinismului autentic. În discursul lui inaugural adresat împăratului Teodosius cel tânăr, el a rostit expresiile violente: “Daţi-i o ţară curăţită de toţi ereticii, şi, în schimb, vă voi da cerul. Ajutaţi-mă să-i supun pe eretici şi vă voi ajuta să-i supuneţi pe perşi”. Dar, nu peste mult timp, Nestorius însuşi a fost acuzat de erezie.
Noul episcop a dat rapid curs declaraţiei sale de război împotriva ereticilor printr-o persecuţie violentă. El a stârnit agitaţie în popor: au fost atacaţi arienii, casele lor de adunare au fost arse, şi au fost persecutate şi alte secte. Totuşi, curând asemenea proceduri au fost declanşate şi împotriva lui Nestorius, chiar unii dintre cei mai ortodocşi alăturându-se unei mari mulţimi de duşmani, fapt care a dus la căderea lui. S-a întâmplat după cum urmează:
Anastasius şi Mariolatria
Anastasius, un presbiter care îl însoţise pe Nestor încă de la Antiohia şi era prietenul lui intim a atacat într-un discurs public folosirea expresiei “Mama lui Dumnezeu” aplicată la Fecioara Maria. Termenul a fost întâmpinat cu multă împotrivire de către multe nume cu greutate, având de partea lor şi autoritatea unor vechi uzanţe. Nestorius a aprobat acel discurs, l-a sprijinit pe prietenul lui, şi, în mai multe cuvântări, a dat explicaţii şi s-a apărat faţă de acel atac. Mulţi au fost plăcut impresionaţi de acele discursuri, dar mulţi s-au ridicat şi împotriva lui Nestorius şi a prietenului său, astfel s-a produs multă agitaţie la Constantinopole. S-a înălţat strigătul “erezie, erezie” şi s-a aprins o mare şi dureroasă controversă.
Dezacordurile dintre Nestorius şi oponenţii lui
Nu a mai fost vreodată până atunci o dispută în care ambele părţi să aibă forţe aproape egale. Ambele părţi susţineau crezul din Niceea şi făceau apel la el, ambele părţi credeau în dumnezeirea absolută şi în umanitatea perfectă a Domnului Isus, dar inamicii lui Nestorius, în special Chiril, spuneau că Nestorius avea învăţătură nesănătoasă cu privire la încarnare şi obiectau folosirea termenului “mama lui Dumnezeu”. Semnificaţia şi sensul în care era folosit termenul controversat – aşa cum era el folosit de învăţătorii din secolul anterior – nu era că Fecioara i-ar fi transmis natura divină Mântuitorului, ci acela de a afirma îmbinarea dumnezeirii cu umanitatea în Acea Persoană, că Acel copil născut şi “fiul dat” era Dumnezeu încarnat. Lui Nestorius i se atribuia că el susţinea numai umanitatea Răscumpărătorului şi că Duhul ar fi ajuns să locuiască în El numai după ce El a devenit om, aşa cum a fost cu profeţii din vechime. Dar Nestorius, toată viaţa lui, a mărturisit că era complet împotriva unor asemenea sentimente. Şi nu s-ar părea că el ar fi avut asemenea sentimente, ci numai că adversarii lui au extras această concluzie din faptul că el a respins epitetul “Mama lui Dumnezeu” şi din unii termeni ambigui pe care el i-a folosit în mod imprudent în cuvântările lui pe această temă.
Chiril şi ortodoxia
Chiril, episcopul de Alexandria, s-a arătat marele sprijinitor al ortodoxiei în această controversă. Dar toţi istoricii, parcă de comun acord, îl descriu ca având un caracter dur şi nepotrivit pentru creştin. El este acuzat că a fost gelos atunci când a văzut cum creştea puterea şi autoritatea episcopului de Constantinopole, şi că a fost neîmpăcat, arogant şi fără scrupule. Şi el a fost la fel de violent împotriva ereticilor ca şi Nestorius. El i-a persecutat pe novatinişti şi i-a expulzat pe evrei din Alexandria. Se poate ca aceşti mari prelaţi să fi fost însufleţiţi de un zel sincer şi evlavios, dar ei nu au unit zelul lor cu prudenţa şi moderaţia creştină şi au fost mult prea dispuşi să se asocieze celor mai josnice patimi ale firii omeneşti.
Chiril a fost atras în controversă după ce a dat peste nişte copii ale predicilor lui Nestorius care se răspândeau printre călugării din Egipt, în care a văzut că ei au abandonat termenul de “Mamă a lui Dumnezeu”. Imediat, el i-a acuzat atât pe călugări cât şi pe Nestorius şi a denunţat ca eretică acea noutate. Ambele părţi au fost curând atât de incitate încât au folosit cuvinte grele, pe care nu merită să le repetăm acum. Este de ajuns să spunem că, atunci când Nestorius a descoperit că Chiril reuşise, cu multă abilitate, să-l atragă de partea lui pe influentul Celestin, episcop al Romei, şi s-a lovit şi de alte dificultăţi, a cerut convocarea unui consiliu general. Cum şi unii dintre oponenţii lui ceruseră o asemenea adunare, s-a ajuns la un acord, şi împăratul Teodosius a dat porunci pentru convocarea unui consiliu la Efes, în anul 431, care a fost numit Al treilea Consilui Gneral. Ei s-au strâns în luna iunie. A prezidat Chiril, în virtutea demnităţii conferite de scaunul lui episcopal. Lucrurile au decurs în defavoarea lui Nestorius: el a fost condamnat ca vinovat de blasfemie şi decăzut din demnitatea episcopală, exclus de la preoţie şi trimis în exil, el sfârşindu-şi zilele în exil cam prin anul 450.
Aproximativ două sute de episcopi au semnat sentinţa împotriva lui Nestorius, şi totuşi cei mai mulţi istorici îşi pun în continuare întrebarea dacă el chiar era vinovat de a fi susţinut erorile pentru care a fost condamnat. Însă toţi sunt de acord că el era aspru şi neponderat în limbajul lui, că avea o elocinţă deşartă şi că desconsidera scrierile Părinţilor şi că era dispus să vadă câte o erezie în orice diferea cumva de frazeologia dogmatică cu care se obişnuise el din tinereţea lui. Este totuşi greu de determinat care a fost principalul cauzator al acestei controverse, dacă a fost Chiril sau Nestorius*.
* London’s Manual of Councils, p. 225; Neanter, vol. 4, p. 141; Mosheim, vol. 1, p. 468
Sfârşitul perioadei Pergam
Consiliul de la Efes nu a reuşit nici pe departe să pună capăt acestor controverse care sunt o ruşine. În loc să readucă armonia în biserică, el mai curând a adus mai multe tulburări. Ioan, episcop de Antiohia, împreună cu alţi prelaţi din est, au judecat că Chiril şi prietenii lui au procedat foarte nedrept şi că au acţionat pripir în cazul lui Nestorius, ceea ce a dus la o nouă controversă şi din care a răsărit o nouă erezie – eutihianismul, care a produs mari tulburări în bisericile răsăritene timp de aproximativ douăzeci de ani.
Eutih, stareţ al unei mânăstiri de la Constantinopole, din zel împotriva nestorianismului, a ajuns în cealaltă extremă. El a fost acuzat că avea învăţături nesănătoase cu privire la încarnare şi a fost denunţat ca fiind eretic. Aceasta a dus la un alt consiliu, care a avut loc la Calcedonia, în anul 451, numit Al patrulea Consiliu General. Dar detaliile acestei controverse locale nu intră în limitele pe care ni le-am propus pentru această scurtă istorie, noi având planul de a-i oferi cititorului o schiţă, cât mai pe scurt cu putinţă, prezentând doar câteva detalii pentru cazurile în care numele unei persoane a ajuns să fie sinonim pentru opiniile pe care le dădea ca învăţătură, cum este situaţia cu Arius, Pelagius, etc., sau când evenimentele – cum ar fi marile persecuţii – cer simpatia pentru biserică de-a lungul veacurilor.
Urmărind aceste ţeluri, acum este necesar să ne îndreptăm atenţia în special asupra puterii în creştere şi a marilor pretenţii ale bisericii de la Roma. Prin Leon cel Mare putem vedea încheierea perioadei Pergam şi apropierea monarhiei papale. Dar, înainte de a ne aventura în aceste ape agitate, vom zăbovi un pic pentru a cerceta harta noastră divină – istoria profetică a bisericii, cea prezentată de Dumnezeu cu privire la această perioadă întunecată şi furtunoasă.

capitolul 11>>Înapoi

Înainte <<capitolul 13

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei Andrew Miller

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

 Andrew Miller

Am urmărit cu mult interes înaintarea continuă şi puterea în creştere pe tot cuprinsul Europei, pe parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, a creştinismului în forma lui latină. Numele lui Isus s-a răspândit larg, şi Dumnezeu a putut folosi parfumul scump al acestui nume spre binecuvântare, în pofida formelor rigide ale Romei care l-au înconjurat peste tot. Dar toate aceste cuceriri ale evangheliei sub conducerea papei şi prin influenţa misionarilor au devenit cuceriri ale scaunului episcopal de la Roma. E greu să ne imaginăm cât de mult s-ar fi putut extinde dominaţia ei spirituală şi cât de mare ar fi fost puterea ei dacă ea nu ar fi întâmpinat o opoziţie formidabilă. Dumnezeu a îngăduit să se ridice un vrăjmaş, care nu numai că a oprit înaintarea romano-catolicismului, ci în mai multe rânduri l-a făcut până şi pe pontif să tremure pentru siguranţa lui în scaunul Sfântului Petru. Este vorba de Mahomed, impostorul din Arabia.
imam praying

