Duminica a opsprezecea dupa Rusalii (Evanghelia pescuirii minunate)Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a opsprezecea dupa Rusalii

Evanghelia pescuirii minunate

Luca 5,1-11

In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depar­teze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Si, raspunzand, Simon a zis: invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

*

1

“Domnul este datatorul tuturor darurilor. Orice dar al lui Dum­nezeu e desavarsit; atat de desavarsit incat omul se minuneaza. Minunea nu este altceva decat un dar al lui Dumnezeu de care oa­menii se minuneaza; oamenii se minuneaza de darurile lui Dumnezeu pentru ca sunt desavarsite.

Daca ar fi oamenii in starea de neprihanire din rai, n-ar astepta ca Dumnezeu sa invie mortii, sa inmulteasca painea sau sa le umple plasele cu peste, ca sa strige: „Ce minune!“, ci ar rosti acest cuvant la vederea fiecarei fapturi, a fiecarei intamplari si la fiecare suflare a vietii lor. Dar, pentru ca pacatul s-a inradacinat in oa­meni, fiecare din minunile fara de numar ale lui Dumnezeu au ajuns sa-i fie omului ca un lucru de rand. Pentru ca omul sa nu se salbaticeasca ajungand cu totul tocit, amortit si nesimtitor, Dum­nezeu in mila Sa fata de omenirea bolnava lucreaza mai departe minuni, ca sa-i destepte pe oameni, sa-i trezeasca din mohorata, de suflet distrugatoarea obisnuinta de a trece cu vederea minunea din dumnezeiestile Sale minuni.

Cu fiecare minune Dumnezeu vrea, mai intai, sa-i aduca omului aminte ca El vegheaza asupra lumii, carmuind-o prin atotputernica-I vointa si intelepciune; apoi, ca omul nu poate face nimic bun fara El. Nici un fel de stradanie nu izbuteste fara ajutorul lui Dum­nezeu. Nici o strangere de roade fara binecuvantarea lui Dumnezeu nu ajunge recolta. Nici o pricepere omeneasca potrivnica Legii lui Dumnezeu nu rodeste vreun bine, nici o samanta de mustar. Chiar daca pare, o vreme, sa aduca ceva bun, acel bun nu este din priceperea omeneasca ci din mila lui Dumnezeu care nu paraseste indata nici pe cel mai crud dusman al Sau. Dumnezeu ii iubeste pe oameni si nu pedepseste pe loc, ci asteapta cu rabdare cainta si in­toarcerea lor. El voieste ca toti oamenii sase mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2,4).

Amagit de lume, omului i se pare cateodata ca poate face si el cate ceva fara ajutorul lui Dumnezeu, sau chiar impotriva Lui si a legii Sale. I se pare ca poate sa fie bun de la sine, sau destept, sau vestit. Dar aceasta amagire fie il arunca in disperare, inteleptindu-l si intorcandu-l la Dumnezeu, fie il arunca si mai adanc in vartejul lumii, pana isi pierde cu totul vrednicia de om si se da, ca o umbra, in puterea nevazuta a raului. Iar cel care priveste lumea aceasta ca pe o minune dumnezeiasca, si pe sine insusi ca o minune printre minuni, se uimeste de caile minunate ale Proniei si se umple de teama sfanta in fata lor. Unul ca acesta poate spune ca Apostolul Pavel:

Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Ast­fel nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca (I Corinteni 3, 6-7).

Acest gand il infatiseaza si zicala pe care o gasim la multe popoare: „Omul propune, iar Dumnezeu dispune”. Omul isi face planuri, urzeste ganduri, vorbe sau fapte, iar Dumnezeu poate sa le primeasca sau sa le respinga. Ce pri­meste Dumnezeu? Ceea ce e al Sau, ceea ce vine de la El. Ceea ce nu e al Lui, ceea ce nu a venit de la Dansul, respinge.

