Sfântul Dimitrie al Rostovului: ÎN ACEASTĂ VALE A PLÂNGERII PURURI TREBUIE SĂ NE POCĂIM ŞI SĂ PLÂNGEM PENTRU PĂCATELE NOASTRE



“1. Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate păcate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să păzeşti şi pe celelalte, mari, după cum a spus cineva despre aceasta: “Nu spune: aceasta nu-i nimic, aceea nu-i nimic; ci păzeşte-te şi de cuvântul în deşert, chiar şi de cel mai subţire gând rău, căci vei da seama şi pentru cuvântul în deşert, în ziua Judecăţii, după cum a spus Domnul. Căieşte-te în fiecare zi şi în toată vremea, pentru că neîncetat greşeşti înaintea lui Dumnezeu – în fiecare zi săvârşeşti nelegiuiri nenumărate înaintea Lui. În toată viaţa ta pocăieşte-te, plângi şi tânguieşte-te. Căci nimic în acest veac nu este vrednic de bucurie şi veselie – nu vei găsi nimic vrednic de bună-cugetare şi bună-lucrare, afară de plâns şi tânguire: însăşi naşterea ta este întru plâns şi viaţa ta se trece în tânguiri, iar sfârşitul vieţii tale este moarte, necaz şi amărăciune sufletului“.

2. Lumea aceasta, cu obiceiurile ei, nu este altceva decât vale a păcatului şi hăţiş al plângerii. Nu este nimic bun, nimic de lăudat, nimic îmbucurător – pretutindeni împărăţeşte păcatul şi fărădelegea, necazul şi întristarea, plânsul şi oftatul: “Tot capul vă este numai răni şi inima slăbănogită. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos: totul e numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate” (Isaia 1, 5-6). De aceea, “varsă râuri de lacrimi zi şi noapte, nu-ţi da linişte, nu închide ochii tăi” – spune Proorocul (Referinţă biblică neidentificată. Vezi Ieremia 9, 1, 18; 14, 17).
3. Aşadar, plângi şi chiar te tânguieşte, căci afară de plâns nu ai altceva cunoscut, nimic afară de tânguire nu vei afla bine folositor. Oare nu este vrednică de plâns viaţa ta? Nu este vrednică de tânguire şederea ta în lume? Căci în fiecare zi săvârşeşti fărădelegi: pretutindeni sunt plase, capcane – şi cine dintre noi nu este părtaş păcatului? Cine nu este vinovat? Cine este curat înaintea lui Dumnezeu, chiar de numai o zi i-ar fi viaţa? Oare nu toţi ne-am pângărit? Ne-am făcut ca smoala de întunecaţi, asemenea agarenilor. Nu suntem oare plini de toată necurăţia şi viclenia? Păcatele sunt mulţime, trupul este neputincios, patimile sunt nenumărate, duşmanii care ne luptă sunt puternici, moartea nu ştim când va veni, înaintea ochilor este mormântul, după moarte – Judecata, după Judecată – neştiută soartă!
4. Toţi Sfinţii, toată viaţa au plâns şi s-au tânguit: “Cenuşă am mâncat în loc de pâine, şi băutura mea cu plângerea am amestecat-o“, cum spune Proorocul (Psalm 101, 10). Au plâns Proorocii, au plâns Apostolii, au plâns Cuvioşii, Mucenicii, Suferinzii, Călugării, Vieţuitorii pustiurilor, chiar şi Însuşi Hristos, Care nu avea trebuinţă; însă plângând blestemăţia noastră, a vărsat lacrimi: “şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 41-42). Nimeni nu L-a văzut pe Domnul râzând pe pământ, dar plângând L-au văzut, pentru aceasta şi tu plângi şi tânguieşte-te în această vale a plângerii.
5. Plângi, căci te-ai născut în această lume în păcate şi neîncetat, în fiecare zi păcătuieşti înaintea lui Dumnezeu, fără de număr. Plângi, căci sunt mulţi potrivnicii şi cei care te luptă, nevăzuţi, fără de trup, prigonitori neadormiţi, în mâinile cărora este foc “ca să dea foc Bisericii lui Dumnezeu“, după cum a grăit cineva. Plângi, aducându-ţi aminte de moarte, căci vei muri, te vei face pulbere şi cenuşă. Plângi, căci vei avea de trecut vămile înfricoşătoare ale duhurilor şi vei fi chinuit pentru fiecare cuvânt deşert, până la cel mai subţire gând rău.
6. Cine, fiind îndatorat, nu oftează cu amar? Cine nu plânge, fiind în temniţă? Cine nu se tânguieşte, aşteptând moartea? Tu însă, aflat în toate acestea, cum să nu plângi şi chiar să te tânguieşti în această vale a plângerii? Te afli în cele întunecate şi în umbra morţii; eşti împovărat cu mulţime de datorii şi fărădelegi; nu aştepţi altceva decât moartea, decât ieşirea dintru această lume… Atunci, cum poţi fi vreodată fără de grijă şi neînfricoşat în această viaţă? Cum să nu plângi şi să nu te tânguieşti neîncetat la vederea necazurilor prin care ai trece? “Pentru aceasta, să izvorască ochii noştri lacrimi şi să verse ochii noştri râuri: ca să nu auzi glas de tânguire din Sion” – spune Proorocul (Referinţă scripturistică neidentificată).
7. Această vieţuire vrednică de plâns ţi-a dat-o dintru început Adam. De îndată, după izgonirea din rai s-a aşezat cu faţa către răsărit şi nu a râs, ci a plâns amarnic – nimic altceva nu a făcut, decât că s-a tânguit. Avea pururi pe buze următoarea cântare de tânguire: “Vai, mie! Vai, viaţa mea a căzut! De ce m-am lipsit? Ce bunătăţi am pierdut? În loc de rai, am moştenit această lume stricăcioasă! În locul lui Dumnezeu şi al Îngerilor am primit petrecere dimpreună cu diavolii! În locul liniştii – munca; în locul vieţii – moartea; în locul bucuriei şi veseliei – plânsul şi tânguirea!“.
8. O astfel de tânguire o redă Proorocul Ieremia, când spune: “O, cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?” (Ieremia 9, 1). “Ochii mei se sfârşesc de plâns, lăuntrul meu arde ca văpaia, măruntaiele mele fierb şi fierea mi se varsă pe pământ din pricina zdrobirii fiicei neamului meu” (Plângerile lui Ieremia 2, 11). Având înaintea ochilor acestea şi alte atâtea pricini, cum să nu plângem şi să nu ne tânguim întru această viaţă? Oriunde ţi-ai întoarce ochii tăi, nu vei vedea altceva decât plâns. Oriunde îţi vei pleca urechea, pretutindeni vei auzi doar tânguire, pretutindeni necazuri, ţipete şi oftaturi. “În primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi” (2 Corinteni 11, 26). Aşadar, pretutindeni este plâns şi tânguire.
9. “Plângeţi şi vă tânguiţi, că iuţimea mâniei Domnului nu se va abate de la voi“, spune Proorocul (Ieremia 4, 8). Cum nu vei plânge toată viaţa? Cum să nu te tânguieşti, văzând astfel de necazuri şi piedici, suferinţe şi întristări? Pretutindeni sunt duşmani, pretutindeni trădători, pretutindeni este frică şi temere, pretutindeni este cutremur şi nedumerire. Va veni însă moartea, va veni despărţirea, iar în văzduhuri, înfricoşătorul chin al duhurilor şi primirea unei sorţi necunoscute. Cine are cunoştinţă despre acestea? Va merge sufletul într-acolo unde nu a fost niciodată; va vedea acolo lucruri pe care nu le-a văzut niciodată; va auzi cele ce niciodată nu le-a auzit.
10. Aşadar, nu doar plânge, ci şi tânguieşte-te. Nimic întru acest veac să nu socoteşti mai presus de plâns şi de lacrimile fierbinţi. Căci plânsul spală sufletul, albeşte orice negreală, curăţă conştiinţa, luminează mintea, desface legăturile păcatului, împiedică săvârşirea oricărei fărădelegi. Plângi, aşadar, şi varsă lacrimi fierbinţi, ca să te speli de mulţime de fărădelegi, să te cureţi de tot păcatul, să te izbăveşti de orbirea sufletească, să vezi mai bine cu ochii minţii, să îl îneci în marea lacrimilor pe prigonitorul cel cugetător – pe “faraon”, să stingi focul gheenei, să dobândeşti slobozenia veşnică – să dobândeşti viaţa pururi fiitoare întru Hristos, Domnul nostru, a Căruia este cinstea, slava şi împărăţia, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.”
Sfântul Dimitrie al Rostovului

