Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică!

Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine. Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, p. 90)

Să fim recunoscători pentru darurile pe care le-am primit de Sus!

Cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Nemărginita mulţime a facerilor de bine ale Mântuitorului tău măreşte, mai mult decât toate, durerea zdrobirii inimii. Căci cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Aşa aveau obicei şi prorocii: să îndemne pe norod la pocăinţa şi zdrobirea inimii, precum a făcut Natan către David, că mai înainte de a-l mustra pentru curvie, i-a adus aminte facerile de bine şi darurile ce le-a primit de la Dumnezeu. Adu-ţi aminte şi tu de dumnezeieştile daruri şi faceri de bine, că te-a adus din nimic la fiinţă, te-a izbăvit prin preacuratul şi preacinstitul Său Sânge, ţi-a dăruit Sfântul Botez, te păzeşte şi te acoperă de multe întâmplări şi, pe scurt, câte lucruri sunt în toată lumea, toate sunt faceri de bine ale lui Dumnezeu, spre slujba ta. (…)
Cum îndrăzneşti să amărăşti cu păcatele tale pe Binefăcătorul tău, care a răbdat atâtea ocări, pălmuiri, bătăi, şi moarte pe cruce, ca să te izbăvească din robia vrăjmaşului diavol? Priveşte câte pricini ai ca să plângi văzând de câte ori ai răstignit pe un asemenea preadulce Stăpân! Toate acestea cugetându-le, numără, pe de o parte, îndurarea şi dragostea Lui, iar pe de alta, prea marea ta nerecunoştinţa, şi te întoarce la El prin zdrobirea inimii, cerând iertare şi mărturisind toate păcatele tale cu smerenie.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 327-328)

Bătrânul Arsenie Grigoriatul și icoana Maicii Domnului

Bătrânul Arsenie Grigoriatul o iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
Când a îmbătrânit stătea în chilia lui pe un scaun și zicea rugăciunea întors cu fața spre icoane. Într-o zi era el foarte bucuros și a zis cuiva: „Sufletul meu e tot numai o bucurie, o bucurie nebună, acum că voi pleca din lumea aceasta”.
Totuși în ziua următoare era trist și abătut.
– Ce ai părinte Arsenie?, l-a întrebat același monah.
– Ce să-ți spun? Privesc icoanele și Măicuța (Maica Domnului) își întoarce fața în altă parte, nu vrea să mă vadă, la fel și Hristos și Sfântul Nicolae… Dar cu ce sunt de vină? le zic. Aceasta a ținut vreo 3-4 zile. Totuși în a cincea zi bătrânul Arsenie era iar bucuros, străpuns la inimă și înlăcrimat. Și a explicat schimbarea lui: „Am început să caut cu ce-am greșit. Și m-am gândit că poate acel cuvânt pe care l-am spus că tot sufletul meu este o bucurie, fiindcă voi pleca din această lume, poate asta este mândrie? Și am început să spun: „Hristoase al meu și acest lucru este al Tău, eu sunt tot numai o murdărie. Și chiar dacă eu simt așa, Tu mi-ai dat simțirea asta, nu este a mea”.
Prin osândirea de sine s-a smerit și ziua următoare a zis că toate icoanele îl priveau iar cu ochii larg deschiși.
O iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
*
– Ne vom mântui?, l-au întrebat odată unii pe bătrânul Arsenie Dionisiatul, împreună-nevoitorul lui Iosif Isihastul.
– Nu știu voi, răspunse, dar eu mă voi mântui.
– Dar de ce gheronda tu te vei mântui?
– Pentru că eu am devenit ca un mic copil. Ceea ce mi se spune eu fac.

Sursa: Din tradiţia ascetică şi mistică a Sfântului Munte

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți.
Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie. Or, rugăciunea de care vorbește Dumnezeu, asta în duh și-n adevăr, se poate face chiar mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mănăstire.
(Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, mărturia mea, Editura Areopag, București, 2012, p. 122)

Omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său

Vrăjmaşul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate şi fărădelegi. El es­te şiret, viclean şi crud. Cunoaşte bine înclinările fiecăruia dintre noi şi atacă cu iscusinţă punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voin­ţă puternică.

Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă, pentru că su­fletul nostru este zidit, după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuţi, şi din firea sa năzuieşte spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârşire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înţelege că sunt!