Începutul secolului al şaptelea – epoca în care a apărut acest om remarcabil – era o perioadă deosebit de favorabilă pentru împlinirea marelui său obiectiv. Aproape toată lumea era nebună după idoli: în templul de la Mecca erau 360 de idoli, exact câte zile avea anul arab. Păgânismul cu marele lui număr de zei falşi ocupa încă largi zone pe pământ. Şi, vai! până şi creştinismul ajunsese idolatru, atât în biserica greacă cât şi în cea romană. În această perioadă a apărut Mahomed în lume ca un monoteist serios şi auster. El s-a simţit chemat să restaureze învăţătura fundamentală despre Unitatea divină, redându-i întâietatea în credinţa religioasă a omenirii. Dar ideile cu privire la încarnare, răscumpărare şi Răscumpărător şi de relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi influenţele iubirii sfinte nu se găsesc deloc în sistemul profetului. Prăpastia imensă care-l desparte pe păcătos de Dumnezeu rămâne de netrecut în religia lui Mahomed. Dar, înainte de a spune ceva despre sistemul lui, vom arunca o privire rapidă asupra familiei şi tinereţii lui.
Familia şi tinereţea lui Mahomed
Potrivit tradiţiei arabe, el era dintr-o familie nobilă a coreiţilor. Acel trib, coreiţii, în vremea când s-a născut Mahomed (se consideră că aceasta a fost prin anul 569), era ca o ierarhie care exercita o supremaţie religioasă, ei fiind recunoscuţi ca păzitorii templului de la Kaaba, cu piatra sfântă de la Mecca. Tatăl lui a murit la scurt timp după naşterea lui, iar mama lui a murit când el era foarte tânăr, astfel că el a rămas orfan şi singur. Cum alţi membri ai familiei lui au murit şi ei, guvernarea oraşului Mecca şi cheile Kaaba au trecut la o altă ramură a familiei. Nu prea avem informaţii despre primii douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui, decât că el a avut activităţi comerciale şi că a avut atât de mult succes şi s-a purtat atât de onorabil încât a primit titlul de Amin, sau cel credincios. La vârsta de douăzeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o văduvă dintre rudele lui, care avea o mare avere. La doisprezece ani după căsătoria lui, când era în vârstă de patruzeci de ani, profetul a început să audă despre misiunea lui viitoare. Nenorocirile familiei lui şi recâştigarea demnităţii pe care o avusese mai înainte au fost primele lucruri care i-au venit în minte. Potrivit obiceiului compatrioţilor lui, în fiecare an el se retrăgea într-o grotă din munte şi petrecea un timp într-o singurătate religioasă. Potrivit cu relatările lui, când era în una din acele peşteri, el a primit prima comunicare din cer, sau, după cum considerăm noi, din adânc. Treptat el a ajuns să aibă convingerea că era chemat în mod special de Dumnezeu pentru a fi un instrument prin care să fie distrusă idolatria şi să fie propagată adevărata credinţă. Oracolele lui, pe care el mărturisea că le-a primit direct din cer prin îngerul Gabriel, sunt păstrate în Quran şi sunt considerate de credincioşii lui ca fiind cuvântul lui Dumnezeu.
Religia islamică
Noua religie a fost numită Islam, ceea ce înseamnă supunere sau resemnare faţă de voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui poate fi rezumată prin propriul lui aforism: “Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul cel adevărat, iar Mahomed este profetul lui”. Cele şase puncte principale ale credinţei islamice sunt: 1. credinţa în Dumnezeu; 2. în îngerii Lui; 3. în scripturile Lui; 4. în profeţii Lui; 5. în înviere şi ziua judecăţii; 6. în predestinare. Şi partea practică a crezului profetului era la fel de justă, potrivit cu gândirea religioasă şi obiceiurile religioase ale vremii. Ea îmbrăţişează patru mari principii: 1. rugăciunile şi purificarea; 2. milostenia; 3. postul; 4. pelerinajul la Mecca, care este considerat atât de esenţial încât oricine murea fără a-l fi făcut putea la fel de bine să moară fiind iudeu sau creştin.
Singurul lucru nou şi de speriat în religia islamului era misiunea divină a lui Mahomed ca apostol şi profet al lui Dumnezeu. Dar dincolo de aparenţele frumoase este viclenia lui Satan. Asemenea principii religioase elementare nu par a face rău nimănui, dar înşeală pe mulţi, şi istoria arată că opiniile lui s-au schimbat pe măsură ce el a avut succes şi că el a devenit tot mai intolerant şi mai violent pe măsură ce a avut mai multă putere, până ce religia lui a devenit religia săbiei, a violului şi a senzualităţii. “El era un predicator blând,” spunea Milman, “până atunci când scotea sabia din teacă”. Odată scoasă sabia din teacă, el era tranşant în orice chestiune şi nu avea remuşcări. Odată vedem că principiul răsăritean al toleranţei religioase este mărturisit explicit: diversitatea religiilor este prezentată ca o rânduială, toţi bucurându-se de aceeaşi favoare a lui Dumnezeu. Dar, mai apoi, Quran-ul revizuieşte treptat aceste enunţuri blânde şi ajunge la limbajul unei superiorităţi jignitoare, exprimând o aversiune nedisimulată. Deşi Quran-ul are multe asemănări atât cu iudaismul cât şi cu creştinismul, s-ar zice că Mahomed nu cunoştea bine nici Vechiul şi nici Noul Testament, ci că mai curând şi-a extras materialul din legendele talmudice şi din nişte evanghelii false şi alte scrieri eretice, amestecate cu vechi tradiţii arabe.
Primii convertiţi ai lui Mahomed pentru noua lui religie au fost dintre prietenii şi rudele lui apropiate, dar lucrarea de convertire înainta încet şi cu greu. După treisprezece ani, el avea doar paisprezece oameni care îl urmau. Nemulţumit de rezultate, el a luat hotărârea de a declara public religia lui. Întâia a făcut apel la familia lui ca să-l recunoască drept profet al lui Dumnezeu, şi, fiind acceptat ca profet de familia lui, a aspirat apoi la poziţia de profet al tribului. Dar el a fost refuzat de coreiţi, care nu au acceptat pretenţiile lui, aşa că el şi cei care îl urmau au fost persecutaţi.
Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina
Până atunci s-a străduit să-şi răspândească opiniile numai prin persuasiune, dar oamenii erau foarte încăpăţânaţi şi superstiţioşi şi l-au ameninţat pe profet cu martiriul. El a fost deci obligat să fugă din oraşul lui natal, Mecca, centrul comercial şi religios al Arabiei, din care spera să facă centrul noului său imperiu spiritual. A fugit la Medina, unde a fost primit ca un prinţ. Unii dintre cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului au îmbrăţişat cauza lui şi s-a format un fel de partid în favoarea lui. Anul 622 este privit ca marcând o mare epocă în viaţa profetului şi ca anul de început al cronologiei mahomedane. Atunci a căpătat forţă şi a primit o nouă revelaţie pentru propagarea credinţei. Şi s-a schimbat şi caracterul revelaţiilor cereşti, ele devenind mai crunte şi mai sângeroase. Gura i-a fost umplută, asemenea profeţilor lui Ahab, de un duh de minciună.
În câţiva ani, după lupte între cetăţile rivale şi între cei de religii opuse, puterea profetului a crescut atât de mult încât în anul 630 a cucerit Mecca. A curăţit Kaaba de cei 360 de idoli ai ei şi a ridicat acolo marele sanctuar al islamului. De atunci, Mecca a devenit centrul sistemului său; întreaga populaţie i-a jurat credinţă şi toate triburile Arabiei au ajuns sub stăpânirea lui şi să urmeze religia lui.
Mecca, capitala islamului
Mahomed domnea la Mecca. Din cel mai înalt minaret al moscheii era proclamată unitatea lui Dumnezeu, ca şi misiunea lui profetică. Idolii au fost făcuţi bucăţi, iar vechiul sistem al idolatriei a dispărut de teama armelor, dar şi datorită simplităţii noii credinţe. Următorul pas al politicii profetului a fost acela de a asigura unitatea religioasă absolută a Arabiei. Prin intermediul lui au dispărut vechile conflicte dintre triburi şi rase, şi toţi au devenit o armată religioasă unită împotriva necredincioşilor. Era un război declarat împotriva tuturor formelor de necredinţă, adică era în mod special un război împotriva creştinismului, şi erau hotărâţi să propage mahomedanismul prin puterea sabiei.
Mahomed ajunsese un suveran independent. Arabia eliberată de idoli a îmbrăţişat religia islamului. Dar, deşi profetul era atunci un prinţ al vremii şi un războinic de succes, el nu şi-a neglijat îndatoririle de preot, ci a condus mereu închinarea celor care-l urmau, a făcut rugăciuni publice şi a predicat la sărbătorile săptămânale ţinute în zilele de vineri. Şi-a arogat, în mod blasfemiator, funcţiile de profet, preot şi rege. Acest amestec şi această amăgire inspirate din infern sunt capodopera lui Satan, ele izvorând din ţinutul întunericului. Fanatismul adepţilor lui era stârnit prin perspectiva prăzilor şi a satisfacţiei oricărei pofte rele. Însuşirea ca pradă a oricărei femei capturate era recunoscută ca o lege a războiului şi ca o recompensă a vitejiei. Maximele cu care erau educaţi credincioşii lui erau de genul: “O picătură de sânge vărsată pentru cauza lui Dumnezeu sau o noapte sub arme valorează mai mult decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie are păcatele iertate, şi, în ziua judecăţii, rănile lui vor străluci ca purpura şi vor mirosi ca moscul parfumat, iar membrele pe care le-au pierdut în luptă vor fi înlocuite cu aripi de îngeri şi heruvimi”. Strigătul de luptă al temerarului Khaled era: “Luptaţi, luptaţi, nu vă temeţi! Paradisul, paradisul este sub umbra săbiilor voastre! Iadul cu flăcările lui vine asupra celui care fuge din bătălie, iar paradisul îi este deschis celui care cade în luptă”. Astfel însufleţite, oştile musulmane erau entuziasmate, şi, însetate după prăzile învingătorului pe pământ şi de un paradis senzual dincolo, ei se aruncau în bătălie fără teamă.
Aşa au fost puse temeliile imperiului arab. Mahomed a chemat nu numai prinţişorii din regatele învecinate, ci şi cele două mari puteri ale lumii mai civilizate, regele Persiei şi Împăratul din est, să se supună supremaţiei sale religioase. Se spune că Heraclius a primit cu respect comunicarea, dar Chosroes, persanul, a rupt în bucăţi scrisoarea în mod dispreţuitor. Auzind de aceasta, profetul a exclamat: “Aşa îţi va rupe Dumnezeu regatul şi va respinge rugăciunile lui Chosroes”. Şi aşa s-a şi întâmplat: regatul Persiei a fost în scurt timp redus de către armatele mahomedane la câteva comunităţi răzleţe. Dar, deşi se lărgea cercul islamului, centrul lui trecea. După ce, cu lacrimi şi gemete, şi-a condus la mormânt fiul cel mai mare, profetul a întreprins pelerinajul lui de adio la Mecca şi a murit în anul 632, în vârstă de şaizeci şi patru de ani. Se zice că nu a avut nici un fel de remuşcări pe patul de moarte, dar sângele pe care l-a vărsat şi mulţimile pe care le-a amăgit îl vor urma la scaunul de judecată.
Misiunea rea era îndeplinită: el organizase cea mai grozavă confederaţie pe care o cunoscuse lumea până atunci. În intervalul scurt de numai zece ani el sădise în est o religie care a prins rădăcini puternice, care, cu toate revoluţiile şi schimbările, după douăsprezece secole, tot mai are control asupra minţii şi conştiinţei a peste o sută de milioane de fiinţe omeneşti*.
* n.tr.) reamintim că autorul scria despre situaţia din secolul al XIX-lea
Succesorii lui Mahomed
După moartea profetului, succesorii, califii, lui au declarat război întregii omeniri. Cei mai mari dintre aceştia au fost: Abu Bakr cel înţelept, Omar cel credincios, Ali cel viteaz şi Khaled, sabia lui Dumnezeu. Aceştia erau cei mai vechi tovarăşi ai profetului şi rude ale lui. În câteva luni de la moartea lui, aceşti generali au fost urmaţi de mari mulţimi venite din deşert şi au acoperit câmpiile Asiei. Istoria acestor războaie, deşi a afectat mult înaintarea creştinismului, nu intră în sfera acestei scurte istorii. Dar, cum multe naţiuni şi mulţi din poporul Domnului au căzut victime ale acestei calamităţi, merită să ne oprim puţin asupra ei. Mulţi cred că lăcustele sarazine reprezintă o împlinire parţială a ceea ce spune Apocalipsa 9:1-12 .
Păgânii persecutori cum a fost Chosroes, necredinciosul şi sfidătorul rege al Persiei, dar şi creştinii mărturisitori fără viaţă, au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin succesorii lui Mahomed, dar episcopii mândrii şi preoţii au fost în mod special obiectele răzbunării lor. “Nu distrugeţi pomii fructiferi, nici ogoarele fertile pe care le întâlniţi,” spuneau califii, “fiţi drepţi şi menajaţi sentimentele celor învinşi. Respectaţi toate persoanele religioase care trăiesc în sihăstrii sau mânăstiri şi cruţaţi-le clădirile. Dar, dacă veţi întâlni un alt soi de necredincioşi, care umblă raşi în creştetul capului şi aparţin sinagogii lui Satan, despicaţi-le capetele ca să nu vină la credinţa cea adevărată şi să se închine”. Astfel, mulţimile puternice au înaintat cu un entuziasm pe care nimic nu l-a putut stăvili. A căzut Siria şi Persia şi Egiptul şi multe alte ţări s-au predat în faţa puterii lor. Multe cetăţi, ca Ierusalimul, Boţra, Antiohia, Damascul, Alexandria, Cirena şi Cartagina, au căzut în mâinile lor. Au invadat şi India şi au asaltat Europa cucerind Spania şi înaintând până la Loara, unde au fost înfrânţi în anul 732 de Charles Martel şi au fost nevoiţi să se retragă. Vom mai nota doar modul în care i-au tratat ei pe cei învinşi de la Ierusalim.
În anul 637, Ierusalimul a căzut în mâinile califului Omar, care a construit o moschee pe terenul unde fusese templul. Întregul popor al acelei cetăţi vinovate a fost degradat fiind plasat de cuceritorii mândri într-o castă inferioară, care trebuia să-i onoreze pe musulmani şi să le acorde prioritate peste tot. Creştinismul a ajuns să fie redus la stadiul umilitor de religie tolerată; crucea nu mai putea fi expusă înafara bisericilor, clopotele au fost reduse la tăcere, iar creştinii trebuiau să-şi plângă morţii în tăcere. Musumanii credincioşi nu trebuiau să fie ofensaţi de vederea simbolurilor creştine, iar persoana unui musulman era considerată sacră, astfel încât era o crimă ca un creştin să-l lovească pe un musulman.
Aceasta era situaţia creştinilor care locuiau la Ierusalim după căderea cetăţii, în care su rămas continuu, acea stare nefiind deloc tulburată de vreo agresiune de-a creştinilor până la cruciade. Putem crede că nişte condiţii asemănătoare au fost impuse asupra tuturor creştinilor din Siria. Aşa a procedat Dumnezeu, în sfânta lui providenţă, faţă de multe naţiuni, atât din est cât şi din vest, care erau dens populate cu evrei şi creştini, condamnând milioane de oameni la servitute faţă de mahomedani, ceea ce contină până în zilele noastre*.
* V. Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 4-52; James White – Eighteen Christian Centuries, p. 143
Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului
Odată ajunşi cu istoria noastră, atât cea civilă cât şi cea ecleziastcă, la sfârşitul secolului al optulea, ne putem opri pentru un moment pentru a reflecta la ceea ce am văzut, unde am ajuns şi ce putem aştepta. Am văzut înălţarea scaunului episcopal de la Roma în vest şi cum au ajuns la culme ambiţiile lui. Am văzur şi ridicarea în est a unei mari puteri adverse, inferioară creştinismului numai în ceea ce priveşte extinderea influenţei ei religioase şi sociale. Prima putere s-a înălţat treptat chiar în centrul creştinismului luminat; cea de-a doua a ţâşnit ieşind dintr-odată din anonimat în deşertul sălbatic. Ne putem întreba care este lecţia morală pe care o putem extrage privind caracterul şi rezultatele acestor două mari puteri? Ambele au fost îngăduite de Dumnezeu, şi, dacă este să judecăm drept, ele au fost îngăduite de El ca o judecată divină asupra apostaziei din creştinism şi asupra păgânilor pentru idolatria lor. De-o parte era strigătul de război înălţat împotriva tuturor celor care refuzau să primească credinţa sau să plătească tribut credincioşilor califilor şi armatelor lor, iar de cealaltă parte un şi mai neîndurător strigăt de război împotriva oricu refuza să creadă în Fecioară şi sfinţi, viziuni şi miracole, relicvelor şi icoanelor pe care Roma idolatră le impunea în intoleranţa ei. Bisericile din est au fost slăbite încă din zilele lui Origen de o filozofie Platonică în forma unei teologii metafizice, care a dus la disensiuni necontenite. În vest au fost evitate controversele, obiectivul fiind cucerirea puterii. De secole, Roma aspira la stăpânirea asupra creştinătăţii, de fapt, asupra lumii. Ambele biserici au fost judecate de Dumnezeu prin potopul crunt venit din Arabia. Totuşi mahomedanismul rămâne pedeapsa lui Dumnezeu în est, iar biserica romană pedeapsa în vest.
Monoteliţii. Iconoclasmul.
În timp ce arabii conduşi de Abu Bakr şi de Omar cotropeau ţările grecilor şi smulgeau provincie după provincie din imperiul lor, Împăratul se limita la a trimite armate pentru a-i respinge şi rămânea în capitală pentru a se preocupa cu dezbaterile în chestiuni teologice. De la încheierea cu succes a războaielor cu Persia, religia a devenit aproape unicul lucru de care se interesa. Două mari controverse tulburau pe atunci întreaga lume creştină. Prima dintre ele era controversa numită monotelită, care poate fi în general descrisă ca o înviere, într-o formă întrucâtva modificată, a vechii erezii monofizite sau eutihiene. Sub numele generic de monofiţi sunt cuprinse patru mari ramuri ale celor care s-au despărţit de biserica din est, şi anume: iacobiţii sirieni, copţii, abisinienii şi armenii. Originatorul acestei numeroase şi puternice comuniuni creştine era Eutihes, stareţul unei mânăstiri de călugări de la Constantinopole în secolul al cincilea. Monofiziţii neagă existenţa celor două firi ale lui Hristos, iar monoteliţii, pe de altă parte, neagă existenţa unei voinţe divine şi a unei voinţe omeneşti la Domnul binecuvântat. Împăratul Heraclius a făcut o încercare bine intenţionată de a-i reconcilia pe monofiziţi cu biserica greacă, dar fără succes. Dar, cum zarva controverselor rareori s-a mai auzit în bisericile din est şi o relatare detaliată a disputelor lor nu ar prezenta interes pentru cititorii noştri, le lăsăm pe paginile istoriei ecleziastice*.
* Pentru detalii complete cu privire la diferitele secte, vedeţi Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects şi Gardner Faiths of the World
Iconoclasmul sau furtuna distrugerii icoanelor merită însă să fie cercetată atent deoarece ea a afectat inima creştinătăţii ca nici o altă controversă până atunci şi constituie o epocă importantă în istoria scaunului episcopal de la Roma. Izabela s-a arătat în aceasta în toate caracteristicile ei adevărate, şi, de atunci încolo, caracterul ei a rămas profund imprimat asupra papalităţii. Papii care ocupau atunci scaunul Sf. Petru au apărat în mod deschis şi au justificat închinarea la chipuri. Acesta a fost în mod clar începutul papalităţii – maturitatea sistemului care Îl dezonorează pe Dumnezeu. S-au descoperit clar fundamantele papalităţii şi s-a văzut că speculaţiile şi idolatria sunt stâlpii pe care se sprijină stăpânirea ei arogantă.
Primul obiect vizibil al închinării creştine
Avem motive serioase să credem că, timp de mai bine de trei sute de ani de la prima vestire a evangheliei, nici imagini, nici icoane, nici alte obiecte vizibile pentru închinarea religioasă nu su fost admise în slujbele publice desfăşurate în biserici şi nu au fost nici adoptate în închinarea particulară. Probabil că până la zilele lui Constantin creştinii nu au gândit la aşa ceva şi putem considera aceasta ca primul rod al unirii bisericii cu statul. Până atunci marea mărturie a creştinilor era împotriva idolatriei păgânilor, şi pentru aceea ei au suferit moartea. Şi este remarcabil că împărăteasa Elena, mama lui Constantin a fost prima a cărei gândire creştină s-a degradat prin această superstiţie. Se spune că, în zelul ei pentru locuri religioase, ea ar fi descoperit şi dezgropat lemnul “adevăratei cruci”. Aceasta a fost suficient ca ocazie pentru ca vrăjmaşul să să-şi atingă scopul. S-a aprins predilecţia omului pentru obiecte văzute ale închinării şi flacăra s-a răspândit rapid, consecinţa naturală fiind idolatria care a urmat.
Similar, au fost descoperite obiecte de amintire legate de Fecioara Maria şi de apostolii inspiraţi. Cele mai sacre relicve care au fost ascunse timp de secole au fost descoperite prin viziuni. Atât de mare şi de reuşită a fost înşelăciunea cu care a venit vrăjmaşul încât toată biserica a căzut în cursă. Din vremea lui Constantin şi până la invazia arabă, închinarea la icoane şi statui şi relicve s-a răspândit din ce în ce mai mult. Veneraţia relicvelor era caracteristică în vest, iar a icoanelor în bisericile din est, dar din timpul lui Grigore cel Mare, sentimentele vestului au devenit mai favorabile imaginilor. Ca urmare a decăderii şi dispariţiei aproape complete a literaturii, atât în rândul clerului cât şi al laicilor, folosirea imaginilor a dat clerului o mare putere. Picturile, statuile şi reprezentările vizibile ale obiectelor sacre cel mai convenabil mod de a transmite învăţătura, de a încuraja închinarea şi a întări sentimentele religioase ale poporului. Cei mai intelectuali din cler s-au străduit să facă deosebirea dintre respectul acelor imagini ca mijloace pentru închinare şi nu ca obiecte ale închinării, dar închinarea poporului necultivat nu ţinea deloc cont de aceste subtilităţi. Apologeţii puteau face o desosbire subtilă între imagini ca obiecte faţă de care se cuvine respect şi imagini ca obiecte ale închinării, dar nu avem nici o îndoială că, pentru cei ignoranţi şi cu minte superstiţioasă, respectul şi închinarea înaintea unor imagini – fie că erau picturi sau statui – ducea, în mod invariabil, la idolatrie.
Înainte de sfârşitul secolului al şaselea, idolatria era bine înrădăcinată în biserica din est, iar în cursul secolului al şaptelea a cucerit treptat şi vestul, unde mai înainte căştigase ceva teren. Devenise ceva obişnuit ca omul să cadă la pământ înaintea unor imagini, să se roage la ele, să le sărute şi să le împodobească cu pietre şi cu metale preţioase, să pună mâna pe ele pentru un jurământ şi chiar să le folosească drept sponsori pentru botez.
Leon încearcă desfiinţarea idolatriei – aproximativ anul 726
Împăratul Leon al treilea, supranumit Isauricus, un prinţ deosebit de capabil, a avut îndrăzneala de a se angaja, chiar înfruntând mari dificultăţi, în acţiunea de a curăţi biserica de idolii detestabili. Din vreme ce scrierile celor care au eşuat au fost distruse cu grijă, istoria nu poate decât să rămână tăcută când este vorba de motivele împăratului, dar noi suntem dispuşi să credem că noul crez şi succesul lui Mahomed l-au influenţat mult pe Leon. Înafară de aceasta, era un sentiment general printre creştinii din est că idolatria în creştere în biserică adusese asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu sub forma invaziei mahomedane. Creştinii erau mereu numiţi idolatri, atât de iudei cât şi de mahomedani. Este evident că marea controversă a izbucnit în aceste împrejurări.
Leon a venit pe tron în est în anul 717, şi, după ce a asigurat pacea imperiului în relaţiile cu adversarii externi, el s-a preocupat de chestiunile religioase. Zadarnic a căutat el să schimbe sau să amelioreze prin porunci imperiale religia supuşilor săi. Prin anul 726, el a emis un edict împotriva folosirii superstiţioase a imaginilor, dar nu pentru distrugerea lor. Nu putem presupune că Isaurian, când a făcut aceasta, a fost motivat de teama de Dumnezeul cel adevărat, ci mai curând că motivele lui erau pur egoiste. Fiind capul imperiului, şi, încă în mod oficial, cap şi al bisericii, prin edicetele lui a căutat să obţină simultan abolirea completă a idolatriei în imperiu şi stabilirea unei autocraţii ecleziastice, dar Leon îşi supraestimase mult puterea temporară în acele chestiuni spirituale. Trecuse vremea când edictele imperiale schimbau religia imperiului, iar el, spre marele lui necaz, nu cunoştea nici puterea mândră, obraznică şi dispreţuitoare a pontifilor, nici cât de ataşat era poporul de imaginile lor.
Primul edict doar interzicea închinarea la imagini şi poruncea ca ele să fie aşezate la o asemenea înălţime încât să nu poată fi atinse sau sărutate. Dar, imediat ce mâna împăratului neevlavios s-a îndreptat împotriva idolilor, s-a produs o mare tulburare peste tot. Interdicţia afecta toate clasele sociale, drept care printrei cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, printre preoţi şi pe ţărani, călugări şi soldaţi, clerici şi laici, bărbaţi, femei şi chiar copii, s-a produs o mare agitaţie. Edictul a avut ca efect imediat un război civil atât în est cât şi în vest. Călugării aveau o mare influenţă, aşa că ei au stabilit un pretendent la tron, au înarmat mulţimile şi au adus la Constantinopole o flotă prost echipată. Dar focul grecesc a respins acel asalt prost organizat, iar conducătorii au fost prinşi şi executaţi. Întărâtat de opoziţia cu care a fost întâmpinat edictul său, Leon a emis un al doilea edict şi mai strict, prin care a poruncit să fie distruse toate imaginile şi să fie văruiţi toţi pereţii pe care erau pictate asemenea imagini.
Publicarea celui de-al doilea edict
Deşi edictul era extrem de aspru, se spune că ofiţerii imperiali au depăşit limitele poruncilor. Cele mai sacre statui şi picturi au fost peste tot sparte fără milă, rupte în bucăţi sau arse în public sub privirile închinătorilor înfuriaţi. “Nesocotind pericolul de moarte,” spune Greenwood, “bărbaţi, femei şi chiar şi copii au sărit în apărarea obiectelor care le erau la fel de scumpe ca propria lor viaţă. Ei i-au atacat şi i-au omorât pe ofiţerii imperiali angajaţi în distrugerea lor, iar acei ofiţeri, sprijiniţi de trupe regulate, au ripostat cu o ferocitate la fel de mare, încât străzile metropolei au devenit scene de masacru cum se poate vedea numai în urma aprinderii patimilor religioase. Conducătorii revoltelor au fost, în cea mai mare parte, ucişi pe loc, închisorile s-au umplut până la refuz, şi mari mulţimi, după ce au suferit pedepse corporale, au fost duse în exil în colonii penal*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3, p. 474
Poporul a fost atunci întărâtat la mânie şi nici chiar prezenţa împăratului nu le-a impus respect. Un ofiţer imperial primise porunca să distrugă statuia Mântuitorului care era deasupra Porţii de Bronz a palatului imperial şi era cunoscută sub numele “Chezăşia”. Acea statuie era renumită pentru miracolele ei şi era venerată de popor. Mulţimi de femei s-au strâns în jurul locului şi l-au implorat pe soldat să cruţe statuia lor favorită, dar el s-a suit pe scară şi a lovit cu securea chipul pe care ele îl priviseră atât de des, şi despre care gândeau că le privea. Cerul nu a intervenit, cum s-ar fi aşteptat ele, dar femeile au apucat scara şi l-au aruncat la pământ pe ofiţerul neevlavios şi l-au făcut bucăţi. Împăratul a trimis gărzi înarmate pentru a suprima revolta, mulţimea s-a alăturat femeilor şi a avut loc un masacru groaznic. “Chezăşia” a fost dată jos, iar în locul ei a fost pusă o inscripţie prin care Împăratul îşi declara adversitatea faţă de imagini*.
* J.C. Robertson, vol. 2, p. 83; Milman, vol. 2, p. 156
Executarea poruncii imperiale a fost întâmpinată cu multă împotrivire peste tot, atât în capitală cât şi în provincii, iar entuziasmul popular era atât de mare încât nu a putut fi stins decât cu mari eforturi ale puterii civile şi militare. Patimile s-au aprins de ambele părţi, ceea ce a dus la cea mai îndrăzneaţă rebeliune şi la cea mai violentă persecuţie.
Papa respinge edictele lui Leon
Vestea despre prima agresiune a lui Leon împotriva imaginilor de la Constantinopole i-a umplut pe italieni de indignare şi mânie, iar când au venit ordinele pentru aplicarea prin forţă a decretului fatidic în provinciile italiene ale imperiului, toţi s-au ridicat cu arme, de la cel mai mare până la cel mai mic. Papa a refuzat să se supună ordinului şi l-a sfidat pe Împărat, iar tot poporul s-a jurat să-l apere cu preţul vieţii pe papă şi imaginile sfinte. Chestiunile politice complicate ale momentului nu i-au permis împăratului să impună prin forţă aplicarea edictului său în ţinuturile dominate de papă. Grigore i s-a adresat împăratului în cel mai trufaş mod cu putinţă, tonul răspunsului său la manifestul imperial respirând cea mai sfidătoare răzvrătire. Călugării, văzându-si periclitat meşteşugul – adică superstiţia de pe urma căreia ei se îmbogăţeau şi aveau influenţă – au predicat împotriva împăratului, prezentându-l ca pe un apostat părăsit de Dumnezeu. El era zugrăvit de acei sclavi ai idolatriei ca unul care îmbina toate ereziile care au întinat vreodată credinţa creştină şi au pus în pericol sufletele oamenilor. Pentru a expune duhul papalităţii, atât în apărarea superstiţiilor lor dragi, a idolatriei, cât şi în sfidarea puterii temporare, vom transcrie extrase din epistolele originale ale lui Grigore al doilea şi al treilea, lăsându-l pe cititor să examineze portretul.
Papa Grigore al-II-lea, i-a spus împăratului: “În timpul celor zece ani curaţi şi fericiţi, ne-am bucurat an de an de mângâierile scrisorilor voastre regale semnate cu cerneală purpurie de propria voastră mână, garanţii sacre ale ataşamentului vostru la crezul ortodox al părinţilor voştri. Ce schimbare deplorabilă! Ce scandal imens! Acum îi acuzaţi pe catolici de idolatrie, şi, prin această acuzaţie, daţi dovadă de neevlavie şi ignoranţă. Faţă de această ignoranţă suntem obligaţi să răspundem într-un stil dur şi cu argumente tari: primele elemente ale scrisorilor sacre sunt suficiente pentru a te face de ruşine, şi, dacă ar fi să intri într-o şcoală şi să te declari adversarul închinării noastre, copii cei curaţi şi evlavioşi îţi vor da în cap cu tăbliţele lor”.
După această salutare neloială şi ofensatoare, papa a încercat să apere închinarea la imagini în modul obişnuit. S-a străduit să-i demonstreze lui Leon marea diferenţă dintre imaginile creştine şi idolii din antichitate: cei din urmă erau reprezentări imaginative ale demonilor, iar cei dintâi erau asemănarea adevărată a lui Hristos, a mamei Sale şi a sfinţilor Săi. Apoi, pentru a justifica închinarea la ele, a apelat la decoraţiile din templul iudeilor: scaunul îndurării, heruvimii şi diferitele ornamente făcute de Beţalaleel spre gloria lui Dumnezeu. El afirma că numai idolii naţiunilor erau interzişi prin legea iudaică. El nega că catolicii se închină la lemn şi piatră, spunând că acele obiecte sunt numai amintiri menite să trezească sentimente evlavioase.
