Inima omului nu se liniștește, până nu se odihnește în Hristos

Ca niște fiare sălbatice se ridică patimile și poftele, sfâșiindu-ne tot ce e mai bun și mai sfânt în noi. Cădem în deznădejde și vrem să ne punem capăt zilelor. Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu și al Îngerului păzitor ne sfătuiește să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm și să plângem, cerând mila lui Dumnezeu.
Ca și primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârșim și noi același păcat. Același fruct oprit stă ispititor în fața noastră, același șarpe ne înșală și noi călcăm aceeași poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conștiința începe să ne tortureze. Cerul inimii noastre se întunecă. Norii groși acoperă strălucirea Soarelui Dreptății. Sufletul nostru începe să se tulbure, să tune și să fulgere. Ca niște fiare sălbatice se ridică patimile și poftele, sfâșiindu-ne tot ce e mai bun și mai sfânt în noi. Cădem în deznădejde și vrem să ne punem capăt zilelor.
Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu și al Îngerului păzitor ne sfătuiește să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm și să plângem, cerând mila lui Dumnezeu. Atunci, preaiubitul nostru Mijlocitor ne duce rugăciunile la Tatăl și prin sângele Lui căpătăm iertare. Și nu numai atât: însăși soarta noastră se îmbunătățește. Prin rugăciune adunăm razele Soarelui Invizibil și aprindem focul pe care atât de mult a dorit Iisus să-l vadă arzând în inimile noastre. Acest foc al Duhului Sfânt ne încălzește și ne mângâie. Și tot prin mijlocirea acestui Mângâietor, fiarele se îmblânzesc, pământul își dă roada sa, iar cerul începe să picure ploaia sa binefăcătoare. Și omul însetează și flămânzește mereu după o altă lume mai bună, iar inima lui nu se liniștește până nu se odihnește în Hristos Domnul.
(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 154)

Sufletul sănătos trăieşte darurile Sfântului Duh

Le aveţi pe acestea? Aveţi fericirea, pe Hristos, Raiul. Şi chiar şi organismul trupesc funcţionează minunat, fără anomalii. Harul lui Dumnezeu îl schimbă pe om, îl preface sufleteşte şi trupeşte. Se duc atunci toate bolile.

Dacă-L iubim pe Hristos, toate sunt uşoare. Eu n-am izbândit încă. Acum mă străduiesc să-L iubesc. La Hristos sunt toate; toate cele frumoase, cele sănătoase. Sufletul sănătos trăieşte darurile Sfântului Duh, care sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Galateni 5, 22-23). Omul lui Dumnezeu trăieşte încă şi toate câte le spune Apostolul Pavel în imnul dragostei: Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare… nu gândeşte răul… toate le suferă, toate le crede… dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13, 4-8).

Le aveţi pe acestea? Aveţi fericirea, pe Hristos, Raiul. Şi chiar şi organismul trupesc funcţionează minunat, fără anomalii. Harul lui Dumnezeu îl schimbă pe om, îl preface sufleteşte şi trupeşte. Se duc atunci toate bolile. Nici colită, nici tiroidă, nici stomac, nimic. Toate funcţionează normal. Este frumos să păşeşti, să munceşti, să te mişti şi să ai sănătate. Dar mai întâi să ai sănătate sufletească. Temelia este sănătatea sufletească; cea trupească îi urmează acesteia. Aproape toate bolile izvorăsc din lipsa încrederii în Dumnezeu, iar aceasta naşte neliniştea. Neliniştea izvorăşte din nimicirea simţământului religios. Dacă nu aveţi dragoste pentru Hristos, dacă nu vă îndeletniciţi cu lucruri sfinte, neîndoielnic vă veţi umple de melancolie, de lucruri rele.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 295-296)

Ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu, dacă nu e cu putinţă să te supui

Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburăm când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită.

 

Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri dumnezeieşti.

 

Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru să nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi.

 

O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, prăznuit la 17 noiembrie). Acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plată pentru că s-ar fi culcat cu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: „Dă-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, căzu doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune.

 

Dacă nu e cu putinţă să te supui, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm să fim veseli… Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-şi învingă descurajarea. Trebuie să intri în tine însuţi şi să te întrebi: unde mă aflu?

 

Trebuie să priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor.

 

Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină, Editura Sophia, 2007

„Există un timp al iernii sufletului şi un timp al liniştirii minţii”

Foto: Bogdan Zamfirescu

Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă snopii.