Dar… Sărmanul suflet lipsit de experienţă nu apucă să-şi vină în fire, că de la primii paşi nime­reşte în cursele viclene ale vrăjmaşului – şi cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârşire (pe care le înţelege potrivit concepţiilor lui lumeşti), cu atât mai mult va spori… vai! deja însă nu în vir­tute; se va încurca tot mai mult în laţurile vrăjma­şului din lipsa sa de experienţă, lipsit fiind de în­drumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

Treaba este că puterea cea rea îl amăgeşte pe om, insuflându-i o concepţie pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reuşească în obţinerea unei asemenea fericiri şi ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui şi fericirea adevărată, veşnică, este invers proporţională cu „ferici­rea” pământească, ce trece repede. Dacă toţi ar cunoaşte lucrul acesta şi, şi l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu­tincioasă în viclenia sa şi n-ar reuşi să le insufle oamenilor gânduri trufaşe nici dacă ar avea ne­numărate fapte bune. Fiecare şi-ar spune cu sin­ceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu ne­putinţele şi păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – şi prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este însă că omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său.

Schiigumenul Sava, ”Cum să biruim mândria”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

Hristos în primul rând a învăţat pocăinţa, adică schimbarea vieţii

El cere o pocăinţă hristocentrică, adică schimbarea vieţii, care-L va avea în centru pe Hristos, Dumnezeu-Omul şi nu diferitele fariseisme sau alte ipocrizii religioase şi ciudate. Schimbarea aceasta va face sufletul să vieţuiască şi să fie luminat de Duhul Sfânt.
Diavolul, după ce a dat greş în încercarea de a-L ademeni pe Iisus, L-a lăsat. Desigur, mai târziu Îl va ispiti din nou în lucrarea Sa mântuitoare şi în drama Sa Dumnezeiască, intrând când în ucenicul Său Iuda, ca să-L trădeze, când în arhiereii Ana, Caiafa, în cărturari şi farisei, ca să-L răstignească, când atacându-L direct pe El însuşi, ca să distrugă lucrarea Sa dumnezeiască. Hristos, întărindu-Se ca om, având conştiinţa deplină că este Mântuitorul lumii, după biruinţa Sa împotriva satanei, a purces la lucrarea Sa nereţinut. A început să-Şi răspândească învăţătura Sa dumnezeiască, Evanghelia. În primul rând a învăţat pocăinţa, adică schimbarea vieţii, o schimbare profundă, ontologică, existenţială şi nu superficială, de ocazie. El cere o pocăinţă hristocentrică, adică schimbarea vieţii, care-L va avea în centru pe Hristos, Dumnezeu-Omul şi nu diferitele fariseisme sau alte ipocrizii religioase şi ciudate. Schimbarea aceasta va face sufletul să vieţuiască şi să fie luminat de Duhul Sfânt.
În general, viaţa fiecărui om pocăit va fi „lumina lui Hristos în lume”, însă orice lucrare serioasă necesită o conlucrare bună şi un plan pe măsură, ca să fie pusă în aplicare şi să reuşească. Hristos îi adună acum pe slujitorii Săi, de la primii paşi ai activităţii Sale publice îi găseşte pe aceşti viitori stâlpi ai Bisericii Sale. Este un lucru mare şi fundamental pentru misiunea Lui de mântuire a lumii. Astfel, îi cheamă pe ucenici lângă El, „ca să-i instruiască”, să-i prefacă, să-i sfinţească şi să-i trimită în tot pământul, ca să propovăduiască şi să înveţe Evanghelia. Dar uimitor este faptul că pentru lucrarea Sa înaltă îi cheamă pe pescari, cei care trebuie să schimbe lumea, să piardă împărăţiile şi stăpânirile idolatre, să intre în cugetul înţelepţilor şi mai-marilor lumii. Este un lucru de neconceput pentru logica omenească, dar real. Şi cel mai uimitor este faptul că misiunea lor a avut sorţi de izbândă deplină. Prin Harul lui Hristos, cei neînţelepţi s-au făcut înţelepţi, cei neînvăţaţi au devenit învăţaţi, iar cei neputincioşi puternici, s-au făcut „luminătorii lumii”, îndrumătorii acesteia.
(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 69-70)

Pocăința ne deschide inima pentru a-L primi pe Dumnezeu

Prin mijlocirea pocăinței, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul, în taina Sfintei Împărtășanii.

Pentru pocăinţă nu trebuie să alegi nici persoana căreia îi aduci pocăinţa, nici locul, ci, în toate, să te căieşti cu inimă curată şi în fiecare clipă să-ţi îndreptezi gândul la faptul că trebuie să te pocăieşti cu sinceritate.
Dacă aţi şti voi ce înseamnă pocăinţa! Prin mijlocirea ei, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul! Dacă aţi înţelege aceasta, atunci v-aţi gândi doar cum să vă curăţaţi sufletul.
(Starețul Anatolie de la Optina, traducere de Pr. Teoctist Caia, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 108)