Avem un pasaj ce prezintă un interes deosebit sub aspect istoric, care vorbeşte despre zidirea lui spirituală când privea la picturile şi chipurile din biserici şi ne prezintă subiectele acelor picturi. “Portretul miraculos al lui Hristos trimis lui Abgarus, regele Edessei; picturile cu miracolele Domnului; mama fecioară cu pruncul Isus la sânul ei înconjurată de corul îngerilor; ultima cină; învierea lui Lazăr; miracolul prin care orbul a căpătat vedere; vindecarea paraliticului şi cea a leprosului; hrănirea mulţimilor în pustiu; transfigurarea; crucificarea, înmormântarea, învierea şi înălţarea lui Hristos; darul Duhului Sfânt; şi jertfirea lui Isaac*”.
* Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 160
Grigore a ajuns apoi la argumentele obişnuite în apărarea imaginilor şi i-a reproşat împăratului călcarea celor mai solemne angajamente, ajungând la tonul dispreţuitor exprimat prin cuvintele: “Ceri un consiliu: revocă edictele şi încetează distrugerea imaginilor, şi atunci nu va fi nevoie de consiliu. Ne ataci, tiranule, cu trupe carnale şi militare: neînnrmaţi şi goi, nu putem decât să-L implorăm pe Hristos, căpetenia oştilor cereşti, ca El să-ţi trimită un diavol pentru distrugerea trupului şi pentru salvarea sufletului tău. Declari cu o aroganţă nesăbuită că îţi vei trimite ordinele la Roma şi vei face bucăţi chipul Sf. Petru, iar Grigore, ca şi predecesorul lui, Martin, va fi dus în lanţuri şi în exil, la picioarele tronului imperial. Fie ca Dumnezeu să-mi permită să calc pe urmele sfântului Martin, dar soarta lui Constans trebuie să fie un avertisment pentru cei care persecută biserica. Însă este datoria noastră să trăim pentru a zidi poporul credincios şi pentru a-i fi un sprijin şi nu se cuvine să ne riscăm siguranţa în situaţia când va fi o luptă. Cum eşti incapabil să-ţi aperi supuşii romani, poate numai situarea la mare a cetăţii o expune prădăciunilor tale, dar numai să ne retragem până la prima fortăreaţă a lombarzilor, şi atunci ai putea la fel de bine să alergi după vânt. Nu ştii tu că papii sunt cei care crează unitatea şi mediatorii păcii dintre este şi vest? Ochii întregii naţiuni sunt asupra smereniei noastre şi ei ne respectă ca Dumnezeu pe pământ, ca pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi”.
Încheierea scrisorii papei se referă în mod clar la noii lui aliaţi de dincolo de Alpi. Francii au ascultat cu bunăvoinţă recomandările papale ale lui Bonifaciu, apostolul Germaniei şi începuseră deja tratative secrete pentru a-şi asigura ajutorul lor. Am văzut în scrierile noastre anterioare rezultatele acestor negocieri. Ca urmare, papa îşi asigura corespondentul lui regal: “regatele îndepărtate din vest şi din interior îşi aduc omagiile lui Hristos şi viceregelui său şi acum ne pregătim să-l vizităm pe unul dintre cei mai puternici monarhi ai lor, care doreşte să primească din mâinile noastre sacramantul botezului. Barbarii s-au supus jugului evangheliei; numai tu ai rămas surd la vocea Păstorului. Aceşti barbari evlavioşi s-au aprins de mânie şi sunt setoşi să se răzbune pentru persecuţiile din est. Abandonează această întreprindere nesăbuită şi fatală, cugetă, tremură şi pocăieşte-te. Dacă persişti, atunci suntem nevinovaţi de sângele care se va vărsa în luptă, acesta să fie asupra capului tău*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3
Duhul de minciună în gura papalităţii
După citirea atentă a acestor vechi epistole este imposibil să credem că Grigore ar fi putut fi atât de ignorant încât să prezinte înaintea lui Leon atâtea argumente, care erau evident false, în favoarea închinării la imagini, ci suntem mai curând înclinaţi să credem că el ştia că argumentele lui erau false, dar conta pe ignoranţa împăratului. “Spui,” continua Grigore, “că ne este interzis să ne închinăm la imagini create de mâinile oamenilor, dar eşti neînvăţat şi ar fi trebuit să-i fi întrebat pe prelaţii tăi învăţaţi care este sensul adevărat al poruncii. Dacă nu ai fi încăpăţânat şi ai vrea să ştii, atunci ai fi aflat de la ei că faptele tale sunt direct contra mărturiei unanime a părinţilor şi învăţătorilor bisericii şi mai ales incompatibile cu autoritatea celor şase consilii generale”. Aceste argumente sunt de o falsitate atât de evidentă încât nu se poate să nu ne mirăm că a putut cineva să le scrie ca şi când ar fi adevărate, mai ales cea mai înaltă autoritate ecleziastică a creştinătăţii. Dar aceasta dovedeşte că, de la început, a fost un duh de minciună în gura papalităţii, cum fusese în gura profeţilor lui Baal ( 22:23 ). Până şi Greenwood spune: “În nici unul din consiliile generale nu apare vreun cuvânt despre imagini şi închinarea la imagini. Afirmaţia cu privire la mărturia unanimă a părinţilor este la fel de şchioapă. Cu excepţia lucrărilor lui Grigore cel Mare, în scrierile părinţilor din primele şase secole nu am întâlnit nici o menţiune privind închinarea la imagini*”.
* Greenwood, vol. 3, p. 476
Dar duhul mincinos merge şi mai departe, spunând că apariţia văzută a lu Hristos în carne a lăsat o asemenea impresie printre ucenici încât “imediat după ce L-au văzut, ei s-au grăbit să facă portrete ale Lui şi le-au purtat asupra lor, expunându-le lumii întregi, pentru ca, la vederea lor, oamenii să fie convertiţi de la închinarea către Satan la slujirea lui Hristos, – dar ca să li se închine nu cu o adorare absolută, ci numai cu o veneraţie relativă”. Tot aşa, papa îl asigura pe Leon că “au fost făcute portrete ale lui Iacov, fratele Domnului, ale lui Ştefan şi ale altor sfinţi deosebiţi. Şi acestea au fost trimise în toate locurile pe pământ pentru înaintarea cauzei evangheliei”.
Printr-o ciudată pervertire şi confuzie a relatărilor din Scriptură, papa l-a comparat pe împărat cu “neevlaviosul Uza”, care, “în mod nelegiuit a scos afară şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise şi l-a fărâmat în bucăţi”. În aceasta putem considera că papa a fost ignorant şi că el cunoştea mai puţin Biblia decât cele şase consilii generale. El pare să fi încurcat istoria lui Uza, pe care Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pentru a sprijini chivotul când s-au poticnit boii, cu aceea a împăratului Ezechia, care a făcut bucăţi şarpele de aramă tocmai pentru ca poporul să nu se mai închine la el (v. 1. Cronici 13:9 şi 18:4 ). el spunea: “Uza” – deşi, de fapt, era Ezechia – “ a fost fratele tău, la fel de încăpăţânat ca tine şi îndrăznind să fie violent împotriva preoţilor lui Dumnezeu”. Ne-am putea întreba ce i-ar spune acum copiii acelui papă care l-a încurcat pe Ezechia, cel bun, cu un rege rău şi a distrugerea şarpelui de bronz a dat-o drept faptă neevlavioasă? Ne-am putea la fel de bine aştepta ca ei să-i dea în cap lui Grigore cu tăbliţele lor. Dar am spus îndeajuns pentru a-i arăta cititorului spiritul caracterul papalităţii chiar de la începuturile ei. Ea a minţit în faţă şi a fost un sistem idolatru,deşi nenumăraţi sfinţi ai lui Dumnezeu au fost în acel sistem în cele mai întunecate perioade ale lui. Numele Mântuitorului Isus a fost continuu susţinut chiar în mijlocul celor mai mari absurdităţi şi idolatrii şi oricine crede în Numele Lui este, cu siguranţă, mântuit. Degetul credinţei care atinge marginea veşmintelor Lui, chiar dacă credinciosul este împins spre un tron al idolatrilor, deschide iszvoarele eterne ale tuturor virtuţilor vindecătoare şi orice izvor al bolii se încetează imediat. Atunci, indiferent ce ar face mulţimile sau tronul, El va privi în jur pentru a-l vedea pe acela care L-a atins prin credinţă şi îi va vorbi acelui suflet necăjit (Marcu 5:25-34 ).
Finalul iconoclasmului
Grigore nu a mai trăit mult după aceste epistole, iar în anul următor i-a urmat un al treilea papă cu acelaşi mune: Grigore al-III-lea, Şi el a fost la fel de zelos pentru cauza imaginilor şi s-a străduit ca ele să fie şi mai mult venerate de popor. La Roma el a dat cel mai mare exemplu de închinare la imagini. A fost convocat un consiliu solemn al tuturor episcopilor din teritoriile lombarde şi bizantine, în număr de nouăzeci şi trei. Adunarea a avut loc chiar în prezenţa relicvelor sfinte ale apostolului Petru şi la ea a participat tot clerul din cetate, consuli şi mult popor. A fost întocmit un decret care a fost adoptat şi semnat în unanimitate, de toţi cei prezenţi, care spunea: “Oricine, de acum înainte, va dispreţui vechile obiceiuri ale credinţei tuturor creştinilor, şi în special ale bisericii apostolice, va fi socotit nimicitor, defăimător sau blasfemiator al imaginilor Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos şi ale Mamei Sale, imaculata şi pururea Fecioara Maria, a apostolilor binecuvântaţi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, şi va fi exceptat de la trupul şi sângele Domnului şi exclus din comuniunea bisericii universale*”.
* Cathedra Petri, vol. 3, p. 480
Leon, indignat de îndrăzneala papei, i-a arestat pe mesagerii lui şi a hotărât să pregătească o flotă numeroasă şi o armată pentru a supune Italia. Dar flota greacă a întâmpinat o mare furtună în Adriatica şi a fost grav afectată, astfel încât Leon a fost obligat să amâne planurile de a impune executarea edictelor sale în provinciile Italiei. El şi-a mai acoperit pierderea confiscând veniturile papale din Sicilia, Calabria şi alte părţi dominate de papă şi transferând Grecia şi Iliria de la patriarhia Romei la cea a Constantinopolului. Dar, deşi s-a terminat cu ambii adversari, însă conflictul nu s-a încheiat. Atât Grigore cât şi Leon au murit în anul 741. Împăratului i-a urmat Constantin, a cărui domnie a avut durata neobişnuit de mare de treizeci şi patru de ani. Lui Grigore i-a urmat Zaharia, un om deosebit de abil şi profund pătruns de spiritul papalităţii. Până la sfârşitul domniei sale, Constantin a fost adversar neînduplecat al închinătorilor la imagini. El este învinuit de mari cruzimi împotriva călugărilor, dar, fără-ndoială, a fost provocat la maximum de comportamentul lor violent şi fanatic.
Irina, soţia fiului şi moştenitorului lui Constantin, o prinţesă ambiţioasă şi intrigantă, a apucat frâiele puterii la moartea soţului ei, guvernând în numele fiului ei, care avea numai zece ani. Pentru un timp ea a disimulat planurile ei de a restaura închinarea la imagini. Politica şi idolatria s-au sfătuit în inima ei. Ea era geloasă, abilă şi crudă. Istoria ei este una a urii lăuntrice şi trădării ascunse sub aparentă curtoazie. Dar noi ne vom ocupa numai de aspectele religioase ale domniei ei.
Al doilea consiliu de la Niceea
S-a luat hotărârea de a ţine un consiliu la Niceea – oraş sfinţit prin sesiunile primului mare consiliu al creştinătăţii – pentru a decide chestiunea închinării la imagini. Au fost prezenţi cam 350 de ecleziastici. Oamenii aleşi de ea au prezidat şi, fără nici o-ndoială, totul fusese aranjat anterior. Printre actele preliminarii ale consiliului s-a dezbătut în ce clasă de eretici să fie puşi iconoclaştii. Tarasius, preşedintele adunării, a afirmat că era ceva mai rău decât cea mai rea erezie, fiind o negare completă a lui Hristos. Toată desfăşurarea consiliului a fost caracterizată de acelaşi ton de condamnare a adversarilor închinării la imagini. După ce ei au consfinţit decretele primelor şase consilii şi anatemele împotriva ereticilor denunţaţi de ele, ei, “sub îndrumarea Duhului Sfânt,” potrivit cu declaraţia lor, au adoptat următorul canon:
“Împreună cu venerabila cruce, cea dătătoare de viaţă, vor fi ridicate şi venerate imagini sfinte, în mozaic sau picturi sau din alte materiale, acestea fiind în bisericile consacrate lui Dumnezeu, pe vasele şi veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe pietre, în case şi pe drumuri. Aceste imagini, adică ale Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, a imaculatei mame a lui Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor oamenilor sfinţi, vor fi tratate ca memorialuri, se va aduce închinare înaintea lor şi vor fi sărutate, numai că nu li se va aduce acea adorare specială care este destinată numai Invizibilului şi Incomprehensibilului Dumnezeu. Toţi cei care vor încălca această regulă, care este afirmată ca o tradiţie imemorială a bisericii, şi vor încerca prin forţă sau prin viclenie să înlăture vreo imagine, daca sunt ecleziastici, vor fi destituiţi şi excomunicaţi, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi excomunicaţi”.
Consiliul nu s-a limitat numai la această declaraţie oficială solemnă, ci, într-un glas, au izbucnit într-o lungă aclamaţie: “Cu toţii credem şi cu toţii afirmăm şi recunoaştem că aceasta este credinţa apostolilor, că aceasta este credinţa bisericii, credinţa celor ortodocşi şi credinţa întregii lumi. Noi, cei care adorăm Trinitatea, ne închinăm înaintea imaginilor. Cine nu face la fel să fie anatema! Să fie anatema toţi cei care numesc idoli aceste imagini! Să fie anatema toţi cei care au legături cu cei care nu se închină înaintea imaginilor… Glorie eternă romanilor ortodocşi, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă! Glorie eternă tuturor predicatorilor adevărului!”
Elena şi Irina
Aşa s-a încheiat cea mai critică problemă care s-a ridicat de când creştinismul a devenit religia lumii romane. Prin cel de-al şaptelea consiliu general, idolatria a fost declarată oficial şi cu vehemenţă ca felul de închinare al marelui sistem papal şi au fost prinunţate anateme împotriva tuturor celor care ar îndrăzni să se abată de la aceasta. Au urmat persecuţii nemiloase împotriva celor numiţi separatişti. Dar, potrivit cu punctul nostru de vedere asupra caracterului Izabelei, este de reţinut că o femeie a fost prima care a introdus închinarea la imagini şi tot o femeie a fost aceea care a restaurat închinarea la imagini după ce ea a fost respinsă. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a fost o femeie credincioasă ireproşabilă, dar a fost folosită de vrăjmaş pentru a introduce relicve şi memoriale sacre, care au schimbat creştinismul de la o închinare pur spirituală la acea formă de religie păgânizatoare, care s-a dezvoltat atât de rapid în secolele ce au urmat. Vicleana Irina a fost şi ea folosită de Satan pentru a restaura şi reaşeza închinarea la imagini. Din acea zi şi până azi, atât biserica greacă cât şi cele latine aderă la această formă de închinare şi susţine că imaginile şi picturile lor sunt sacre.
Rezultatele politice ale controversei iconoclastice au fost la fel de mari şi de importante. Roma s-a eliberat de legăturile ei cu estul, separându-se definitiv de Imperiul bizantin,iar creştinismul grec a devenit de atunci o religie separată, după cum şi imperiul a fost un stat separat. Vestul, primind un important ascendent în urma acestei revoluţii, şi-a creat în cele din urmă propriul lui imperiu, format prin alianţe cu regii francilor, şi a pus coroana imperiului occidental pe capul lui Carol cel Mare (Charlemagne), după cum am văzut deja.