Sursa

Reclame

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI ADEVARATA POCAINTA

Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!

            Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: „Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!” (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.

            Apostolul Pavel spune ca Esau „desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: „El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta”.

            Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?

            Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: „Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod – omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)”. Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

            In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am pacatuit calcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am pacatuit înaintea Domnului meu”. Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat…

            Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi – spune el – pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI MOARTEA SI FOLOSUL POMENIRII EI


Noi, pacatosii, trebuie sa avem întotdeauna în minte pomenirea mortii, si sa se învete mintea cu ea ca, având frica de ceasul neasteptat al mortii, sa ne înfrânam de la faptele cu care II mâniem pe Dumnezeu si sa fim întotdeauna pregatiti pentru plecarea din aceasta viata. Sfântul Ioan Scararul spune ca pomenirea mortii îi este necesara omului precum îi este necesara pâinea, si asa cum fara pâine nu poate trai, asa nici fara amintirea mortii nu îsi poate îndrepta viata sa. Fara pâine omul slabeste trupeste, iar fara pomenirea mortii slabeste duhovniceste. Pâinea întareste inima omului, iar amintirea mortii întareste virtutea omului. Cine are pâine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea mortii, acela nu îsi va omorî sufletul cu moartea pacatului, nu va face pacate de moarte. […]

            Astfel, pe unii moartea îi loveste pe neasteptate înainte de batrânete si îi rapeste nepregatiti, iar pe altii, chiar si ajunsi la batrânete, îi gaseste tot nepregatiti si îi ia si îi arunca în focul gheenei! O, daca fiecare crestin ar tine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu stiu ziua mortii mele!” Daca fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neasteptata si s-ar pregati prin pocainta adevarata pentru plecarea din aceasta viata, atunci moartea pacatosilor nu ar mai fi atât de crunta si sufletele crestinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepasarea noastra!

