Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. 
Bunavestire (Lc. 1, 24-38)

1, 24-25 Elisabeta se bucură de noua stare
De ce s-a tăinuit Elisabeta
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta s-a tăinuit din cauza tulburării lui Zaharia. Sau s-a ascuns de rușine, pentru că fusese cunoscută de Zaharia. Astfel, Elisabeta s-a ascuns din cauza vârstei. Dar vedeți, Moise nu a scris referindu-se la Sara că s-a tăinuit, atunci când, la nouăzeci de ani, l-a născut pe Isaac, nici de Rebeca, însărcinată cu gemeni. Elisabeta s-a ascuns timp de cinci luni, până când pruncul său avea să se dezvolte destul de mult încât să salte înaintea Domnului (Lc. 1, 41), dar și pentru că Maria era pe cale să primească vestea cea bună a nașterii Mântuitorului.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.24.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Smerenia Elisabetei
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta, care fără îndoială își dorea prunci, cinci luni s-a tăinuit pe sine. Care a fost motivul pentru aceasta, dacă nu smerenia? Căci există o vârstă recomandată pentru orice lucru și ce este potrivit la o vârstă este nepotrivit la o alta, iar schimbarea vârstei schimbă de obicei natura fiecărei fapte … Ea, care odată a tăinuit că a zămislit un fiu, a început să fie încrezătoare, pentru că purta în pântece un prooroc, ea care s-a rușinat înainte de a fi binecuvântată, ea care se îndoise înainte de a fi întărită. Că iată, a zis ea, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu (Lc. 1, 44). Astfel a strigat cu glas mare când a înțeles venirea Mântuitorului, pentru că a crezut în nașterea dumnezeiască. Nu avea de ce să se rușineze atunci când a acceptat nașterea proorocului ca pe o naștere dăruită, nu dorită.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 1. 43, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 26-29 Gavriil salută pe Fecioara Maria
Gavriil, tăria Domnului
(Lc. 1, 26) Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.
Gavriil înseamnă tăria Domnului. Pe bună dreptate a strălucit cu un asemenea nume, întrucât prin mărturia sa a fost martorul nașterii lui Dumnezeu după trup. Proorocul a spus aceasta în psalm: Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război (Ps. 23,8). Este fără îndoială de acea luptă în care Hristos a venit să se lupte cu stăpânitorul puterii văzduhului (Efes. 2, 2) și să scape lumea de tirania sa.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria îi oferă Domnului darul fecioriei sale
(Lc. 1, 27) Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit, prin voință divină, ca prima dintre femei, să Îi ofere Domnului cel mai glorios dar, cel al fecioriei sale. Întrucât se străduia să imite viața îngerilor, era demnă de a se învrednici de vedenia unui înger și de a vorbi cu el. Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit să-I dea naștere lui Iisus Hristos, Cel prin care harul şi adevărul au venit (In. 1, 17). Și astfel, Domnul a fost într-adevăr cu cea pe care a înălțat-o de la dorințele pământești, la cele lumești, într-o lume neauzită a purității și sfințită după aceea, prin natura Sa umană cu toată împlinirea sfințenie Sale. Într-adevăr, binecuvântată printre femei este aceea care a fost singura din rândul oamenilor care s-a bucurat de cinstea de a fi mamă, păstrând în același timp frumusețea și fecioria, așa cum se cuvenea ca o mamă fecioară să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Veșnica feciorie a Mariei
(Lc. 1, 28) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Sfântă Fecioară, binecuvântată Marie, maică și fecioară, fecioară înainte de a naște, fecioară după ce ai născut! Și eu, la rândul meu, mă minunez cum un neprihănit se naște dintr-o fecioară, iar după naștere, maica Sa să rămână fecioară.
Vreți să știți cum s-a născut din fecioară și cum, după naștere, maica a rămas fecioară? Astfel: Uşile fiind încuiate, a venit Iisus (In. 20, 19-26), iar despre aceasta nu există nici o îndoială. Acela care a intrat prin ușile închise nu a fost nici duh, nici vedenie. A fost Om adevărat cu trup adevărat. Mai mult decât atât, ce a spus? A spus: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Era din carne și oase, iar ușile erau încuiate. Cum poate trece un om în carne și oase prin ușile încuiate? Ușile sunt încuiate, iar El intră, și noi nu Îl vedem intrând. Pe unde a intrat, căci totul este închis? Nu este nici un loc pe unde ar putea să intre. Cu toate acestea, Acela care a intrat este înăuntru, iar cum a intrat nu se știe. Nu știm cum s-a făcut aceasta, și ne gândim că este lucrarea lui Dumnezeu. Atunci, să atribuim puterii lui Dumnezeu și faptul că s-a născut din fecioară și că fecioara însăși, după ce a născut, a rămas fecioară.
(Fericitul Ieronim, Omilia 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria prefigurează Biserica
(Lc. 1, 27) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Și astfel, acela care își asumase să dovedească taina pură a întrupării a considerat inutil să caute dovezi ale fecioriei Mariei, ca să nu fie văzut un apărător al Fecioarei ci, un susținător al tainei. Cu siguranță, când ne-a spus că Iosif era drept, a spus că el nu putea prihăni templul Sfântului Duh, adică pe maica Domnului Său, pe pântecele tainei.
Am cunoscut genealogia Adevărului. Am aflat sfatul Său. Să aflăm acum și taina Sa. Așa cum se cuvenea, ea era logodită, însă fecioară pentru că întruchipează Biserica cea neîntinată dar căsătorită. O fecioară ne-a zămislit de la Duhul, o Fecioară ne naște fără chinuri. Și astfel, poate că Maria, logodită cu unul, a fost plinită de Altul, pentru că și Bisericile separate sunt într-adevăr umplute de Duh Sfânt și de har și totuși se unesc la apariția Preotului vremelnic.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
De ce trebuia ca Maria să fie logodită cu Iosif
(Lc. 1, 27) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Mulți dintre Sfinții Părinți au încercat să dea un răspuns potrivit la întrebarea de ce Acesta a dorit să fie zămislit și născut nu doar dintr-o simplă fecioară, ci din una logodită cu un bărbat. Cel mai bun răspuns a fost pentru ca Maria să nu fie găsită vinovată de desfrânare dacă ar fi purtat în pântece un fiu, fără să fie căsătorită. Apoi, așa cum se cuvine pentru îngrijirea căminului, femeia însărcinată trebuia să fie ocrotită prin grija soțului. Așadar, Fecioara Maria trebuia să aibă un soț care să fie mărturisitorul fecioriei sale și un tată adoptiv de încredere pentru Domnul și Mântuitorul nostru, Care avea să se nască. Iosif era soțul care, potrivit legii, trebuia să aducă jertfe la templu pentru prunc. L-a dus pe el, împreună cu mama lui, în Egipt atunci când erau amenințați de prigoană. Avea să Îl aducă înapoi și să se îngrijească de nevoile cauzate de slăbiciunea umanității pe care Iisus și-o asumase. Nu era mare lucru dacă, pentru o vreme, unii au crezut că el era fiul lui Iosif, din moment ce prin predica apostolilor după Înălțare ar fi devenit evident pentru toți credincioșii că El s-a născut dintr-o fecioară.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Întâmpinarea Mariei de către Arhanghel a fost unică