 Capitolul 14>>înapoi

Înainte <<capitolul 16

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Andrew Miller

Sistemul ecleziastic pe care călugării italieni l-au introdus în Anglia s-a răspândit rapid, şi, în cele din urmă, a triumfat. În aproximativ două sute de ani de la venirea lui Augustin, creştinismul era mărturisit în toată Britania anglo-saxonă. Biserica engleză întemeiată pe modelul roman nu se putea să nu aibă o poziţie de dependenţă faţă de Roma. Această unire a fost la început promovată şi întărită de călugării englezi, de călugăriţe, episcopi, nobili şi prinţi care făceau dese pelerinaje la mormântul Sf. Petru de la Roma. În nici o altă ţară nu au avut misionarii romani mai mult succes decât în cea a strămoşilor noştri anglo-saxoni, deşi ei erau consideraţi cei mai aprigi din neamul teutonic. Clerul britanic, deşi mai ţinea la vechile lui obiceiuri şi era dispus să se împotrivească asumării de nişte străini a unor asemenea poziţii, a fost silit să se retragă în marginile ţării. Romano-catolicismul a biruit în toată Anglia.
S-ar părea că Scoţia şi Irlanda au fost binecuvântate de creştinism cam în aceeaşi perioadă ca şi Britania. Evenghelia a fost predicată prin soldaţi, marinari, misionari şi creştini persecutaţi veniţi din sud, şi mulţi au crezut. Dar, cum istoria religioasă timpurie a acestor ţări este atât de plină de legende, ne vom referi doar la evenimentele care sunt bine autentificate.
Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda
Patrick, apostolul Irlandei, se presupune că s-a născut în anul 372 pe malurile râului Clyde. Se spune că de la el vine numele Kilpatrick. Părinţii lui erau creştini serioşi; tătăl lui era diacon, iar bunicul lui era presbiter. Mama lui, care a căutat să-i pună în inimă învăţăturile creştine, era soră a lui Martin, arhiepiscop de Tours. Dat tânărul Succath – pentru că acesta era numele lui iniţial – nu avea înclinaţii spre aceasta. Când Succath avea şaisprezece ani şi se juca pe ţărmul mării împreună cu cele două surori ale lui, nişte piraţi irlandezi comandaţi de O’Neal i-au luat pe toţi trei şi i-au vândut în Irlanda. Timp de şase ani el a fost angajat să crească vitele.
În perioada sclaviei a suferit multe greutăţi, iar păcatul lui i-a fost descoperit şi el a devenit serios şi gânditor. Când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani el comisese un mare păcat, care a ajuns atunci să-i apese conştiinţa zi şi noapte. El se ruga des şi plângea mult. Atât de înflăcărat era sufletul lui încât a ajuns să fie insensibil la frig, ploaie şi alte greutăţi la care era expus. Se gândea la casă, la cuvintele tandre ale mamei sale şi la rugăciunile ei stăruitoare. Şi Dumnezeu, în harul Lui, a folosit acele amintiri legate de evanghelie pentru binecuvântarea sufletului său. “Aveam şaisprezece ani,” spune el, “şi nu-l cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat, dar în acea ţară străină Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi, deşi târziu, mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu, care a privit la starea mea de jos şi a avut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi m-a mângâiat aşa cum îi mângâie un tată pe copii lui. Iubirea lui Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Lui. Duhul mă îndemna în aşa fel încât făceam până şi o sută de rugăciuni într-o singură zi. Şi, în timpul nopţii, în pădurile şi prin munţii unde păzeam turma, ploaia, zăpada, gerul şi suferinţele mă făceau să-L caut şi mai mult pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa pe care o simt acum şi Duhul clocotea în inima mea*”.
* D’Aubigne, vol. 5, p. 25
Dacă putem avea încredere că aceste cuvinte au venit de pe buzele lui Succath, ele prezintă o mărturie mult mai curată pentru adevărul evangheliei decât ceea ce am putea găsi vreodată în biserica Romei. Ele ne prezintă un suflet exersat în apropierea de Dumnezeu. Formele şi preoţia romană distrug această frumoasă comuniune personală cu Dumnezeu şi cu Hristosul Lui prin harul şi puterea Duhului Sfânt. Dar aşa a fost, fără-ndoială, creştinismul în Insulele Britanice înainte de a fi fost corupt de emisarii papali.
După un timp, Succath şi-a câştigat libertatea, şi, după ce a călătorit mult şi a predicat mult, s-a întors la familia lui. Dar, curând după aceea a simţit o dorinţă irezistibilă să se întoarcă în Irlanda şi să le predice evanghelia păgânilor printre care el Îl găsise pe Mântuitorul. Zadarnic au încercat părinţii şi prietenii să-l reţină, pentru că el a dat la o parte orice piedică, şi, cu inima plină de zel creştin, a plecat în Irlanda. Pe atunci avea peste patruzeci de ani, şi, potrivit cu unii scriitori, fusese hirotonit ca prezbiter şi a fost consacrat episcop al irlandezilor. După aceea el a fost cunoscut sub numele Sfântul Patrick. Tot restul vieţii sale a fost închinat irlandezilor, în mijlocul cărora a lucrat cu efecte deosebite, deşi a trecut prin multe greutăţi şi pericole. Se consideră că prin el a fost convertită Irlanda. Anul morţii lui rămâne incert.
Zelul misionar al Irlandei
Roadele binecuvântate ale lucrării Sf. Patrick s-au arătat din belşug în anii ulteriori. Irlanda acelui timp este descrisă ca un fel de elizee a păcii şi evlaviei şi faima pentru învăţătura scripturală pură de acolo a făcut ca ea să fie numită “Insula Sfinţilor”. Lucrările clerului irlandez nu s-au limitat la teritoriul ţării lor, ci, având o înclinaţie naturală spre a călători şi a explora şi fiind însufleţiţi de iubire pentru suflete, mulţi dintre ei au părăsit ţara în grupuri de misionari sub comanda unui stareţ iubit şi devotat. Se spune că, în acel timp, mânăstirile erau atât de pline de călugări evlavioşi încât în ţara lor nu mai era suficient loc pentru desfăşurarea deplină a zelului lor, astfel încât ei au simţit că era de datoria lor să-şi desfăşoare activitatea în alte ţări. Astfel, vedem un fir argintiu larg al harului lui Dumnezeu manifestat în acel popor necultivat mai mult decât în orice altă parte a creştinătăţii. Lăudat fie numele Domnului! Să luăm exemplu văzând această lucrare.
Misiunea lui Columba
Columba, un om evlavios, descendent al unei familii regale şi având multe lucrări bune, a fost pătruns profund de importanţa vestirii evangheliei în alte ţări. El s-a gândit la Scoţia şi s-a hotărât să viziteze ţara faimosului Succath. După ce le-a transmis intenţiile câtorva dintre tovarăşii lui creştini, care s-au implicat mult în planurile lui, s-a ajuns la un acord pentru misiunea lor. Prin anul 565, Columba, împreună cu doisprezece tovarăşi, a pornit de pe ţărmurile Irlandei într-o barcă de răchită acoperită cu piei, şi, după ce su fost mult bătuţi de valuri în mica lor ambarcaţiune rudimentară, nobila ceată misionară a ajuns la Insulele Vestice – un grup de insule la vest de Scoţia, numite şi Hebride. Au acostat lângă stânca golaşo Mull, la sud de cavernele bazaltice de la Staffa şi s-au aşezat pe o mică insulă, care de atunci încolo se numeşte Insula Iona sau Icolmkill. Acolo el a întemeiat o mânăstire, care a căpătat mai târziu mare faimă în istoria bisericii. Tradiţia a marcat printr-o movilă în formă de barcă întoarsă cu susul în jos locul de pe coastă unde au coborât ei pe ţărm, acea movilă semănând întrucâtva cu aceea în care navigaseră acei călugări evlavioşi*.
* Pentru detalii, vedeţi “The Church History of Scotland from the commencement of the Christian era to the present time” de Rev. John Cunningham, preot de Crieff, A. and C. Black, Edimburgh, 1859.
Se consideră că un număr de creştini evlavioşi se refugiaseră deja pe acea stâncă stearpă. În acea vreme se pare că locul era aproape complet izolat de alte aşezări omeneşti. Apele Hebridelor sunt atât de agitate încât navigaţia în bărci descoperite este extrem de periculoasă. Numele Iona înseamnă “Insula Valurilor”. Pe lângă mareele puternice şi învolburate, curenţi şi stânci, furtunile puternice umflă Atlanticul de-a lungul ţărmurilor. Vom mai vorbi despre călugării din Iona, dar încă mai avem ceva de spus despre Irlanda.
Columbanus, un alt călugăr de o sfinţenie remarcabilă, se spune că şi-ar fi părăsit chilia la aproximativ şaizeci de ani dup Columba. El se născuse la Leinster şi fusese educat în marea mânăstire de la Bangor, pe coasta Ulster. O societate de trei mii de călugări, condusă de fondatorul ei, Comgal, trăia în acea mânăstire. Şi, pe atunci, biserica Irlandei era încă liberă şi nu robită de biserica Romei. Ei erau simpli şi serioşi în creştinismul lor, în comparaţie cu formele seci ale preoţiei papalităţii şi nici sediile lor religioase din acel timp nu se asemănau cu mânăstirile papistaşe de mai târziu. Şi totuşi ei se depărtaseră mult de simplitatea creştinismului apostolic.
Cuvântul lui Dmnezeu nu mai era singurul lor îndrumar. Creştinismul a fost mult denaturat pe parcursul existenţei sale de până atunci, de şase sute de ani. Trecuse prin multe evenimente deosebit de importante pentru istoria bisericii. Gnosticismul, monasticismul, arianismul şi pelagianismul erau mari rele în acele zile de la început, iar monasticismul era o instituţie populară la sfârşitul secolului al şaselea.
Caracteristicile unui călugăr superior
În acele zile se considera că un om cu o evlavie mistică eficientă+ face miracole, rosteşte profeţii şi se bucură de viziuni divine. Un astfel de om era înconjurat de o asemenea sfinţenie care inspira veneraţie încât nimeni nu îndrăznea să se atingă de omul lui Dumnezeu. El ieşea din chilia lui sărăcăcioasă ca dintr-o altă lume, plin de praf şi cenuşă, el şi hainele lui, şi îi înfrunta pe cei mai cruzi tirani, ameninţa cu răsturnarea dinastiilor şi-şi aroga un ton de superioritate asupra tuturor autorităţilor seculare.
Aşa era Columbanus. Împreună cu o colonie de călugări, el a navigat din Irlanda prin anul 590. El intenţionase să vestească evanghelia dincolo de teritoriile stăpânite de franci, dar a debarcat în Galia. Renumele legat de evlavia lui a ajuns la urechile lui Guntram, regele Burgundiei , care l-a invitat să se stabilească în acea ţară. Respingând oferta regelui, abatele a cerut permisiunea de a se retrage într-o sălbăticiune în care era greu de ajuns. S-a stabilit în Vosgi. Pentru un timp, misionarii au avut de îndurat multe greutăţi. Deseori, zile la rând nu au mâncat nimic altceva decât ierburi, scoarţă de copac şi probabil peşti din râu. Dar, treptat, au făcut o impresie bună asupra poporului din vecinătate, astfel încât toate clasele sociale îi priveau cu respect. Le-au fost trimise provizii, mai ales de către aceia care doreau să capete avantaje în urma rugăciunilor acelor oameni sfinţi. Aprovizionarea lor a fost descrisă ca miraculoasă. Evlavia şi miracolele stareţului au făcut ca în jurul lui să se strângă mulţimi. În diferite locuri au fost construite mânăstiri şi închinătorii veneau în turme pentru a le umple.
Columbanus conducea tooate aceste instituţii în calitate de stareţ. Conducerea lui era aceea a Bangorului din Irlanda. Deşi plăcerea lui era să rătăcească prin păduri sălbatice sau să stea zile în şir într-o grotă singuratică, el totuşi exercita o supraveghere strictă asupra tuturor mânăstirilor pe care le întemeiase. Munca, regimul alimentar, citirea, timpul pentru rugăciune şi aplicarea sancţiunilor, toate erau hotărâte de el. El a scris despre acestea Papei Grigore şi lui Bonifaciu şi a considerat biserica de la Ierusalim superioară celei de la Roma deoarece acela era locul de unde înviase Domnul. A lucrat şi în Metz, Elveţia şi Italia, întemeind multe mânăstiri. A murit la Roma în anul 610.
Cel mai renumit urmaş al marelui stareţ a fost compatriotul lui, Sf. Gall, care l-a însoţit în toate căile lui, dar, fiind bolnav când maestrul lui a mers în Italia, nu l-a putut urma acolo şi a rămas în Elveţia. După aceea el a predicat poporului în limba lor, a întemeiat faimoasa mânăstire care îi poartă numele şi este cinstit ca apostol al Elveţiei. A murit cam prin anul 627. Din vremea Sf. Patrick şi până la jumătatea secolului al doisprezecelea, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa faţă de Roma şi să-şi menţină poziţia de ramură vie şi activă a bisericii, care nu recunoaşte a avea un cap pe pământ*. Vom vedea acum Scoţia.
* Gardner, Faiths of the World, vol. 1, p. 150
Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia
Cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte ca renumitul Columba să fi debarcat pe insula Iona, Sf. Ninian, “un om foarte evlavios de naţionalitate britanică”, după cum îl numeşte Bede, a predicat evanghelia în regiunile sudice ale Scoţiei. Acest misionar, ca aproape toţi sfinţii din vremurile de la început, se spune că ar fi avut sânge regal. El a fost educat la Roma şi a primit învăţătură de la faimosul Martin de Tours, şi, întorcându-se în Scoţia, şi-a stabilit reşedinţa principală la Galoway.
