Omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său

Vrăjmaşul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate şi fărădelegi. El es­te şiret, viclean şi crud. Cunoaşte bine înclinările fiecăruia dintre noi şi atacă cu iscusinţă punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voin­ţă puternică.

Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă, pentru că su­fletul nostru este zidit, după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuţi, şi din firea sa năzuieşte spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârşire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înţelege că sunt!

Dar… Sărmanul suflet lipsit de experienţă nu apucă să-şi vină în fire, că de la primii paşi nime­reşte în cursele viclene ale vrăjmaşului – şi cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârşire (pe care le înţelege potrivit concepţiilor lui lumeşti), cu atât mai mult va spori… vai! deja însă nu în vir­tute; se va încurca tot mai mult în laţurile vrăjma­şului din lipsa sa de experienţă, lipsit fiind de în­drumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

Treaba este că puterea cea rea îl amăgeşte pe om, insuflându-i o concepţie pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reuşească în obţinerea unei asemenea fericiri şi ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui şi fericirea adevărată, veşnică, este invers proporţională cu „ferici­rea” pământească, ce trece repede. Dacă toţi ar cunoaşte lucrul acesta şi, şi l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu­tincioasă în viclenia sa şi n-ar reuşi să le insufle oamenilor gânduri trufaşe nici dacă ar avea ne­numărate fapte bune. Fiecare şi-ar spune cu sin­ceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu ne­putinţele şi păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – şi prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este însă că omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său.

Schiigumenul Sava, ”Cum să biruim mândria”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

Hristos în primul rând a învăţat pocăinţa, adică schimbarea vieţii

El cere o pocăinţă hristocentrică, adică schimbarea vieţii, care-L va avea în centru pe Hristos, Dumnezeu-Omul şi nu diferitele fariseisme sau alte ipocrizii religioase şi ciudate. Schimbarea aceasta va face sufletul să vieţuiască şi să fie luminat de Duhul Sfânt.
Diavolul, după ce a dat greş în încercarea de a-L ademeni pe Iisus, L-a lăsat. Desigur, mai târziu Îl va ispiti din nou în lucrarea Sa mântuitoare şi în drama Sa Dumnezeiască, intrând când în ucenicul Său Iuda, ca să-L trădeze, când în arhiereii Ana, Caiafa, în cărturari şi farisei, ca să-L răstignească, când atacându-L direct pe El însuşi, ca să distrugă lucrarea Sa dumnezeiască. Hristos, întărindu-Se ca om, având conştiinţa deplină că este Mântuitorul lumii, după biruinţa Sa împotriva satanei, a purces la lucrarea Sa nereţinut. A început să-Şi răspândească învăţătura Sa dumnezeiască, Evanghelia. În primul rând a învăţat pocăinţa, adică schimbarea vieţii, o schimbare profundă, ontologică, existenţială şi nu superficială, de ocazie. El cere o pocăinţă hristocentrică, adică schimbarea vieţii, care-L va avea în centru pe Hristos, Dumnezeu-Omul şi nu diferitele fariseisme sau alte ipocrizii religioase şi ciudate. Schimbarea aceasta va face sufletul să vieţuiască şi să fie luminat de Duhul Sfânt.
În general, viaţa fiecărui om pocăit va fi „lumina lui Hristos în lume”, însă orice lucrare serioasă necesită o conlucrare bună şi un plan pe măsură, ca să fie pusă în aplicare şi să reuşească. Hristos îi adună acum pe slujitorii Săi, de la primii paşi ai activităţii Sale publice îi găseşte pe aceşti viitori stâlpi ai Bisericii Sale. Este un lucru mare şi fundamental pentru misiunea Lui de mântuire a lumii. Astfel, îi cheamă pe ucenici lângă El, „ca să-i instruiască”, să-i prefacă, să-i sfinţească şi să-i trimită în tot pământul, ca să propovăduiască şi să înveţe Evanghelia. Dar uimitor este faptul că pentru lucrarea Sa înaltă îi cheamă pe pescari, cei care trebuie să schimbe lumea, să piardă împărăţiile şi stăpânirile idolatre, să intre în cugetul înţelepţilor şi mai-marilor lumii. Este un lucru de neconceput pentru logica omenească, dar real. Şi cel mai uimitor este faptul că misiunea lor a avut sorţi de izbândă deplină. Prin Harul lui Hristos, cei neînţelepţi s-au făcut înţelepţi, cei neînvăţaţi au devenit învăţaţi, iar cei neputincioşi puternici, s-au făcut „luminătorii lumii”, îndrumătorii acesteia.
(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 69-70)