            Noi traim ca si cum nu ne este dat sa murim niciodata, ca si cum vom vietui aici si ne vom desfata în aceasta lume vesnic; nici nu ne gândim ca sfârsitul ne bate la usa, ca securea este la radacina, coasa mortii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu staruie, moartea nu doarme si dintr-odata cadem în plasa mortii si în chinurile iadului, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Ca omul nu stie nici macar vremea lui: întocmai ca si pestii care sunt prinsi în vicleanul navod, întocmai ca si pasarile în lat, asa sunt prinsi fara de veste oamenii în vremea de restriste, când vine dintr-odata peste ei” (Ecl. 9, 12).

            O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scapa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al mortii, când nimeni dintre oameni nu va mai putea sa ne ajute? De ce nu ne pregatim pentru moarte, caci nu stim unde ne asteapta si în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni sa ne ia de aici? Ca o trâmbita glasuieste vestea cea buna a lui Hristos care ne previne, zicând: „Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosului, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind” (Marcu 13, 35- 36). însa noi nu acordam atentie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca sa nu îl auzim, ca si cum acest lucru nu ne este spus noua! Evanghelia spune ca pe sluga cea rea, care manânca si bea cu betivii si îi bate pe cei ce slujesc împreuna cu el, stapânul ei, venind în ziua în care nu se asteapta si în ceasul pe care nu îl cunoaste „o va taia din dregatorie si partea ei o va pune cu fatarnicii. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Mt. 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca si cum suntem robii cei buni si alesi ai Domnului nostru, desi, în realitate, suntem plini de pacate si faradelegi!

            Si daca oamenii cei sfinti si drepti s-au temut de moarte si s-au pregatit timp îndelungat pentru ceasul mortii prin mari nevointe (ca, de exemplu, dreptul Isaac), fara sa stie ziua sfârsitului lor, cu atât mai mult noi, pacatosii, trebuie sa ne temem de ceasul acesta si sa ne pregatim, curatind pacatele noastre ticaloase cu lacrimile fierbinti ale pocaintei, ca sa nu ne gaseasca sfârsitul vietii noastre scaldându-ne în tina pacatului si sa ne arunce în chinul vesnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsa clipa mortii noastre, ziua sau noaptea sfârsitului nostru, ca noi, fara sa stim când vine ceasul acesta cumplit, sa îl asteptam mereu, sa ne temem de el si sa ne pregatim pentru plecarea din aceasta viata. […]

            Si într-adevar: daca noi, nestiind nici ziua, nici ceasul mortii noastre, fara sa ne fie frica de el, savârsim pacate nenumarate si grele, atunci ce nu am savârsi noi daca am sti ca mai avem multi ani de trait pe pamânt si ca nu vom muri curând? Intrucât nu stim clipa, ziua si ceasul în care vom muri, trebuie sa traim ca si cum am astepta în fiecare zi moartea si la începutul fiecarei zile sa ne gândim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viata mea?” Si la începutul fiecarei nopti sa spunem în sinea noastra: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a sederii mele printre cei vii?” Plecând la culcare, sa spui în sinea ta: „Ma voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapa?” Trezindu-te devreme din somn si vazând primele raze din lumina zilei, sa te gândesti: „Voi trai pâna deseara, pâna la caderea noptii sau îmi va veni ceasul mortii în cursul acestei zile?” Gândind astfel, sa-ti petreci toata ziua, ca si cum te-ai pregati sa mori, si seara, îndreptându-te spre somn, sa-ti cercetezi si sa-ti îndrepti constiinta ca si cum ai sti ca în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tau.

            Pierzator este somnul aceluia care a adormit în pacate de moarte, si primejdios este somnul aceluia al carui pat este înconjurat de diavolii, care asteapta momentul sa traga sufletul pacatosului în focul gheenei. Rau este pentru acela care a plecat la culcare fara sa se împace cu Dumnezeu, caci, daca, atunci când l-am suparat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: „soarele sa nu apuna peste mânia voastra” (Efes. 4, 26), cu atât mai mult cel ce L-a mâniat pe Dumnezeu trebuie sa se îngrijeasca sa nu îl gaseasca soarele în mânia lui Dumnezeu, sa nu adoarma fara sa se împace cu Dumnezeu, caci ceasul mortii noastre este nestiut: sa nu ne rapeasca moartea neasteptata nepregatiti. Nu spune, omule: mâine ma voi împaca cu Dumnezeu, mâine ma voi pocai, mâine ma voi îndrepta. Nu lasa de pe o zi pe alta pocainta si întoarcerea ta la Dumnezeu, caci nimeni nu ti-a spus ca vei trai pâna dimineata sau pâna seara. […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa :http://mantuire.50webs.com/

