Pe cine iubeşte Domnul, aceluia îi trimite necazuri

Prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu. Pe cine iubeşte Domnul, aceluia îi trimite necazuri, şi acestea omoară inima alesului Său faţă de lume, o deprind să plutească în apropierea lui Dumnezeu. În toate necazurile, printre care se numără şi boala, următoarele doctorii aduc folos duhovnicesc şi mângâiere duhovnicească: încredinţarea în voia lui Dumnezeu, recunoştinţa faţă de Dumnezeu, mustrarea de sine şi recunoaşterea că suntem vrednici de pedeapsa lui Dumnezeu, aducerea aminte de faptul că toţi sfinţii au săvârşit calea vieţii lor pământeşti în pătimiri necontenite şi crâncene, că necazurile sunt paharul lui Hristos. Cel ce nu s-a împărtăşit de acest pahar nu e în stare să moştenească fericirea cea veşnică.

Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012 – fragment


Când omul se supune diavolului

Ingrozitor rod al caderii a fost inrobirea omului de catre diavol, fiind inevitabila asemanarea cu el.

Despre aceasta trista inrobire ne vorbeste Sfantul Macarie cel Mare astfel: „Imparatia intuneri­cului, adica acel imparat viclean, inselandu-l pe om inca din timpul vechi, atat de mult a inconjurat si a imbracat sufletul cu puterea intunericului incat aceasta fiinta omeneasca s-a asemanat cu el. Sufletul si toata fiinta lui a fost imbracat in haina pacatului. Si tot acest suflet, pe care vicleanul l-a spurcat si l-a adus in imparatia sa, s-a ingradit de toata libertatea pe care o avea. Astfel nu i-a lasat liber, nici cugetul, nici trupul si nimic din fiinta pe care a avut-o. Pe deasupra l-a mai imbracat si in hlamida intunericului si l-a uratit, a imbracat omul in unul vechi, spurcat, necurat, neplacut lui Dumnezeu si nesupus legii Lui. L-a intunecat sa nu vada ce ar fi voit. De atunci el vede si aude numai raul, iar pasii ii sunt indreptati catre savarsirea acestuia. Mainile fac faradelegi iar inima ascunde in ea cugete viclene. Pacatul si sufletul s-au amestecat intre ele, fiecare insa avand natura sa proprie…

Precum in vremea unei nopti mohorate si intunecate, cand sufla un vant naprasnic, se clatina si se agita toate plantele asa este si cu omul care-i supus puterii diavolului. El isi petrece viata in mod zbuciumat pentru ca este batut de vantul naprasnic al pacatului care-i strapunge sufletul, ratiunea si gandurile, nelasandu-i libera si linistita nici o parte ce vietuieste in el.”

Din momentul caderii in pacat si pana in momentul rascumpararii de Domnul nostru Iisus Hristos „vrajmasul a stapanit cu violenta si in mod chinuitor pe om – zice Avva Dorotei – incat si cel ce nu voia sa pacatuiasca cadea in pacat fara de voie”. Legat de acest fapt Sfantul Apostol Pavel zice urmatoarele: „Caci nu fac binele pe care voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il fac” (Romani 7, 19).

Diavolul ne lupta cu tot felul de ganduri, ne ademeneste cu tot felul de naluciri si visuri, ne trezeste pofte trupesti aprinzand in noi patimile, inecand in aceste valuri si arzand cu foc constiinta noastra treaza impreuna cu puterea de vointa.

Actiunile tuturor patimilor sunt legate de circulatia haotica a sangelui, caci unde exista o miscare a sangelui, acolo negresit bantuie patima, acolo neaparat actioneaza diavolii. O astfel de actiune este inevitabila pentru omul cazut si care persista in aceasta cadere.

Gandurile viclene si nalucirile patrund atat de subtil in suflet ca lui i se pare ca acestea vin din adancul lui (sufletului) si nicidecum prin intermediul unui duh strain, plin de rautate, care se manifesta si totodata doreste sa ramana neobservat.