Dacă este să avem încredere în biografii lui, atunci trebuie să credem că el a mers peste tot predicând Cuvântul şi că sălbaticii dezbrăcaţi au ascultat, s-au minunat şi au fost convertiţi. “El s-a angajat cu multă sârguinţă în lucrarea pentru care fusese trimis de Duhul, la porunca lui Hristos, şi, fiind primit în ţara lui, mult popor s-a strâns laolaltă, cu multă bucurie, o închinare minunată, şi peste tot au răsunat laude pentru Hristos. Unii l-au considerat a fi profet. Perseverentul lucrător a intrat în câmpul Domnului şi a început să smulgă din rădăcini acele lucruri sădite rău, să risipească cele strânse laolaltă în mod nepotrivit şi să distrugă cele rău construite.” Se spune că mii de oameni au fost botezaţi şi s-au alăturat oastei celor credincioşi.
El a început să construiască o biserică pe coastele Solway, dar, înainte de a fi încheiat construcţia, el a primit veşti despre moartea prietenului şi patronului său, Sf. Martin, şi, cu evlavie, a dedicat biserica în onaorea lui. Se spune că aceasta a fost prima clădire de piatră ridicată în Scoţia, iar aspectul ei alb strălucitor, în contrast cu cabanele din buşteni şi pământ, atrăgea atenţia. În limba saxonă, clădirea era numită whithern sau whitehorn datorită aspectului ei, şi aşa este până în ziua de azi*.
* Cunningham, vol. 1, p. 52
Nu ştim nimic despre cei care au urmat imediat după Sf. Ninian: până la misiunea lui Columba, istoria creştinismului în Scoţia este puţin cunoscută. Fără-ndoială, Domnul a menţinut focul pe care îl aprinsese şi a păstrat şi a răspândit adevărul evangheliei, care fusese primit de atât de mulţi. Printre picţi, la sud de Grampiani, s-ar părea că Ninian a lucrat mult şi cu succes, dar cu renumitul Columba a început cea mai interesantă perioadă din analele istoriei ecleziastice antice a Scoţiei.
Am văzut deja cum Columba şi colonia lui de călugări s-au aşezat în Insula Iona. Acolo el a zidit o mânăstire, Şi atât de renumit a ajuns să fie colegiul de la Iona încât timp de mulţi ani, ba chiar multe secole, a fost considerat ca find lumina lumii occidentale. Oameni eminenţi în învăţătură şi de evlavie au fost trimişi pentru a întemeia episcopate şi universităţi în toate părţile Europei. Timp de treizeci şi patru de ani, Columba a trăit şi a lucrat pe acea stâncă singuratică. Ocazional, el vizita pământul făcând lucrarea unui evanghelist printre scoţienii şi picţii barbari, întemeind biserici şi exercitând o mare influenţă asupra tuturor claselor sociale, dar obiectul lui principal era acela de a pregăti oameni pentru lucrarea evangheliei în ţară şi peste hotare. Fără-ndoială, s-a menţinut o legătură strânsă de prietenie între nordul Irlandei şi vestul Scoţiei, care în acel timp erau considerate popoare identice şi erau numite în general scoţieni.
Misionarii de la Iona
Pe la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul secolului al şaptelea, misionari au început să plece din mânăstirile de pe Insula Iona, ducând lumina creştinismului nu numai în diferite regiuni ale Scoţiei, ci şi în Anglia şi pe continent. Augustin şi călugării lui italieni au debarcat în Kent cu puţin timp înainte ca faimosul Aidan din Iona şi călugării lui să fi ajuns în Northumberland. Aşa a fost Anglia saxonă invadată de misionari creştini la ambele capete.
Oswald, regele Northumbriei, era creştin. El se convertise, fusese botezat şi era în comuniune cu biserica scoţiană de când, în tinereţe, a fost exilat în acea ţară. Recâştigând tronul strămoşilor săi, el a dorit ca şi poporul său să fie adus la a-L cunoaşte pe Mântuitorul. La cererea lui, bătrânii din Iona au trimis o ceată misionară condusă de evlaviosul şi credinciosul Aidan. Regele le-a dat ca reşedinţă insula Lindisfarne. Acolo, Aidan a stabilit sistemul de la Iona şi comunitatea a trăit după regulile monastice. Mulţi s-au strâns la noua mânăstire, atât din Scoţia cât şi din Irlanda. Însuşi regele, plin de zel, a ajutat la răspândirea evangheliei, uneori predicând, alteori traducând din limba celtică, pe care o învăţase în timpul cât fusese în exil. Bede, deşi cu afecţiuni romane puternice, dă mărturie despre virtuţile acestor clerici din nord: “Zelul lor, blândeţea lor, smerenia şi simplitatea lor, seriozitatea cu care studiază Scriptura, felul în care sunt liberi de orice egoism şi avariţie, îndrăzneala cinstită cu care îi tratează pe cei mari, bunătatea şi grija faţă de săraci, viaţa lor sobră şi lepădarea de sine*”.
* J.C. Robertson, vol. 2, p. 62
S-ar părea că, atât prin Augustin cât şi prin Aidan, lucrările de convertire au prosperat. Călugării italieni şi-au extins învăţăturile şi influenţa în sudul şi sud-vestul regatului, în timp ce călugării scoţieni au răspîndit adevărul unei evanghelii mai clare şi mai simple în provinciile din nord, est şi centru. Într-o vreme scaunele episcopale de la York, Durham, Lichfield şi Londra au fost ocupate de scoţieni. Astfel, Roma şi Iona s-au întâlnit pe pământ englez, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la o coliziune. Cine urma să biruie? Augustin, care fusese consacrat primat al Angliei de către papă, a cerut călugărilor celţi să se conformeze disciplinei romane, ceea ce ei au refuzat în mod constant să facă, apărând cu fermitate propria lor disciplină şi regulile de la Iona. S-a ajuns la dispute serioase. Roma nu era dispusă să se supună vreunui rival şi era hotărâtă să domine Anglia.
După moartea piosului şi generosului Oswald, pe tron a venit fratele lui, Oswy, care se convertise şi el la creştinism şi fusese botezat în Scoţia în timpul captivităţii lui. Dar prinţesa lui aderase la obiceiurile Romei, iar familia a urmat-o pe mamă. Astfel, persoane cu o mare influenţă au fost împotriva călugărilor scoţieni, şi, obosiţi de şicanările continue ale agenţilor fără scrupule ai pontifului, atât ale celor laici cât şi clerici, presbiterii îndărătnici s-au hotărât să părăsească Anglia şi să se întoarcă la Iona. Cea mai mare şi mai importantă parte a ţării fusese convertită la creştinism prin lucrările lor, dar triumful Romei la conferinţa de la Whitby din 664, prin abilitatea preotului Wilfred, i-a descurajat atât de mult încât ei s-au retras în linişte din câmpul unde lucraseră timp de aproape treizeci de ani. “Columba al vostru poate să fi fost sfânt,” a spus vicleanul Wilfred, “dar l-aţi prefera voi pe el în locul prinţului apostolilor, despre care Hristos a spus «Tu eşti Petru, şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor»?” Regele Oswy, care era prezent acolo, a mărturisit ascultarea faţă de Sf. Petru, pentru ca, spunea el: “Nu cumva când voi ajunge la poarta cerului, să nu fie cine să-mi deschidă”. Poporul şi-a urmat curând prinţul, şi, în scurt timp, întreaga Anglie a ajuns să fie supusă Romei. Dar nici argumentele, nici intimidarea, nici batjocora nu au avut efect asupra presbiterilor din nord, care au refuzat să se recunoască a fi datori cu ceva faţă de episcopul Romei. Scoţia a rămas încă liberă. Atunci romanii şi-au pus problema cum să o înrobească. Ca de obicei, preoţii au fost puşi să lucreze asupra prinţilor. Şi aceasta s-a împlinit în felul următor:
Tonsura clericală
Printre numeroasele subiecte în dispută între misionarii celţi şi italieni, ziua cea adevărată pentru sărbătoarea Paştelui şi forma adevărată a tonsurii clericale au dus la cele mai aprinse controverse şi au stârnit cele mai puternice pasiuni, ducând în final la căderea bisericii scoţiene şi la triumful preoţilor Romei. Din vreme ce am vorbit deja despre chestiunea cu privire la Paşte cu ocazia consiliului de la Niceea, ne vom opri acum la disputa asupra tonsurii.
Poate părea ceva ciudat pentru cititorii noştri tineri protestanţi, care se poate să nu fi văzut niciodată un preot catolic fără pălărie pe cap, faptul că a avea capul ras în creştet era considerat ceva mai important decât învăţătura sau evlavia, ba până şi felul în care era ras era considerat atât de important încât era luat ca un test al ortodoxiei lui. Călugării scoţieni urmau bisericile din est atât în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui cât şi în forma tonsurii. Ei îşi rădeau partea de dinainte a capului, în formă de semilună. Cei din est pretindeau că Ioan şi Policarp erau exemple de autoritate pentru ei. Italienii mărturiseau că erau foarte şocaţi de o asemenea barbarie şi numeau aceea “tonsura lui Simon Magul”. Clerul roman folosea o tonsură circulară, care consta în raderea uni cerc în jurul creştetului capului, cerc care se lărgea pe măsură ce clericul avansa în rangul sfânt. Tonsura a ajuns să fie o condiţie necesară prin secolul al cincilea sau al şaselea.
Augustin şi aceia care i-au urmat în scaunul episcopal de la Canterbury, urmând scrierile celor mai vechi şi mai venerabili dintre Părinţi, afirmau că tonsura a fost introdusă de prinţul apostolilor în onoarea coroanei de spini care a fost pusă pe capul Răscumpărătorului şi că instrumentul născocit de iudei pentru batjocora şi tortura lui Hristos poate fi purtat de apostolii lui ca podoabă şi glorie. Timp de peste un secol, controversa a fost foarte aprinsă. Şi lucrurile stăteau aşa: un om era considerat ca fiind eretic sau nu după cum şi rădea partea dinainte a capului sau creştetul capului. Roma s-a aprins de mânie pentru că mijloacele omeneşti păreau a nu fi suficiente pentru a-i birui pe nişte nenorociţi de presbiteri dintr-un colţ al insulei: ei refuzau să i se supună. Ce să facă atunci? Ca întotdeauna când nu a putut reuşi printr-un preot, a recurs la favoriţii de la curte, la nobili şi prinţi. Naitam, regele picţilor, a fost făcut să creadă că supunându-se papei el va ajunge să le fie e`gal lui Clovis şi Clotaire. Flatat de perspectiva unei asemenea glorii viitoare, el a recomandat întregului cler din regatul lui să primească tonsura Sf. Petru. Atunci, neîntârziat, el a trimis scrisori în fiecare provincie şi a făcut ca toţi călugării din toate mânăstirile să fie tunşi după moda Romei. Unii au refuzat. Bătrânii de pe stâncă au rezistat pentru un timp, dar poruncile regelui, exemplele clerului şi slăbiciunea unora dintre ei au dus la căderea insulei Iona şi a întregii Scoţii. Pe la începutul secolului al optulea a fost introdus briciul şi ei au primit tonsura latină, devenind şerbii Romei, ceea ce a continuat până la Reformă*.
* D’Aubigbe, vol. 5, p. 77; Cunningham, vol. 1, p. 90
Cine erau culdeii
Culdeii, după cum spune numele lor, erau un fel de oameni religioşi care trăiau în locuri izolate. Comunitatea creştină de la Iona a fost numită culdee, şi acesta este probabil motivul pentru care Columba a ales acel loc izolat pentru mânăstirea lui. Deşi nu erau deloc contaminată de corupţiile marilor mânăstiri de pe continent, instituţiile lui Columba erau strict monastice. Din relatările culese pare destul de sigur că ei  “se glorificau cu miracolele lor, se închinau la relicve, făceau penitenţe, posteau miercuri şi vineri, aveau ceva foarte asemănător confesiunii auriculare, absoluţiei şi slujbe pentru morţi. Dar este sigur că niciodată nu s-au supus decretelor Papei în legătură cu celibatul.” Mulţi dintre culdei erau căsătoriţi. Sf. Patrick era fiul unui diacon şi nepotul unui preot*.
* Cunningham, vol. 1, p. 94
Dar, deşi aceşti oameni buni şi sfinţi erau atât de contaminaţi de superstiţiile vremurilor, poziţia lor izolată, simplitatea obiceiurilor lor şi sărăcia ţării lor trebuie că i-au păzit mult de influenţele romane şi de viciile care erau atât obişnuite în mânăstirile cele mai bogate. Era ca un fel de seminar în care oamenii erau pregătiţi pentru slujire. În anii care au urmat, liniştea călugărilor a fost adesea tulburată şi uneori ei au fost ucişi de piraţi. În secolul al doiprezecelea, Iona a trecut în stăpânirea călugărilor romani. “S-a dus credinţa ei curată, de început,” spune Cunningham, “ca şi renumele ei pentru evlavie şi învăţătură, dar a rămas amintirea lor şi aceasta este acum privită cu mai mult respect superstiţios ca oricând. Cu mult înainte ca ea să fi devenit loc de înmormântare pentru regi mulţi făceau pelerinaje acolo, apoi regii şi mărimile au dotat-o prin donaţii din zeciuieli şi pământuri. Zidurile care acum stau să cadă se înălţau, iar călătorul priveşte aceste venerabile rămăşiţe ecleziastice ridicate pe o stâncă în mijlocul oceanului cu sentimente oarecum asemănătoare celor faţă de templele de la Teba, pe jumătate îngropate în nisipurile deşertului”.

