„Există un timp al iernii sufletului şi un timp al liniştirii minţii”

Foto: Bogdan Zamfirescu

Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă snopii.

Dacă este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Eclesiastul (Ecl. III,1), dar între toate lucrurile sunt şi lucrurile sfinţite ale vieţuirii noastre, să avem grijă ca să căutăm în fiecare timp cele potrivite acelui timp (citeşte nota nota Părintelui Stăniloae). Căci este un timp al nepătimirii în cei ce se nevoiesc şi un timp al împătimirii pentru tinereţea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor şi un timp al inimii învârtoşate; un timp al supunerii şi un timp al stăpânirii; un timp al postului şi un timp al împărtăşirii de hrană; un timp al războiului din partea trupului duşman şi un timp al liniştirii fierbinţelii; un timp al iernii sufletului (al viforului) şi un timp al liniştirii minţii; un timp al întristării inimii şi un timp al bucuriei duhovniceşti; un timp de învăţare a altora şi un timp de ascultare; un timp al întinărilor pentru închipuirea de sine şi un timp al curăţiei, pentru smerenie; un timp de luptă şi un timp de odihnă adăpostită; un timp de liniştire şi un timp de împrăştiere nestăpânită; un timp de rugăciune neîntreruptă şi un timp de slujire nefăţarnică.

Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli, şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului.

(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, XXVI, 59, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 324-325)

Să spovedim, ce gânduri trebuie?

Să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră

Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică!

Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine. Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, p. 90)

Să fim recunoscători pentru darurile pe care le-am primit de Sus!

Cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Nemărginita mulţime a facerilor de bine ale Mântuitorului tău măreşte, mai mult decât toate, durerea zdrobirii inimii. Căci cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Aşa aveau obicei şi prorocii: să îndemne pe norod la pocăinţa şi zdrobirea inimii, precum a făcut Natan către David, că mai înainte de a-l mustra pentru curvie, i-a adus aminte facerile de bine şi darurile ce le-a primit de la Dumnezeu. Adu-ţi aminte şi tu de dumnezeieştile daruri şi faceri de bine, că te-a adus din nimic la fiinţă, te-a izbăvit prin preacuratul şi preacinstitul Său Sânge, ţi-a dăruit Sfântul Botez, te păzeşte şi te acoperă de multe întâmplări şi, pe scurt, câte lucruri sunt în toată lumea, toate sunt faceri de bine ale lui Dumnezeu, spre slujba ta. (…)
Cum îndrăzneşti să amărăşti cu păcatele tale pe Binefăcătorul tău, care a răbdat atâtea ocări, pălmuiri, bătăi, şi moarte pe cruce, ca să te izbăvească din robia vrăjmaşului diavol? Priveşte câte pricini ai ca să plângi văzând de câte ori ai răstignit pe un asemenea preadulce Stăpân! Toate acestea cugetându-le, numără, pe de o parte, îndurarea şi dragostea Lui, iar pe de alta, prea marea ta nerecunoştinţa, şi te întoarce la El prin zdrobirea inimii, cerând iertare şi mărturisind toate păcatele tale cu smerenie.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 327-328)

Bătrânul Arsenie Grigoriatul și icoana Maicii Domnului

Bătrânul Arsenie Grigoriatul o iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
Când a îmbătrânit stătea în chilia lui pe un scaun și zicea rugăciunea întors cu fața spre icoane. Într-o zi era el foarte bucuros și a zis cuiva: „Sufletul meu e tot numai o bucurie, o bucurie nebună, acum că voi pleca din lumea aceasta”.
Totuși în ziua următoare era trist și abătut.
– Ce ai părinte Arsenie?, l-a întrebat același monah.
– Ce să-ți spun? Privesc icoanele și Măicuța (Maica Domnului) își întoarce fața în altă parte, nu vrea să mă vadă, la fel și Hristos și Sfântul Nicolae… Dar cu ce sunt de vină? le zic. Aceasta a ținut vreo 3-4 zile. Totuși în a cincea zi bătrânul Arsenie era iar bucuros, străpuns la inimă și înlăcrimat. Și a explicat schimbarea lui: „Am început să caut cu ce-am greșit. Și m-am gândit că poate acel cuvânt pe care l-am spus că tot sufletul meu este o bucurie, fiindcă voi pleca din această lume, poate asta este mândrie? Și am început să spun: „Hristoase al meu și acest lucru este al Tău, eu sunt tot numai o murdărie. Și chiar dacă eu simt așa, Tu mi-ai dat simțirea asta, nu este a mea”.
Prin osândirea de sine s-a smerit și ziua următoare a zis că toate icoanele îl priveau iar cu ochii larg deschiși.
O iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
*
– Ne vom mântui?, l-au întrebat odată unii pe bătrânul Arsenie Dionisiatul, împreună-nevoitorul lui Iosif Isihastul.
– Nu știu voi, răspunse, dar eu mă voi mântui.
– Dar de ce gheronda tu te vei mântui?
– Pentru că eu am devenit ca un mic copil. Ceea ce mi se spune eu fac.

Sursa: Din tradiţia ascetică şi mistică a Sfântului Munte

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți.
Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie. Or, rugăciunea de care vorbește Dumnezeu, asta în duh și-n adevăr, se poate face chiar mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mănăstire.
(Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, mărturia mea, Editura Areopag, București, 2012, p. 122)