Să nu ne mândrim pentru virtuți ‒ avem atâtea slăbiciuni!

Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Cu cât ne arătăm mai înţelepţi în faţa oamenilor, cu atât ne simţim mai proşti în faţa noastră înşine. Cu cât căutăm mai mult să scoatem la arătare virtuţile noastre, cu atât mai puternic ies la iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele potrivnice.
Un soldat a mărturisit prietenului său că, ori de câte ori a scos la iveală vitejia lui din război, de atâtea ori, fără să vrea, a răsărit în sinea lui şi chipul tuturor înfrângerilor şi slăbiciunilor din viaţa lui.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 30)

De ce nu ai om, omule?

‒ Doamne, nu am om! Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani!

‒ Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii, dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute?

‒ Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar eu nu am om. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, dar eu nu am om.

Iată un om ‒ Singurul Om! Este Domnul ‒ mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 254)

Alungă lumea din tine, inima mea!

O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor, decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe. Alungă lumea din tine, inima mea, şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o nemaiauzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.
Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine. O, Dumnezeule Treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească. Fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.
Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar. Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.
O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică. O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 91-92)

Nu sub povara anilor îmbatrânim, ci a prea multor dorințe

Obişnuiam să plătesc scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic! Şi mă umplu de teamă, aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la căderea lui Adam.

Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine, în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-şi proprietarii în afară, spre marginea proprietăţii lor. Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.

Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine. Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”. Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.

Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima, îi spun: Desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit. Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 90-91)

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA IERTARII si INCEPUTUL POSTULUI MARE. Inarmarea cu armele luminii pentru a birui cu Hristos

Predica la Duminica lasatului sec de branza

Evanghelia despre post (Matei 6:14-21)

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.

Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se predea dusmanului.Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se fereasca de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel singuratic, flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea dusmanului.Potrivnicul inselator se va folosi de stramtorarile sale prin toate caile cu putinta. Vrajmasul poate fi flamand, dar va arunca soldatului o bucata de paine, pentru a-i arata acestuia indestularea sa. Vrajmasul poate fi infrigurat, zdrentuit si dezbracat, dar va arunca soldatului o hainuta, ca si cum el ar fi indestulat si bine imbracat. El va trimite soldatului ziceri, in care se lauda ca este in intregime sigur de biruinta sa, si il va minti pe sarmanul soldat, ca si cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stanga si la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis in chip dovedit, ori imparatul aceluia ceruse incheierea armistitiului! El va fagadui soldatului intoarcerea grabnica la vatra si o slujba buna si bani si tot ceea ce omul poate doar sa viseze, atunci cand se afla in mare stramtorare. Generalul arata toate aceste curse si capcane ale vrajmasului, inca dinainte, si atentioneaza soldatii sa nu aiba incredere in ei cu nici un pret, ci sa se pazeasca pe ei, sa nu se predea, ci sa-si pastreze steagul cu credinta, chiar cu pretul vietii.

Pentru soldatii lui Hristos estthe-fall-of-mankind-monrealee o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu se dea pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca Imparat si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne atentioneaza despre aceasta. “Iata, v-am spus de mai inainte“.(Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul oamenilor este mai cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l puteti inchipui. Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: “iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau(Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare, chiar din ziua in care l-a inselat pe omul cel dintai – din ziua in care a pus stapanire pe libertatea oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in slujba lui. El il atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu putinta, ademenindu-l cu fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu exista.Nimeni nu este mai flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi, chemandu-i sa se predea. Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage pe oameni spre culorile imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu este mai sarac decat el, dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una de cealalta si arata privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut mai jos decat el, dar el nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para ca este biruitorsi ca soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de pe campul de lupta si se ascunde. “El este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44), si toata puterea lui si toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i pe urmatorii Lui, de toate inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a aratat, prin cuvant si prin fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.

HristosImparatulSlaveiInsusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii urmam Lui: venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi sunt armele noastre cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt:Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului(Matei 28:20). Si El s-a aratat cu adevarat de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati – apostoli, mucenici, marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase si sfinti barbati si femei; si toate astea nu s-au aratat numai in vremurile trecute, ci in chip lamurit si sigur si in zilele noastre, pentru toti cei care nu s-au supus duhului celui rau. El nu numai ca Se arata astazi, dar Se va arata si la sfarsitul veacurilor,pentru ca El a proorocit ca la sfarsitul veacurilor se vor arata martori insemnati(Apocalipsa 11:3). Mai este si puterea, care se vede limpede si neindoios, a Trupului si Sangelui SauPatima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-viataInvierea Sa si slava Sa fara de moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neincetat (precum curentul electric) prin credinciosii Sai, aratati aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti lamuriti, dar doriti sa va lamuriti, faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti lamuri. Lasati-i pe cei care se indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi, dar credinta nu li se va da lor.

Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit si alte feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocainta neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria vesnica intru Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si iertand ocarile, apoi privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu pentru ca postirea este arma cea mai neinsemnata – Doamne, sa nu ingadui aceasta! – ci pentru ca Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul nostru este sa vorbim despre aceasta Evanghelie.

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.”

Acesta este inceputul Evangheliei de astazi. De ce incepe astfel?Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte strans, tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor, dar nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le strica si unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles adevarat, crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilor siinfranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat, ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti.

Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oamenilor pacatele lor! El ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea, fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra.Este adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, darEl ne arata ce ni se va intampla daca nu facem voia Lui: “Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.” Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni, fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni.Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat.Cand vezi un om beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il ridici si sa-l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este betie.Daca fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti arunci sufletul tau sa zaca in acelasi noroi?Asadar, infraneaza-te de la ceea ce face fratele tau si grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din ceruri sa te ridice pe tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre ingerii Sai la Infricosatoarea Judecata.

Cand postiti“,spune Domnul,nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat plata lor.

Fatafariseul si vamesulrnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude pentru aceasta. Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce mananca si ce beau, atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca postesc, ca ceilalti sa poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-le sa arate palide si triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu uleiuri inmiresmate si nu-si spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se minuneaza si ii lauda. Oamenii ii rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor in viata ce va sa vina.

Tu insa, cand postesti“, spune Domnul, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.”

Aceasta este cea mai buna alcatuire ce o primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit. Cand postesti, fa aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu pentru oameni. Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca tu postesti – cu adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie. Pentru aceasta tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care, ca si tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu sa vada si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi nimic de Dumnezeu. Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El citeste aceasta in launtru, chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta – nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tau si fata ta o spala” rostite atat de hotarat, au intelesul lor launtric profund.Deoarece, daca Domnul S-ar fi gandit numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca El nu ne-ar fi poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand postim. El ar fi spus ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se amesteca roadele postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-ti speli fata. Este limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un inteles tainic. De altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub infatisarea ei de suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga capul si sa-si spele fata, va cadea in chipul celalalt al fatarnicieiEl va pune iarasi in priveliste, inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem. Atunci, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta porunca si areintelesul sau launtric. Care este acela?Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Paveltaierii imprejur, intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si socotind ca infatisarea de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai importanta ca nesavarsirea acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, unge capul tau” [ro]image1inseamna: unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca “capul” semnifica “mintea” si intregul suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul semnifica Duhul Sfant. Si aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele rele si infraneaza-te de la toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva: umple-ti mintea cu gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curatiei, ale credintei si dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul SfantFa la fel si cu limba ta – pentru ca vorbirea si mintea una sunt – fie ca te infranezi in intregime de la vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea sufletului.Fa la fel si cu inima ta: posteste de toata ura si de tot raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui Dumnezeu si a omului, de orice pacat si poftire pacatoasa, patima si dorinta – infraneaza-te de la toate astea si lasa Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta fiecare fel de planta sfanta si bine-placuta lui Dumnezeu, floare cereascaFa la fel cu voia sufletului tau: posteste de la fiecare scop pacatos si de la fapta pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa Duhul Sfant liber, ca sa unga sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i vindece ranile si sa-l intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele bune si sa-l umple cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “unge capul tau“. Altfel spus: infraneaza si stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun.

Ce inteles au cuvintele: “si spala fata ta”? Fata semnifica omul pe dinafara, omul trupesc, simtitor – trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam lumii ce gandim, ce simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii arata simtamintele inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului.

Spala fata ta” insea43638mna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui pacat, oricarei necuratii si oricarui rau.Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce este de prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin amestecarile acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc mantuirii sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul acestei lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si stomacul de poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup, ca sa nu se faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are nevoie pentru vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu bata si sa nu chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te duca in pacat, sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu, la lupte si furturi. Si, impotriva tuturor acestora, fa din trupul tau o adevarata biserica pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului, unde se aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi atacuri, ci biserica a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “si spala fata ta“. Aceasta este postirea care duce la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post fara fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta slavita si roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.

Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap si apoi despre fata –mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau numai in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast cu aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din afara, trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata – caci El Insusi obisnuieste sa posteasca trupeste – dar sa incepem cu inceputul: mai intai se curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte, inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in trupul sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi degraba si cu veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca trebuie sa fie cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele “unge” si “spala”; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie omului celui trupesc, tot asa postirea – atat a sufletului, cat si a trupului – trebuie sa aduca veselie si bucurie sufletului omuluiCaci postirea este o arma, o arma foarte puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta, este aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat este silit ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura din nou, pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum ar putea crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea impotriva vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea inima lui sa nu se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie stralucitoare, atunci cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge cu mare tulburare?

header_top_iconLacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si curajos. Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea indeamna la rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme atat de indelungata, incat el singur spunea: “genunchii mei au slabit de post” (Psalm 108:23).Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creste ca sa posteasca tot mai mult. Si harurile care vin prin postire sunt fara de numar. Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara intunecimii si a invartosarii. Trupul sau se face usor si puternic si sufletul sau se face stralucitor si curat.

Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si patrunde prin intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu, catre adevaratul sau salas.

Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor, cat si inaintea dracilor.

Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator.

Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din mainile lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si prin postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din cuptorul cu foc.

Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui Dumnezeu a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai minunate pe care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, imparatul Iosafat i-a starpit pe vrajmasii sai, pe amoniti si pe moabiti (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbaviti de osandirea lui Aman, cel care era al doilea dupa imparat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbavita de la naruirea pe care o proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezatorul a ajuns cel mai mare dintre cei nascuti din femeie.

Inarmat cu postirea, Sfantul Antonie a biruit toate cetele dracilor si le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfantul Antonie? O armata fara de numar de sfinti crestini, atat barbati, cat si femei, s-au curatit prin postire si au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Intrucat ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit – pe ei insisi. Si biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea si pe Satan.

Sfantul Vasile spune: “Postirea intareste mintea.”

Sfantul Diodor:

Postitorii adevarati se infraneaza de la mancare nu pentru ca ei socotesc ca lucrul aceasta este rau in sine, ci pentru ca, prin infranare, sa-si pazeasca partile zburdalnice ale trupului.”

Si fericitul Ieronim:

“Dumnezeu, Ziditorul si Domnul universului, nu are nevoie de chioraitul intestinelor din burta, dar fara aceasta nu poate exista fapta buna: aliter pudicitia tuta esse non possit.”

Si in cele din urma, nu Domnul Iisus Insusi Si-a inceput preotia dumnezeiasca a mtemptation-02antuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Si, in felul acesta, nu El a fost Acela care ne-a aratat in chip lamurit, ca trebuie sa punem inceput bun vietii noastre de crestini cu ajutorul postirii? Mai intai postul si apoi tot restul vine dimpreuna cu postirea si prin postire. Prin exemplul Sau personal, Domnul ne-a aratat ce arma puternica este postirea. Cu aceasta arma, El l-a biruit pe Satan in pustiu, cu ea a iesit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-a ispitit Satan:iubirea de lenevire, iubirea de marire si iubirea de arginti. Acestea sunt trei patimi pierzatoare, cele mai mari capcane in care vrajmasul diavol ademeneste pe soldatii lui Hristos.

Iubirea de argintideschide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul, “radacina tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie invatatura despre postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne infranam de la bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care sucesc inimile de la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant:

Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.

Cel care aduna comori pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se pierde in comorile sale si inima lui este acoperita de tarana.

Petru Damaschinul spune:

Este adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii mari, ca Avraam, Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru ca ei priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu“.

pilda bogatului  nesabuit la sf nicolae domnescIntotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pamant, fie in cer. Gandurile noastre insotesc comorile noastre, inimile noastre sunt alaturi de comorile noastre, tot la fel este si cu voia noastra – fie pe pamant sau in cer.Noi suntem legati de comorile noastre asa cum raul este legat de albia sa – fie pe pamant sau in cer. Daca ne adunam comori pe pamant, vom fi bogati o vreme, dar vom fi saraci intreaga vesnicie; iar daca ne adunam comori in cer, vom fi saraci o vreme, dar vom fi bogati intreaga vesnicie. Si una si cealalta sunt lasate, ca noi sa alegem dupa voia noastra. In aceasta libertate de alegere se afla slava noastra, dar si chinuirea noastra. Daca alegem comorile cele vesnice care nu pot fi atinse de molii, de rugina sau de furi, slava noastra va fi vesnica. Daca, totusi, noi alegem celelalte comori, pe care trebuie sa le pazim de molii si de rugina si de furi, chinuirea noastra va fi vesnica.