Vom lăsa acum, pentru un timp, Insulele Britanice. Prima aşezare a crucii în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi triumful Romei în aceste ţări sunt evenimente deosebit de interesante, şi, din vreme ce au avut loc în ţara noastră, merită să le acordăm atenţie. De atunci au avut loc schimbări în istoria exterioară a bisericii, deşi se poate să fi fost multe lupte interne cauzate de numeroasele abuzuri şi pretenţiile îndrăzneţe ale Romei.
Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei
Este extrem de probabil ca în inima pădurilor germane, ca şi în oraşele şi regiunile supuse Imperiului roman, crucea să fi ajuns foarte devreme. Numele mai multot episcopi din Germania se găsesc pe listele consiliilor de la Roma şi Arles, care au avut loc sub autoritatea lui Constantin în anii 313 şi 314. Dar abia la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea a ajuns creştinismul să fie mai răspândit şi să aibă rădăcini puternice. Britanicii, scoţienii şi irlandezii au avut onoarea de a fi instrumentele folosite de Dumnezeu pentru această mare şi binecuvîntată lucrare. Înflăcăratul Columbanus, de a cărui misiune am vorbit deja, a fost conducătorul primei cete care a venit pentru a-i ajuta pe păgânii de pe continent. El a trecut întâi în Franţa, apoi a mers în regiunea Rinului şi a lucrat la convertirea şvabilor, bavarezilor, francilor şi a altor naţii din Germania. I-a urmat Sf. Kilian, un scoţian, evanghelist foarte devotat. El este considerat apostol al Franconiei şi cinstit ca martir al credinţei creştine, suferind martiriul prin anul 692. Willibrord, un misionar englez, însoţit de unsprezece compatrioţi, a trecut în Olanda pentru a lucra printre Frieslandezi, dar, ca şi alţi anglo-saxoni din acea perioadă, el a fost foarte devotat scaunului episcopal de la Roma. El a fost ordinat de papă ca episcop de Witterburg, iar tovarăşii lui au răspândit evanghelia în Westphalia şi în ţinuturile învecinate.
Dar cel care a adus naţiile Germaniei ca o turmă sub păstorul de la Roma a fost faimosul Winfrid. El s-a născut la Crediton, în Devonshire, dintr-o familie nobilă, prin anul 680. A intrat în mânăstire la vârsta de şapte ani şi s-a mutat apoi la Nursling în Hampshire, unde a ajuns să fie renumit ca predicator şi prezentator la Scripturii. Încă din tinereţe s-a simţit chemat de Dumnezeu să plece în străinătate ca misionar la păgâni. Prin anul 716 a navigat până în Frizia. Lucrările lui au fost îndelungate şi bogate. În trei rânduri a vizitat Roma şi a fost onorat mult de papă. Sub numele de Sf. Bonifaciu şi ca apostol al Germaniei, a murit ca martir la şaizeci şi cinci de ani. Dar, deşi a fost un misionar care a avut mult succes şi un om cu caracter puternic, foarte învăţat şi care a dus o viaţă sfântă, el a fost vasal jurat papei şi a urmărit mai mult propăşirea bisericii Romei decât răspândirea evangheliei lui Hristos*.
* Pentru detalii, vedeţi Hardwick – Middle Ages, J.C. Robertson, vol. 2, p. 95
Planurile de mărire ale papalităţii
Răspândirea creştinismului în acest secol a depăşit cu mult limitele anterioare, atât în ţările din est cât şi în cele din vest. Am văzut câteva din triumfurile lui în vest. Se spune că în est nestorienii au lucrat cu o râvnă incredibilă perseverând în a răspândi evanghelia în Persia, Siria, India şi printre naţiile barbare şi sălbatice care locuiau în deşerturi şi pe cele mai îndepărtate coaste ale Asiei. În special marele imperiu al Chinei a fost luminat cu lumina creştinismului prin zelul lor. De-a lungul mai multor secole, patriarhul nestorienilor a trimis un episcop pentru a conduce bisericile din China. Acei oameni deosebiţi au respins închinarea la icoane, confesiunea auriculară şi învăţătura despre purgatoriu, ca şi multe alte învăţături corupte ale bisericilor Romei şi Greciei.