Sfantul Dimitrie al Rostovului – Sfaturi intelepte despre moarte

[…] Asadar, sa ascultam ceea ce ne spun mortii. „O, oamenilor! Ceea ce sunteti voi acum, am fost si noi cândva; ceea ce suntem noi acum, veti fi si voi în curând. Voi acum traiti în îndestulare, mâncati, beti, va mângâiati cu bucuriile lumii acesteia; si noi am trait asa, dar acum, iata-ne în mormintele acestea strimte… Unde s-a ascuns mâncarea? Unde este bautura? Unde sunt veselia si toata desfatarea lumeasca? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Asa si voi le veti pierde în curând. Si noi am fost odata vii, asemenea voua; si voi veti fi morti, asemenea noua”.
Iar în cartea întelepciunii lui Solomon mortii ne spun: „Ce folos ne-a adus mândria si ce ne-au daruit bogatia împreuna cu slava desarta? Toate acestea au trecut ca o umbra si ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusa de valuri, dupa care nu ramâne nici o urma, sau ca o pasare ce zboara în vazduh si nu lasa nici un semn în drumul sau, sau ca o sageata trimisa la tinta; asa si noi: ne-am nascut si am murit”.
Iar atunci când mortii ne vorbesc asa, sa îi întrebam despre toate. Daca îi vine cuiva pofta pacatoasa a necuratiei trupesti, sa îi întrebe pe cei morti, dar mai ales pe sodomitii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Daca vrei sa vii în acest loc cu flacari si sa te chinuiesti împreuna cu noi pe veci, atunci mergi si fa ceea ce doresti”. Daca îi apare dorinta de a chefui din belsug în fiecare zi, de a bea si de a mânca mult, sa îi întrebe pe cei morti, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicându-si ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picatura de apa pe limba sa de pe degetul lui Lazar si nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei sa îi asupresti si sa îi osândesti pe cei nevinovati? întreaba-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovati ai lui Dumnezeu si s-a înecat în mare, iar acum înoata în gheena. Daca ai de gând sa te ridici împotriva conducatorilor tai si sa uneltesti împotriva lor, sfatuieste-te cu Datan si cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise si a lui Aaron, si i-a înghitit pamântul. Daca vrei sa îi invidiezi pe cei nelegiuiti, întreab-o pe sotia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma si s-a prefacut în stâlp de sare. Daca vrei sa rapesti lucrurile Bisericii, întreaba-l pe Eleodor, strajerul împaratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim sa jefuiasca templul si a fost pedepsit de mâinile îngerilor. Daca vrei sa te lauzi si sa te mândresti, întreba-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor ca s-a înaltat si cu mare trufie s-a asezat pe tron înaintea întregului popor „si îndata îngerul Domnului l-a lovit, pentru ca nu a dat slava lui Dumnezeu. Si mâncându-l viermii, a murit” (Fapte 12, 23). Daca îti vine gândul sa îti aduni bogatie: sfatuieste-te cu bogatul acela din Evanghelie care si-a spus sufletului sau: „Suflete, ai multe bunatati, strânse pentru multi ani; odihneste-te, manânca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (Luca 12, 19-20). Daca vrei, în general, sa faci ceva pacatos, rau, care sa-L mânie pe Dumnezeu, întreaba-i pe pacatosii închisi în iad si osânditi la chinurile vesnice: te vor sfatui ei sa-L mânii pe Dumnezeu? Asadar, întreaba-i pe cei morti si fii istet, învata de la ei cumintenia si primeste lectii de întelepciune. […]
Si, într-adevar, minunata este aceasta îndelunga rabdare a lui Dumnezeu si faptul ca El, Cel Atotsfânt, îl rabda pe cel pacatos si nu îl pierde împreuna cu faradelegile lui chiar în ceasul acela, când pacatosul îsi savârseste ticalosul lui pacat! Slava îndelungii Lui rabdari si milostivirii Lui nesfârsite! Îndelung îl rabda Dumnezeu pe cel pacatos, însa, daca pacatosul nu se caieste, îl asteapta pedeapsa cea cumplita a lui Dumnezeu.
Înfricosator cuvânt i-a spus Domnul odinioara alesului Sau, Avraam, despre amorei! „Ei însa se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut înca masura nelegiuirilor Amoreilor” (Fac. 15, 16). Aceasta înseamna ca Dumnezeu le-a îngaduit sa cada în cele mai grele pacate, însa le-a si pregatit chinuri nesfârsite în iad… Care sunt acele pacate pentru care au pierit amoreii si cu trupurile si cu sufletele? Dupa marturia Sfântului Prooroc Moise acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pâna acolo încât îsi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea saracilor si varsarea de sânge si, în cele din urma, pacatele desfrâului lor, despre care nu numai a vorbi, ci si a ne aminti este rusinos… întocmai cu aceste pacate au umplut amoreii paharul mâniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad si îl vor bea în vecii vecilor…
Oare nu exista, fratilor, si printre noi, crestinii, pacate asemanatoare? E drept, noi nu avem idoli; însa patimile noastre pacatoase nu sunt aceiasi idoli carora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fara sa ne temem sa îl predam gheenei, pentru o desfatare pacatoasa de o clipa? Iar diferitele noastre nedreptati cine le va socoti? Iar în necuratiile desfrâului, despre care si a scrie este rusinos, nu se aseamana, oare, unii crestini de astazi cu pagânii aceia din trecut? Înca trebuie sa se mire de faptul ca nu îi loveste pe neasteptate pedeapsa cea cumplita a lui Dumnezeu asa cum a lovit în vechime Sodoma si Gomora! Însa Domnul mai rabda, rabda, asteptând ca pacatosii ori sa se întoarca spre pocainta ori sa umple masura pacatelor lor asa cum i-a spus îngerul Sfântului Apostol Ioan Teologul: „caci vremea este aproape. Cine e nedrept, sa nedreptateasca înainte. Cine e spurcat, sa se spurce înca” (Apoc. 22,10 – 11).