De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalm 126,1).

1Daca zidarii cladesc in numele lui Dumnezeu, au sa ridice palate, chiar daca mainile lor sunt slabe si materialele sarace. Dar daca cladesc in numele lor, lucrul mainilor lor se va prabusi cum s-a prabusit turnul Babel.

Turnul Babel nu a fost singurul in istorie care s-a risipit, ci mul­te, foarte multe alte turnuri ridicate de conducatori ai lumii cu dorinta de a strange toate neamurile sub un singur acoperis — al lor, si sub o singura putere — a lor. Multe turnuri de bogatie, slava si marire au ridicat oamenii ca sa domneasca asupra zidirilor lui Dumnezeu si asupra popoarelor lui Dumnezeu, ca sa fie ei ca niste dumnezei, dar toate s-au spulberat ca cenusa. Dar ceea ce au cladit apostolii si sfintii si ceilalti placuti ai lui Dumnezeu nu s-a spulberat. Multe imparatii ridicate de desertaciunea lumeasca au cazut si s-au topit ca umbra, pe cand Biserica Apostolica sta pana astazi si va sta dreapta si deasupra mormintelor a multe imparatii de as­tazi. Curtea Cezarilor romani care au pornit razboi impotriva Bise­ricii zace in tarana, pe cand pesterile si catacombele crestine dai­nuie pana astazi.

Sute de regi si de imparati au domnit peste Siria, Palestina si Egipt. Din palatele lor de marmura n-a ramas decat un pumn de cioburi in muzee, pe cand schiturile si manastirile ridi­cate tot in vremea aceea de rugatori si pustnici in deserturi si pustietati stau pana astazi si din ele se ridica de veacuri si veacuri rugaciuni si mireasma de tamaie. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi nimicita. Palatele necredinciosilor s-au prabusit, iar corturile lui Dumnezeu au ramas. Ce ridica degetul lui Dumnezeu sta mai neclintit decat sta toata povara de pe umerii lui Atlas. Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 29), pentru ca tot trupul e ca iarba care asteapta sa-i vina randul sa se prefaca in cenusa. Fereasca-ne Dumnezeu de gandul ca am putea ajunge la vreun bine fara ajutorul si binecuvantarea Lui. Fie ca Evanghelia de astazi sa ne slujeasca drept indemn ca niciodata astfel de ganduri desarte sa nu se plamadeasca in sufletele noastre. Ea ne vorbeste despre cat de zadarnice sunt toate stradaniile ome­nesti fara ajutorul lui Dumnezeu. Pe cand apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar cand le-a poruncit Hristos sa-si arunce inca o data navoadele in mare, au pescuit atata mul­time de peste incat li se rupeau plasele. Iata:

In vremea aceea Iisus

sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o de­parteze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

Ca si in alte imprejurari, o mare multime de oameni se adunase sa auda cuvantul lui1 Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toata lumea sa-L vada si sa-L auda, nici nu se putea gasi loc mai potrivit decat o barca pescareasca. Pe tarm erau doua; pescarii se indeletniceau cu spalatul navoadelor. Erau barci obisnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc si astazi pe lacul Ghenizaret. Bar­ca in care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea sa fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat sa departeze putin barca de mal si, dupa ce Simon a departat barca, a inceput sa invete multimile.

Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.