In ce a constat pacatul celor intai creati? In mod aparent a constat din gustarea din pomul oprit. Insa el s-a dovedit a fi mai grav si de o importanta mai deosebita atunci cand ne gandim ca el a fost o calcare de porunca si o impotrivire fata de voia lui Dum­nezeu.

Continuand cercetarea ne dam seama ca in el s-a ascuns si tentativa omului de a ajunge la masura lui Dumnezeu. Aceasta incercare este indicata de insusi Dumnezeu prin cuvintele pline de o negraita mila spuse in momentul izgonirii stramosilor din rai: „Iata, Adam s-a facut ca unul din Noi, cunoscand binele si raul” (Facere 3, 22).

„S-a inselat Adam – zice Sfanta Biserica – si a voit sa fie Dumnezeu si nu a fost.”

Diavolul i-a transmis pacatul sau omului inselat insa pacatul diavolului a fost propria lui creatie. Gandindu-se in sine sa se faca asemenea cu Dumnezeu si tinzand sa aduca acest lucru spre implinire, l-a marturisit unei multimi mari de duhuri pe care i-a convins sa fie intr-un gand cu el, stand astfel pe fata impotriva lui Dumnezeu.

Caderea in pacat a omului a fost ca o aventura pentru diavol. Pacatul omului n-a fost un gand premeditat. Prin pacatul sau, omul s-a facut partas si rob diavolului dar, ca unui cazut, impreuna cu aducerea pedepsei i-a fost fagaduita si mantuirea printr-un Izbavitor.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.
Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau şi, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Încetaţi! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric).
Preacuviosul Avva Dorotei povesteşte că, pe când petrecea în chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli şi cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. Învinuitorul îl învinuia pe cel învinuit că în acea dimineaţă, devreme, ar fi furat nişte smochine din livadă şi le-ar fi mâncat; la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineaţa cu pricina, ci într-una din aşezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, şi se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieştii Liturghii (învăţătura a 9-a a Preacuviosului Avvă Dorotei).
Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: „Ce este credinţa?”. Pimen Cel Mare a răspuns: „Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie” (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.
(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 15)

Cel ce citeşte scriitorii eretici

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică.

Să nu-i îngădui minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh.

Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, „Despre dreapta-socotinţă”): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010

Sfântul Ignatie Briancianinov – Intrarea Domnului în Ierusalim – Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor)



„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce(Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”(Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El – cu Fiul lui Dumnezeu – şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu”(Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.

Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.

Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.

După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.

Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face”(Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul(Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

Predică la Duminica a III-a a Sfîntului şi Marelui Post a Sfântului Ignatie Briancianinov

Despre purtarea crucii

Iubiti frati! Si noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindca suntem crestini. Si noi suntem chemati inaintea Domnului in aceasta sfanta biserica pentru a asculta invatatura Lui. Stam inaintea fetei Domnului; privirile Lui sunt atintite asupra noastra, inaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gandurile noastre de taina si simtamintele noastre ascunse sunt aratate Lui.

El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte si gresalele facute de noi din tineretile noastre; vede toata viata noastra, atat trecuta cat si viitoare; „cele nefacute inca de noi sunt deja scrise in cartea Lui” (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisa in stihuri, Cuvantul 55).

El vede dinainte ceasul mutarii noastre in nemasurata vesnicie si ne vesteste pentru a noastra mantuire porunca Lui cea atotsfanta: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”.

Prin puterea credintei vii sa inaltam catre Domnul ochiul nostru gandit – si-L vom vedea! Il vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de fata aici, impreuna cu noi. Sa deschidem inima noastra, pravalind de la intrarea ei greaua piatra a invartosarii; sa ascultam, sa privim, sa primim, sa ne insusim invatatura Domnului nostru.

Ce inseamna lepadarea de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip ca ni s-a facut ca si cum ne-ar fi firesc: lepadarea de pacat s-a facut lepadare de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine.

