Dacă răspundem la violenţă cu violenţă nu rezolvăm nimic

Foto: Magda Buftea

Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.
„Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Când răspundem la violenţă cu violenţă nu fa­cem nimic. Tăcerea martirică va arăta în timp îndelungat victoria, biruinţa. Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.” (Părintele Sofronie de la Essex)
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos:

Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 283-284)

Cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el, sunt fericiţi

Ascultaţi cuvântul Domnului, fie predică Pavel, fie predică Ioan Gură-de-Aur, fie Vasile cel Mare, fie un preot sau episcop păcătos. Ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu. Urechile voastre să fie deschise. „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Luca 11, 28).

Numai o singură dată nu trebuie să ascultaţi: dacă vreodată – Dumnezeul meu, să nu fie! –, dacă vă vom predica împotriva lui Hristos, împotriva Evangheliei. Atunci aveţi dreptul să desprindeţi scaunele şi să ne alergaţi până la (râul) Aliakmonas. Dar atâta timp cât vă învăţăm potrivit sfintelor predanii, potrivit Evangheliei, trebuie să ne ascultaţi…

„Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”, vol. 21

Dumnezeu pe cele dumnezeieşti si noi le facem pe cele omeneşti

Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.

Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta ni le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi.
Să facem ceea ce este omenește, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi le facem pe cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu pe cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.

Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 56-57

Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea. Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice.

Se îndreptau spre ţărmul celălalt al mării. Domnul dormea. S-a pornit o furtună şi toţi au fost cuprinşi de groază, iar despre faptul că Domnul era cu ei şi, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat.

Aşa se întâmplă şi în viaţă, atât în cea din afară, cât şi în cea lăuntrică. Se porneşte o furtună de strâmtorări sau de patimi, iar noi ne tulburăm până ce cădem sufleteşte, socotind că aşa e firesc; dar Domnul ne trimite lecţia: „puţin credincioşilor!” Şi pe bună dreptate! Nu poţi să nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poţi întotdeauna să-ţi păstrezi liniştea cugetului. Mai înainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu şi pleacă-te cu smerenie sub mâna Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te îngrijora. Apoi ţine trează credinţa că Domnul este cu tine şi cazi la picioarele Lui în rugăciune! Să nu ţipi, însă: „Pier!”, ci strigă, încredinţându-te voii Lui: „Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice. Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea”. Să fii încredinţat că astfel vei trece de furtuna ce se ridică.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 98

Faţă de harul care este întru tine, nu fi nepăsător

Harul Duhului Sfânt se revarsă asupra tuturor membrilor Bisericii, cu toate că „darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 4). Dacă vom percepe ca şi Apostolul Petru preoţia ca slujire a lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, reiese că unii primesc darul creării bisericilor din casă, iar alţii primesc darul preoţiei pentru săvârşirea Euharistiei. Fiecare dar primit de la Duhul Sfânt trebuie păstrat cu grijă şi mare evlavie: „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine…” (I Timotei 4, 14), fie acesta curăţia de păcate în cadrul spovedaniei, fie primirea harului dumnezeiesc prin unirea cu Hristos în timpul împărtăşaniei, fie hirotonia sau cununia. Talanţii primiţi în timpul slujbei cununiei sunt daruri care trebuie întrebuinţate în vederea creării familiei, a bisericii din casă. Ei trebuie înmulţiţi de-a lungul vieţii prin muncă perseverentă. Odată slujba cununiei terminată, nu putem pleca din biserică, îngropând adânc în inimă tot ceea ce am simţit în acel moment. Prin ignoranţa noastră, putem pierde darurile primite de la Duhul Sfânt. Se cunosc multe situaţii când numai amintirea momentelor celor mai importante din slujba cununiei i-a ajutat pe mulţi să depăşească perioadele dificile apărute în viaţă, să-şi păstreze familia întreagă şi să primească o mare bucurie.

Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 33

Pur și simplu nu-L iubești

Cât de des aud aceste cuvinte pe care mi le spuneți: sunt leneș, mă lenevesc la rugăciune, mă lenevesc să citesc din Scriptură, mă lenevsesc să mă gândesc la Dumnezeu …Problema nu e în lene; nu, tu nu ești leneș! Tu pur și simplu nu-L iubești … Nu ești leneș, fiindcă că pentru foarte multe alte lucruri ai o străduință deosebită, și energie și putere; nu-ți ajunge și pentru Dumnezeu, pentru că inima ta este ocupată de alte lucruri.