S-ar părea că biserica greacă din est a fost împiedicată de disensiunile interne în răspândirea evangheliei printre păgâni. În vest a fost multă activitate, dar vai! nu pentru răspândirea evangheliei, nici pentru convertirea sufletelor*.
* Mosheim, vol. 2, p. 29
Perioada de tranziţie a papalităţii
Revenim acum la Roma deoarece importanţa şi influenţa ei în calitate de centru cer să-i acordăm ceva atenţie. Teritoriile în care papa avea dominaţia spirituală erau mult extinse. Din toate părţile imperiului episcopi, prinţi şi popoare priveau spre Roma ca mama credinţei lor şi cea mai înaltă autoritate din creştinătate. Dar, deşi era înălţat la cel mai înalt rang de suveranitate spirituală, pontiful suprem, în relaţie cu imperiul din est, mai era încă supus lui, ceea ce era de nesuferit pentru ambiţia Romei. A început deci lupta pentru puterea politică. Aceasta a continuat pe tot parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, care au constituit o perioadă de tranziţie de la o poziţie de subordonare faţă de puterea civilă la o independenţă politică. Independenţa politică era marea problemă pe care se străduia Vaticanul să o rezolve, dar dominaţia spirituală nu putea fi menţinută fără puterea seculară.
Lombarzii – cei mai apropiaţi şi mai de groază vecini ai papalităţii – şi Imperiul grec erau cele două mari obstacole în calea suveranităţii seculare a papei. Căderea Imperiului de vest şi absenţa unui guvern naţional care să aibă o influenţă politică a făcut ca poporul roman să-l privească pe episcop ca fiind, în modul cel mai natural, conducătorul lor. Astfel, el a fost investit cu o influenţă politică specială, care era ceva net diferit de caracterul ecleziastic. Invaziile lombarzilor, după cum am văzut, şi slăbiciunea grecilor au făcut ca pontifii să aibă din ce în ce mai multă putere politică. Dar aceasta a fost numai ceva accidental sau a părut ca o necesitate în situaţii de urgenţă, deoarece statele romane erau încă guvernate de reprezentanţi ai imperiului din est, şi chiar şi papa, dacă îl ofensa pe împărat, putea fi arestat şi aruncat în închisoare, cum s-a şi întâmplat cu Papa Sf. Martin, în anul 653, el murind în exil anul următor.
Unicul mare obiectiv al papalităţii
Pe zi ce trece devenea din ce în ce mai evident că Roma nu putea avea o pace durabilă şi nici o fundaţie solidă pentru supremaţia spirituală pe care o câştigase deja altfel decât prin desfiinţarea completă a puterii grecilor şi lombarzilor în Italia, astfel încât Sfântul Scaun să le ia prada. Acesta a ajuns de atunci să fie unicul mare obiectiv al succesorilor Sf. Petru, pentru care aveau de luptat, pentru că via lui Nabot din Izreel trebuia să fie luată în stăpânire pe orice căi, fie cât de incorecte. Izabela a făcut uneltiri şi Nabot a fost omorât. Istoria regilor lombarzi şi marea controversă iconoclastică din secolele al şaptelea şi al optulea ne luminează cu privire la mijloacele folosite în acest scop, dar despre acestea vom spune numai câteva cuvinte, indicându-i cititorului să cerceteze istoriile generale*.
* În special Greenwood – Cathedra Petri
“Există suficiente temeiuri istorice pentru a crede,” spune Greenwood, “că acest obiectiv căpătase o formă foarte clară în mintea papilor, şi anume că teritoriul adversarului religios, Împăratul, trebuia să fie definitiv anexat patrimoniului Sf. Petru, împreună cu cât mai multe teritorii cu putinţă. Dar aceasta era un ţel înalt şi aparent nu erau speranţe de a smulge teritoriile de la inamicii lombarzi. Şi, de fapt, întreaga politică papală a urmărit de atunci împlinirea acestui unic obiectiv”.
Pepin şi Carol cel mare, anii 741 – 814
Atenţia papei se îndreptase deja de un timp spre Franţa ca posibil ajutor care să-i elibereze. Naţiunea francilor era catolică de la începutul creştinismului, dar o relaţie mai strânsă cu Roma a fost stabilită prin intermediul Sf. Bonifaciu, călugărul englez. Plin de respect faţă de Sf. Petru şi de succesorii lui, el şi-a folosit influenţa asupra episcopilor Franţei şi Germaniei pentru a extinde autoritatea scaunului episcopal al Romei. Aceasta a pregătit calea pentru soluţia la marea problemă a papilor.
Pepin, care era majordom la palatul lui Childeric al-III-lea, regele francilor, exercitase mult timp puterea în stat şi toate atribuţiile suveranului, lipsindu-i doar titlul. A ajuns la gândul că venise vremea să pună capăt domniei stăpânului său, regele, pentru ca să aibă el numele şi onorurile. El avea toate calităţile pe care nobilimea şi poporul le aprecia atunci la prinţi. El era războinic viteaz şi om de stat experimentat. Printr-o serie de succese strălucite el extinsese mult stăpânirea francilor. Bietul rege, neavând asemenea calităţi, scăzuse mult în ochii poporului şi ajunsese să fie numit Cel Prost. Pepin a avut însă înţelepciunea de a acţiona cu precauţie în acea fază a planurilor lui. Bonifaciu, care a avut un rol important în această chestiune, a fost trimis în secret la Roma pentru a-l regăti pe papă pentru mesajul lui Pepin, având şi instrucţiuni cum să-i răspundă papei. Nobilii au fost de părere că papa era primul care trebuia consultat dacă era bine să facă ceea ce dorea majordomul. Ca urmare, doi ecleziastici de încredere au fost trimişi la Roma pentru a-i prezenta papei Zaharia următoarea chestiune: “Nu permite oare legea divină ca un popor viteaz şi războinic să detroneze un monarh imbecil şi indolent, care este incapabil să indeplinească funcţiile unui rege, pentru ca în locul lui să pună pe cineva mai vrednic să conducă, pe unul care a adus deja mari servicii statului?” Răspunsul prompt şi laconic al papei, care cunoştea deja toate secretele a fost favorabil: “Cel care are deplin puterea regală are şi dreptul de a lua titlul de rege”.
Fără-ndoială, papa a răspuns exact cum doreau cei care i-au pus întrebarea. Pepin a fost atunci sigur că urma să câştige. Întărit de aprobarea celei mai înalte autorităţi ecleziastice şi sigur de recunoaşterea poporului, a luat cu îndrăzneală titlul de rege. A fost încoronat de Bonifaciu la Soissons, în anul 752, în prezenţa nobililor şi a prelaţilor ţării. Şi caracterul religios al încoronării a marcat creşterea puterii clerului. Ceremonia iudaică a ungerii a fost introdusă de Bonifaciu pentru a-l sfinţi pe uzurpator, iar episcopii au stat în jurul tronului ca unii de rang egal cu nobilii care purtau arme. Potrivit obiceiului francilor, Pepin a fost ridicat pe scut în aclamaţiile poporului şi proclamat rege al francilor. Childeric, ultimul rege merovingian, a fost dezbrăcat de atributele regale fără a se opune, a fost tuns şi închis într-o mânăstire.
Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin
Rolul pe care l-au avut Bonifaciu şi patronul lui, papa, în această revoluţie, ca şi moralitatea procedurilor, sunt controversate. Scribii papei au avut dificultăţi în a-i exonera pe preoţii fără scrupule, iar scriitorii protestanţi s-au străduit să-i incrimineze, dar dacă este să comparăm purtarea lor cu principiile Noului Testament, atunci nu mai poate fi nici o controversă. Orice principiu şi sentiment drept, atât omenesc cât şi divin, a fost sacrificat de papă pentru a şi-l asigura pe Pepin ca aliat împotriva grecilor şi lombarzilor. Violarea legii sacre a drepturilor regilor şi a marii legi a succesiunii ereditare cu absolvirea supuşilor de la respectarea jurământului de credinţă au fost aprobate de papalitate ca fiind drepte înaintea lui Dumnezeu, numai ca acestea să-i ajute să dobândească suveranitatea temporară. Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă şi groaznica blasfemie a scaunului episcopal al Romei la jumătatea secolului al optulea. Studentul istoriei bisericii se cuvine să-şi noteze acest eveniment ca unul care redă o caracteristică a papalităţii şi ca un precedent pentru pretenţiile afişate în viitor. Aceasta este în general prezentată ca fiind prima intervenţie a papei în drepturile prinţilor şi în chestiunea loialităţii supuşilor. Şi Zaharia a folosit mult acest precedent în anii care au urmat. De atunci încolo, papii au afirmat că regii Franţei au căpătat autoritate de la papă şi că numai aprobarea papei face ca titlul lor să fie legal. Nici Pepin, nici Zaharia nu au putut prevedea efectele imense pe care negocierea lor le-a avut în istoria bisericii şi a lumii. Acesta a fost primul mare pas spre regatul viitor al episcopului Romei, o verigă importantă dintr-un lanţ de evenimente.
Stabilirea suveranităţii temporare a papei
Printr-un schimb reciproc de bune oficii, la mai puţin de trei ani după încoronare, Pepin a trecut Alpii în fruntea unei armate numeroase şi i-a înfrânt pe lombarzi şi a cucerit teritoriul Italiei de la imperiul din est. Justiţia ar fi cerut ca acel teritoriu să-i fie redat Împăratului, căruia îi aparţinea, sau ca să-l păstreze Pepin pentru sine, dar el nu a procedat nici aşa, nici aşa, ci, fiind atent la obligaţia pe care o avea faţă de Sfântul Scaun, el a spus că nu a mers la război pentru vreun om, ci numai pentru Sf. Petru pentru ca să obţină iertarea păcatelor. Astfel el a transferat episcopului Romei suveranitatea asupra acelor provincii. Aceasta a constituit baza stăpânirii temporare a papilor.
Astolph, regele lombarzilor, i-a jurat lui Pepin să-i înapoieze Sf. Petru oraşele pe care le cucerise, şi trupele franceze s-au retras. Dar marea “donaţie,” în ceea ce-l privea pe papă, era doar pe hârtie, pentru că papa nu fusese pus în stăpânirea teritoriilor care-i fuseseră cedate şi nu avea mijloacele de a lua în stăpânire acel dar regal. Ca urmare, de îndată ce trupele francilor au trecut înapoi Alpii, Astolphus a refuzat să se achite de angajamentele luate. El şi-a strâns trupele risipite şi a reluat atacurile în teritoriile divizate ale bisericii. El a pustiit ţara până la zidurile Romei şi a asediat cetatea. Papa, înfuriat atât de comportamentul evaziv al lui Pepin cât şi de perfidia lombarzilor, a trimis în grabă pe mare – pentru că orice cale pe uscat era blocată – mesageri către protectorul franc. Prima lui scrisoare îi reamintea regelui Pepin că el risca să fie condamnat pentru eternitate dacă nu-şi finaliza donaţia la care se angajase pentru Sf. Petru. A urmat o a doua scrisoare şi mai patetică şi mai explicită, dar francii tot nu s-au grăbit. În final, papa a scris o a treia scrisoare, ca din partea Sf. Petru însuşi. Pretenţia îndrăzneaţă exprimată de această scrisoare este atât de grozavă încât o vom reda în întregime ca exemplu pentru mijloacele folosite de papă cu scopul de a-i înspăimânta pe barbari şi a-i determina să apere Sfântul Scaun şi să extindă stăpânirea lui. El considera ca juste orice fel de mijloace. Astfel, el scria:
“Eu, Petru, apostolul, mărturisesc, mustru şi te rog, pe tine, Pepin, cel mai creştin rege, Carol şi Carloman, împreună cu toată ierarhia de episcopi, stareţi, preoţi şi călugări, şi pe toţi judecătorii, ducii, conţii şi tot poporul francilor. Şi mama lui Dumnezeu de adjură, te mustră şi îţi porunceşte, ea împreună cu tronurile şi stăpânirile şi toată oştirea cerurilor, să salvezi cetatea Romei de belstemaţii de lombarzi. Dacă asculţi, eu, Petru, apostolul, îţi promit protecţie în această viaţă, iar în cea viitoare îţi voi pregăti cel mai glorios palat în cer şi îţi voi da bucurii eterne în paradis. Preia cauza Romei şi îţi voi da orice vei cere. Te conjur să nu laşi acest oraş să fie rănit şi chinuit de lombarzi, pentru ca sufletul tău să nu fie rănit şi chinuit în iad împreună cu diavolul şi îngerii lui necuraţi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt cea mai preţuită de Sf. Petru şi mie îmi sunteţi datori pentru toate victoriile voastre. Fii ascultător şi ascultă degrabă, şi, cu sprijinul meu, Domnul Isus Hristos îţi va da multe zile, siguranţă, victorie şi în viaţa viitoare şi Îşi va înmulţi binecuvântările asupra ta printre sfinţii şi îngerii Lui sfinţi*”.
* Pentru o descriere mai bună a acestei perioade importante, vedeţi Milman: “Latin Christianity”, vol. 2, p. 243
Antetipul omului păcatului
Nimic altceva nu ne poate da o imagine mai expresivă pentru grozava apostazie a bisericii Romei decât această scrisoare. Dreptul la viaţa eternă se capătă numi prin ascultarea de papă şi cea mai înaltă datorie a omului este protejarea şi extinderea stăpânirii Sfântului Scaun. Şi unde este Hristos? Ce mai este cu drepturile Lui? Ce mai este creştinismul? În loc să caute să-i convertească pe barbari şi să le câştige pentru Hristos sufletele, numele cel sfânt al Domnului şi numele apostolului sunt înjosite pentru a sluji celor mai meschine scopuri. Soldatul care luptă cel mai bine pentru Sfântul Scaun de la Roma, chiar dacă nu are nici un fel de calităţi morale şi religioase, este asigurat că va avea mari avantaje temporare în viaţa de pe pământ şi că şi în cea de dincolo va avea cea mai înaltă poziţie în cer. Este clar că aici avem “taina fărădelegii” şi antetipul omului păcatului, “fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice se numeşte dumnezeu şi de orice la care se aduce închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu … A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu orice putere şi semne şi minuni ale minciunii…” (2. Tesaloniceni 3:3-12 ).
Pepin şi-a pus în mişcare francii. Ameninţările şi promisiunile Sf. Petru au avut efectul dorit. Ei au invadat din nou Italia. Astplph a cedat din nou în faţa cererilor lui Pepin şi a părăsit teritoriul disputat. La încheierea tratatului au fost prezenţi ambasadori din est, care au cerut retrocedarea Ravenei şi a teritoriului ei către stăpânul lor, Împăratul, dar Pepin a declarat că singurul obiectiv al acestui război a fost acela de a-şi arăta veneraţia faţă de Sf. Petru şi de a-i da lui şi succesorilor lui dreptul de cuceritor. Reprezentanţii papei au străbătut ţara şi au primit onoruri de la autorităţi şi li s-au dat cheile cetăţilor. Dar teritoriul pe care-l primise de la un potentat străin sub formă de donaţie îi aparţinea stăpânului său, Împăratul din est. Pentru o mare sumă de bani, care s-a îngrijit ca să fie plătită în cer, papa a angajat un străin pentru a-l fura pe suveranul lui de drept, pe care, fără ruşine, a vrut să-l prade. Regele Franţei a putut fi detronat şi umilit de slujitorul lui, iar Împăratul grec putea fi prădat şi sfidat de preotul lui, numai ca puterea bisericii să crească. Aşa a fost dintotdeauna politica Romei.
Dar marea donaţie a lui Pepin, care a murit în anul 768, mai trebuia să fie confirmată de fiul lui, Carol cel Mare (Charlemagne). În anul 774, când lombarzii au mai ameninţat încă odată teritoriile Romei, iarăşi a fost solicitat ajutoru Franţei. Ni se spune că romanii l-au primit pe rege cu o neţărmurită bucurie: treizeci de mii de cetăţeni i-au ieşit în întâmpinare, tot clerul cu cruci şi stindarde şi copiii din şcoli purtând ramuri de măslin şi l-au aclamat cântând imnuri de bun-venit. El a descălecat şi a înaintat spre biserica Sf. Petru, unde-l aştepta papa cu clerul. Regele a sărutat cu devotament fiecare treaptă a scărilor, şi, plecându-se, l-a sărutat pe Papă şi a intrat ţinând mâna lui dreaptă. El a petrecut ajunul Paştelui în exerciţii evlavioase şi rugăciuni. Iar când inima regelui era încălzită şi sensibilizată, papa Adrian a deschis subiectul unei noi donaţii către Sfântul Scaun. Carol cel Mare a extins mult donaţia pe care Pepin a făcut-o bisericii, a confirmat-o prin jurământ şi a pus în mod solemn actul de donaţie pe mormântul apostolului. După încheierea solemnităţilor de paşte, el l-a părăsit pe pontif şi s-a alăturat din nou armatei sale. Armatele lui au învins peste tot şi el nu s-a oprit până nu a desfiinţat complet imperiul lombarzilor şi s-a proclamat rege al Italiei.
Donaţia lui Carol cel Mare
Este foarte greu de stabilit cât de mare a fost donaţia lui, dar opinia generală a istoricilor este că ea nu includea ex-arhatul Ravenei, dar cuprindea ducatele Spoleto şi Benevento, Veneţia, Istria şi alte teritorii din nordul Italiei, pe scurt întreaga peninsulă şi Insula Corsica. Via fiecărui Nabot a fost răpită şi singele lui a fost vărsat pentru a satisface ambiţiile Izabelei şi pentru ca ea să-şi instaureze tronul nedreptăţii. Dar, notaţi culmea răutăţii manifestată în felul în care papa a căutat să împace rolul lui de vicar al lui Hristos cu noua lui poziţie. El a argumentat astfeş: din vreme ce toţi oamenii trebuie să i se supună lui Hristos, tot aşa ei trebuie să i se supună şi vicarului şi reprezentantului său în tot ceea ce ţine de regatul lui. Iar acel regat se extinde peste toate, şi iată de ce nimic care este în această lume şi nimic din afacerile lumii nu poate fi înafara jurisdicţiei scaunului Sf. Petru. El spunea: împărăţia noastră nu este din lumea aceasta, ci este ca aceea a lui Hristos, în toate, peste toate şi deasupra tuturor. Potrivit acestei teorii, nici o putere temporară, oricât ar fi de mare, nu poate fi nepotrivită cu declaraţia Mântuitorului cu privire la Împărăţia Lui. Acesta este temeiul pentru acţiunile papilor de atunci încolo. Şi de aici s-au amestecat ei în relaţiile dintre preot şi popor, dintre rege şi supuşi, pe pământ, pe mare şi în orice lucru din lume.

Carol cel Mare a vizitat din nou Roma în anul 781 şi a treia oară în 787, şi, de fiecare dată, a îmbogăţit biserica prin daruri date, după cum mărturisea el, în limbajul acelei vremi, “pentru binele sufletului său”. Copleşit de recunoştinţă, şi conştient că avea nevoie de un apărător permanent, papa l-a încoronat pe Carol cel Mare în ajunul Crăciunului din anul 800, proclamându-l Cezar Augustus. Un prinţ franc, un teuton, a fost astfel declarat succesorul cezarilor şi avea toată puterea de Împărat în vest. “Imperiul lui Charlemagne,” spune Milman, “era cam toată creştinătatea latină; Anglia era singurul teritoriu mare care recunoştea supremaţia Romei şi nu era supus noului imperiu din vest*”. Acest eveniment marchează o mare epocă în analele creştinismului roman.
* V. Milman, vol. 2; Greenwood, vol. 2
Vom părăsi deocamdată vestul pentru un timp şi ne vom întoarce spre o altă mare revoluţie religioasă, care s-a produs brusc, pe neaşteptate, în est: mahomedanismul.
Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

capitolul 13>>ÎNAPOI

Sursa:Comori.Org

 Înainte<<cap15