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Arhanghelul a întâmpinat-o pe Maria, adresându-se într-un mod pe care eu nu l-am mai regăsit în altă parte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi. O să explic pe scurt această expresie. Îngerul spune Bucură-te, ceea ce eşti plină de har… (Lc. 1, 28). Nu îmi amintesc să fi citit asta nicăieri în altă parte în Sfânta Scriptură. O expresie de acest tip Bucură-te, ceea ce ești plină de har, nu se adresează niciunui bărbat. Acest salut a fost păstrat doar pentru Fecioara Maria.
(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Prezența Domnului, misterioasă și tulburătoare
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Domnul este cu tine. De ce este Domnul cu tine? Pentru că El vine nu ca să ne facă o vizită, ci se pogoară într-o nouă taină, aceea prin care se va naște. Pe bună dreptate, îngerul a adăugat Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Prin blestemul pe care și l-a adus asupra sa, Eva a adus femeilor durerile nașterii. Acum, în ceea ce privește problema maternității, Maria, prin binecuvântarea pe care a primit-o de a naște pe Mântuitorul, se bucură, este preacinstită și înălțată. Acum și femeia a devenit într-adevăr mamă a celor care trăiesc prin har, așa cum mai înainte erau predispuși la moarte prin natura lor …
Fecioara Maria a cunoscut de-ndată că a primit în ființa sa pe Judecătorul dumnezeiesc, în același loc unde îl văzuse pe arhanghelul din ceruri. Printr-o mișcare liniștitoare și afecțiune divină, Dumnezeu a transformat o fecioară în maica Sa și a transformat o roabă a Sa într-un părinte. Cu toate acestea, pieptul său a fost tulburat, mintea s-a temut, și întreaga ființă a început să se cutremure, când Dumnezeu, cel de necuprins în toată creația, și-a pus întreg Sinele în pântecele său și s-a făcut om.
(Petru Hrisologul, Predica 140, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Moarte printr-o femeie, viață printr-o alta
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Prima cauză a căderii oamenilor a apărut atunci când șarpele a fost trimis de diavol la o femeie care avea să fie înșelată prin duhul mândriei. Mai mult decât atât, diavolul însuși preschimbat în șarpe, care odinioară i-a înșelat pe protopărinții noștri, a golit omenirea de slava nemuririi. Întrucât moartea a venit din cauza unei femei, se cuvenea ca viața să se întoarcă tot printr-o femeie. Prima, înșelată de șarpe, i-a adus bărbatului gustul morții, cealaltă, prin lucrarea lui Dumnezeu și a îngerului, a născut lumii pe Mântuitorul său.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 30-33 Gavriil proorocește zămislirea lui Iisus
Domnul împrumută trupul Mariei pentru a duce pe oameni la slavă
(Lc. 1, 30-33)
Dezvăluindu-ți sfatul veșnic, Arhanghelul Gavriil a venit și ți-a stat înainte, roabă a lui Dumnezeu, și te-a salutat zicând: Bucură-te, pământ nesemănat; Bucură-te, rug aprins care nu te-ai mistuit; Bucură-te, adânc cu neputință de a fi cercetat; Bucură-te, pod care duce la cer; Bucură-te, scara ridicată la cer și văzută de Iacob; Bucură-te, dumnezeiesc potir al manei; Bucură-te, izbăvire din blestem; Bucură-te, restaurare a lui Adam, căci Domnul este cu tine!
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maică și totuși fecioară
(Lc. 1, 26-33) Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.
Foc ceresc, nu trup, nici sânge părintesc și nici trupească dorință Îl naște (Ioan 1, 13),
Ci din puterea lui Dumnezeu, o fecioară fără de păcat zămislește,
Căci în pântecele său neatins, Duhul prinde viață.
Taina nașterii ne întărește credința că Hristos este Dumnezeu: o fecioară cu Duhul unită, neîntinată de iubire;
Fecioria sa rămâne neatinsă, purtând prunc în pântece,
Luminoasă în rodnicia-i pură, Mamă și fecioară, mamă fără să fi cunoscut bărbat.
De ce, necredinciosule, dai din cap a îndoială?
Un înger rostește vestea cu sfintele-i sale buze.
De ce nu vrei să asculți cuvântul îngeresc?
Binecuvântata Fecioară, l-a crezut pe vestitorul luminos și prin credința sa, Îl naște pe Hristos. Hristos vine la oamenii cu credință și respinge inimile care șovăie  a crede și a se închina. Credința Fecioarei l-a adus pe Iisus în pântecele său, ocrotindu-L până la naștere.
(Prudențiu,Dumnezeirea lui Iisus 566-84, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului
(Lc. 1,31-32)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Ar trebui să luăm seama la ordinea cuvintelor acestea și cu cât sunt mai adânc sădite în inima noastră, cu atât devine mai evident că suma totală a pocăinței noastre constă în ele. Întrucât acestea spun foarte clar că Iisus Hristos, adică Mântuitorul nostru, a fost atât Fiul lui Dumnezeu, Tatăl și cu adevărat Fiul Maicii, care a fost om. Şi iată, îi spune, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, să conștientizăm că acest om și-a asumat adevărata materie a cărnii din trupul Fecioarei! Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema – se mărturisește de asemenea că același fiu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul împreună veșnic al Tatălui veșnic!
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus va mântui oamenii din păcat
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Cuvintele în a șasea lună (Luca 1,26) sunt calculate în legătură cu sarcina Elisabetei. A fost trimis îngerul către o fecioară, și i-a zis iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31). Îngerul se referea la Cel care avea să se întrupeze. Acesta nu i-a zis al cărui nume este chemat Iisus, ci vei chema numele lui. Aceasta arată că acest nume reprezintă iconomia care este prin trup, întrucât Iisus în ebraică înseamnă Mântuitor. Căci îngerul a spus vei chema numele lui Iisus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcate. Acest nume se referă, așadar, nu la natură Sa, ci la faptele Sale.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Zămislirea lui Iisus vestește recrearea lumii
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Arhanghelul cetelor cerești a fost trimis de Dumnezeu Cel Atotputernic la Fecioara Maria pentru a da vestea cea bună a unei minuni tainice și nemaiauzite: aceea că Dumnezeu se va naște ca prunc și om din ea, fără de sămânță, modelând din nou întreaga omenire. De aceea, să propovăduim vestea cea bună a recreării lumii.
(Autor necunoscut, Exapostilaria Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria zămislește pe Creatorul lumii
(Lc. 1, 26-32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
Gavriil s-a pogorât din bolțile cerești și a venit în Nazaret, stând înaintea Fecioarei Maria și zicându-i: Bucură-te! Vei naște un fiu care este de dinainte de Adam, pe Creatorul tuturor și Mântuitorul celor care îți cântă: „Bucură-te, fecioară preacurată!”