Pocăința ne deschide inima pentru a-L primi pe Dumnezeu

Prin mijlocirea pocăinței, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul, în taina Sfintei Împărtășanii.

Pentru pocăinţă nu trebuie să alegi nici persoana căreia îi aduci pocăinţa, nici locul, ci, în toate, să te căieşti cu inimă curată şi în fiecare clipă să-ţi îndreptezi gândul la faptul că trebuie să te pocăieşti cu sinceritate.
Dacă aţi şti voi ce înseamnă pocăinţa! Prin mijlocirea ei, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul! Dacă aţi înţelege aceasta, atunci v-aţi gândi doar cum să vă curăţaţi sufletul.
(Starețul Anatolie de la Optina, traducere de Pr. Teoctist Caia, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 108)

Dacă răspundem la violenţă cu violenţă nu rezolvăm nimic

Foto: Magda Buftea

Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.
„Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Când răspundem la violenţă cu violenţă nu fa­cem nimic. Tăcerea martirică va arăta în timp îndelungat victoria, biruinţa. Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.” (Părintele Sofronie de la Essex)
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos:

Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 283-284)

Cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el, sunt fericiţi

Ascultaţi cuvântul Domnului, fie predică Pavel, fie predică Ioan Gură-de-Aur, fie Vasile cel Mare, fie un preot sau episcop păcătos. Ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu. Urechile voastre să fie deschise. „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Luca 11, 28).

Numai o singură dată nu trebuie să ascultaţi: dacă vreodată – Dumnezeul meu, să nu fie! –, dacă vă vom predica împotriva lui Hristos, împotriva Evangheliei. Atunci aveţi dreptul să desprindeţi scaunele şi să ne alergaţi până la (râul) Aliakmonas. Dar atâta timp cât vă învăţăm potrivit sfintelor predanii, potrivit Evangheliei, trebuie să ne ascultaţi…

„Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”, vol. 21

Dumnezeu pe cele dumnezeieşti si noi le facem pe cele omeneşti

Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.

Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta ni le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi.
Să facem ceea ce este omenește, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi le facem pe cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu pe cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.

Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 56-57

Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea. Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice.

Se îndreptau spre ţărmul celălalt al mării. Domnul dormea. S-a pornit o furtună şi toţi au fost cuprinşi de groază, iar despre faptul că Domnul era cu ei şi, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat.

Aşa se întâmplă şi în viaţă, atât în cea din afară, cât şi în cea lăuntrică. Se porneşte o furtună de strâmtorări sau de patimi, iar noi ne tulburăm până ce cădem sufleteşte, socotind că aşa e firesc; dar Domnul ne trimite lecţia: „puţin credincioşilor!” Şi pe bună dreptate! Nu poţi să nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poţi întotdeauna să-ţi păstrezi liniştea cugetului. Mai înainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu şi pleacă-te cu smerenie sub mâna Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te îngrijora. Apoi ţine trează credinţa că Domnul este cu tine şi cazi la picioarele Lui în rugăciune! Să nu ţipi, însă: „Pier!”, ci strigă, încredinţându-te voii Lui: „Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice. Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea”. Să fii încredinţat că astfel vei trece de furtuna ce se ridică.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 98