Urcandu-Se in corabie, Domnul a urmarit mai multe scopuri. Intai, din barca era mai usor sa hraneasca sufletele celor de pe tarm cu dulcea sa invatatura. Apoi, stiind ca pescarii erau mahniti si ingrijorati pentru ca nu prinsesera nimic in noaptea aceea, a vrut sa-i bucure cu o pescuire bogata, implinindu-le astfel trebuintele lor — pentru ca Dumnezeu poarta grija si de trupurile si de sufletele noastre. El este Cel care da hrana la tot trupul (Psalm 135, 25). Dar a vrut sa dea si sufletelor hrana lor, anume credinta in El, in puterea si milostivirea Lui. In sfarsit, lucrul cel mai de seama: A vrut Domnul sa arate deslusit ucenicilor Sai — si prin ei noua tuturor — ca prin El, cu El, toate sunt cu putinta celui ce crede, pe cand fara El toata lucrarea si stradania omeneasca ramane desarta ca mrejele pescarilor care toata noaptea trudisera si nu prinsesera ni­mic. Implinind unul din scopuri — invatarea poporului, Domnul a trecut acum la urmatorul. De aceea, i-a spus lui Simon sa mane la adanc si sa mai arunce o data plasele.

Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. St facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.

Simon nu stia inca cine este Iisus, inca departe fiind de credinta in Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Invatatorule, dandu-I cinstirea pe care i-o dadeau si altii. Intai s-a plans ca trudisera in zadar intreaga noapte dar, din cinstire pentru invata­tor, a fost gata sa asculte si sa mai arunce o data mrejele. Dumne­zeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda. Petru a aratat as­cultare, implinind indata cuvantul lui Hristos, cu toate ca trebuie sa fi fost nedormit si ostenit si necajit dupa o noapte de munca za­darnica. Ascultarea i-a fost rasplatita din plin prin mila lui Hristos (si prin ascultarea pestilor!). Cel care a facut pestii, le-a si poruncit sa se adune acum in plasele pescaresti, asa cum a poruncit altadata si vanturilor sa inceteze, si marii involburate sa se linisteasca.

Nu prin grai si prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strans pestii la locul hotarat lor. Adunand laolalta atata peste, Domnul a rasplatit si noaptea de truda a pescarilor, risipindu-le ingrijorarea si implinind trebuintele lor. Astfel si-a implinit si cel de al doilea scop din ziua aceea.

Vazand atata peste cat nu mai vazusera in viata lor, Simon si unul din cei ce erau cu el au facut semn tovarasilor sa se apropie cu cealalta barca. Si s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci si a Iacov si Ioan, incat era cat pe ce sa se rastoarne; si poate s-ar fi rasturnat, daca nu era cu ei Domnul.

1Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care il prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon.

Simon a ingenuncheat inaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte sa puna la indoiala faptul ca pescuirea minunata i se datora lui Hristos, si nu stradaniilor lor innoite. Zguduit pana in adancul sufletului, Simon nu-L mai numeste pe Iisus „Invatatorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi invatator, Domn insa numai unul. Auzind invatatura pe care Hristos o dadea multimilor de pe tarm, Simon L-a numit: „Invatatorule”. Dar acum, in fata acestei desfasurari de putere, il numeste „Domn”. Vedeti cum faptele sunt mai graitoare decat vorbele! Daca vorbim bine, oamenii ne vor numi „invatatori”; dar numai daca ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune ca suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate ca, ascultandu-L pe Hristos, Simon s-a minunat in inima Lui cat de frumos, cu cata intelepciune vorbeste. Cunoscand aceasta, Cunoscatorul de inimi l-a purtat pe Simon intru adancimi, ca sa-i arate ca El si lucreaza ceea ce invata.
Auzi ce-I spune Domnului Simon? In loc sa-i multumeasca pentru un asemenea dar, in loc sa-si arate uimirea in fata unei astfel de minuni, el zice: Iesi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat si ei pe Hristos sa plece de la dansii dupa ce a vindecat pe indracit? Da, 1insa din alta pricina decat Petru. Gadarenii L-au gonit pentru ca erau lacomi, pentru ca le parea rau de porcii pe care demonii ii inecasera cand fusesera scosi de Hristos din om. Petru insa spune mai departe: ca sunt om pacatos. Pentru ca se simtea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul sa plece de la el. Simtul pacatoseniei in fata lui Dumnezeu e o nestemata pentru suflet. Domnul o pretuieste mai mult decat toate imnele de forma intru lauda minunilor Sale; oricate astfel de imne inalta omul, fara simtamantul ca e pacatos, cu nimic nu se foloseste. Simtamantul pacatului duce la pocainta, pocainta duce la Hristos si Hristos duce la nasterea din nou. Simtamantul pacatului e inceputul drumului de mantuire.