Îngerul Gavriil a adus din ceruri vești bune Fecioarei și i-a zis: Bucură-te! Vei naște pe cel pe care lumea nu-l poate cuprinde, dar pântecele tău Îl va cuprinde și vei purta în pântece pe Cel care a strălucit în fața Tatălui înaintea luceafărului dimineții (Ps. 109, 3).
Cuvântul împreună veșnic cu Tatăl, Care este fără de început, Care nu s-a despărțit de lucrurile cele din înălțime, S-a pogorât acum pe pământ, din iubirea sa nețărmurită milostivindu-se de omenirea căzută. Iar aici și-a asumat sărăcia lui Adam, luând o formă necunoscută Lui.
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Genealogia Mariei: Casa lui David și a lui Levi
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Din spusele îngerului către Maria, și anume Elisabeta, rudenia ta (Luca 1, 26), s-ar părea că Maria făcea parte din casa lui Levi. Cu toate acestea, până atunci, proorocirea se făcea doar în legătură cu capul familiei, care era bărbatul. Familia lui David continuase până la Iosif, care se căsătorise cu ea, iar la nașterea fiului său, a fost recunoscută prin cadrul bărbaților, pentru casa lui David. Prin Hristos, seminția și casa lui David sunt întregite. Sfânta Scriptură nu vorbește despre genealogia Mariei întrucât genealogia bărbaților era cea care conta și care era socotită. Dacă Sfânta Scriptură ar fi obișnuit să indice linia familială a mamelor, am fi putut căuta familia Mariei. Însă, pentru ca nu cumva să se înțeleagă din cuvintele Elisabeta, rudenia ta, că și Maria era din casa lui Levi, observați că Evanghelistul a spus în altă parte, despre Iosif și Maria, că erau amândoi din casa lui David (a se vedea Lc. 1, 27; 2, 4). Îngerul nu a spus Mariei că Elisabeta era sora sa, ciElisabeta, rudenia ta.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Taina fără de timp este cuprinsă în timp
(Lc. 1, 33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Minune! Dumnezeu a coborât printre oameni, El, cel de necuprins, este cuprins în pântece, veșnicia întră în timp și o, ce mare taină: zămislirea Sa este fără de sămânță, deșertarea Sa trece dincolo de cuvinte! Atât de mare este taina aceasta! Căci Dumnezeu se golește pe Sine, se întrupează și este modelat într-o ființă omenească, atunci când îngerul îi vestește Fecioarei preacurate despre zămislirea Sa: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28).
(Ioan Monahul, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Casa lui David și a lui Iacov reprezintă Biserica Universală
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Venise vremea ca, după ce a răscumpărat lumea cu sângele Său, să fie recunoscut drept rege nu doar al casei lui David, ci al întregii Biserici și mai mult decât atât, drept Creatorul și Conducătorul tuturor oamenilor. Prin urmare, pe bună dreptate, îngerul a spus după aceea şiDomnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Lc. 1, 32), după care a adăugat:Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Lc. 1, 33). Aici, casa lui Iacov se referă la Biserica Universală, care prin credința sa și prin mărturisirea lui Hristos face parte din moștenirea patriarhilor, fie dintre cei care și-au luat firea trupească din rândul patriarhilor, fie dintre cei care, deși s-au născut după trup în alte țări, au renăscut în Hristos prin botezul duhovnicesc.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 34-35 Zămislirea lui Iisus și alte denumiri ale lui Mesia
Taină ce depășește orice înțelegere
(Lc. 1, 34-35)Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Însă nașterea Mântuitorului Iisus Hristos merge dincolo de înțelegerea noastră și nu are precedent.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 30.4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Jurământul feciorie făcut de Maria
(Lc. 1, 34-35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Într-adevăr, însăși fecioria sa a fost  mai frumoasă și mai plăcută, întrucât Hristos, la zămislirea Sa, nu a luat ceea ce a fost păstrat ca nu să fie atins de om, adică fecioria, ci, înainte de a fi zămislit, a ales pe cineva care fusese deja făgăduită lui Dumnezeu și din care El avea să se nască.
(Fericitul Augustin, Sfânta Feciorie 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea fecioarei, o taină dumnezeiască
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Aici, Maria pare să fi tăgăduit, însă doar dacă nu ești destul de atent ți se poate părea aceasta, căci nu se cuvine ca cea aleasă pentru a-L purta pe singurul Fiu născut al lui Dumnezeu să pară că și-a pierdut credința. Și cum s-ar putea aceasta? Deși prerogativul de Maică, pe baza căruia i s-a conferit îndată unul și mai mare (fecioară), este neatins, cum se putea ca Zaharia, care nu a crezut, să fie redus la tăcere, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, să fie înălțată prin unirea cu Duhul Sfânt? Însă odată cu un privilegiu și mai mare, trebuie să i se atribuie o și mai mare credință pentru aceasta. Maria trebuie să creadă și, în același timp, să nu strice lucrurile dumnezeiești. Trebuie să îl creadă pe înger și să nu strice lucrurile sfinte căci nu este ușor să descoperim taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu(Efes. 3, 9; cf. Col 1, 26), ce nu era cunoscută nici măcar mai-marilor puteri. Cu toate acestea, nu și-a negat credința, nu a refuzat misiunea, ci s-a supus și a făgăduit ascultare. Căci, cu adevărat, atunci când a spus Cum va fi aceasta (Lc. 1,34) nu s-a îndoit de faptă, ci a cercetat natura acesteia.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Îngerul Gavriil ar trebui să se teamă de Maria, și nu Maria de îngerul Gavriil
(Lc. 1, 34-35) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Tâlcuiește-mi, cum eu, o fecioară, o să Îl port în pântece?
Îngerul:Fecioară, vrei să afli de la mine calea prin care se va face zămislirea, însă aceasta e dincolo de orice înțelegere! Duhul Sfânt se va pogorî peste tine cu puterea Sa creatoare și o va împlini.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Când mama mea, Eva, s-a îndulcit de ispita șarpelui, i s-au interzis bucuriile cerului. Așadar, mă tem de vestirea ta străină, pentru că nu vreau să alunec în păcat.
Îngerul: Am fost trimis ca mesager al Domnului pentru a-ți arăta care este voința lui Dumnezeu. De ce te temi de mine, fecioară? Mai curând eu ar trebui să mă înfricoșez de tine! De ce mă slăvești, O, Doamnă, când eu trebuie să mă închin ție?
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Duhul care pătrunde
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Omul a trebuit să fie răscumpărat: Duhul Meu s-a pogorât
Si a pătruns în carnea creată din pământ prin natura sfântă;
Dumnezeu și-a asumat omenirea, unind-o cu dumnezeirea,
Și a aprins în inimile oamenilor o nouă dragoste față de Mine.
(Prudențiu, Împotriva lui Simah 2.265-69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea lui Iisus prefigurează nașterea noastră la o nouă viață
