Muzica bizantină vindecă deprimarea

                          *

Muzica bizantină este foarte ușoară, atunci când sufletul o îndrăgește. Mare este folosul armoniei ce-l aduce în suflet! Cel care cunoaște muzică și are smerenie, are Harul lui Dumnezeu. E gata să se înfurie, să izbucnească, dar se teme să nu strice armonia, pentru că furia și toate aceste stări păcătoase nu se potrivesc cu armonia. Și astfel, încetul cu încetul, urăște răutatea și-și însușește virtutea, care este armonie.
Muzica bizantină îl sfințește pe om fără jertfă. Un mijloc însemnat de vindecare a sufletului chinuit al omului căzut, al celui pătimaș, este cu adevărat muzica bizantină. De aceea înțeleptul doctor al sufletului, Cuviosul Porfirie, spune:
„Muzica bizantină este foarte folositoare de suflet. Nu trebuie să existe niciun creștin care să nu cunoască muzica bizantină. Toți trebuie s-o învățăm. Ea are o legătură directă cu sufletul. Muzica îl sfințește pe om fără jertfă. Fără osteneală, veselindu-te, devii sfânt”.
Mai ales pentru vindecarea deprimării, muzica bizantină este un mijloc foarte eficient. Muzica bizantină vindecă deprimarea.
„Într-o vreme, povestește Bătrânul, regele Saul fusese cuprins de un demon, iar David mergea și-i cânta, după care demonul pleca. Mergea cu psaltirea și-i cânta. Când era cuprins de demonul deprimării, David mergea la el și-i cânta din psaltire și așa fugea demonul. Unde sunt cei care aleargă peste tot să afle vindecare pentru deprimarea lor?
Când vom învăța muzica bizantină și vom vedea întunericul venind, vom cânta o Slavă și întunericul care vine să ne cuprindă, ca un fel de melancolie sufletească, se va preface în cântare pentru Dumnezeu. Eu cred aceasta, și încă cu toată tăria. Vă spun că un muzician care iubește muzica și este evlavios, poate preface o greutate a sa într-o lucrare muzicală sau o lucrare gata alcătuită s-o cânte, s-o redea. Astfel, în loc să plângă și să fie împovărat, al aduce o doxologie lui Dumnezeu”.
Omul sănătos trăiește în armonie. Iar armonia este virtutea. Starețul spunea:
„Muzica bizantină este foarte ușoară, atunci când sufletul o îndrăgește. Mare este folosul armoniei ce-l aduce în suflet! Cel care cunoaște muzică și are smerenie, are Harul lui Dumnezeu. E gata să se înfurie, să izbucnească, dar se teme să nu strice armonia, pentru că furia și toate aceste stări păcătoase nu se potrivesc cu armonia. Și astfel, încetul cu încetul, urăște răutatea și-și însușește virtutea, care este armonie”. (Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul)

Muzica psaltică eliberează mintea de ceea ce este trecător şi pământesc

Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumuseţea sunetelor. Se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

Muzica psaltică ar trebui privită prin ochii celor care au desăvârşit-o, pentru ca şi noi (…) să putem înţelege şi trăi cu adevărat taina ei în Biserică. Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumuseţea sunetelor, aşa cum odinioară sirenele îi legau pe viaţă pe toţi aceia care treceau pe lângă insula lor, ci dimpotrivă, rostul ei este acela de a dezlega mintea de ceea ce este stricăcios şi pământesc, făcând-o să se unească cu Cerul, cu Dumnezeu. Altfel spus, se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.
Gherontissa Gavrilia, o monahie din Grecia, spunea:

„Dacă aş fi fost pictor, aş fi pictat un astfel de tablou fantastic: un drum nesfârşit plin de lumină şi îngeri. Dar cele mai frumoase (taine) dăruite de Dumnezeu nici nu s-au scris, nici nu s-au pictat, nici nu s-au cântat. Au rămas şi rămân de-a lungul veacurilor numai în sufletul, în inima şi în duhul celor ce le-au… gustat. Nu s-au putut înfăţişa pe pământ, decât numai în lumea nevăzută, deoarece omul stricăcios nu are mijloace trebuitoare”.
Rămân cu nădejdea că de vom încerca, vom putea dărui Domnului inima noastră, în care stă înmiezuit în chip tainic un gând de cuvânt şi cânt: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Psalmul 103, 34)
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 11)