Dacă numai inimile noastre s-ar deschide către Dumnezeu, dacă numai El ar înseamna pentru noi ceva asemănător cu ceea ce înseamnă pentru noi tata, mama, sau sora, iubitul sau iubita, atunci nici nu s-ar discuta despre lene! Pentru că, atunci când are nevoie cel pe care-l iubim, uităm și de oboseală și de boală, de toate, și apar și puteri, și străduință și dorință.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Nu sunt de ajuns faptele bune

Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există și unii care nu cred în Dumnezeu și totuși fac multe fapte bune. Adeseori am auzit următoarea întrebare :

„Nu este de ajuns, nu se vor mântui oamenii cu faptele lor bune ?”

Trebuie numaidecât să dau răspunsul. Nu, nu se vor mântui numai cu faptele bune.

De ce nu se vor mântui ?

 Fiindcă așa a spus Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, când l-a întrebat … un învățător de lege, ispitindu-l și zicând :

Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege ?  Iar Iisus i-a zis : Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, aceasta este prima și cea mai mare poruncă, iar a doua, asemenea cu aceasta, îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mt. 22, 35-39).

Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege și dacă cea de-a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima, și dacă dragostea față de aproapele își trage puterea din dragostea față de Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie cu toată inima sa să-L iubească pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege.

Dar ce înseamnă mântuire ? Faptul de a se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină părtaș al acestei Împărății ! Ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică ?
Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis către evrei un cuvânt foarte minunat, și anume, că toți trebuie să mănânce Pâinea cea cerească și că această Pâine cerească este Însuși Trupul Lui, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și ca să trăiască lumea. „Amin, Amin, zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi înșivă” (In. 6, 53)

Care viață ?

Cea veșnică. Nu veți avea viața veșnică, nu veți deveni părtași ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul vostru. Poate să existe ceva mai limpede decât cuvântul acesta ? Dacă nu credem cu toată inima noastră în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci mântuirea pentru noi nu există.
Vedeți, numai faptele bune nu sunt de ajuns ca să ne mântuim !
Știm că și necredincioșii fac fapte bune și drepte și atunci se ivește întrebarea cum să judecăm faptele bune pe care le fac necredincioșii, care este valoarea lor ?

Desigur, toate faptele bune pe care le fac acești oameni au valoarea lor, care este mare. Acceptăm acest lucru, dar trebuie să știm că există o mare diferență între faptele bune pe care le fac necredincioșii și cele pe care le fac oamenii care cu toată inima lor cred în Dumnezeu.

Care este diferența ? Diferența este următoarea : Există o mulțime de oameni, foarte puternici, care jertfesc toate, chiar și propria lor viață, de dragul poporului lor. Au existat mulți oameni de felul acesta, chiar și în epoca noastră. Au existat, așadar, mulți oameni care și-au dat viața pentru binele poporului lor și al neamului lor.Există de asemenea oameni care și-au jertfit viața de dragul clasei lor de care aparțin.

Ce au în comun toate aceste fapte bune ?

Această dragoste a lor pentru poporul lor, oricât de bună ar fi, este o dragoste numai față de poporul lor și odată cu aceasta există și ură față de oamenii altor neamuri și clase sociale.  Totuși adevărata dragoste și dragostea sinceră cea plăcută lui Dumnezeu nu poate avea ură, această dragoste îmbrățișează toate, este universală.E nevoie de nevoință, e nevoie de osteneală, e nevoie să ne silim pe noi înșine să facem binele. Trebuie să ne întoarcem de la rău, de la orice nedreptate, și să ne întoarcem către adevăr.

E nevoie de lupte ca să facem fapte bune. Numai atunci când prin încercări mari și stăruitoare ne curățim inima noastră, și astfel atragem către noi harul lui Dumnezeu, când acest har înalță în inima noastră dumnezeiasca dragoste, dragostea față de toți oamenii, care nu urăște pe nimeni, numai atunci această dragoste, împreună cu credința, ne deschide drumul către Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, nu sunt de ajuns numai faptele bune și nu este de ajuns numai morala, e nevoie și de credință. Fiindcă numai credința în Dumnezeu și comuniunea cu El ne dă puterea să facem cu sinceritate fapte bune și cu adevărat plăcute lui Dumnezeu. Această putere nu o dă morala și fac o mare greșeală aceia care cred că putem înlocui religia cu vreo învățătură morală. Trebuie ca harul dumnezeiesc să se sălășluiască în inima noastră pentru ca aceasta să devină templu al Preasfântului Duh. Amin.