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Care S-a născut din Duhul Sfânt. Tocmai de aceea se naște Iisus pentru noi, în așa fel încât să ne schimbe propriul mod de a ne naște… Mai înainte, moartea ne aștepta ca  un apus al vieții noastre, însă Dumnezeu a dorit să avem o nouă naștere a vieții.
Care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Acolo unde Duhul Sfânt zămislește iar o Fecioară naște, totul este de natură dumnezeiască, nimic nu mai este omenesc.
(Petru Hrisologul, Predica 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Apa botezului este precum pântecul fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Fiecare om se face părtaș al acestei origini duhovnicești prin nașterea din nou. Pentru fiecare, atunci când renaște, apa botezului este precum pântecele Fecioarei, căci același Duh Sfânt umple cristelnița, care a umplut pântecele Fecioarei, pentru ca păcatul, zdrobit de acea zămislire sfântă, să fie îndepărtat prin această spălare tainică.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 24.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Libertate prin nașterea Fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Primul care a păcătuit, primul călcător de lege, i-a făcut pe păcătoși slabi în fața morții. Pentru a-i vindeca, Mântuitorul s-a întrupat din Fecioară; deoarece nu a venit în această lume la fel cum am venit noi, pentru că nu a fost creat din dorința unui bărbat și a unei femei, și nici din lanțul poftelor trupești. Căci se spune: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Aceasta s-a spus Fecioarei ce strălucea de credință, și nu  poftea la plăcerile trupești.Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri. Fiind astfel umbrită, cum ar fi putut ea fierbe de fierbințeala poftelor trupești? Ne eliberează de păcat pentru că nu s-a născut în această lume precum am făcut-o noi.
(Fericitul Augustin, Predica 153.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Rodnică prin Duhul Sfânt
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Când venirea lui Dumnezeu se apropie, îngerul
Gavriil merge de lângă Tronul din Înalturi al Tatălui și intră
În casa Fecioarei și-i spune: Marie, Duhul Sfânt te va face roditoare,
Și vei naște pe Hristos, o, preaslăvită Fecioară.
(Prudențiu, Fragmente din istoria sacră, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Umbra Sfântului Duh sfințește creația decăzută
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Se cuvenea ca Arhitectul întregii creații să vină și să înalțe casa care căzuse și ca umbra Sfântului Duh să sfințească lucrarea necurată, adică trupurile. Astfel, dacă Tatăl și-a încredințat judecata ce va să vină Fiului Său, este evident că a împlinit crearea oamenilor și, totodată, restaurarea lor prin Sine. A fost cărbunele viu care a venit să aprindă mărăcinii și spinii (vezi și Fac. 3, 18; Is. 9, 18). A locuit în pântece și l-a curățat și a sfințit locul de naștere al durerii și al blestemelor (Fac. 3, 16). Flacăra pe care a văzut-o Moise umezea rugul (Ex. 3, 2-3) și topea grăsimea pentru ca să nu ardă. Asemănarea cu aurul curățit prin foc se poate observa în cazul rugului care, deși ardea, nu se mistuia. Aceasta s-a petrecut pentru a vesti că focul vieții care avea să vină la sfârșit, udând și umezind pântecele Fecioarei și îmbrăcându-l precum focul, a îmbrăcat rugul.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria reprezintă acum templul, chivotul și arca
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Îngerul:Bucură-te doamnă; bucură-te preacurată fecioară! Bucură-te, vasul lui Dumnezeu! Bucură-te candelă a luminii, salvarea lui Adam și mântuirea Evei! Bucură-te munte sfânt și altar strălucitor! Bucură-te mireasă și cameră a nemuririi!
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Pogorârea Sfântului Duh mi-a curățit sufletul; mi-a sfințit trupul; m-a făcut templu al lui Dumnezeu, un chivot sfințit, altar viu și maică sfântă a vieții.
Îngerul:Ești precum o candelă luminoasă, o cameră de mireasă făcută de Dumnezeu! Fecioară preacurată, ca un chivot de aur, primește-L pe Dătătorul de Lege, care prin tine a mântuit natura decăzută a oamenilor!
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Sfântul Duh aduce o nouă creație
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Prin invocare, puterea de a umbri a Sfântului Duh devine o ploaie care udă acest nou răsad. Căci toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat au fost făcute prin lucrarea Sfântului Duh și tot prin lucrarea Duhul Sfânt s-au făcut și aceste lucruri care depășesc firea și nu pot fi deslușite decât prin credință. Cum va fi aceasta, a spus Fecioara, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Iar Arhanghelul Gavriil a răspuns: Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 34-35). Iar acum vă întrebați cum pâinea devine trupul lui Iisus iar vinul și apa, sângele lui Hristos. Iar eu vă spun că Duhul Sfânt se coboară și își revarsă lucrarea asupra acestor lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere și devin cu neputință a fi descrise.
(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 36-38 Semnul trimis Mariei și răspunsul credinței sale
Iisus din casa regilor și preoților
(Lc. 1, 36) Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
Acum, când Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) a venit în lume, se cuvenea ca El să se tragă din ambele case întrucât, în condiția umană pe care și-o asumase, avea să aibă atât rolul unui preot, cât și al unui împărat.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Ascultarea Mariei în contrast cu neascultarea Evei
(Lc. 1, 38) Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.
Domnul a venit în trup la ai săi. Născut prin propria poruncă necreată pe care El însuși o poartă, prin ascultarea pomului a reînnoit și a inversat ceea ce se făcuse mai înainte din neascultare în legătură cu pomul. Puterea acelei ispite prin care fecioara Eva, logodită deja cu un bărbat, a fost sedusă de puterile necurate s-a risipit atunci când îngerul a venit în adevăr și i-a vestit Fecioarei Maria care, prin logodna sa, aparținea deja unui bărbat. Întrucât Eva a fost ispitită de cuvântul unui înger să plece de la Domnul, răzvrătindu-se împotriva Cuvântului, Maria, prin cuvântul unui înger, a primit vestea cea bună că Îl va purta în pântece pe Dumnezeu, ascultând de Cuvântul Său. Prima a fost ispitită să nu dea ascultare lui Dumnezeu și astfel a decăzut, însă cea din urmă a fost convinsă să Îl asculte pe Dumnezeu, pentru ca Fecioara Maria să poată deveni susținătoarea Evei. Întrucât omenirea a fost supusă morții prin fapta unei fecioare, a fost mântuită tot de o fecioară și balanța s-a echilibrat prin ascultarea acesteia. Apoi, într-adevăr, păcatul omului primordial a fost ispășit prin chinurile Celui întâi Născut, viclenia șarpelui a fost cucerită de simplitatea porumbelului, iar lanțurile prin care am fost robiți de moarte s-au rupt.
(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 5. 19-20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Sursa

