Legionarul care şi-a paralizat gura muşcându-şi limba pentru a nu divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. A fost ucis şi aruncat în apă

În noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933, pe malul Lacului Fundeni din Capitală, a fost asasinat economistul Sterie Ciumetti, secretar general al Partidului „Garda de Fier”.
Sterie Ciumetti era aromân, originar din Macedonia grecească, refugiat în România interbelică urmare a politicii Greciei de asimilare etnică a aromânilor. Ca urmare a protestelor macedo-românilor împotriva Legii Dobrogei Noi prin care aceştia erau nedreptăţiţi, limitîndu-li-se şansele de stabilire în Cadrilater, în 1930 este arestat şi închis la Văcăreşti. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Codreanu, liderul Mişcării Legionare, de care a rămas legat până la moarte.

Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933.

La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu.

Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă.

Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934.

Sursa

 În CEASUL al 12-lea BOR face un gest minor în recunoașterea JERTFEI MĂRTURISITORILOR  din TEMNIȚELE COMUNISTE 

Tematica anului comemorativ 2017 a fost evidențiată în cadrul evenimentelor din aceste zile mai ales prin participarea mai multor ierarhi din fostele țări comuniste, între care primații PF Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, PF Anastasie al Albaniei și PF Rastislav al Cehiei și Slovaciei, conform basilica.ro.

În cadrul omiliei rostite în altarul de vară de pe Colina Bucuriei, Patriarhul Kirill a subliniat faptul că martirii din perioada comunistă se roagă pentru noi și că legăturile cu ei sunt vii.

Sângele martirilor este sămânţa creştinismului; martirii şi mărturisitorii care au suferit în secolul al XX-lea în ţările noastre cu siguranţă se roagă pentru noi. Noi simţim rugăciunea lor, a spus patriarhul rus.

În cadrul ceremonialului liturgic, a fost rostită o ectenie specială pentru mărturisitorii și martirii din toate țările comuniste trecuți la Domnul și s-a intonat Veșnica pomenire în limbile română, slavonă și albaneză

A fost oferită distincția Crucea patriarhală, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, următoarelor persoane:

Octav Bjoza;

Radu Ciuceanu;

Micaela Ghițescu;

Nicolae Bordașiu;

Mircea Gorețchi;

Alexandru Zub;

Demostene Andronescu.

Sursa

ARHIM. ROMAN BRAGA – la 40 de zile de la mutarea la vesnicie. MARTURII COPLESITOARE DESPRE UN PARINTE CARE A TRAIT BUCURIA SFINTENIEI TRAIND LAUNTRIC RAIUL INCA DE AICI. Plus: ultimul sau amplu interviu testamentar

“Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa… Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi…”

Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie”.
***
“Inainte de comunism eram superficiali. In persecutie ne-am maturizat, si vazand diavolul lucrul acesta — rolul lui nu este sa umple Cerul cu martiri, dimpotriva, este sa goleasca Cerul de martiri! — atunci a inventat democratia, care nu-i numai americana, este si europeana…”

 

***

FAMILIA ORTODOXA, nr. 6 (77)/ iunie 2015:

Arhimandritul Roman (Braga) – chip luminos al „Rugului Aprins”

(†28 aprilie 2015)


La sfarsit de aprilie, dupa o indelungata patimire trupeasca de pe urma unui cancer, s-a mutat in lumina nezidita a Imparatiei Arhimandritul Roman (Braga). Nascut in 1922 in Basarabia si atras de mic de lumea monahala, Parintele a fost ultimul reprezentant al acelei generatii de aur a Ortodoxiei romanesti faurita in miscarea de innoire isihasta a „Rugului Aprins” si incercata in topitoarea prigoanelor – lucrare proniatoare a Domnului Secerisului, pe care o numea
„un vulcan mistic si o reactie intr-un moment de criza; nu o miscare de mase, ci o convertire a persoanei, o revolutie interioara“.
Caci
„unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului?“
Şi iata ca
„aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu“.
Lectia „grupului de la Antim“, ramasa la fel de actuala – ca Rugaciunea lui Iisus este o metoda de vindecare a nebuniei omului modern, care fuge de sine, de confruntarea cu Dumnezeu si isi varsa toata energia in lucrurile cele din afara — a fost inteleasa prea bine si de stapanirea atee, care s-a temut de ea mai mult decat de rezistenta armata din Fagaras si s-a straduit pe toate caile sa o zadarniceasca, pentru ca primejduia din teme­lii „instaurarea oranduirii socialiste“. Astfel, in 1959, toti membrii acestei miscari duhovnicesti primesc condamnari grele (Parintele Roman, optsprezece ani!) si sunt aruncati in „macinatoarea” universului concentrationar comunist.
parintele-roman-bragaPutini au stiut ca Parintele a fost unul din supravietuitorii iadului „reeducarii” de la Pitesti si ai „mormantului reactiunii” de la Canal, din pricina preaplinului de discretie in privinta patimirilor sale, despre care rostea doar paradoxalul
„Privind acum in urma, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare“.
Taina supravietuirii, ace­easi atunci ca si acum?
„Acolo, daca-L aveai pe Dumnezeu in inima, nu sufereai, nu erai com­promis“.
Căci
„fenomenul acesta nu a fost nu­mai in inchisoare, este si astazi in afara inchisorilor, in lumea de dupa comunism, si in Romania, si aici, in America. Diavolul vrea ca noi sa ne murdarim – si, dupa aceea, putem sa murim“.
Dupa unsprezece ani de inchisoare, insu­mati in doua perioade de detentie, Patriarhul Iustinian mijloceste in 1968, pentru a-l scapa de hartuielile regimului (care-l considera un „element nedorit”), plecarea Parintelui Roman din tara. Astfel ajunge in Brazilia, la Sao Paulo, si apoi in Statele Unite ale Americii, unde, din 1988, s-a retras la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction. Acolo s-a ne­voit, a slujit si a povatuit obstea si poporul lui Dumnezeu pana la fericita sa adormire.
Am incercat in cele ce urmeaza sa schitam chi­pul iconic al acestui incercat dascal al Rugaciunii prin cuvintele celor care l-au cunoscut indea­proape, si nu mai putin prin cele ale sale.

                         ***

Dr. Dan Hinshaw:
O icoana vie a invataturii lui Hristos


In instructiunile date de Parintele Roman pri­vind moartea si ingroparea sa, a lasat anume sa nu se tina nici un cuvant de pomenire. Dar, ca unul dintre multii sai fii duhovnicesti care indrageau sa-l auda dand „cuvant” la sfarsitul Liturghiei, as dori si eu, unul din doctorii sai, sa ofer smerit, cu dragoste si adanca recunos­tinta, cateva cuvinte, drept marturie pentru „cuvantul de pe urma” pe care ni l-a dat in preajma mortii sale.
Parintele Roman ne-a indemnat mereu sa intelegem rugaciunea ca pe o convorbire continua si nesfarsita cu Dumnezeu; nimic, nici o activitate, oricat de banala ar parea, nu ramane in afara proniei dragostei si grijii lui Dumnezeu pentru fapturile Sale. Asa a si fost in decursul acestui indelung pas final al calatoriei sale spre Imparatie. Viata sa, pana la moarte, a fost o ne­incetata rugaciune. Mereu inainte, ca un far ca­lauzitor in aceste luni indelungate de declin si suferinta, i-a stat povata pe care o rostea adesea duhovnicul tineretilor sale. Parintele Cleopa de la Sihastria:
„Rabdare, rabdare, rabdare”.
A fost literalmente o icoana vie a invataturii lui Hristos din Evanghelia Sfantului Luca:
„Intru rabdare veti dobandi sufletele voastre“ (Luca 21: 19).
In aceeasi Evanghelie, Domnul nostru mai spune si ca
„fericiti sunt cei saraci…” (Luca 6:20).

Parintele Roman, ca monah, primise deja de bunavoie sfanta saracie, dar in acesti ultimi doi ani de viata a primit harul de a incerca abso­luta saracie a celui ce moare, o kenoza deose­bit de inceata, o desertare de sine pana la capat, asemenea Domnului sau Cel rastignit. N-a aratat sovaiala, nici impotrivire sau tocmeala – doar primirea deplina a tot ce avea sa vina asu­pra sa, cu toate incertitudinile si suferintele. La implinirea varstei de 93 de ani, cu doar cateva saptamani inainte sa moara, a fost intrebat daca e de acord sa i se cante traditionalul „Multi ani traiasca“. Raspunsul sau e chintesenta vietii crestine ortodoxe:

„Nu! Am inceput, in cele din urma, sa invat a muri“.
Cand era intrebat ce mai face, raspundea adesea cu un zambet: „Astept“- Acest simplu „Astept” trebuie pus in contextul daruirii sale disciplinate si pline de credinta pentru randu­iala zilnica de rugaciune, care l-a sustinut si l-a inaltat in decursul acestei lungi incercari. Cu adevarat, e putin probabil sa fi trait atat de mult, devorat (in adevaratul inteles al cuvan­tului) de boala, daca n-ar fi avut o disciplina a vietii de rugaciune. Nu doar ca traia intr-o continua convorbire cu Dumnezeu, ci si aseza aceasta relatie tamaduitoare in cadrul vietii comunitare si sacramentale a Bisericii. Inarmat cu deprinderea rugaciunii, a putut infrunta pier­derea treptata, mai intai, a putintei de a sta in picioare si a sluji ca preot in altar, apoi a pu­tintei de a lua parte la Liturghie in scaunul cu rotile si, in cele din urma, chiar a putintei de a se ridica din pat pentru a-si implini randuiala zilnica de rugaciune. Şi totusi a continuat sa se roage, imobilizat la pat, cu rugaciunea esentiala a crestinului ce se pocaieste: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Cand, in cele din urma, l-a parasit si putinta de a vorbi, isi facea pe mai departe semnul Crucii, caci dobandise tacerea, „graiul Raiului”.
In preocuparea sa necontenita pentru cei­lalti, ca un dascal desavarsit ce era, se oprea uneori din adancurile luptelor sale ca sa ne in­vete. Nici o fapta, nici o bunatate aratata, oricat de mica, nu trecea neobservata de el. Chiar si cand parea adormit de epuizare sau adancit in rugaciune, spunea intotdeauna „Multumesc” – iar cei ce-l ingrijeau se minunau de fiecare data si, in taina, se umpleau de tot mai multa recu­nostinta. Cand nu s-a mai putut deplasa, in loc sa se planga, a zis doar:
„Nu-mi mai pot folosi picioarele, asa ca trebuie sa ma sprijin mai mult pe Dumnezeu”.
Iar cand a fost silit sa-si intre­rupa vechea sa randuiala monahala de ruga­ciune, a zis:
„Pur si simplu, nu mai pot s-o fac. Dumnezeu trebuie sa preia de aici!”
Moartea e o adevarata corvoada. Aproape de capatul in­delungatului sau declin, Parintele Roman a exprimat aceasta realitate zicand:
„E atat de ane­voie sa mori!“
A depasit insa aceasta greutate a mortii prin randuiala monahala de primire cu bucurie a ultramundanului. S-a luptat cu plictiseala, cu durerea si frustrarea pierderii trep­tate a abilitatilor sale prin imbratisarea micilor bucurii. Nici unul din cei ce i-am vazut bucu­ria copilareasca de-a manca o inghetata nu se va mai gandi vreodata la acest desert fara sa­-si aminteasca de cuvintele sale:
„Calugarii sunt niste copii cu barba!”
Este un dar urias al lui Dumnezeu sa fii de fata la suferinta unui om pe moarte, mai ales cand acel om raspandeste dragostea lui Dumnezeu. Se naste atunci un dor de a-l urma pe cel iubit pana la capat – si totusi fiecare moarte este, pana la urma, o experi­enta solitara.

Cu bunatate, Parintele Roman ne-a ingaduit sa-i fim impreuna-calatori si martori ai patimirii sale prin moarte catre viata cea adevarata. Paradoxul suferintei este ca nu patimim doar singuri, ci si impre­una. Dragostea e puntea care ne uneste. Slava Domnului, omul acesta, care atat a suferit in tinerete, a fost inconjurat de o comuniune a dragostei, plina de alinare, la sfarsitul drumu­lui sau pamantesc.

Indelunga si inceata stingere a Parintelui Roman din ultimii doi ani a fost un fel de Liturghie, precum cea de-a doua parte a Dumnezeiestii Liturghii, in care, potrivit propriului ritm duhovnicesc, partasia sa cu Dumnezeu s-a facut desavarsita in suferinta sau, dupa cuvintele Sfantului Pavel,
„puterea lui Dumnezeu intru neputinte s-a desavarsit“ (cf. 2 Corinteni 12:9).

Sanatatea sa duhovniceasca si ta­maduirea sa deplina s-au aratat in adanca-i smerenie si daruirea pentru Euharistie, cand spunea:

„Nu sunt vrednic a ma apropia de Tine, Doamne, dar fara Tine nu pot trai”.
Parintele Roman a facut la un moment dat o observatie profunda:
„Suferinta este izvorul culturii“.
Felul in care noi, crestinii, suferim, poate fie sa creasca, fie sa micsoreze esenta sau „sufletul” culturii noastre. De aceea cautam catre sfintii din vechime, ca si catre acei martori contemporani precum Parintele Roman ca la niste pilde si povatuitori in propria noastra suferinta.
Iti multumim, Parinte Roman, ca ne-ai fost dascal pana la sfarsit. Cerem pe mai departe rugaciunile tale, pentru toti fii duhov­nicesti si pentru intreaga Biserica!

***

Maica Benedicta (Zoe-Dumitrescu Busulenga):

„Un om al lui Dumnezeu“                        *

Am invatat, cu trecerea anilor, ca intalnirile nu sunt intamplatoare, ca punerea fata in fata a oa­menilor nu tine decat foarte putin de vointa lor si ca o anume rabdare a asteptarii poate fi raspla­tita, oricat de tarziu, cu vederea a ceea ce ar parea imposibil.
Cand, prin anii ’70, venerabila maicuta Benedicta Braga imi vorbea, in chi­lia preacuviosiei sale de la Varatec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat in Statele Unite, Parintele mi se parea un personaj de poveste hagiografica. Atata durere razbatea dinspusele maicutei despre suferintele grozave in­durate de fratele sau mai mic in inchisoare, apoi de incercarile grele prin care trecuse in Mato Grosso si care-i zdruncinasera amarnic sanata­tea, incat ma copleseau si pe mine tristetea si o mila nesfarsita fata de calugarul de departe. Mi-l inchipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoana bizantina. Nici nu-mi inchipu­iam sa am vreodata bucuria de a-l vedea in carne si oase pe Parintele Roman.
Dar deodata, in vara anului 1992, au inceput a umbla prin Varatec vorbe despre o neasteptata venire a Parintelui in Romania si chiar la casa sa (si a maicutei Benedicta) din manasrirea nemteana. Zvonurile veneau, se duceau, noi nu indrazneam sa speram. Oricum, fierberea era mare. Şi, intr-o buna zi, iata ca minunea s-a produs.
In amurg, intr-un amurg din acelea de tainica maretie, cum numai Varatecul are, vazuram suind pe cararea dinspre vale o silueta monahala. Venea repejor, cu pas tineresc pe scarile destul de nume­roase, neinsotit. Dar maicutele noastre i-au iesit cu o nemaipomenita graba in cale, fericite sa-i pri­measca blagoslovenia pentru intaia oara in chip di­rect. Plecaciuni, sarutari de maini refuzate de mo­destia Parintelui au incetinit ritmul suisului sau.

Cand a ajuns la capul scarii, l-am intampinat cu o emotie greu stavilita. Ne aflam, in sfarsit, in fata aceluia la care ne gandeam si pe care-l asteptam de ani si ani. Şi am ramas muti de ui­mire, caci imaginea pe care ne-o facusem des­pre sfintia sa nu coincidea defel cu cea adevarata. Chipul sau nu era mohorat si brazdat de urmele durerilor. O calda si luminoasa bucurie radia din figura blanda a Parintelui, inconjurata de o barba alba ca neaua care intregea parca un nimb neva­zut. Ne-a imbratisat si ne-a binecuvantat cu o dra­goste adevarata, desi ne vedea pentru intaia oara. L-am poftit sub nucul cel vechi. L-am intrebat cat ramane la noi si greu l-am convins sa ramana, fiindca se temea sa nu stinghereasca. Dar cand, in sfarsit, l-am hotarat sa poposeasca in asezarea care-i apartinea intru totul, am pornit spre nuc. Atunci am vazut ca mersul Parintelui e putin ciudat, ca se misca repede, insa picioarele aveau o calcatura care trada o lipsa si, probabil, o durere.
Ne-am asezat si am inceput sa vorbim de una, de alta. La inceput au fost vorbe de circumstanta, schimburi de politete. Dar, cu­rand, firescul si franchetea Parintelui ne-au fa­cut sa ne simtim in largul nostru si am pornit sa dialogam ca si cand ne-am fi cunoscut de cand lumea. Sfintia sa era mai tanar decat noi, dar apartinea aceleiasi generatii. Traisem aceeasi istorie vitrega, aveam radacinile de intelect, de suflet si de spirit comune. Evocam oameni pe care ii cunoscusem, imprejurari prin care trecu­sem toti trei. Ne entuziasmam si faceam sa retra­iasca viata, tineretea noastra. Şi tot timpul eram fascinati de-a dreptul de vorbele Parintelui.
Cu o eleganta de o simplitate surprinzatoare, sfintia sa povestea despre lucruri din trecut si lu­cruri prezente, dandu-ne o imagine limpede asu­pra celor traite. Judecatile sale aveau o obiectivitate rar intalnita, intemeiata pe o cunoastere dreapta si adanca a faptelor. Fie ca atingea un subiect de isto­rie, de politica, de cultura, ca sa nu vorbim de cele religioase, o facea intr-o perspectiva atat de adeva­rata, incat parea ca ai in fata un istoric din cei mai patrunzatori, un om politic cu experienta unei vieti intregi, un om de cultura plin de toate cartile, de toata cunoasterea lumii. La sine facea prea putine referiri si cu atat mai putin la suferintele prin care trecuse. In treacat, si doar ca raspuns la o intrebare, a pomenit de Pitesti, de Turcanu, de felul in care acela, lovindu-l cu biciul, lasa sa-i sara sangele si puroiul pana-n tavan. Atunci a pome­nit si de smulgerea oaselor (metatarsienelor) si am inteles pricina mersului sau mai special. Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa…

Parintele Roman Braga, în mijlocul credincioşilor români, la vizita în ţară din 1992Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi. Pastrator al tuturor randuielilor legate de institutiile nationale, traind in toata fiinta sa continuitatea neamului, sfintia sa pri­vea, cu ochiul inrourat de iubire hristica, viitorul romanesc ortodox. Fara nici o emfaza, dincolo de orice ostentatie, insufletit de o smerenie ne­maiintalnita de noi la un om atat de cultivat, ne vorbea bland, cu dulceata, luminand parca seara care se lasase, cu chipul acela care raspandea atata dragoste si atata caldura duhovniceasca.
Am stat impreuna pana noaptea tarziu si ne­-am simtit inaltati si purificati de acea intalnire. A fost uimitoare noaptea aceea. O noapte de re­velatie, intr-adevar, ca o eufonie. Acest preot, cu figura de icoana, cu parul alb, cu barba alba-colilie si un zambet nesters pe fata, de o inteligenta stralucita, la curent cu fiecare problema politica europeana, americana, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era intru Hristos, totul era admirabil, totul era nadejde, totul era cre­dinta si totul era posibil. O astfel de faptura, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicata pentru vindecarea ranilor noastre. Fusese intr-adevar o intalnire cu un om al lui Dumnezeu.

Dinu Cruga:


„Un traitor in Duh si Adevar“
Este nespus de greu sa descrii pe un traitor in Duh si Adevar cum este Parintele Arhimandrit Roman Braga. Cuvintele noastre nu-l pot cu­prinde. Cu greu se lasa cuprins de propriile cu­vinte. Şi aceasta numai in taina. Invataturile Parintelui? Trairea duhovniceasca. Are cateva lo­curi din Sfanta Scriptura la care revine in orice imprejurare. Indeosebi
„Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine“ (Galateni 2: 20).
Sau:
„Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15: 5).
Randuiala vorbirii ii este simpla, nespus de simpla si directa. Este prieten cu toti Sfintii Parinti; cunoaste teologhisirile pe oricare din fetele lor, dar fuge de ispita cugetarii si le aduna pe toate in rugaciune. Lumea din jurul sfintiei sale ii cauta sfatul, in­drumarea si mangaierea. Şi daca este uneori lesne sa afli ce l-a indemnat si ce l-a staruit in randu­iala calugariei, nu este la fel de lesne sa afli cum a crescut duhovnicia in el, in ce suflare a Duhului Sfant s-a aflat, cand a inceput sa respire odata cu Duhul, pe ce cruce a dragostei de Dumnezeu si de semeni s-a suit de bunavoie — pentru ca sa nu mai traiasca el, ci Hristos sa traiasca in el…

Arhimandritul Roman (Braga):
„Taina vietii mele este bucuria“
Eu iubesc foarte mult fapturile lui Dumnezeu si natura. Il vad pe Dumnezeu in fiecare lucrusor din jurul nostru si mai ales in oameni. Nu exista oameni rai pentru mine. Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie. Sunt un optimist de nelecuit. Traiesc o bucurie, nu stiu de ce, dar aceasta bu­curie ma insoteste in toate cate le vad in jurul meu – si cred pana la urma ca Dumnezeu ne va da marea bucurie a mantuirii, atat individuala cat si a neamului nostru romanesc.
Imi iubesc tara foarte mult, dar nu politic. As dori ca neamul romanesc sa inteleaga ratiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pamant si l-a facut ortodox si i-a dat manastiri si calugari im­bunatatiti, si sa inteleaga ca nu ne putem realiza decat pe verticala spirituala. Dumnezeu ne vrea pe noi sa fim noi insine. Nu suntem mai grozavi de­cat altii. Fiecare neam trebuie sa-si dezvolte specifi­cul si personalitatea lui, dar putina frica totusi am cand ii aud pe politicieni vorbind. Sa nu ne pier­dem specificul nostru pentru care Dumnezeu ne-a adus pe pamant. Se reflecta chipul lui Dumnezeu nu numai in indivizi, ci si intr-o natiune intreaga – si pentru aceasta trebuie sa fim constienti, sa ne cu­ratim de racilele pacatelor, de crime, avorturi, desfranari, de toate purtarile potrivnice firii noastre si lui Dumnezeu in primul rand.
Nu cred ca Dumnezeu ne-a menit sa fim exemplu pentru alte neamuri. Aceasta e o pros­tie. Nu as vrea de aceea sa ne mandrim ca noi suntem mai grozavi decat altii. Sa ne vadim ceea ce este autentic in noi, esenta vietii noastre. Asa dupa cum si ungurii sunt sigur ca au o esenta a vietii lor si un fel al lor pentru care Dumnezeu i-a creat pe pamant si trebuie sa se dezvolte ca atare.
Numai atunci vom putea sa traim intr-o ar­monie universala, inclusiv politica, cand ne vom vedea unul in altul asa cum ar trebui sa ne ve­dem – ca persoane, chipul lui Dumnezeu unul in altul; tot asa si ca natiune trebuie sa vedem cum se reflecta Dumnezeu in fiecare neam.
Daca vreti taina vietii mele, ea este bucuria, si la toti le-as spune sa se bucure, deoarece nu este nici un motiv pentru tristete cand noi sun­tem ai Domnului si El ne iubeste atat de mult ca nu-si ia ochii de la noi. Asa cum o mama nu-si poate lua ochii de la prunc. Asa vrea ca toata lumea sa se bucure. „Bucurati-va in Domnul“, cum spune Psalmistul.
Sa nu credeti ca sunt un calugar bun. Imi pare rau ca nu mai sunt copil. Eu inca ma con­sider la inceputul vietii calugaresti si nu cred ca mai am vreme sa realizez ce au realizat marii calugari. Dar un lucru stiu: i-am iubit mult pe calugari si omul in general, si vad in om, si in special in roman, trasatura aceasta a renuntarii. Romanul are capacitatea sa se rupa din bucuriile exterioare, bucuriile pamantesti, seculare. Sa ma rup din aceste bucurii si sa traiesc in saracie, in simplitate. A te rupe din bucuriile pamantesti — asta este inca o bucurie. Este culmea bucuriei.
Material realizat de

Radu Hagiu

Sursa

PATIMIRILE SI MARTURISIREA PARINTELUI ROMAN BRAGA, torturat cumplit pentru iubirea lui Hristos in iadul reeducarii de la Pitesti (†29 aprilie 2015)

*

Fericiti cei prigoniti:

„Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul, mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru”
 de Nicholas Dima


Tot ceea ce s-a imaginat vreodată de o minte bolnavă a fost folosit pentru a îngenunchea spiritul de neînfrânt al acelora care au respins rânduiala comunistă, și îndeosebi pe aceia care credeau în Dumnezeu. Fiecare frântură de informație a fost folosită pentru a obține și mai multă informație, iar pentru orice inconsistență se administrau bătăi crâncene.
Deținuții au fost siliți să-și denunțe și să-și condamne părinții, pentru că i-au crescut în spiritul unor valori morale înalte și cu credința în Dumnezeu. Oamenii au fost torturați fiindcă nu stăteau în poziție de drepți, nu vorbeau cu respect de „reeducatorii” lor, sau pentru că nu dormeau într-o poziție „disciplinată”. […] O cruzime deosebită s-a folosit împotriva acelora care au arătat sau care erau cunoscuți că au o puternică credință în Iisus. Torționarii erau furioși de a nu fi în stare să controleze în totalitate viețile și mințile acestor oameni, care – grație credinței în Dumnezeu – părea că sunt capabili să evadeze din realitate în acel ceva pe care torționarii lor nu puteau să-l înfrunte și nici să-l înțeleagă.

Unul dintre năpăstuiții care a fost expus la toată această grozăvie, a fost părintele Roman Braga, pe care l-am întâlnit mai târziu în Statele Unite. Ca tânăr absolvent de teologie, el s-a chinuit cu hotărârea ce drum să aleagă în viață. Pe de o parte, era atras de multe lucruri lumești, dar pe de altă parte, simțea cu putere o chemare către preoție. Ura caracterul ateist al statului comunist și spera că va fi doar o trecere de scurtă durată în viața poporului român. A fost arestat pentru că s-a opus pe față regimului. După judecată a fost trimis la penitenciarul Pitești pentru „reeducare” și a fost cu încetul atras în acest proces. Au urmat lungi perioade de tortură și chin.
Am avut privilegiul de a mă întâlni cu el în câteva ocazii la Mănăstirea Schimbării la Față din Ellwood City, Pennsylvania, unde este călugăr și preot al mănăstirii. Convorbirile noastre au fost foarte lungi și m-au mișcat profund.
Într-o după amiază caldă de septembrie, în 1983, am stat în biblioteca mănăstirii și el mi-a povestit multe din suferințele sale. După tot ce auzisem și văzusem, nu mai credeam că ar mai putea să mă afecteze ceva, dar povestea spusă de acest preot cu un timbru cald, liniștit, curat, al cărui singur țel în viață a fost și este să-L slujească pe Dumnezeu, m-a cutremurat din nou. Am putut să înțeleg de ce ziaristul american care venise să-i ia un interviu a fost cu desăvârșire incapabil să sesizeze și să creadă că povestea sa, nepublicând în consecință niciodată, nimic.
– Ca un seminarist, părinte, și ca un om care crede profund în Dumnezeu, ați fost tratat altfel decât ceilalți? L-am întrebat eu.
– Într-un fel, da. Ei au vrut să-mi frângă credința în Dumnezeu și Iisus cu orice preț.
Părintele Braga mi-a povestit cum prigonitorii l-au despuiat pe unul din codeținuți în fața lui și l-au silit pe el să îngenuncheze în dreptul organelor genitale ale celuilalt nefericit, să-și facă semnul crucii și să pupe spurcăciunea omului, spunând că aceea ar fi fost Iisus. Torționarii au inventat de asemenea o nouă versiune a rugăciunii Tatăl Nostru care era atât de vulgară și dezgustătoare încât aș face aici un sacrilegiu ca ea să fie repetată.
– Dar, părinte, am întrebat, privind la acest preot care trăia acum în liniște și bună împăcare atât cu Dumnezeu cât și cu lumea, ce s-ar fi întâmplat dacă dumneavoastră nu v-ați fi supus acestor criminali?
– Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul; mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru. Nu mai puteam să rabd. Mă băteau întruna, mă torturau zile întregi. Voiam să-i aduc reproșuri lui Dumnezeu pentru a scăpa de acest chin, însă ori de câte ori deschideam gura să rostesc acele cuvinte, ele pur și simplu nu veneau. Era peste puterea omenească.
Îmi aduc aminte că odată am fost bătut cu brutalitate și nu am fost în stare să scot un cuvânt. Nu voi uita niciodată că în acel moment, Țurcanu mi-au spus calm și indiferent că, în definitiv, lui prea puțin îi pasă de convingerile sau ideile mele; tot ce dorea el, era de fapt să mă compromită. Aceasta este, în fond, adevărata natură a comunismului: să găsească un punct slab și să-i compromită pe oameni.
– Întregul proces pornea cu un șoc incredibil ca să te sperie de moarte. Pe neașteptate, după ce în prealabil se împrietenea cu tine și te trata cu bunăvoință, o bandă de câțiva „reeducați” te bătea în chip sălbatic și îți cerea să mărturisești totul. În același timp, luni de-a rândul ni se punea un medicament în hrană care ne făcea să ne aducem aminte de multe ori lucruri uitate. Ne forțau totodată să stăm ore în șir, din zi, pe dunga patului, cu spatele drept și, palmele pe genunchi. Asta numeau ei poziția de reflecție. Negreșit, unii specialiști îi instruiseră cu privire la această postură și rezultatul era că, în chip ciudat, îți aminteai aproape totul de la vârsta de trei sau patru ani. O dată ce storseseră ultima mărturisire de la tine, coroborau totul după cum le convenea și te torturau pentru alte mărturisiri.
– Era iadul, frate, a murmurat părintele Braga. Până atunci nu am știut ce înseamnă o ființă omenească. Am văzut oameni pe care îi consideram tari și îi respectam mult, căzând nesperat de ușor când au fost față în față cu suferința, dar i-am văzut și pe acei care erau umili și retrași, care păreau că nu vor rezista niciodată, dovedindu-se mai puternici decât și-ar fi putut închipui cineva. Am văzut oameni cu chipuri de sfinți căzând în iad, și aparent, oameni slabi înălțându-se ca martirii cu mare credință și putere. Vezi, frate Nicholas, noi nu știm ce se află în spatele unei fațade, în spatele unei fețe politicoase zâmbitoare, sau în spatele uneia înverșunate, încruntate, până când ele nu trec prin proba de foc.
– Și credeți că au schimbat ei personalitatea adâncă, interioară a celor supuși acestei acțiuni? am întrebat eu cu teamă.
– O, nu, m-a liniștit din nou blândul preot din Ellwood City. Ei au reușit să omoare câțiva și să facă să-și piardă mințile pe încă alți patruzeci de codeținuți de care mi-aduc eu aminte, deținuți care nu și-au mai recăpătat niciodată sănătatea, dar nu au reușit să schimbe natura umană. Vedeți, aici se înșeală comuniștii. Ei Îl neagă pe Dumnezeu și cred că omul e doar un animal, un sac de oase și reflexe ce pot fi ușor abrutizate și reprogramate. Dar noi am fost făcuți de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi. Prin ce am trecut noi la Pitești, și în alte câteva închisori românești, este opera lui satana. Dintr-un anumit motiv Dumnezeu i-a dat lui satana libertate, așa că noi nu-l putem învinge prin noi înșine. Dându-i-se timp și libertate, satana poate face multă stricăciune, și el lucrează de fapt cu sârg să ne îndepărteze de Dumnezeu. Noi trebuie să ne legăm pe noi înșine de Dumnezeu, frate Nicholas. Aceasta este singura noastră speranță. […]
Comentariul final al părintelui Braga a fost:
– Ca adevărați creștini noi trebuie să-i iertăm pe aceia care au greșit împotriva noastră, dar ca oameni va trebui să cercetăm întâmplarea și pe cei implicați, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și pentru a evita astfel de acte abominabile în viitor, oriunde în lume.
(Nicholas Dima – Călătorie spre libertate. Întâlnire cu destinul, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 84-88)
***