Dacă este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Eclesiastul (Ecl. III,1), dar între toate lucrurile sunt şi lucrurile sfinţite ale vieţuirii noastre, să avem grijă ca să căutăm în fiecare timp cele potrivite acelui timp (citeşte nota nota Părintelui Stăniloae). Căci este un timp al nepătimirii în cei ce se nevoiesc şi un timp al împătimirii pentru tinereţea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor şi un timp al inimii învârtoşate; un timp al supunerii şi un timp al stăpânirii; un timp al postului şi un timp al împărtăşirii de hrană; un timp al războiului din partea trupului duşman şi un timp al liniştirii fierbinţelii; un timp al iernii sufletului (al viforului) şi un timp al liniştirii minţii; un timp al întristării inimii şi un timp al bucuriei duhovniceşti; un timp de învăţare a altora şi un timp de ascultare; un timp al întinărilor pentru închipuirea de sine şi un timp al curăţiei, pentru smerenie; un timp de luptă şi un timp de odihnă adăpostită; un timp de liniştire şi un timp de împrăştiere nestăpânită; un timp de rugăciune neîntreruptă şi un timp de slujire nefăţarnică.

Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli, şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului.

(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, XXVI, 59, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 324-325)

Să spovedim, ce gânduri trebuie?

Să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră

Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică!

Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine. Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, p. 90)

Să fim recunoscători pentru darurile pe care le-am primit de Sus!

Cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Nemărginita mulţime a facerilor de bine ale Mântuitorului tău măreşte, mai mult decât toate, durerea zdrobirii inimii. Căci cu cât te gândeşti la bunătăţile ce ţi-a făcut Cel Preabun, cu atât mai mult te ruşinezi de nemulţumirea și de răutatea ta către Dânsul.
Aşa aveau obicei şi prorocii: să îndemne pe norod la pocăinţa şi zdrobirea inimii, precum a făcut Natan către David, că mai înainte de a-l mustra pentru curvie, i-a adus aminte facerile de bine şi darurile ce le-a primit de la Dumnezeu. Adu-ţi aminte şi tu de dumnezeieştile daruri şi faceri de bine, că te-a adus din nimic la fiinţă, te-a izbăvit prin preacuratul şi preacinstitul Său Sânge, ţi-a dăruit Sfântul Botez, te păzeşte şi te acoperă de multe întâmplări şi, pe scurt, câte lucruri sunt în toată lumea, toate sunt faceri de bine ale lui Dumnezeu, spre slujba ta. (…)
Cum îndrăzneşti să amărăşti cu păcatele tale pe Binefăcătorul tău, care a răbdat atâtea ocări, pălmuiri, bătăi, şi moarte pe cruce, ca să te izbăvească din robia vrăjmaşului diavol? Priveşte câte pricini ai ca să plângi văzând de câte ori ai răstignit pe un asemenea preadulce Stăpân! Toate acestea cugetându-le, numără, pe de o parte, îndurarea şi dragostea Lui, iar pe de alta, prea marea ta nerecunoştinţa, şi te întoarce la El prin zdrobirea inimii, cerând iertare şi mărturisind toate păcatele tale cu smerenie.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 327-328)

Bătrânul Arsenie Grigoriatul și icoana Maicii Domnului

Bătrânul Arsenie Grigoriatul o iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
Când a îmbătrânit stătea în chilia lui pe un scaun și zicea rugăciunea întors cu fața spre icoane. Într-o zi era el foarte bucuros și a zis cuiva: „Sufletul meu e tot numai o bucurie, o bucurie nebună, acum că voi pleca din lumea aceasta”.
Totuși în ziua următoare era trist și abătut.
– Ce ai părinte Arsenie?, l-a întrebat același monah.
– Ce să-ți spun? Privesc icoanele și Măicuța (Maica Domnului) își întoarce fața în altă parte, nu vrea să mă vadă, la fel și Hristos și Sfântul Nicolae… Dar cu ce sunt de vină? le zic. Aceasta a ținut vreo 3-4 zile. Totuși în a cincea zi bătrânul Arsenie era iar bucuros, străpuns la inimă și înlăcrimat. Și a explicat schimbarea lui: „Am început să caut cu ce-am greșit. Și m-am gândit că poate acel cuvânt pe care l-am spus că tot sufletul meu este o bucurie, fiindcă voi pleca din această lume, poate asta este mândrie? Și am început să spun: „Hristoase al meu și acest lucru este al Tău, eu sunt tot numai o murdărie. Și chiar dacă eu simt așa, Tu mi-ai dat simțirea asta, nu este a mea”.
Prin osândirea de sine s-a smerit și ziua următoare a zis că toate icoanele îl priveau iar cu ochii larg deschiși.
O iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei.
*
– Ne vom mântui?, l-au întrebat odată unii pe bătrânul Arsenie Dionisiatul, împreună-nevoitorul lui Iosif Isihastul.
– Nu știu voi, răspunse, dar eu mă voi mântui.
– Dar de ce gheronda tu te vei mântui?
– Pentru că eu am devenit ca un mic copil. Ceea ce mi se spune eu fac.

Sursa: Din tradiţia ascetică şi mistică a Sfântului Munte

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți.
Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie. Or, rugăciunea de care vorbește Dumnezeu, asta în duh și-n adevăr, se poate face chiar mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mănăstire.
(Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, mărturia mea, Editura Areopag, București, 2012, p. 122)