Sfântul Ioan al Scării: Trupul în lupta ascetică

Sfântul Ioan al Scării: Trupul în lupta ascetică

După cum Hristos s‑a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale „trupului”[1]. Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul trupului”, pe care „monahul trebuie să‑l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”[2]. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un apărător”[3].

Ioan Scararul, Sinai s13 in

Sfântul Ioan Scărarul, icoană din Sinai, sec. al XIII-lea

Teologia Scărarului nu este în nici un caz îndreptată împotriva trupului. Într‑adevăr, nu se poate face nimic în absența lui; nu poți fi mântuit fără el; prin urmare, harul nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup:

La cele ale cugetului se ajunge prin cele ale simțurilor.[4]

Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară […] Căci sufletul se face asemenea (typoutai) lucrărilor din afară și ia chipul (schematizetai) celor ce le face și se întipărește de ele.[5]

De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a Întrupării. De aceea, pământescul poate fi întrebuințat pentru a provoca pământescul tocmai pentru a împiedica trupul să ne domine, totul în vederea transfigurării trupului. De altfel, pământescul își află împlinirea numai în slava lui Dumnezeu. A căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a absolutiza relativul, a‑l amputa într‑un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni:

De‑mi voi lega trupul cu postirea, dar îl voi judeca pe aproapele, mă va lega el pe mine înapoi.[6]

Nu este mai puțin o adevărată minune să vezi un trup pângărit făcut iarăși curat și neprihănit de chiar același trup:

Nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Ce este cu adevărat uimitor este că cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și vicleană îi alungă pe dușmanii nemateriali.[7]

Nu există însă, la Ioan, nici o urmă de mesalianism și nici o înclinație spre vreo „senzualitate mistică” sau materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat[8], e din cauză că ascetul creștin nu se luptă cu simple idei sau teorii. Acest efort trebuie văzut ca o luptă pentru supraviețuire, nu ca o încercare de evadare. Ioan dorește ca trupul să fie tratat cu discernământ, delicatețe și dragoste[9], chiar și atunci când ne îm­potrivim greșelilor lui. Trupul întruchipează păcatul; dar nu este păcătos în sine. Trupul nu este sfânt – dar există în vederea sfințeniei. Acest punct va fi dezvoltat mai târziu, atunci când va fi discutată problema lacrimilor.

Am văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, poate fi dobândită kata physin plecând de la condiția lui para physin. Totuși, natura trupească este extrem de înșelătoare, iar demonii se pot folosi cu ușurință de ea. Nimeni nu trebuie să se încreadă în trup, ci să se nevoiască în permanență pentru transfigurarea lui. Scărarul scrie:

Niciodată în viață să nu te încrezi în trupul tău de lut, și să nu te bizui pe el până când nu te vei întâlni cu Hristos.[10]

Nu ne spune însă dacă îl vom întâlni pe Hristos de‑abia în ceasul morții sau mai devreme. A‑L vedea pe Hristos încă din această viață poate fi totuși posibil. Altundeva, Ioan observă:

Această osteneală ne stă înainte până ce focul lui Dumnezeu va intra în locul cel sfânt al nostru (Ps. 72.16).[11]
[1] 14.23 (868A). Cf. și 27.17 (1100A) și Varsanufie 240.

[2] Prakt 53 (620) și 29 (566‑8). Cf. și Apophth. Nau 71 (1908, p. 66); Varsanufie 518 și 524. Vezi și Ps. Atanasie, Viața Sinclitichiei, cap. 19 (PG28.1496C) și cap. 100 (1549B).

[3] 15.83 (901D).

[4] 13.2 (860A). Marcu Ascetul, De lege spir. 162 (PG65.925A) [în Filocalia vol. 1, Despre legea duhovnicească, 161], adoptă o terminologie similară când se referă la păcatul originar. Simeon Noul Teolog, Mulțumiri, 1 (318), vorbește despre trupul care se împărtășește de harul lui Dumnezeu și folosește expresii asemănătoare.

[5] 25.54 (1000D‑01A). Cf. și 28.25 (1133B).

[6] 15.83 (901D).

[7] 15.71 (896C). Cf. și 14.24 (868C), 22 (868B); și 26.16 (1020A).

[8] Cf. 2.17 (657C); 13.5 (860BC); 15.1 (880D), 47‑8 (889C) și 67 (896A); 21.16 (952D) și 26.iii.23 (1088A). Termenul „senzualitate mistică” este luat de la A. Guillaumont, „Les Messaliens”, Mystique et Continence (Etudes Carmélitaines, 31ème année: 1952), 138.