Cand rataceste cineva indelung pe cai gresite, lucrul de capetenie pentru el este sa afle drumul cel bun. Odata ce o apuca pe acest drum, nu-i mai ramane decat sa nu se abata din cale nici la dreapta, nici la stanga. La ce i-a folosit fariseului rugaciunea, cand se lauda pe sine inaintea Domnului? Mai indreptat decat el a fost vamesul, care isi batea pieptul plangand: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului (Luca 18,13).

Iata inceputul invataturii de credinta in Hristos a lui Petru! Are sa vina o vreme cand el va spune cu totul alte cuvinte. Are sa vina o vreme cand multi din ucenici vor pleca de la Domnul, iar Petru va spune atunci:

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 68).

Acum, la inceput, cutremurat de puterea Domnului, spune: Iesi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frica. Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si toti cei dimpreuna cu dansii, erau in aceeasi stare. Toti, asadar, au inceput cu frica si au sfarsit cu iubirea. Cum este scris:

Frica de Domnul este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7).

Fricii lui Petru, care ingenunchease strigand, blandul Cunosca­tor de inimi ii raspunde:

Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni.

Lumea aceasta e o mare de patimi, Biserica Mea e o corabie si Evanghelia mea este navodul cu care vei prinde pe oameni. Fara Mine nu vei putea face nimic, asa cum noaptea trecuta nu ai prins nimic; dar, cu Mine, vei pescui mereu cat sa fie corabia plina. Doar sa asculti mereu asa cum ai ascultat astazi, si nici un adanc nu te va inspaimanta, nici n-ai sa pleci vreodata de la pescuit cu mainile goale.

Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

Au la­sat barcile; faca cine ce-o vrea cu ele. Petru si-a lasat nu numai bar­ca ci si casa, si soata; Iacov si Ioan l-au lasat pe tatal lor. Au pornit dupa Domnul. De ce sa-si faca griji? Nu se ingrijorasera destul toata noaptea neprinzand nimic? Cel atotputernic poate sa-i hra­neasca si pe ei si pe ai lor. Cel care imbraca iarba campului mai stralucit decat se invesmanta regele Solomon poate sa-i invesmante si pe ei si pe ai lor. Hrana si imbracamintea sunt lucruri mici, pe langa Imparatia lui Dumnezeu la care ii cheama Hristos. Cine da lucrul mare, nu il poate da si pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai tarziu:

Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Petru 5, 7).

Dar in sfarsit, daca pestii cei muti si surzi din apa ascul­ta de Domnul, cum sa nu asculte oamenii acestia, fapturi cuvantatoare fiind?

Toata intamplarea are si un inteles ascuns. Corabia inchipuie trupul; plasele rupte inchipuie duhul cel vechi din om; adancul marii inchipuie adancul sufletului omenesc. Cand Domnul Se salasluieste intr-un om ascultator, omul acela se departeaza de tar­mul lumii trupesti si trece de suprafata simturilor, in adancimile duhului. In aceste adancimi Domnul ii dezvaluie bogatia cea nemasurata a darurilor Sale, dupa care a alergat in zadar, trudind, intreaga-i viata. Darurile acestea sunt atat de mari incat omul cel vechi nu le poate duce; se destrama. De aceea a si spus Domnul ca vinul nou nu se pune in burdufuri vechi.

1In fata nevisatei bogatii a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frica si se cutremura: si de atotputernicia lui Dumnezeu, si de pacatosenia sa. Cand omului i se dezvaluie stralucirea si milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvaluie in aceeasi clipa si pacatosenia, nevrednicia si indelunga lui indepartare de Dumnezeu.

Dumnezeu nu-l va parasi pe cel pe care l-a dus intru adanc, nici nu va lua de bun strigatul lui de om bolnav:

Iesi de la mine!

Ci il va imbarbata si il va mangaia pe om, spunand:

Nu te teme!

Cand Dumnezeu inzestreaza pe cineva cu bogatiile Lui negraite, nu vrea ca bogatiile acestea sa se impotmoleasca, precum talantul ingropat de sluga netrebnica, ci sa fie impartite cu altii. Petru a chemat cealalta corabie ca sa fie loc pentru multimea de pesti; a impartit totul cu prietenii sai, cu Iacov si cu Ioan si cu cei dimpreuna cu dansii. Iacov si Ioan, si cei dimpreuna cu dansii, au trudit la mreje, la incarcatul pestilor in barca, la vasle. Sa cunoasca orice om care primeste un dar de la alt om, ca darul nu vine de la om ci de la Dumnezeu; el trebuie neintarziat, fara zabava, sa inceapa sa lucre­ze la pastrarea, inmultirea si impartirea darului primit.

Intelesul tragerii corabiilor la tarm si parasirea lor si a toate pen­tru a-L urma pe Hristos, este ca omul daruit de Dumnezeu, cand se avanta la adanc, lasa toate: nu numai trupul cu patimile si cu le­gaturile sale pacatoase care l-au tinut pana atunci, ci si duhul vechi, cu legaturile lui cu tot, si merge dupa Cel care imbraca in vesmantul nou al mantuirii pe cel chemat, ducandu-l mereu, la chemarea Lui, intru adancuri.

Faptul ca Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni inseamna ca apostolii, episcopii, preotimea si toti crestinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie sa lucreze, din dragoste si din datorie, intru prinderea — adica mantuirea — a cat mai multi oameni. Fiecare dupa darul sau: cine a primit mult trebuie sa aduca mai mult, iar de la cine a primit mai putin, mai putin se asteapta, asa cum a ara­tat Domnul in pilda talantilor. Slujitorul care a primit cinci talanti a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni insa sa nu se faleasca cu darul lui Dumnezeu ca si cand ar fi al lui, ferindu-si-l de oameni sau ingropandu-si-l in mormantul trupului, pentru ca un astfel de om isi aduce singur asupra sa judecata in focul Ghe­enei, acolo unde este plansul si scrasnirea dintilor.

Aceasta pericopa este plina de invataminte pentru noi toti si pentru generatia noastra, cum pline erau mrejele de odinioara de peste binecuvantat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre macar invatatura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care si-l poate dori inima omeneasca se prinde in plasa de aur a evanghelicei ascultari.

Avem in fata doua pilde de ascultare: a pestilor si a apostolilor, si nu stii care-i mai miscatoare. Pestii asculta porunca Domnului, isi pun viata la picioarele Lui. Dumnezeu i-a facut spre hrana tru­peasca a oamenilor, dar vedeti cum pot ei implini si o trebuinta a duhului! Acesti pesti sunt o pilda minunata de ascultare pentru toti cei razvratiti si neascultatori fata de Ziditorul. Si ei au stralucit mai mult decat daca ar fi ramas sa inoate mai departe in apele Ghenizaretului. Ei si-au rascumparat cu cinste viata lor slujind Proniei, adevarata pilda si mustrare pentru oamenii cei neasculta­tori. Iar negraita milostivire a lui Dumnezeu se vede din aceea ca El foloseste toate fapturile ca sa-l aduca pe om pe calea de la care s-a ratacit, sa-l inalte, sa-l trezeasca si sa-l aduca din nou la vredni­cia dintai.

Pilda de ascultare a apostolilor e si ea miscatoare. Oamenii sim­pli de obicei sunt mai1 strans legati de casa si de rudele lor 28_2decat oa­menii mai de vaza care au mai multe legaturi cu lumea si, pier­zand una, raman cu altele. Dar acesti pescari au lasat totul, au sfarmat putinele dar puternicele lor legaturi cu lumea, cu casa si rude­nia lor si — fara a lua nimic cu ei decat pe sine — L-au urmat pe Hristos in marile si bogatele adancuri duhovnicesti. Timpul a do­vedit ca Domnul a rasplatit imparateste ascultarea lor, pentru ca ei au ajuns stalpi ai Bisericii lui Dumnezeu pe pamant si mari sfinti in Imparatia cerurilor. Sa ne grabim dar a urma pilda lor de ascultare. Noaptea rastimpului nostru pe pamant se apropie de sfarsit, si toata truda noastra va fi in van, plasele noastre vor fi goale, inimile mohorate, sufletele si mintile pustii.

Domnul nostru cel bun sta langa corabia fiecaruia. El, Ziditorul si Atottiitorul, ne cere sa-L luam cu noi si sa pornim fara teama de la stramtorile si baltoacele pamantului spre marile adancuri ale vietii duhovnicesti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belsugul pe care ni l-am putea dori. Sa-L urmam acum, cata vreme ne cheama, pentru ca se crapa de ziua si in lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerand, ci judecand. Sa nu lepadam indemnul Lui de a intra in corabia noastra, in sufletul nostru, ci sa ascultam ca Petru, pentru ca spre binele nostru ne cere aceasta Domnul. Nu-i putin pentru cel Preacurat sa intre sub un acoperamant nevrednic. Este o jertfa aceasta, o jertfa pe care o face din dragoste pentru noi. Nu cere sa intre ca sa ia, ci ca sa dea. Ne cere doar sa-i primim jertfa si ajutorul. Sa ne grabim, fratilor, sa ascultam vocea Celui ce cere, mai inainte de a ne rasuna in auz glasul Judecatorului.

A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)

Cine i-ar învăţa şi îndrepta pe necredincioşi? Dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice.

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.
Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.
Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.
Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia

Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii


Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv – Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti. In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)       
Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: „Plateste-mi ce esti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.
Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.
Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi – dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.
Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: „...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere „si ne iarta”, legata de afir­matia noastra „precum si noi iertam”, nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.
Dar de ce suntem datori sa iertam?
Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.
Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.
Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?
Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.
A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.
Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.
Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: „Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: „iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine”. Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.
Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre „sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.
In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.
Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: „Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.
Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: „pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?” Si acela a raspuns: „cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos”.
Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.
Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.
Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.
Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.
Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).
Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: „Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!
Sfantul Nicolae Velimirovici

De ce păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă, pe când celelalte păcate, oricât de grave ar fi, se iartă?

Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr.

„De ce nu poate fi iertat acest păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?”. Fiindcă la cei ca primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă, dar la cei din urmă toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuiască, Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii, şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa: însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De asta un astfel de om este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia, 2002, p. 39)

Să nu ne mândrim pentru virtuți ‒ avem atâtea slăbiciuni!

Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Cu cât ne arătăm mai înţelepţi în faţa oamenilor, cu atât ne simţim mai proşti în faţa noastră înşine. Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Un soldat a mărturisit prietenului său că, ori de câte ori a scos la iveală vitejia lui din război, de atâtea ori, fără să vrea, a răsărit în sinea lui şi chipul tuturor înfrângerilor şi slăbiciunilor din viaţa lui.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 30)

De ce nu ai om, omule?

‒ Doamne, nu am om! Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani!

‒ Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii, dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute?

‒ Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar eu nu am om. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, dar eu nu am om.

Iată un om ‒ Singurul Om! Este Domnul ‒ mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 254)

Alungă lumea din tine, inima mea!

O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor, decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe. Alungă lumea din tine, inima mea, şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o nemaiauzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.
Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine. O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar. Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.
O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică. O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 91-92)