Pătimirile studentului Roman Braga după reeducare

Doamne, cum mai strigă uneori, în somn, Roman Braga! Fostul student în teologie, chinuit cu drăcească perseverență la Pitești, interiorizat, atât de răvășit și obsedat de nălucirile-i nocturne, nu uită dimineața să-și ceară iertare pentru că ne-a tulburat somnul în noaptea care a trecut[1].
După eliberarea sa, a absolvit teologia, s-a călugărit și, fiind cuprins în grupul mistic de la Mănăstirea Antim ”Rugul aprins al Maicii Domnului”, a mai făcut o repriză de închisoare din 1958 și până în 1964. Acum este arhimandrit și duhovnic la Mănăstirea Jacksonville – S.U.A., unde a fost stareță Maica Alexandra.
(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, p. 158)
1. O dovadă a delicateții de suflet de suflet.

                      ***

Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu

– interviu cu părintele Roman Braga

Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.
Nicolae Iuga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări?
Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.
N. I..: 2000 de preoţi ortodocşi….
R. B.: Ortodocşi, da, pentru că prea mult se face tapaj că numai preoţii greco-catolici au făcut puşcărie. Nimeni nu vrea să spună că 13 episcopi ortodocşi români au fost daţi afară şi Sinodul schimbat după ce a venit guvernul comunist la putere. Închisorile ca închisorile. Dar după aceea nu mi-au mai dat voie să stau nici în Bucureşti, nici în Iaşi, unde eram preot înainte. M-au exilat, ca să spun aşa, din fericire, în Ţara Oaşului, la Negreşti.
N. I.: Aţi spus că “din fericire” aţi venit în Oaş. De ce din fericire?
R. B: Pentru că eu m-am ocupat foarte mult de creştinismul pre-creştin al poporului român. Impresia mea a fost că poporul român are o trăsătură ascetică. Şi sunt călugăr, sunt foarte sensibil la viaţa monastică. Am descoperit că dacii, strămoşii noştri sunt pe Columna lui Traian, cu sumanele lor fără mâneci, cu toate obiceiurile lor.
N. I.: Concret, unde aţi trăit?
R. B.: Am fost exilat, pot să spun, pe postul doi de preot, la Negreşti, pe când era protopop Ioan Ursu. N-am putut să stau mult la Negreşti, pentru că am înfiinţat un cor de copii. După toate puşcăriile, nu m-am lăsat de educaţie. M-au chemat la raionul de partid, dar nu m-am dus niciodată. Eu i-am invitat; sunt o instituţie şi, dacă vor să vorbească cu mine să vină la biserică. Până când, într-o noapte m-au răpit. Au tăiat telefonul protopopului, au venit cu un camion, mi-au încărcat bagajele şi m-am trezit în comuna Sârbi, dintre Oradea şi Marghita, unde, tot aşa, am reparat o biserică neterminată. Şi m-am trezit cu un paşaport, ca să plec în Brazilia.
N. I.: Aţi fost expulzat deci din România…
R. B.: Expulzat, da, din ţară. Asta s-a întâmplat în 1968. Am plecat în Brazilia.
N. I.: Anterior aţi fost implicat într-un proces şi condamnat. În care proces şi cu cine?
R. B.: Eu n-am stat numai în închisoare, ci am stat şi într-un fel de concediu de 5 ani de zile. În prima închisoare am stat pentru că am fost profesor de literatura română la Liceul “Titu Maiorescu” din Bucureşti. În 1948, când a venit guvernul comunist, am primit nişte directive ca sa interpretăm toată literatura română în sens marxist. N-am vrut să mint copiii şi nu m-am supus. Atunci m-au luat. Am fost la Canal şi la Piteşti. Am trecut prin toată urgia Piteştiului.
N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?
R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat. Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’‘ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.
N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?
R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.
N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?
R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de “poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.
N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…
R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a făcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.
N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?
R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt: “Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.
N. I.: Cât timp aţi fost închis, în total?
R.B.: În total, 11 ani : cinci în prima şi şase în a doua închisoare.
N. I.: În S.U.A. când aţi ajuns?
R. B.: Am stat patru ani în Brazilia la două colonii româneşti: Rio de Janeiro şi Sao Paulo. M-a chemat Valerian Trifa, care era episcopul românilor din America, nepotul lui Iosif Trifa, întemeietorul “Oastei Domnului”. M-a chemat pentru că avea nevoie de mine; şi am stat 7 ani cu dânsul şi cu IPS Nathaniel, la “Vatra Românească”. De acolo am fost la câteva parohii până când am ieşit la pensie şi m-am retras la mănăstire.