[9] 26.33 (1024D). Scărarul recomandă ca postirea să se facă numai atunci când nu afectează sănătatea: cf. 26.ii, 26 (1065A). Aceasta amintește de Var­sanufie, Scrisoarea 23.

[10] 15.13 (881D). În ce privește natura „vicleană” a trupului, cf. 15.71 (896C) [15.70].

[11] 26.7 (1013C)

Sursa: JOHN CHRYSSAVGIS,

Sfântul IOAN SCĂRARUL

– De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului,

Ed. Sophia 2005

Ce înseamnă cuvântul „ortodoxie”?

Doxologia :Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale.
Ce se înţelege prin „ortodoxie”?

 Cuvântul „ortodoxie” este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia ‒ adică regula de credinţă apostolică ‒ a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.
(Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 119)

Învierea trupului

John Chryssavgis

Învierea trupului

A vorbi despre învierea din morți poate fi ceva scandalos pentru unii. Însă un scandal și mai mare poate fi provocat vorbind despre înviere înainte de moarte, ca o sugestie a învierii de după moarte, o înviere aici și acum, care ar putea oferi o întrezărire a învierii eshatologice (cf. Ps. 26.13). Tocmai monahii sunt cei care, potrivit avvei Serapion, doresc să o anticipeze și care se bucură să audă despre această înviere.[1] Deși Ioan [Scărarul] nu se referă nicăieri la Schimbarea la Față ca la o anticipare a învierii finale, ideea unei învieri anticipate este limpede implicată în afirmațiile lui privitoare la „învierea sufletului înainte de învierea de obște”[2], ceea ce arată spiritualitatea potențială a firii create și reflectă totodată funcția monahilor, aceea de profeți ai tainelor lumii care va veni. Marcu Ascetul observă că o astfel de înviere nu răpește nimic din unicitatea învierii obștești:

Le‑am spus pe acestea fără a împiedica arătarea celor viitoare sau a hotărnici răsplata cea de obște la viața aceasta.[3]

În cuvintele lui Isaac Sirul, „aerul Învierii se poate respira încă de aici”.[4] Simeon Noul Teolog avea să preia terminologia lui Ioan [Scărarul] și să vorbească de „renaștere duhovnicească și învierea duhovnicească a sufletelor moarte”.[5] Însă atât el, cât și Ioan [Scărarul], fără a nega învierea trupurilor, sunt evident mai puțin expliciți în legătură cu această problemă decât avea să fie Grigorie Palama în secolul al XIV‑lea.[6]

Pentru Ioan [Scărarul], tocmai persoana este aceea care dezvăluie o atitudine cuprinzătoare față de trup, cea care are și o viziune a măreției lui Dumnezeu în trup și despre care se poate spune că „a înviat nestricăcios înainte de învierea de obște”.[7] Distincția făcută de Ioan între cele două învieri nu are loc la nivelul trup‑suflet, ci mai curând la cel de înainte‑și‑după moarte. Trupul tinde să exprime omul întreg; la fel se întâmplă și cu sufletul. În expresia de mai sus, Ioan îi informează pur și simplu pe cititorii săi că învierea este posibilă aici și acum. Chiar dacă trăim pe pământ, trupul poate fi așezat pe tronul lui Dumnezeu – „ca și cum ar fi răpit la ceruri”.[8] Aceste afirmații se găsesc în Treapta 29 a Scării, care discută nepătimirea (apatheia). Contextul este semnificativ deoarece învierea, ca și nepătimirea, este ceva pentru dobândirea căruia ascetul se luptă fără încetare, ceva care poate fi pregustat, dar care rămâne să fie neîntrerupt așteptat.

După cum Hristos este divino‑uman în ceruri, tot astfel se poate să devenim, prin harul lui Dumnezeu, umano‑divini pe pământ, chiar dacă rămânem supuși morții. Un înger îi spune lui Ioan că nu poate ajunge la starea la care se află Hristos deoarece nu deține „focul nemistuitor”.[9] Evident, „nestricăciunea” nu poate fi gustată în această viață decât parțial, ca un impuls de început, ca pregustare sau arvună. Cel care ajunge la nepătimire a dobândit acest tip de nestricăciune.[10] Se pare însă că aceasta nu este o stare permanentă. Ioan nu ține să explice cum va arăta învierea obștească, spre deosebire de cea pe care o putem experimenta acum. Ce contează pentru el este că aici și acum, încă din această viață pământească, trupul și firea omenească – precum și întreaga lume creată – pot fi transfigurate într‑un dar pozitiv, de „foc”. Poate să pară un gând morbid, însă pentru Părinții ascetici, anticiparea învierii este însoțită de anticiparea morții.[11] În această privință, Ioan subliniază semnificația amintirii morții (mneme thanatou), care se leapădă de trupul căzut.[12]

Tot ce s‑a spus până aici aruncă și o lumină asupra venerării, în special în bisericile ortodoxe răsăritene, a moaștelor sfinților și a părților din veșmintele lor. În răsăritul creștin nu există nici o distincție precisă între aceste două categorii de relicve. De pildă, în Faptele Apostolilor Petru a săvârșit numeroase minuni în primii ani ai Bisericii (Fapt. 3), dar ni se vorbește și despre alte minuni împlinite doar prin umbra sa (Fapt. 5, 15). Femeia cu scurgere de sânge a fost vindecată prin atingerea de haina lui Hristos (Mt. 9, 20). În Viața Sfântului Antonie se spune că mulți căutau să‑l atingă pe Antonie, iar în Prima viață grecească stă scris despre Pahomie că o femeie care avea scurgere de sânge „i‑a atins culionul pe frunte și s‑a vindecat numaidecât”.[13] Este vorba despre un lucru similar atunci când Ioan Scărarul descrie starea monahului Mina, al cărui trup emana, după moarte, un miros atât de plăcut:

Tot locul unde zăcea trupul sfântului se umplu de bună mireasmă […]. Văzurăm cu toții buna mireasmă a mirului țâșnind din tălpile lui ca din două izvoare.[14]

Scărarul are o teologie a trupului care îi îngăduie să vadă, în transfigurarea monahului adormit, o înviere înainte de cea obștească. Acest lucru este subliniat într‑un mod încă și mai izbitor de exemplul mormântului gol al lui Isihie Horevitul (cf. Fac. 5, 24).[15] Truda și sudoarea monahului Mina s‑au făcut „mir” ce îi ungea trupul:

Sudorile și ostenelile lui cu adevărat s‑au primit ca un mir adus lui Dumnezeu.[16]

Varsanufie scrie despre asemenea nevoitori: „S‑au ostenit sfinții? Acum s‑au preamărit, s‑au slăvit, s‑au umplut de strălucire. Au ajuns la viață pentru că au murit”.[17] În această privință, scriitorii ascetici depășesc schema platoniciană soma‑sema într‑o manieră extremă, dar eficientă. Fiindcă monahul nu tratează trupul ca pe un mormânt; mai degrabă, monahul se înmormântează întreg, dimpreună cu trupul, pentru a învia întreg – trup și suflet. În felul acesta moartea face loc învierii, unei învieri care este legată de învierea de obște, dar cu care nu trebuie confundată.