Iar daca între noi se savârsesc asemenea faradelegi, atunci ce trebuie sa asteptam de la dreapta judecata a lui Dumnezeu? Oare nu aceeasi pedeapsa care i-a lovit pe Amorei si orasele sodomite? Insa mai bine le va fi pagânilor, mai bine îi va fi, dupa cuvântul Domnului Hristos Însusi, pamântului Sodomei si Gomorei în ziua judecatii decât noua, crestinilor! (Mt.10, 15). Caci aceia nici pe Dumnezeu nu ÎI cunosteau, nici pedeapsa pentru pacate, nici rasplata pentru virtuti nu asteptau; iar noi ne laudam ca si pe Dumnezeu îl cunoastem si despre chinurile vesnice care îi asteapta pe pacatosii nepocaiti am auzit, si în fericirea dreptilor credem si, cu toate acestea, fara frica îndraznim sa savârsim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au savârsit pagânii… Cum ne vom înfatisa dupa aceea înaintea înfricosatoarei judecati a lui Hristos? Ce sentinta vom auzi din gura Lui?[…]

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la Apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor. Iar fiii împaratiei vor fi aruncati în întunericul mai din afara; acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor. (Mt. 8, 11-12). […]

Fiii împaratiei sunt mai ales aceia dintre noi care, pentru viata lor cinstita si virtuoasa aratata înaintea oamenilor, se cred mari drepti si ceilalti îi cinstesc ca pe niste oameni sfinti. Insa, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sunt nimic, dupa cuvântul Apostolului: „Caci de se socoteste cineva ca este ceva, desi nu este nimic, se înseala pe sine însusi” (Gal. 6, 3). Pe scurt si mai clar se poate spune ca cine crede ca este ceva, acela nu este nimic. Acesti fii prefacuti ai împaratiei sunt izgoniti, într-adevar, afara. Cu privire la aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptura; sa pomenim câteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare si sfânta înaintea oamenilor si cei ce o pazesc nu sunt, oare, mostenitorii împaratiei Cerurilor? Cu toate acestea la usile Camarii Ceresti sunt respinse si fecioarele: „Nu va cunosc pe voi”. Iar în locul lor sunt aduse în împaratie desfrânatele care au facut pocainta dupa caderea în pacat, ca si cum ar fi fost aduse din apus; caci însusi Domnul spune în Evanghelie: „Adevarat graiesc voua ca vamesii si desfrânatele merg înaintea voastra în împaratia lui Dumnezeu” (Mt. 21,31).

Nu a dobândit desfrânata cea pacatoasa, care a plâns la picioarele lui Hristos, Împaratia Cerurilor, primind iertarea pacatelor de la Domnul: „Iertate îti sunt pacatele” (Luca 7, 48)? Cine credea ca desfrânata va intra în Camara Împaratiei Ceresti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totusi, fecioarele nu au intrat, iar desfrânata a intrat. Acelea au fost urâte, iar aceasta a fost iubita de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primita. Nu este lucru mare înaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: „Postesc de doua ori pe saptamâna” (Luca 18, 12)?

Nu este lucru mare a fi înfrânat pâna acolo încât sa nu manânci peste în post si carne în zilele de dulce si sa nu bei vin deloc? Nu sunt, oare, acesti oameni înfrânati fiii Împaratiei Cerurilor? Totusi si pe acestia Domnul îi respinge cu mânie de la mostenirea Împaratiei Cerurilor: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îsi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si în cenusa, oare acestea se cheama post, zi placuta Domnului?” (Isaia 58, 5).

Nu este lucru mare sa faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: „dau zeciuiala din toate câte câstig” (Luca 18, 12)? Nu sunt, oare, acesti iubitori de saraci fiii Împaratiei Cerurilor dupa marturia Domnului însusi: „vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara în cer” (Mt. 19, 21)? Auziti, oare, cuvântul Domnului: cei ce fac milostenie îsi au locul în Ceruri? Totusi, uneori nici milostenia nu dobândeste Împaratia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vamesul cel iubitor de câstig socotit mai bun decât el: „Zic voua ca acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela” (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: „Si de as împarti toata avutia mea .. .nimic nu-mi foloseste”.

Nu este lucru mare sa fii rugator înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugator catre Dumnezeu mostenitorul Împaratiei Cerurilor? însa, dupa cuvântul Psalmistului, exista si rugaciune în pacat. Blestemata este rugaciunea aceea, care, în loc sa îndrepte pacatul, devine ea însasi un alt pacat si nu îl îndupleca, ci îl stârneste pe Dumnezeu la mânie!

Nu este lucru mare sa ai darul proorociei, sa vezi înainte si sa prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc toti pe un asemenea om ca pe un sfânt si, prin urmare, ca pe un fiu si mostenitor al Împaratiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în Evanghelie: „Multi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tau am proorocit…? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi” (Mt. 7, 22- 23). Si Apostolul spune: „Si , de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste …nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 2).

Nu este lucru mare sa izgonesti demonii, sa muti muntii din loc si sa faci multe semne si minuni? Nu sunt, oare, acesti facatori de minuni, fara îndoiala, socotiti fiii Împaratiei Cerurilor? Totusi si despre ei se scrie în Evanghelie ca vor spune: „Doamne, Doamne, …nu în numele Tau am scos demoni si nu în numele Tau minuni multe am facut?”. Iar El le va grai: „Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea”. Si Apostolul spune: „de as avea atâta credinta încât sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (ICor. 13,2).

Nu stiu despre care oameni se spune acest lucru în Evanghelia Sfântului Luca: „Dupa ce se va scula stapânul casei si va încuia usa si veti începe sa stati afara si sa bateti la usa, zicând: „Doamne, deschide-ne! – si el, raspunzând, va va zice: Nu va stiu de unde sunteti. Atunci voi veti începe sa ziceti: Am mâncat înaintea Ta si am baut, si în pietele noastre ai învatat. Si el va va zice: Va spun: Nu stiu de unde sunteti. Departati-va de la mine toti lucratorii nedreptatii” (Luca 13, 25- 27). Dupa parerea mea, acesti oameni ar trebui sa fie în Împaratia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiati de Hristos pe pamânt, „au mâncat si au baut” împreuna cu El si au ascultat învataturile Lui. Insa judecata lui Hristos nu este asa: „Nu stiu de unde sunteti -le graieste El – departati-va de la Mine, nu va cunosc pe voi”.

Oare nu trebuie ca si noi, crestinii ortodocsi, sa ne temem de acest lucru, noi, care suntem atât de apropiati de Hristos în viata aceasta, caci în numele Lui cel sfânt am fost botezati, numele Lui cel sfânt îl purtam, „bem si mâncam” din Preacuratele si Dumnezeiestile Taine, Trupul si Sângele Lui, si învatatura Lui din carti si de la învatatori o ascultam? Cu adevarat se cuvine sa ne temem ca sa nu ne spuna si noua: „Nu va cunosc pe voi, nu stiu de unde sunteti: departati-va de la Mine”. Un exemplu al acestei lepadari a existat în istorie atunci când Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mâniat pe Acesta cu pacatele sale, si El i-a spus cu mânie: „voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru” (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Asculta, Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamântul Egiptului si voi sunteti poporul Meu”. Iar apoi, fiind suparat, le spune alt lucru: „Voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru!” Ce sa credem noi, crestinii, care întotdeauna ÎI mâniem cu pacatele noastre? Oare nu ne va spune si noua la fel: „Voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru”? Dupa ce am pomenit despre atâtia fii ai împaratiei care vor pierde mostenirea cereasca si vor fi izgoniti din împaratia lui Hristos, sa cercetam acum:

Nu ar fi de mirare daca ar fi izgoniti pentru viata lor rea si nelegiuita asemenea celor despre care se spune în Apocalipsa Sfântului Ioan: „Afara câinii si vrajitorii si desfrânatii si ucigasii si închinatorii de idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna” (Apoc. 22, 15). Nu ar fi de mirare daca ar fi izgoniti pentru viata lor de câine, pentru vrajitorie, pentru desfrânare si celelalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este îngrozitor si vrednic de multe lacrimi si tânguieli este faptul ca vor fi alungati cei cu viata virtuoasa. De ce? Pentru ca virtutea lor au savârsit-o ori în chip fatarnic, ori pentru slava desarta.

Pentru fatarnicie sunt izgoniti aceia care înfaptuiesc binele pentru a se arata virtuosi înaintea oamenilor. Caci ar trebui ca noi, prin virtutea noastra, sa fim lumina lumii, sa fim modele pentru ceilalti, si sa se preamareasca în noi Tatal Ceresc; ar trebui sa facem binele nu cu intentia de a ne scoate în evidenta, de a ne lauda oamenii, asa cum se purtau fariseii fatarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu si pentru mântuirea sufletelor noastre si, daca Dumnezeu însusi va vrea sa arate virtutea noastra celorlalti. oameni, atunci aceasta sa fie spre slava Preasfântului Sau Nume si spre folosul celorlalti, iar nu spre slava noastra. „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava” (Ps. 11). Caci fara Tine noi nu putem sa facem nimic bun. Pentru îngâmfare sunt izgoniti aceia care, desi fac binele nu pentru a se arata virtuosi înaintea oamenilor, desi savârsesc virtutea lor în taina, numai în fata lui Dumnezeu, totusi în sufletul lor se mândresc, socotindu-se sfinti si desavârsiti, fii adevarati ai Împaratiei Cerurilor, iar pe ceilalti îi osândesc pentru neputinta lor.

