Cine i-ar învăţa şi îndrepta pe necredincioşi? Dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice.

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.
Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.
Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.
Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia

Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii


Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv – Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti. In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)       
Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: „Plateste-mi ce esti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.
Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.
Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi – dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.
Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: „...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere „si ne iarta”, legata de afir­matia noastra „precum si noi iertam”, nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.
Dar de ce suntem datori sa iertam?
Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.
Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.
Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?
Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.
A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.
Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.
Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: „Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: „iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine”. Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.
Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre „sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.
In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.
Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: „Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.
Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: „pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?” Si acela a raspuns: „cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos”.
Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.
Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.
Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.
Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.
Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).
Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: „Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!
Sfantul Nicolae Velimirovici

De ce păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă, pe când celelalte păcate, oricât de grave ar fi, se iartă?

Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr.

„De ce nu poate fi iertat acest păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?”. Fiindcă la cei ca primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă, dar la cei din urmă toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuiască, Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii, şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa: însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De asta un astfel de om este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia, 2002, p. 39)

Să nu ne mândrim pentru virtuți ‒ avem atâtea slăbiciuni!

Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Cu cât ne arătăm mai înţelepţi în faţa oamenilor, cu atât ne simţim mai proşti în faţa noastră înşine. Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Un soldat a mărturisit prietenului său că, ori de câte ori a scos la iveală vitejia lui din război, de atâtea ori, fără să vrea, a răsărit în sinea lui şi chipul tuturor înfrângerilor şi slăbiciunilor din viaţa lui.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 30)

De ce nu ai om, omule?

‒ Doamne, nu am om! Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani!

‒ Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii, dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute?

‒ Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar eu nu am om. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, dar eu nu am om.

Iată un om ‒ Singurul Om! Este Domnul ‒ mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 254)

Alungă lumea din tine, inima mea!

O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor, decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe. Alungă lumea din tine, inima mea, şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o nemaiauzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.
Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine. O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar. Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.
O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică. O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 91-92)

Nu sub povara anilor îmbatrânim, ci a prea multor dorințe

Obişnuiam să plătesc scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic! Şi mă umplu de teamă, aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la căderea lui Adam.

Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine, în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-şi proprietarii în afară, spre marginea proprietăţii lor. Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.

Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine. Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”. Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.

Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima, îi spun: Desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit. Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 90-91)