Cu toate că transfigurarea trupului, a trupurilor celor care au fost înviați înainte de învierea obștească, nu este permanentă, aceștia sunt totuși în situația de a surprinde mai mult decât o simplă licărire din lumina necreată. Ei pregustă și alte roade ale vieții viitoare, alte daruri care s‑au pierdut prin Cădere. Acest lucru va fi mai bine înțeles dacă ne vom raporta la o parte importantă din Treapta 30. Aici, Ioan descrie efectul harului iubitor al lui Dumnezeu asupra trupului omenesc. Iubirea lui Dumnezeu, spune el, poate arde și răpi inima cu totul (Cânt. 4, 9). Astfel, lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu poate face ca fața omului să devină luminoasă și veselă.[18] Declarațiile ascetice ale lui Ioan sunt una cu învățătura lui. Urmând vechii tradiții a pustiului, el leagă strâns credința de comportamentul moral.[19] El știe foarte bine că stricăciunea este rezultatul Căderii. Oricât de tehnic ar putea să pară, acest punct este esențial pentru spiritualitate. El presupune că în măsura în care cineva biruie păcatul prin har, stricăciunea și mortalitatea își pot slăbi puterea. Aici și acum, omul „din afară” experimentează aceleași lucruri pe care le trăiește și „sufletul”. Relația dintre cele două seamănă cu o „oglindă” (esoptron):

Până și cele din afară ale trupului arată, ca într‑un soi de oglindă, minunăția sufletului.[20]

Exemplul clasic al acestui proces în literatura monastică tim­purie se află în Viața Sf. Antonie, unde Atanasie arată că trupul lui Antonie nu fusese afectat după douăzeci de ani de nevoințe și că sănătatea i‑a fost bună până la capătul îndelungatei sale vieți. Efectul harului lui Dumnezeu, ni se spune, strălucea literalmente pe chipul lui Antonie: „Întrucât sufletul îi era netulburat, tot astfel îi erau și simțurile din afară; și chiar și fața îi strălucea parcă din bucuria sufletului”.[21] Mai mult, se poate ca, aflat în această stare, ascetul să nu mai dorească nici să mănânce. Aceasta nu înseamnă că trupul este tratat ca o parte mai puțin importantă decât sufletul sau ca ceva trivial în alcătuirea ființei umane. Mai curând, omul întreg este orientat de eros spre Dumnezeu, situație care‑l poate determina pe cineva să „uite” să mănânce sau chiar să facă hrana de prisos. Pentru a înțelege aceasta, e destul să vedem cum funcționează eros‑ul trupesc și cum îi afectează pe îndrăgostiți.[22] Varsanufie scrie despre astfel de asceți:

Unii ca aceștia nu sunt apăsați de foame, sete sau de vreun alt lucru pământesc; căci au fost izbăviți de orice faptă rea, patimă și păcat. Mâncarea și băutura și îmbrăcarea lor este Duhul Sfânt.[23]

În măsura în care se ajunge la ceea ce Ioan numește „trup netrupesc” (asomata somata), somnul încetează să mai fie o piedică în unirea cu Dumnezeu.[24] Aceasta se‑ntâmplă când trupurile sunt transfigurate:

Dorm din pricina firii, însă „inima mea veghează” (Cânt. 5, 2) din prisos de iubire.[25]

Afirmațiile aparent dualiste din Scara trebuie privite așadar în lumina distincției făcute de Noul Testament între carne și duh, iar nu din perspectiva vreunei dihotomii trup‑suflet. Chiar și atunci când utilizează un limbaj predominant negativ, viziunea lui Ioan este una fundamental unitară. Mai precis, este una dialectică; trupul este un vrăjmaș, dar și un prieten. Cu toate că a fost afectat de Cădere, trupul rămâne creația lui Dumnezeu și, în urma Întrupării, este chemat să participe la slava învierii. Se poate vedea că însemnătatea „trupului” arată o configurație a lucrărilor dumnezeiască și omenească în care Întruparea deschide drumul biruinței asupra trupului prin ascesis și oferă nădejdea pentru refacerea trupului bolnav la învierea cea de obște.

[1] Ep. ad monachos 7 și 10 (PG40.932D și 936D). Cf. și Pahomie Vita Prima 56 (38‑9, 189), Pateric, Teodora 10 (ed. Guy, 23), Varsanufie 607, și Ioan Moshu, Pratum, Cosma 171 (PG87.3040B). Pentru mai multe exemple, vezi Pateric, Pamvo 12 (PG65.372A) și Nau 235 (1909, p. 362); Marcu Ascetul, Cap. de temp. 26 (PG65.1068AB) și Avva Isaia, Cuvântul 29, 1 (198).

[2] 29. titlu (1148AO, 2 și 4 (1148BD); 15.58 (892D) și 6.20 (796C‑97B). Distincția dintre două etape ale învierii – mai întâi a sufletului, iar apoi a trupului – se găsește și la Evagrie: cf. Capetele gnostice 5, 19 și 22 (327). Pentru referințe asemănătoare, cf. Hrisostom, Ad Theodorum lapsum 1,13 (PG47.295); Vasile cel Mare, In Ps. 44 (PG29.400CD); Mac. Hom. 5, 8 și 9 (60‑61); 11,1 (69‑97); 15, 38 (149‑50; 32,2 (252); 34,2 (261); 36,1 (264): în aceste pasaje, Macarie vorbește despre „o îndoită înviere a sufletelor și a trupurilor”; Marcu Ascetul, De baptismo (PG65. 1009BC) [Despre Botez, în Filocalia, vol.1]. Cf. și Simeon Noul Teolog, TGP 1.76 (62); Cat. 8 (100); Grigorie Sinaitul, Capetele 38 și 47 (36 și 38) [Capete în acrostih, în Filocalia, vol. 7]; Calist/Ignatie, Suta, 16 (214), 100 (294), 67 (261) și 96 (292) [în Filocalia, vol. 8]

[3] De his. 137 (PG65.952A). Cf. și Atanasie, Vita Ant. 91 (PG26.972B) [Viața lui Antonie, în PSB vol. 16] și Varsanufie 607.