N. I.: V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi memoriile?
R. B.: Ăsta e un păcat al meu: când întreabă cineva, vorbesc mult, prea mult. Dar când scriu… m-am gândit că ar trebui. Dar am un proiect care e în sertar: “Prolegomene la o teologie românească” pentru că noi avem nişte trăsături româneşti în ortodoxie, care este universală, dar care e trăită de fiecare neam prin dimensiunile existenţiale ale neamului respectiv.
N. I.: Nu ar fi mai practic să staţi la o discuţie şi să se înregistreze?
R. B.: Mai practic, dar dacă ar fi cineva inteligent să-mi pună întrebări, ar fi mai folositor.
Primul volum care a apărut a fost făcut aşa. Era un călugăr teolog, Dinu Kruger, Dumnezeu să-l ierte, care ştia să pună întrebări. Şi primul volum care a fost remarcat în lume a fost “Descoperirea universului înterior”. Este un dialog între mine şi acest mare teolog, care era mai mic ca vârstă decât noi, cei din jurul “rugului aprins” – 1945-1948.
N. I: Cum ar fi structurată o prolegomenă la o teologie românească?
R. B.: Vedeţi, Tertulian, un mare apologet din nordul Africii, spunea că omul este născut să fie creştin. Sufletul este creştin de la natură. Rădăcinile noastre creştine sunt împăgânite totuşi: Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu trebuie să dispreţuim nici un popor. Am început cu istoria noastră precreştină, cu proto istoria românească în care părinţii noştri erau monoteişti. Arheologii nu au descoperit nici o statuie a vreunui zeu în toată Ţara Românească. Nu l-au reprezentat pe Dumnezeu ca idol. Ei au crezut într-un singur Dumnezeu. Îl adorau pe vârful munţilor, cum s-a văzut la Grădiştea. Marele preot, cum era Deceneu, era un ascet, trăia într-o peşteră. Pe urmă istoria spune că i-ar fi urmat lui Burebista la tron, iar preoţii erau celibatari, nu erau căsătoriţi. Trăiau o viaţă spirituală intensă. Credeau în viaţa viitoare. Trimiteau soli la Dumnezeu prin suliţi…
Ei bine, toate lucrurile acestea s-au transmis în istoria creştină. Cel mai mare mister al istoriei românilor este că ei nu ştiu când au devenit creştini. Aşa s-a potrivit de bine religia proto părinţilor noştri cu creştinismul, încât au devenit creştini pe nesimţite. Ascetismul nostru este ascetismul dacilor care aveau pustnici ce trăiau în munţi, în peşterile noastre carpatine. Aşa că aceasta este o continuare a tradiţiilor în formă creştină. Aceasta ar fi o idee, să zicem, care ar însemna un capitol.
N. I.: Alt capitol?
R. B.: Alt capitol este, sigur, folclorul român creştin. Tradiţia noastră creştină care se găseşte de fapt la sat. Intelectualul este un om sofisticat şi mentalitatea lui este mentalitatea universală a intelectualului. Dar ţăranul român păstrează într-însul o mare adâncime a credinţei în Dumnezeu, exprimată în formă folclorică, şi în forma mitului. A apărut de curând “Mitologia românească” a lui Mircea Olinescu. Este ideea noastră, a poporului român, despre mântuire, despre îngeri, despre neamuri, despre Ileana Cosânzeana şi Muma Pădurii. Toate lucrurile acestea, deşi sunt populare, în basmele noastre, se găseşte adevărata concepţie a românilor despre Dumnezeu. Viaţa fără moarte se găseşte în basmele şi poeziile noastre, în balade. O să-i blesteme Dumnezeu pe folcloriştii români dacă nu le reînvie. Şi nu le aduc din nou, pentru că tot ce avem noi intelectual creat, dacă nu este inspirat din popor, dacă nu are rădăcinile în spiritualitatea populară, nu este autentic. Eu îl admir pe Enescu, dar nimeni nu se interesează de Oedip, pentru că este o temă tratată de mulţi. Dar noi prin Enescu am pierdut o ocazie. Dacă ne dădea un Burebista, un Deceneu, ceva al nostru, rămânea în istorie cu mult mai mult.
N.I.: Dintre ideile pe care le discutăm acum, ce aţi scris, ce aţi publicat?
R. B.: Numai articole izolate. În al doilea volum pe care l-am scris sunt articole izolate pe care le-am publicat în presa română, în special în “Cuvinte româneşti” de la Toronto.
N. I.: Nu v-aţi gândit la o sinteză care să fie tipărită şi difuzată în ţară?
R. B.: Dacă mă ajută mintea, că eu sunt la 82 de ani, şi le spun la maicile unde sunt, că dacă o iau razna să nu vă mai uitaţi la mine, dar desigur că, dacă mă ajută mintea, m-am gândit la o sinteză. Cum spuneam, e mai bine dacă mă întreabă cineva, decât să le scriu eu.
N. I.: Noi dorim să vă dea Dumnezeu sănătate, dorim să vă duceţi acest proiect la capăt.
Şi, poate, când o să reveniţi în ţară, o să ne mai întâlnim. Vă mulţumim.
(Interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 841-844

Sursa

9 Martie – Zi de cinstire si pomenire a martirilor din temnitele comuniste, impreuna cu Sfintii 40 de Mucenici din Iezerul Sevastiei

Sfinții români din închisori
Parintele Justin Parvu, la Aiud, comemorandu-i pe fratii sai de suferinta, Martirii din temnitele comuniste

Parintele Justin Parvu, citind Acatistul Sfintilor din inchisori


Fragment din Acatistul Parintelui Justin

Condac 8

Delta Dunării apele sale voia să-şi ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu braţe schiloade munţi de pământ aţi săpat şi înfruntând vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, snopi mari de stuf aţi tăiat, iar sângele vostru scurs prin şanţuri apele Dunării l-au purtat, sfinţind pământul ţării şi al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoinţelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 8

Minune preaslăvită a lucrat Dumnezeu în colonia de muncă de la Periprava, în ziua Sfinţilor Trei Mari Ierarhi, când cumpliţii prigonitori v-au aruncat iarna în Delta îngheţată la – 30 de grade, ca să tăiaţi baloţii de stuf, dar pentru credinţa voastră, Domnul a încălzit apa şi soarele mai puternic în chip minunat a strălucit, încât cei ce vă păzeau erau arşi de razele lui, iar tu, părinte, văzând minunea, mai mult te-ai întărit în nădejde şi puterea lui Dumnezeu peste tine s-a pogorât, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, Mucenicule slăvit, căci asemenea Sfinţilor 40 de Mucenici din iezerul îngheţat ai pătimit;

Bucură-te, diamant al răbdării, că de groaza gerului nu te-ai spăimântat;

Bucură-te, că împreună cu Părintele Ilie Lăcătuşu pe ceilalţi fraţi i-aţi îmbărbătat;

Bucură-te, că răbdând chinuri vremelnice, ai câştigat virtuţi veşnice;

Bucură-te, că de la Domnul darul iubirii de oameni ai câştigat;

Bucură-te, că în bătăi pe fratele tău, ce nu rezista, de mână l-ai luat;

Bucură-te, că „Rezistă, Moţule”, i-ai zis, şi a rezistat;

Bucură-te, că moartea fraţilor tăi ai plâns, ce fără cruce în gropile comune s-au stins;

Bucură-te, că mult te-ai căit că nu împreună cu ei ai murit;

Bucură-te, vrednicule urmaş, că slava sfinţilor închisorilor prin tine a dăinuit;

Bucură-te, căci mult pătimind, până la sfârşit ai răbdat;

Bucură-te, că Domnul slobozirea din temniţă ţie ţi-a dat;

Bucură-te, de Dumnezeu purtătorule, Mărturisitorule Justine!

(Acatistul aici)

Sursa

Sfinţii din Aiud nu dorm – Noi minuni ale sfinţilor martiri de la Aiud

de Ieromonah Augustin

Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren ce aparţinea bisericii, a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Ş mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L-a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi când l-a dus la biserică a ţinut mult ca să-i spună Sfântul care-i este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest Sfânt şi Sfântul le-a spus că-l cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el, pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ.
Nişte fii duhovniceşti de-ai acestui părinte, respectiv soţia, nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiasmă. Au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut la un moment dat la piept un chist exterior cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic.
O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la Sfinţi, s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar dacă poate să se dea cu puţin untdelemn la cap. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă spunând că după 4 zile, când s-a pieptănat nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i-a arătat maicii căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn locul unde era chistul la cap; era destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură.

Tot aşa nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela Sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile.
O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi ca nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, mai despărţită unul de celălalt. Eu le-am vorbit despre Sfinţi şi despre uleiul din candela Sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumnezeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima analiza medicală, a constat că acesta dispăruse din organism.
Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani, i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina, plângând pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşul, să le asculte Sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supravieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt Sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar, şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untdelemn şi le-am spus să-l dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgândit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire Sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I-am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo – icoana Maicii Domnului şi Sfintele Moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-au rugat pentru un fratele de-a lor ca Dumnezeu să-l vindece.
O femeie din Târgu Jiu a venit cu taxi-ul, maşină plătită de unul dintre băieţii ei, cu boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o gangrenă deschisă, care în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt Sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la Sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci pe rană de 40 de ori. Asta a şi făcut şi la mai puţin de o săptămână m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi în mai puţin de două săptămâni mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana.
Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la preasfinţitul Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste Sfinte Moaşte.
O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a închinat la Sfintele Moaşte, a luat din untdelemnul Sfinţilor şi înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară.
Un călugăr român din obştea mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim mi-a relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care si sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.

De aceea îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că aşa cum spune Părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea mondială de azi.
OFRANDE

Radu Gyr
Din luptele şi-nfrângerile noastre

aşternem trepte altor noi destine,

o scară de argint peste dezastre,

s-o urce paşii lumii care vine.
Din fiecare rană ce ne doare,

din orice răstignire mai adâncă,

am pus armuri pe piepturi viitoare

şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.
Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie

vor creşte mângâierile fraterne

pe care, mâine, alţii le-or aşterne

pe frunţi ce-n urma noastră suie.
Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră

răsare mângâierea de mătase

pe care mâine alţii au s-o lase

pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.
Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,

închidem luptă, lacrimă şi rană,

din viermuirea noastră subterană

noi creştem pâine pentru foamea gloatei.
extras din revista Atitudini, nr. 6 (pentru comenzi scrieti la atitudini.pv@gmail.co

Sursa

Arhimandritul Gherasim Iscu – a murit ca un înger în trup

***”Părintele Gherasim Iscu Mărturisitorul – pictură mănăstirea Afteia,,***

În patul de alături îşi dădea sufletul arhimandritul Gherasim. Venise în stare gravă de la Canal, unde fusese unul dintre stâlpii rezistenţei. În seara aceea a Naşterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit în credinţă. Neavând cu ce-l îmbrăca, căci rufele sale erau ude de transpiraţie, Valeriu a oferit hainele lui şi a păstrat pentru sine pe ale părintelui.

– Acestea sunt hainele mele monahale! a zis el emoţionat. Cu ele să mă înmormântaţi!
***

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. […]

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.

Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiara cum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…
Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar daremoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. […]

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. […]

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

***

Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenţei sufleteşti în temniţă. La Canalul morţii Dunăre-Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoţi, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare şi bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Batjocoriţi, chinuiţi, torturaţi, arhimandritul Gherasim şi ceilalţi preoţi au suportat cu cinste calvarul. Mai târziu părintele s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 326)

Sursa