Astfel sunt izgoniti din Împaratia Cerurilor acei oameni curati care pe lânga curatia trupeasca nu au dobândit curatia sufleteasca, si-au pazit trupul curat, iar sufletul l-au întinat cu gânduri necurate, ori s-au trufit cu curatia lor, iar pe ceilalti i-au osândit, nestiind cu adevarat cum este viata acelora si socotindu-i, numai dupa parerea lor, oameni pacatosi. Curatia unor astfel de oameni se va dovedi în ziua judecatii necuratie, fiind nevrednica de Împaratia Cerurilor. Bine spune fericitul Ieronim: „O, cum se va rusina în ziua judecatii curatia prefacuta a multor feciorelnici!” Si, dimpotriva, cum va fi încununata de Dumnezeu, Dreptul Judecator necuratia falsa a multor oameni!

De asemenea, sunt izgoniti acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar daca nu au postit ca fariseii, totusi s-au mândrit în sufletul lor, ca si cum ei ar fi fost deja desavârsiti în virtute. Despre acesti postitori Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Cine nu bea vin si carne nu manânca, sa nu se mândreasca, caci nu a facut nimic mai mult fata de ceea ce face un animal; caci nici unul dintre animalele domestice nu manânca nici carne si nu bea nici vin…”. Un altul, desi nu posteste ca fariseii si nici în suflet nu se mândreste cu postul sau, totusi face multe alte fapte neplacute lui Dumnezeu, si pe acestea Dumnezeu le divulga prin Proorocul Isaia: „în zi de post, voi va vedeti de treburile voastre si asupriti pe toti lucratorii vostri. Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus. Este oare acesta un post care îmi place?” – graieste Domnul Atottiitorul. Iar Sfântul Ioan Gura de Aur cugeta despre aceasta astfel: „Daca eu ma înfrânez de la pâine, însa nu ma abtin de la mânie, nu mai sunt om, ci fiara; caci fiara nu manânca pâine, ci carne”. Si iarasi: „Nu sa nu manânci carne si sa nu bei vin este bine si vrednic de lauda, ci sa nu ai dusmanie pe cei apropiati”.

Izgoniti vor fi si unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc si împodobesc sfintele biserici, însa fac aceste lucruri pentru slava desarta sau, dând unora milostenie, îi asupresc si îi jefuiesc pe altii si zidesc si împodobesc bisericile lui Dumnezeu din câstiguri necinstite, din lacrimile si sângele oamenilor, iar nu din munca lor cinstita. Voi însa, ascultatorilor, luând aminte la cuvintele mele, sa întelegeti ca toate acestea au fost zise spre mângâierea voastra ca, aflându-va în multe pacate, sa nu deznadajduiti cu privire la mântuirea voastra, ci sa va treziti din pacatele voastre ca din somn si, caindu-va sincer, sa va învredniciti de Împaratia Cerurilor, pe care sa ne îngaduie Domnul tuturor sa o dobândim. Amin! […]

Ce este nesimtirea sufleteasca! Nesimtirea sufleteasca este împietrirea inimii, care provine din deprinderea îndelungata cu pacatul. Asa cum piatra nu simte nici o durere când o lovesti, asa nici pacatosul, împietrit la inima, fiind bolnav sufleteste, nu simte acest lucru, pentru ca are constiinta rea si nu îl doare acest lucru, nu îsi cunoaste necazurile, nu îsi vede pieirea, nici nu se teme de osânda vesnica. Are pacate grele, însa nu sufera din pricina constiintei si nu se mustra pe sine, ca si cum aceasta nu ajunge pâna la el, ca si cum nu va fi osândit la chinuri pentru faradelegile lui, ca si cum înfricosatoarea judecata, nenorocirea cumplita, focul cel nestins, viermele cel nesatul si pieirea vesnica vor trece pe lânga el.

Aceasta este cea mai cumplita împietrire, amortire, nesimtire: sa ai rana cea mai mare, mortala, iar durerea sa nu o simti. Aceasta este cea mai mare nebunie: sa cazi în iad, în prapastie, si sa nu stii, sa nu simti, sa nu te temi de caderea ta. In aceasta stare, omul este asemenea celui ce a baut fara masura si nu mai stie ce s-a întâmplat cu el: l-au batut altii sau a cazut singur si s-a lovit? A fost necinstit, însa a doua zi dimineata nu-si mai aminteste deloc despre aceasta, ceea ce arata si Înteleptul Solomon, vorbind în numele celui neînfrânat, cu urmatoarele cuvinte: „M-au lovit… Nu m-a durut! M-au batut… Nu stiu nimic! Când ma voi destepta din somn, voi cere iarasi vin” (Pilde 23,35).

Într-adevar, asa este: pacatosul împietrit la inima, îmbatându-se cu placerile trupesti ca si cu o bautura dulce, însa purtatoare de moarte, este deseori ranit de pacat ca de sabie sau de sulita sau de sageata vrajmasului sau, a obiceiului sau rau, a patimilor sale trupesti. Este ranit greu, însa nu simte durerea din sufletul sau, din constiinta sa: „M-au lovit… Nu m-a durut!” Diavolii îsi bat joc de el în chip nevazut, iar el nu vrea nici sa stie, nici sa se gândeasca la aceasta: „M-au batut… Nu stiu nimic!”

Dumnezeu Cel îndelung-rabdator, Care nu îl pierde pe cel pacatos cu faradelegile lui, îl pedepseste uneori parinteste: prin foc, foamete, razboaie, boli trupesti sau alte nenorociri pe care le îngaduie ca el sa constientizeze pacatul sau si sa-si revina. Însa el, netinând cont de acest lucru, ramâne în nepasare si nesimtire: „M-au lovit … Nu m-a durut!”. Oamenii, vecinii îsi bat joc de el, luând seama la viata lui nelegiuita, plina de ispite, si îl osândesc, râd de el si asa mai departe; însa lui nici de acestea nu îi pasa: „M-au batut… Nu stiu nimic!” Moartea merge în urma lui, vrând sa îl ia pe neasteptat; diavolul merge în urma lui, ca un leu, cautând sa-l înghita dintr-odata; focul iadului îsi deschide gura sa, gata sa îl mistuie; însa pacatosului înversunat, care a ajuns la culmea rautatilor, nici de acestea nu îi pasa, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme… Aceasta este femeia care are un duh de neputinta, nu care sufera de o boala. […]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu în biserica, acasa sau în orice alt loc, si sunt precum un ciocan care loveste în inima, dupa cuvântul Domnului însusi din proorocia lui Ieremia: „Caci cuvintele Mele sunt ca focul – care arde si ca ciocanul care sfarma piatra”. Dar inima nu raspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care este dus la groapa sau, trecând pe lânga biserica, priveste mormintele mortilor, si acestea sunt ca un ciocan care loveste în inima si prin sunetul sau spune: „Adu-ti aminte de moartea ta, caci si tu vei ajunge curând în mormânt si vei putrezi si te vei preface în scrum”. Cu toate acestea, inima tot nu se înduioseaza.

Spune sfânta credinta ca va avea loc învierea mortilor, Înfricosatoarea Judecata, rasplata dupa fapte, iar chinurile pacatosilor vor fi acolo unde este diavolul, în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sunt, de asemenea, un ciocan, care loveste în inima si prin sunetul sau îndeamna: „Teme-te sa nu fii si tu osândit la chinuri”. Cu toate acestea, inima nu se frânge de frica. Cu voia lui Dumnezeu si pentru pacatele sale, omul este împresurat si chinuit de atâtea necazuri si nenorociri, de atâtea lipsuri si neplaceri – si acestea sunt tot un ciocan care loveste în inima, spunându-i: „Revino-ti, împaca-te cu Dumnezeu, îndupleca mânia Lui care cu dreptate vine asupra ta!” însa inima se învârtoseaza si mai mult din cauza aceasta si în durerea ei îl uita pe Dumnezeu. Cade cineva într-o boala grea si aceasta este iarasi precum un ciocan care loveste în inima si îndeamna: „Pocaieste-te, caci cine stie daca te vei mai ridica din patul de boala!”. Cu toate acestea, inima nici acum nu se frânge pe deplin, ci numai putin; ea înca mai asteapta sa se ridice din patul de boala si sa se desfete iarasi cu bunatatile lumesti.

Aceasta este întocmai cruzimea noastra care nu se lasa zdrobita de nici un ciocan! Sfântul Ioan Scararul înfatiseaza împietrirea inimii nesimtitoare ca pe o persoana vie care vorbeste despre sine astfel: „Supusii mei, când îi vad pe cei morti, râd, si la rugaciune stau împietriti, fara suflet, întunecati; stând în fata sfintei mese, nu simt nimic; se împartasesc cu sfintele daruri ca si cum ar gusta pâine simpla: eu, vazându-i pe cei ce plâng, râd de ei; toate cele nascute din dragoste de Dumnezeu m-am obisnuit sa le omor; eu sunt mama batjocurii, eu sunt hrana somnului, eu sunt prietenul lacomiei, eu urzesc postul prefacut; iar daca sunt mustrat, nu ma doare”.

O, iubiti ascultatori! Sa ne pazim de o asemenea împietrire si sa nu ne învârtosam inimile cu lenea, nepasarea si obraznicia. Sfântul David ne îndeamna: „O, de I-ati auzi glasul (glasul cuvântului lui Dumnezeu) care zice: Sa nu va învârtosati inimile voastre” (Ps. 94, 8); nu va învârtosati, ci înmuiati-va si zdrobiti-va cu înduiosarea, cu frica de Dumnezeu si cu pocainta. […]

Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

OMILIE A SF. DIMITRIE AL ROSTOVULUI DESPRE MAICA MILOSTIVIRII

147004_sfantul_dimitrie_rostovului.jpg

Pe cel ce se căieşte, Dumnezeu e gata să-l ierte

Însă pentru aceasta Îl înduplecă Maica Lui

 

“Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă în fiecare zi să se roage de câteva ori către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!” Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca, mai înainte, să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi iată, când a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica – mai presus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în preacuratele ei mâini…”

etextbar