[4] Tratatele mistice (211; cf. și 305 și 377).

[5] Cat. 6 (p. 46).

[6] Triade 1, 3, 33. Și pentru Grigorie Palama, „învierea cea dintâi este a sufletului”: cf. Hom. 16 (PG 151.217A) și Ad Xenam de mentali quietudine (PG150.1049D). Botezul este deseori privit ca o anticipare a învierii trupești: cf. Marcu Ascetul, De bapt. (PG65.1009AB); Nil, Ep. 3, 135 (PG79.445D) și De vol. paup. 50 (PG79.1033B). Cf. și J. Daniélou, Platonisme et théologie mystique. Doctrine spirituelle de Saint Grégoire de Nysse, Paris: 1953, 57.

[7] 15.58 (893A).

[8] 29.3 (1148C). Accentuarea cuvântului „răpire” (ekstasis) arată că este vorba de efectul unei iubiri ekstatice pentru Dumnezeu.

[9] 27.ii.l3 (1109C). Cf. și P. Brown, The Body and Society, 237‑8.

[10] 29.2 (1148BC).

[11] Privitor la moartea sufletului, cf. Vasile cel Mare, Hom., Quod Deus non est auctor malorum 7 (PG31.345A). Cf. și Grigorie Sinaitul, Captele 34 și 37 (p. 36) și Grigorie Palama, On Divine and Divinising Participation 8 (2, p. 144). [Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare, Filocalia, vol. 7.]

[12] 16.20 (929A).

[13] Capit. 41 (25‑6,181). Referința la Vita Ant. de Atanasie este 70 (PG26. 941C); cf. și 92 (972C‑973A). Cf. și Teodoret, Phil Hist. Paladie, 7, 4, p. 370 (1365D); Afrahat Persanul, 8, 13, p. 400 (1376D) și Petru, 9, 15, p. 434 (1388B); Hist. Monachorum, 8, Apollo 6 (49); 13 Ioan 9 (p. 100); Pa­ladie, Hist. Laus. Domnenos 84 (113‑14); Varsa­nu­fie 123 și 174; Chi­ril de Schitopole, Viața lui Sava, 13 (164.14‑20) și Viața lui Eftimie, 40 (60.20‑21); Ioan Moshu, Pratum, Cosma 40 (PG87.2893A) și Ioan 87 (2944CD); Pateric, Arsenie 42 (PG 65.105D‑08B). Despre moaște în tradiția patristică ulterioară, cf. Grigorie Palama, Ad Dionysium 5 (2, p. 497) și Triade 2, 12.

[14] 4.29 (697C). Ioan Hrisostom descrie efectul harului asupra trupurilor sfinților: „Izvorăște din suflet, apoi inundă trupul, de la trup trece la veșminte, apoi la încălțări, până ce cuprinde și umbra acelora”. Cf. Dicta postquam reliquiae martyrum 1 (PG63.469‑70).

[15] Cf. 6.20 (797A).

[16] 4.29 (697C).

[17] Varsanufie 120 [Referința este de fapt la Varsanufie 207– n. tr.] Cf. și Teodoret, Phil. Hist., Simeon bătrânul, 6, 9, p. 358 (1361D).

[18] 30,11 (1157AC).

[19] Cf. și 30.14 (1157C).

[20] 30.11 (1157AC) O noțiune similară se găsește și la Isaac Sirul, Tratatele mistice (349).

[21] Vita Ant 67 (PG26 940AB); cf. și 14 și 93 (864C și 973AB). Exemple asemănătoare se pot întâlni și la alți autori: cf. Mac. Hom. 12, 8 (110‑11) și 17, 2 (167‑8); Teodoret, Phil. Hist Markianos, 3, 18, p. 282 (1337A) și Iulian Sava, 2, 14, p. 224 (1317A); Hist. Monachorum 2; Avva Or 1 (35); 6, Theon 1 (44); 8, Apollo 52 (67); 1, Ioan de Licopolis 46 (27); 11, Skourous 6 (91) și 17, Isidor 3 (114), care apare și la Paladie, Hist. Laus., 71 (PG34.1177D‑78A); Diadoh, Suta, 25 (96‑7); Chiril de Schitopole, Viața lui Sava, 5 (89.15f); 24 (108.27‑109.1); 17 (184.11‑13); 173.19‑24; Viața lui Eftimie, 40 (59.21‑22). Cf. și Calist/ Ignatie, Suta, 90 (284). Analiza mea s‑a concentrat în mare măsură asupra dimensiunilor spirituale ale trupului. Pentru o descriere generală a hermeneuticilor – în special a funcțiilor „politice” și „sociale” – ale trupului în relație cu monahismul timpuriu, vezi R. Valantasis, „A Theory of the Social Function of Asceticism”, în Wimbush și Valantasis, Asceticism, 544‑52; vezi și S. Rubenson, „Christian Asceticism and the Emergence of the Monastic Tradition”, în ibid., 49‑57. Pentru atitudinile și practicile legate de trup în antichitatea târzie, vezi P. Brown, The Body and Society, în special partea a doua, intitulată „Asceticism and Society in the Eastern Empire”, 210‑338.

[22] 30.11 (1157AC). Cf. și Apophth. Nau 149‑50 (1908, p. 51) și 175 (1908, pp. 266‑8)‑ Hist Monachorum, Prol. 7 (7); Vita Prima 89 (128, 206); Ioan Moshu, Pratum, Teodor 54 (PG87.2908D‑09A). Cf. și Simeon Noul Teolog, Eth. 1 (296). Problema erosului este analizată în Capitolul 6, dar cititorul este îndrumat și către P. Brown, The Body and Society, 238‑9.

[23] Varsanufie 173 și 78. Cf. și Varsanufie 36; Hist. Monachorum, 1, Ioan de Licopolis 17 și 46 (15 și 27); și Apollo 5 (48). Vezi Life of John the Hesychast, p. 211.1‑14. Cf. și Hist Monachorum, 11, Skourous 5 (91) și 12, Helle 15 (97), unde un înger îi hrănește pe asceți.

[24] 30.6 (1156D).

[25] 30.7 (1156D).

Sursa: JOHN CHRYSSAVGIS,

Sfântul IOAN SCĂRARUL

– De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului,

Ed. Sophia 2005