Moartea vesnica, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefacut pentru noi in viata. Ea cere hrana sa – pacatul, desfatarea sa – pacatul: prin mijlocirea acestei hrane si a acestei desfatari, moartea vesnica sprijina si pastreaza stapanirea sa asupra omului. Insa omul cazut socoate sprijinirea si cresterea in el a stapanirii mortii crestere si sporire a vietii.

Astfel, cel molipsit de boala ucigasa e stapanit de cerinta silnica a bolii si cauta mancaruri care sporesc boala – le cauta ca pe mancarea cea mai de trebuinta, ca pe o desfatare de care este neaparata nevoie si cat se poate de placuta.

Impotriva acestei morti vesnice, care se infatiseaza drept viata omenirii bolnave de caderea ei infricosatoare, Domnul rosteste osanda Sa: „Cine voieste sa mantuiasca sufletul sau sporind in el viata caderii, altfel spus moartea vesnica, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie” omorand in sine poftele pacatoase si lepadandu-se de ndulcirea cea pacatoasa, „acela il va mantui pe el” (Marcu 8, 35).

Aratand la intreaga lume care e infatiseaza privirilor noastre cu toate frumusetile si ispitele ei, Domnul graieste: Ce va olosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Ce folos pentru om, ce dobandeste, daca ar pune stapanire nu pe vreun lucru de putina insemnatate, ci chiar pe intreaga lume vazuta? Aceasta lume vazuta este numai un adapost vremelnic pentru om!

Nu este pe pamant nici un lucru, nu este pe pamant nici o intaietate pe care sa le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necrutatoare si cu neputinta de ocolit, iar adeseori chiar inainte de moarte ni le iau imprejurarile si intorsaturile neprevazute ale sortii. Ne dezbracam de insusi trupul nostru ajunsi in pragul hotarator al vesniciei.

Bunul nostru, avutul si comoara noastra este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Marcu 8, 37), spune Cuvantul lui Dumnezeu. N-avem cu ce sa acoperim pierderea sufletului atunci cand il ucide moartea vesnica, ce se infatiseaza in chip amagitor drept viata.

Ce inseamna a-ti lua crucea?

Crucea era unealta a pedepsei de ocara pentru robi si gloata lipsita de drepturi cetatenesti. Lumea trufasa, lumea vrajmasa lui Hristos, ii lipseste pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucura fiii lumii. Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau. Iar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta va uraste pe voi lumea… Scoate-va-vor pe voi din sinagogi, si va veni vremea ca tot cel ce va va ucide sa i se para ca aduce slujba lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).

A-ti lua crucea inseamna a indura cu marime de suflet batjocurile si ocarile cu care lumea ii acopera pe urmatorii lui Hristos, necazurile si prigoanele cu care lumea iubitoare de pacat si oarba ii prigoneste pe urmatorii lui Hristos. Pentru aceasta, este placut inaintea lui Dumnezeu, spune Sfantul Apostol Petru, de rabda cineva necaz pentru stiinta lui Dumnezeu, patimind pe nedrept… ca spre aceasta ati fost chemati (I Petru 2, 19, 21) de catre Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiti ai Sai: in lume necazuri veti avea: ci indrazniti, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

A-ti lua crucea inseamna a rabda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneala nevazuta, chinul si mucenicia nevazuta in lupta cu propriile patimi, cu pacatul care traieste in noi, cu duhurile rautatii, care cu aprindere se scoala asupra noastra si ni se impotrivesc cu incrancenare atunci cand hotaram sa lepadam jugul pacatului si sa ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este noua lupta, a zis Sfantul Apostol Pavel, impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor si a domniilor si a stapanitorilor intunericului veacului acestuia, impotriva duhurilor rautatii intru cele ceresti (Efeseni 6, 12).

Armele ostirii noastre nu sunt trupesti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tariilor, surpand izvodirile mintii si toata inaltarea ce se ridica impotriva stiintei lui Dumnezeu, si robind toata intelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobandind biruinta in acest razboi nevazut, insa foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda fara numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a rastignit, si eu lumii (Galateni 6, 14).

A-ti lua crucea inseamna a te pleca supus si smerit necazurilor si nevoilor pamantesti pe care ii place Proniei dumnezeiesti sa le ingaduie asupra noastra spre spalarea pacatelor noastre. Atunci crucea slujeste omului drept scara de la pamant la cer. Pe aceasta scara a urcat talharul pomenit in Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite faradelegi in prealuminatele salasuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerita cugetare; prin smerita cugetare a intrat in cunoasterea lui Dumnezeu, prin cunoasterea lui Dumnezeu a dobandit cerul. Dupa dreptate cele vrednice de faptele noastre luam, a grait el; pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta (Luca 23, 41-42).

Si noi, iubiti frati, sa repetam cuvintele talharului, cuvinte al caror pret e raiul! Sau, precum Iov, sa binecuvantam pe Domnul, Dreptul si totodata Milostivul Judecator, Care ne pedepseste. Daca am luat cele bune din mana Domnului, spunea acest patimitor, sa nu rabdam si cele rele? Cum a placut Domnului, asa s-a si facut (Iov 2, 10; l, 12). implineasca-se asupra noastra nemincinoasa fagaduinta a lui Dumnezeu: Fericit barbatul care rabda ispita: caci lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El (Iac. l, 12).

A-ti lua crucea inseamna a te supune de buna voie si cu osardie lipsurilor si nevointelor prin care se infraneaza pornirile dobitocesti ale trupului nostru. O astfel de rastignire a trupului a folosit asupra sa si Sfantul Apostol Pavel: imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma arat netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt in trup, adica cei ce nu-si infraneaza trupul, ci ii ingaduie sa precumpaneasca asupra sufletului, lui Dumnezeu a placea nu pot.

Si ca atare, traind dupa trup, suntem datori sa traim nu pentru trup! De vietuiti dupa trup, veti muri cu moartea cea vesnica; iar de veti omori cu duhul faptele trupului, veti fi vii cu viata cea vesnica, fericita (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este infranat fiintial prin duh – asadar, numai duhul poate stapani asupra trupului si-l poate carmui, atunci cand trupul este pregatit pentru supunere prin rastignirea lui.

Trupul e rastignit prin post, prin priveghere, prin metanii si alte osteneli trupesti puse asupra lui cu intelepciune si cu masura. Nevointa trupeasca facuta cu intelepciune si cu masura slobozeste trupul de greutate si grosime, ii intareste puterile, il pastreaza mereu usor si in stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, si-au rastignit trupul cu patimile si poftele (Galateni 5, 24).

Ce inseamna a lua crucea, si anume crucea ta?Inseamna ca fiecare crestin trebuie sa indure cu rabdare anume acele necazuri si prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, si nu altele. Asta inseamna ca fiecare crestin este dator sa lupte cu barbatie si cu statornicie anume cu acele patimi si cu acele ganduri pacatoase care apar in el.

Asta inseamna ca fiecare crestin este dator ca, plin de supunere inaintea voii lui Dumnezeu, marturisind dreapta judecata si milostivirea lui Dumnezeu, dand multumita lui Dumnezeu, sa indure anume necazurile si lipsurile carora le ingaduie dumnezeiasca Pronie sa se abata asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugraveste si cu care il imbie inchipuirea trufasa.

Asta inseamna ca trebuie sa ne multumim anume cu acele nevointe trupesti care sunt potrivite cu puterile noastre trupesti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi tinut in randuiala, iar nicidecum sa nazuim, tarati de ravna pe care o insufla slava desarta – precum spune Sfantul Ioan Scararul – catre post foarte aspru, priveghere foarte multa si alte nevointe lipsite de masura, care zdruncina sanatatea trupeasca si indreapta duhul nostru spre parere de sine si amagire de sine.

Toata omenirea se osteneste si sufera pe pamant – dar ce deosebire intre o suferinta si alta!

Cat de felurite sunt patimile care se lupta cu noi! Cat de felurite sunt necazurile si ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tamaduirea noastra, pentru spalarea pacatelor noastre! Ce deosebire intre oameni chiar in privinta puterilor trupesti, chiar in privinta sanatatii! Chiar asa: fiecare om are crucea sa.

Si fiecarui crestin i s-a poruncit sa ia cu lepadare de sine tocmai aceasta cruce a sa si sa urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepadandu-se de sine, acela sa impacat cu sine insusi, cu imprejurarile in care se afla, cu starea sa cea din afara si cea launtrica; numai acela poate urma lui Hristos cu intelegere si fara ratacire.

Ce inseamna a urma lui Hristos? Inseamna a cerceta si a-ti insusi invatatura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur indreptar al lucrarii mintii, al lucrarii inimii, al lucrarii trupului, inseamna a-ti lua felul de a gandi din Evanghelie, a-ti randui simtirile inimii potrivit Evangheliei si a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate miscarile tainice si vadite.

De o asemenea urmare a lui Hristos este in stare, repetam, numai acela care, fugind de amagirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotarat sa dobandeasca adevarata smerita cugetare acolo unde odihneste ea – in ascultarea si supunerea fata de Dumnezeu. Cel ce a intrat in supunerea fata de Dumnezeu unita cu deplina lepadare de sine, care si-a luat crucea sa, a recunoscut si a marturisit aceasta cruce ca fiind a sa.

Iubiti frati! Inchinandu-ne astazi, dupa randuiala sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, sa ne inchinam ei si cu duhul! Sa cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruintei si semnul slavei lui Hristos – marturisind fiecare de pe crucea sa:

„Dupa dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”. Prin recunoasterea propriei pacatosenii, prin multumita adusa Domnului, prin supunerea fata de Dumnezeu facem din crucea noastra – unealta a pedepsei si semn al necinstei – unealta a biruintei si semn al slavei, asemeni Crucii Domnului.

Sa ne deschidem prin cruce raiul. Sa nu ne ingaduim atat de vatamatoarea cartire, si mai ales sa nu ne ingaduim hula cea pierzatoare de suflet, care adeseori se aude din gura pacatosului orbit, invartosat, care se sfasie si se zbate pe crucea sa, straduindu-se in zadar sa scape de cruce.

Pentru cel ce carteste si huleste, crucea se face nesuferit de grea, tragand in iad pe omul rastignit pe ea. „Ce am facut?” – striga pacatosul care nu-si recunoaste starea, si il invinuieste de nedreptate si nemilostivire pe Dreptul Judecator si Milostivul Dumnezeu, defaima si tagaduieste purtarea de grija a lui Dumnezeu; vazandu-L rastignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El in batjocura si cu viclenie: Daca Tu esti Hristosul, mantuieste-Te pe Tine si pe noi (Luca 23, 39), pogoara- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Insa Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce si moarte a rabda55, pentru ca prin cruce sa impace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte sa mantuiasca omenirea de moartea vesnica.

Pregatindu-i pe Sfintii Apostoli de marea intamplare care avea sa se savarseasca – rascumpararea neamului omenesc prin patimirile si moartea de ocara a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp ca trebuie sa fie dat in mainile pacatosilor, sa patimeasca mult, sa fie omorat si sa invie.

Aceasta prevestire le-a parut catorva dintre Sfintii Apostoli ciudata si cu neputinta de implinit. Atunci Domnul ia chemat inaintea Sa pe ucenicii Sai si le-a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA

Sfântul Ignatie Briancianinov –Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)

Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.

Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).

Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.


Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna

barlaam_2a_parusia
înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).

Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu! (Ps. 50, 5) Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.

Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul:

Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului(Matei 26, 64).

Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39).

Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea,

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.

Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune,vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică.

Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).

Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.

Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de eaasemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici,Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/