Semnificatia launtrica a comorilor pamantesti are in sine, desigur, intreaga invatatura pamanteasca, cultura pamanteasca si rangurile pamantesti,in masura in care sunt despartite de Dumnezeu si de Evanghelie. Uitarea roade aceasta comoara ca si molia, necazurile si suferintele o macina precum rugina roade fierul, si duhul rau o slabeste si o fura ca un hot. Alegerea comorilor ceresti, potrivit acestui inteles launtric, inseamna imbogatirea mintilor noastre cu cunostinte despre existenta lui Dumnezeu si despre voia Lui, si imbogatirea inimilor si sufletelor noastre cu cunoasterea Evangheliei, pentru ca numai aceste comori singure nu cad prada vremelniciei, vatamarii si furtului.Alegand asemenea comori, indata le dam lui Dumnezeu spre pastrare. Si ceea ce este dat lui Dumnezeu in grija spre buna pastrare, nu mai este atins de molii, de rugina sau de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori sa ne astepte, cand, dupa moartea noastra, vom merge sa-L intalnim. Aceste comori ne vor fi aduse inaintea fetei lui Dumnezeu. Dartoate celelalte comori care, aici, pe pamant, ne-au despartit si ne-au indepartat de Dumnezeu, ne vor desparti si ne vor indeparta de El in cer in vecii vecilor.Pentru ca, daca ne-am lipit inimile de comorile pamantesti, ne-am daruit sufletele lui Satan. Si atunci vom fi ca soldatii care au fost necredinciosi si s-au dat dusmanului lor infricosator si uneltitor.71178

Asadar, sa deschidem bine ochii cat mai este vreme. Sa fim ferm hotarati ca biruinta cea de pe urma nu va fi a diavolului si a slujitorilor lui, ci a lui Hristos, Imparatul si Stapanul nostru. Atunci, sa ne grabim sa luam arma cea biruitoare pe care ne-a daruit-o El pentru lupta – postul cel drag – arma care se afla in mainile noastre este pentru noi stralucitoare si purtata cu maretie, dar pentru vrajmasul nostru, ea este infricosatoare si aducatoare de moarte.

Sa ne infranam de la mancare si bautura multa, pentru ca inimile noastre sa nu cada (Luca 21:26) si sa nu pierim in stricaciune si intunecime.

Sa ne pazim sa de la alegerea comorilor celor pamantesti, pentru ca Satan sa nu ne desparta de Hristos si sa ne dea in gand sa ne predam.

Si cand postim, sa nu postim ca sa fim laudati de oameni, ci pentru mantuirea sufletelor noastre si slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Il maresc ingerii si sfintii din cer si dreptii pe pamant, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici,Editura Ileana, Bucuresti, 2006)

batrani-frumosi

Sursa:Cuvantul ortodox

Credința mea este dorul meu catre Tine

Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Credinţa mea este bucuria mea, căci tu vii, Maica mea. Dacă prietenul meu se gândeşte la mine în timp ce scrie o scrisoare într-un oraş îndepărtat, şi eu alung alte gânduri şi mă gândesc la prietenul meu. Credinţa mea este gândirea mea la Tine, care Te face, o, Atotştiitorule Doamne, să Te gândeşti la mine.
Când un leu e despărţit de leoaica sa, ochii leului sunt cuprinşi de dor după leoaica sa. Credinţa mea este dorul meu după Tine, când Tu eşti departe de mine, Frumuseţea mea. Când nu e soare, cele mai grozave furtuni bântuie marea. Credinţa mea este potolirea furtunii din sufletul meu, fiindcă lumina Ta se revarsă în mine şi mă linişteşte.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 67-68)

Duminica după Nasterea Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”.

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”.

Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema”. Matei 2:13-23

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre.

Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7).

Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament.

Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.

Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie.

Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El.

Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată.

Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.

Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său.

Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.

La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle?

Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit.

El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi.

Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8).

Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat.

N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi.

Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.
Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere.

Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător(Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat.

Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela.

Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3).

Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer.

Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm.

Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate.

Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi.

Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15).

Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului.

De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.”(Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret.

Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret.

Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti.

El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii.

Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi.

Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia