Sfântul Ignatie Briancianinov – Intrarea Domnului în Ierusalim – Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor)



„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce(Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”(Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El – cu Fiul lui Dumnezeu – şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu”(Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.

Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.

Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.

După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.

Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face”(Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul(Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

Predică la Duminica a III-a a Sfîntului şi Marelui Post a Sfântului Ignatie Briancianinov

Despre purtarea crucii

Iubiti frati! Si noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindca suntem crestini. Si noi suntem chemati inaintea Domnului in aceasta sfanta biserica pentru a asculta invatatura Lui. Stam inaintea fetei Domnului; privirile Lui sunt atintite asupra noastra, inaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gandurile noastre de taina si simtamintele noastre ascunse sunt aratate Lui.

El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte si gresalele facute de noi din tineretile noastre; vede toata viata noastra, atat trecuta cat si viitoare; „cele nefacute inca de noi sunt deja scrise in cartea Lui” (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisa in stihuri, Cuvantul 55).

El vede dinainte ceasul mutarii noastre in nemasurata vesnicie si ne vesteste pentru a noastra mantuire porunca Lui cea atotsfanta: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”.

Prin puterea credintei vii sa inaltam catre Domnul ochiul nostru gandit – si-L vom vedea! Il vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de fata aici, impreuna cu noi. Sa deschidem inima noastra, pravalind de la intrarea ei greaua piatra a invartosarii; sa ascultam, sa privim, sa primim, sa ne insusim invatatura Domnului nostru.

Ce inseamna lepadarea de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip ca ni s-a facut ca si cum ne-ar fi firesc: lepadarea de pacat s-a facut lepadare de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine.

Moartea vesnica, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefacut pentru noi in viata. Ea cere hrana sa – pacatul, desfatarea sa – pacatul: prin mijlocirea acestei hrane si a acestei desfatari, moartea vesnica sprijina si pastreaza stapanirea sa asupra omului. Insa omul cazut socoate sprijinirea si cresterea in el a stapanirii mortii crestere si sporire a vietii.

Astfel, cel molipsit de boala ucigasa e stapanit de cerinta silnica a bolii si cauta mancaruri care sporesc boala – le cauta ca pe mancarea cea mai de trebuinta, ca pe o desfatare de care este neaparata nevoie si cat se poate de placuta.

Impotriva acestei morti vesnice, care se infatiseaza drept viata omenirii bolnave de caderea ei infricosatoare, Domnul rosteste osanda Sa: „Cine voieste sa mantuiasca sufletul sau sporind in el viata caderii, altfel spus moartea vesnica, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie” omorand in sine poftele pacatoase si lepadandu-se de ndulcirea cea pacatoasa, „acela il va mantui pe el” (Marcu 8, 35).

Aratand la intreaga lume care e infatiseaza privirilor noastre cu toate frumusetile si ispitele ei, Domnul graieste: Ce va olosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Ce folos pentru om, ce dobandeste, daca ar pune stapanire nu pe vreun lucru de putina insemnatate, ci chiar pe intreaga lume vazuta? Aceasta lume vazuta este numai un adapost vremelnic pentru om!

Nu este pe pamant nici un lucru, nu este pe pamant nici o intaietate pe care sa le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necrutatoare si cu neputinta de ocolit, iar adeseori chiar inainte de moarte ni le iau imprejurarile si intorsaturile neprevazute ale sortii. Ne dezbracam de insusi trupul nostru ajunsi in pragul hotarator al vesniciei.

Bunul nostru, avutul si comoara noastra este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Marcu 8, 37), spune Cuvantul lui Dumnezeu. N-avem cu ce sa acoperim pierderea sufletului atunci cand il ucide moartea vesnica, ce se infatiseaza in chip amagitor drept viata.

Ce inseamna a-ti lua crucea?

Crucea era unealta a pedepsei de ocara pentru robi si gloata lipsita de drepturi cetatenesti. Lumea trufasa, lumea vrajmasa lui Hristos, ii lipseste pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucura fiii lumii. Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau. Iar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta va uraste pe voi lumea… Scoate-va-vor pe voi din sinagogi, si va veni vremea ca tot cel ce va va ucide sa i se para ca aduce slujba lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).

A-ti lua crucea inseamna a indura cu marime de suflet batjocurile si ocarile cu care lumea ii acopera pe urmatorii lui Hristos, necazurile si prigoanele cu care lumea iubitoare de pacat si oarba ii prigoneste pe urmatorii lui Hristos. Pentru aceasta, este placut inaintea lui Dumnezeu, spune Sfantul Apostol Petru, de rabda cineva necaz pentru stiinta lui Dumnezeu, patimind pe nedrept… ca spre aceasta ati fost chemati (I Petru 2, 19, 21) de catre Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiti ai Sai: in lume necazuri veti avea: ci indrazniti, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

A-ti lua crucea inseamna a rabda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneala nevazuta, chinul si mucenicia nevazuta in lupta cu propriile patimi, cu pacatul care traieste in noi, cu duhurile rautatii, care cu aprindere se scoala asupra noastra si ni se impotrivesc cu incrancenare atunci cand hotaram sa lepadam jugul pacatului si sa ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este noua lupta, a zis Sfantul Apostol Pavel, impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor si a domniilor si a stapanitorilor intunericului veacului acestuia, impotriva duhurilor rautatii intru cele ceresti (Efeseni 6, 12).

Armele ostirii noastre nu sunt trupesti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tariilor, surpand izvodirile mintii si toata inaltarea ce se ridica impotriva stiintei lui Dumnezeu, si robind toata intelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobandind biruinta in acest razboi nevazut, insa foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda fara numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a rastignit, si eu lumii (Galateni 6, 14).

A-ti lua crucea inseamna a te pleca supus si smerit necazurilor si nevoilor pamantesti pe care ii place Proniei dumnezeiesti sa le ingaduie asupra noastra spre spalarea pacatelor noastre. Atunci crucea slujeste omului drept scara de la pamant la cer. Pe aceasta scara a urcat talharul pomenit in Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite faradelegi in prealuminatele salasuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerita cugetare; prin smerita cugetare a intrat in cunoasterea lui Dumnezeu, prin cunoasterea lui Dumnezeu a dobandit cerul. Dupa dreptate cele vrednice de faptele noastre luam, a grait el; pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta (Luca 23, 41-42).

Si noi, iubiti frati, sa repetam cuvintele talharului, cuvinte al caror pret e raiul! Sau, precum Iov, sa binecuvantam pe Domnul, Dreptul si totodata Milostivul Judecator, Care ne pedepseste. Daca am luat cele bune din mana Domnului, spunea acest patimitor, sa nu rabdam si cele rele? Cum a placut Domnului, asa s-a si facut (Iov 2, 10; l, 12). implineasca-se asupra noastra nemincinoasa fagaduinta a lui Dumnezeu: Fericit barbatul care rabda ispita: caci lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El (Iac. l, 12).

A-ti lua crucea inseamna a te supune de buna voie si cu osardie lipsurilor si nevointelor prin care se infraneaza pornirile dobitocesti ale trupului nostru. O astfel de rastignire a trupului a folosit asupra sa si Sfantul Apostol Pavel: imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma arat netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt in trup, adica cei ce nu-si infraneaza trupul, ci ii ingaduie sa precumpaneasca asupra sufletului, lui Dumnezeu a placea nu pot.

Si ca atare, traind dupa trup, suntem datori sa traim nu pentru trup! De vietuiti dupa trup, veti muri cu moartea cea vesnica; iar de veti omori cu duhul faptele trupului, veti fi vii cu viata cea vesnica, fericita (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este infranat fiintial prin duh – asadar, numai duhul poate stapani asupra trupului si-l poate carmui, atunci cand trupul este pregatit pentru supunere prin rastignirea lui.

Trupul e rastignit prin post, prin priveghere, prin metanii si alte osteneli trupesti puse asupra lui cu intelepciune si cu masura. Nevointa trupeasca facuta cu intelepciune si cu masura slobozeste trupul de greutate si grosime, ii intareste puterile, il pastreaza mereu usor si in stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, si-au rastignit trupul cu patimile si poftele (Galateni 5, 24).

Ce inseamna a lua crucea, si anume crucea ta?Inseamna ca fiecare crestin trebuie sa indure cu rabdare anume acele necazuri si prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, si nu altele. Asta inseamna ca fiecare crestin este dator sa lupte cu barbatie si cu statornicie anume cu acele patimi si cu acele ganduri pacatoase care apar in el.

Asta inseamna ca fiecare crestin este dator ca, plin de supunere inaintea voii lui Dumnezeu, marturisind dreapta judecata si milostivirea lui Dumnezeu, dand multumita lui Dumnezeu, sa indure anume necazurile si lipsurile carora le ingaduie dumnezeiasca Pronie sa se abata asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugraveste si cu care il imbie inchipuirea trufasa.

Asta inseamna ca trebuie sa ne multumim anume cu acele nevointe trupesti care sunt potrivite cu puterile noastre trupesti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi tinut in randuiala, iar nicidecum sa nazuim, tarati de ravna pe care o insufla slava desarta – precum spune Sfantul Ioan Scararul – catre post foarte aspru, priveghere foarte multa si alte nevointe lipsite de masura, care zdruncina sanatatea trupeasca si indreapta duhul nostru spre parere de sine si amagire de sine.

Toata omenirea se osteneste si sufera pe pamant – dar ce deosebire intre o suferinta si alta!

Cat de felurite sunt patimile care se lupta cu noi! Cat de felurite sunt necazurile si ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tamaduirea noastra, pentru spalarea pacatelor noastre! Ce deosebire intre oameni chiar in privinta puterilor trupesti, chiar in privinta sanatatii! Chiar asa: fiecare om are crucea sa.

Si fiecarui crestin i s-a poruncit sa ia cu lepadare de sine tocmai aceasta cruce a sa si sa urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepadandu-se de sine, acela sa impacat cu sine insusi, cu imprejurarile in care se afla, cu starea sa cea din afara si cea launtrica; numai acela poate urma lui Hristos cu intelegere si fara ratacire.

Ce inseamna a urma lui Hristos? Inseamna a cerceta si a-ti insusi invatatura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur indreptar al lucrarii mintii, al lucrarii inimii, al lucrarii trupului, inseamna a-ti lua felul de a gandi din Evanghelie, a-ti randui simtirile inimii potrivit Evangheliei si a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate miscarile tainice si vadite.

De o asemenea urmare a lui Hristos este in stare, repetam, numai acela care, fugind de amagirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotarat sa dobandeasca adevarata smerita cugetare acolo unde odihneste ea – in ascultarea si supunerea fata de Dumnezeu. Cel ce a intrat in supunerea fata de Dumnezeu unita cu deplina lepadare de sine, care si-a luat crucea sa, a recunoscut si a marturisit aceasta cruce ca fiind a sa.

Iubiti frati! Inchinandu-ne astazi, dupa randuiala sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, sa ne inchinam ei si cu duhul! Sa cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruintei si semnul slavei lui Hristos – marturisind fiecare de pe crucea sa:

„Dupa dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”. Prin recunoasterea propriei pacatosenii, prin multumita adusa Domnului, prin supunerea fata de Dumnezeu facem din crucea noastra – unealta a pedepsei si semn al necinstei – unealta a biruintei si semn al slavei, asemeni Crucii Domnului.

Sa ne deschidem prin cruce raiul. Sa nu ne ingaduim atat de vatamatoarea cartire, si mai ales sa nu ne ingaduim hula cea pierzatoare de suflet, care adeseori se aude din gura pacatosului orbit, invartosat, care se sfasie si se zbate pe crucea sa, straduindu-se in zadar sa scape de cruce.

Pentru cel ce carteste si huleste, crucea se face nesuferit de grea, tragand in iad pe omul rastignit pe ea. „Ce am facut?” – striga pacatosul care nu-si recunoaste starea, si il invinuieste de nedreptate si nemilostivire pe Dreptul Judecator si Milostivul Dumnezeu, defaima si tagaduieste purtarea de grija a lui Dumnezeu; vazandu-L rastignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El in batjocura si cu viclenie: Daca Tu esti Hristosul, mantuieste-Te pe Tine si pe noi (Luca 23, 39), pogoara- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Insa Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce si moarte a rabda55, pentru ca prin cruce sa impace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte sa mantuiasca omenirea de moartea vesnica.

Pregatindu-i pe Sfintii Apostoli de marea intamplare care avea sa se savarseasca – rascumpararea neamului omenesc prin patimirile si moartea de ocara a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp ca trebuie sa fie dat in mainile pacatosilor, sa patimeasca mult, sa fie omorat si sa invie.

Aceasta prevestire le-a parut catorva dintre Sfintii Apostoli ciudata si cu neputinta de implinit. Atunci Domnul ia chemat inaintea Sa pe ucenicii Sai si le-a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA

Sfântul Ignatie Briancianinov –Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)

Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.

Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).

Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.


Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna

barlaam_2a_parusia
înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).

Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu! (Ps. 50, 5) Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.

Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul:

Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului(Matei 26, 64).

Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39).

Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea,

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.

Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune,vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică.

Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).

Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.

Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de eaasemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici,Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Despre vederea duhovniceasca a duhurilor

Mult mai putin stanjenitoare este pentru om marginirea vederii sale trupesti, orbirea vederii dintai, pricinuita de cadere, decat orbirea duhului, pricinuita de aceeasi cadere. „Care orbire a duhului? Ce orbire a duhului?” – intreaba mai ales inteleptii acestei lumi si, neasteptand raspuns, numesc fara intarziere „flecareala” si „prostie” vestirea despre orbirea duhului omenesc, despre starea sa de omorare. Asa este aceasta orbire! Ea poate fi numita, fara a gresi, chiar moarte.

Nu cumva si noi suntem orbi? (Ioan IX, 40) – Il intrebau orbii si increzutii farisei pe Domnul. Daca nu iti simti orbirea, asta nu inseamna ca vezi. Oamenii cazuti ce nu vor sa isi recunoasca orbirea raman orbi, iar cei nascuti orbi ce si-au recunoscut orbirea dobandesc vedere intru Domnul Iisus Hristos (Ioan IX, 39, 41). Sa ne straduim a cerceta in lumina Sfantului Duh orbirea duhului nostru.

Mintea si inima noastra sunt lovite de orbire. Din pricina acestei orbiri, mintea nu poate deosebi gandurile adevarate de cele mincinoase, iar inima nu poate deosebi simtamintele duhovnicesti de simtamintele sufletesti si pacatoase, mai ales atunci cand acestea din urma nu sunt deosebit de grosolane. Din pricina orbirii duhului, toata lucrarea noastra devine mincinoasa, precum si Domnul i-a numit pe carturari (invatati) si farisei nebuni si orbi(Matei 23), calauze oarbe, care nu intra in imparatia Cerurilor si nu le ingaduie oamenilor sa intre in ea.

Atunci cand omul se nevoieste duhovniceste asa cum trebuie, harul lui Dumnezeu cel sadit in noi la Sfantul Botez incepe sa ne vindece putin cate putin de orbirea duhului prin mijlocirea frangerii inimii. Incepem sa intram in starea de vedere, potrivnica starii de orbire. Dat fiind ca in starea de vedere vazatorul e mintea, si vederea a fost numita de catre Sfintii Parinti „vedere a mintii”. Dat find ca starea de vedere este daruita de Sfantul Duh, si vederea se numeste „duhovniceasca”, fiind rod al Sfantului Duh. Prin aceasta se deosebeste ea de contemplatia intelectuala.

Contemplatia intelectuala este proprie tuturor oamenilor; fiecare om se indeletniceste cu meditatia atunci cand vrea. Vederea duhovniceasca este proprie doar celor ce se curatesc prin pocainta; ea apare nu dupa bunul plac al omului, ci in urma atingerii Duhului Dumnezeiesc de duhul nostru, prin urmare dupa atotsfanta voie a Atot-sfantului Duh. Invatatura despre vederile duhovnicesti sau ale mintii este infatisata deosebit cu o mare limpezime si amanuntime de catre sfintitul mucenic Petru, mitropolitul Damascului.

Frangerea inimii este primul simtamant duhovnicesc adus acesteia de catre harul lui Dumnezeu atunci cand o adumbreste. Ea sta in gustarea intristarii celei placute lui Dumnezeu, amestecate cu mangaiere harica, si deschide inaintea mintii o priveliste nemaivazuta pana atunci de ea. In urma simtamantului duhovnicesc apare vederea duhovniceasca, dupa cum spune Sfanta Scriptura: Gustati si vedeti (Ps. 33, 8).

In urma vederii, simtamantul sporeste in putere. „Din faptuirea cu silinta se naste o caldura nemasurata, ce se aprinde in inima de la gandurile fierbinti care vin in minte. Aceasta lucrare si pazire subtiaza mintea prin caldura lor si ii dau putinta de a vedea. De aici se nasc, precum am spus, ganduri fierbinti in adancul sufletului, ceea ce se numeste Vedere. Aceasta vedere naste, la randul ei, caldura. Din aceasta caldura, care creste din harul Vederii, se naste curgere de lacrimi imbelsugate”.

Cata vreme lucreaza simtamantul, lucreaza si vederea. Odata cu incetarea simtamantului, inceteaza si vederea. Ea vine fara veste, pleaca fara veste, nedepinzand de vointa noastra, depinzand de asezarea noastra sufleteasca. Poarta catre vederea duhovniceasca este smerenia. Ramanerea necurmata a omului intru frangerea inimii este insotita de vederea necurmata. Vederea este citire si primire cu duhul ai Noului Legamant (Testament).

O data cu incetarea frangerii de inima inceteaza impartasirea cui Noul Legamant, apare impartasirea cu cel Vechil in locul precumpanirii in suflet a smereniei, carei nu se impotriveste raului (Matei 5, 39), apare dreapta judecata, care se straduieste sa smulga ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Matei 5, 38). De asta a si grait Preacuviosul Sisoe cel Mare suspinand: „Citesc Noul Legamant, dar ma intorc la cel Vechi”. Cel ce doreste sa ramana mereu intru frangerea inimii si vederea duhovniceasca este dator sa se ingrijeasca a ramane mereu intru smerenie, izgonind din el insusi dezvinovatirea de sine si osandirea aproapelui, bagand inauntrul sau smerenia prin mustrarea de sine si recunoasterea pacatoseniei proprii inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

Cea dintai vedere duhovniceasca este vederea pacatelor proprii, care pana atunci erau acoperite de uitare si nestiinta. Dupa ce le-a vazut prin mijlocirea frangerii de inima, nevoitorul primeste neintarziat cunoastere din cercare despre orbirea de mai inainte a duhului sau, orbire ce facea ca ceea ce fiinteaza si a fiintat sa-i para ca si cum nu ar fi fiintat si nu ar fiinta deloc: si aceasta, lipsind frangerea inimii, se ascunde iarasi in nefiintare si iarasi pare ca nu fiinteaza, ca sa apara iarasi daca reapare frangerea inimii. Nevoitorul trece prin cercare de la cunoasterea pacatelor sale la cunoasterea pacatoseniei sale, de care este molipsita firea sa, la cunoasterea patimilor, altfel spus a feluritelor boli ale firii. De la vederea caderii sale, el trece treptat la vederea caderii de care e cuprinsa intreaga fire omeneasca.

Dupa aceea, i se descopera lumea duhurilor cazute; el le studiaza in patimile sale, in lupta cu ele, in gandurile, inchipuirile si simtamintele aduse de catre duhuri. Este inlaturata de la el vederea amagitoare asupra vietii pamantesti, care mai inainte i se parea fara sfarsit: el incepe sa vada hotarul ei – moartea; el incepe sa fie rapit cu simtirea, altfel spus stramutat cu duhul, la insusi ceasul mortii, la ceasul nepartinitoarei judecati a lui Dumnezeu.

Din caderea sa, el vede ca are neaparata nevoie de Rascumparatorul si, punand poruncile Domnului pe ranile sale sufletesti si vazand lucrarea tamaduitoare si de viata facatoare a acestor porunci asupra acestor rani si a sufletului suferind, dobandeste credinta vie in Evanghelie si incepe a marturisi Evanghelia prin viata sa. in Evanghelie, el vede inca si mai limpede, ca intr-o oglinda, si firea sa cazuta, si caderea omenirii, si duhurile viclene.

Ne marginim numai la insirarea acestor vederi fiindca acestea sunt cele de o necesitate vitala si la ele poate ajunge grabnic monahul ravnitor; si vom incheia prin cuvintele Preacuviosului Maxim Marturisitorul: „Nu este cu putinta mintii (adica duhului) sa ajunga la nepatimire numai prin faptuire (adica numai prin nevointele trupesti), daca nu o vor primi vederi numeroase si felurite”.

Cuvantul „primesc” arata ca aceste vederi nu sunt, precum contemplatiile intelectuale, stari la care ajunge sau alcatuiri pe care si le face mintea de voia ei: cuvantul „primesc” poate fi inlocuit prin „cerceteaza”. Dobandirea nepatimirii este foarte fireasca pentru duhul nostru, atunci cand simtamintele firii cazute sunt inlocuite de simtaminte duhovnicesti, care urmeaza frangerea inimii si care o insotesc, iar intelegerea firii cazute este inlocuita de intelegerea duhovniceasca, ce se formeaza din notiunile dobandite prin vederile duhovnicesti.

Pentru a ne desparti de vietuirea dupa indreptarul poruncilor evanghelice, de smerenia urmatoare lui Hristos, de frangerea inimii, de vederea duhovniceasca, de slobozirea din robia patimilor – altfel spus de nepatimire, de invierea sufletului, pentru a ne tine in orbire, in moarte, in robia lor, duhurile cazute poarta cu nevoitorii razboi incrancenat.

In acest razboi ei isi arunca intreaga rautate, intreaga viclenie care le este proprie. Spunem ca viclenia si rautatea sunt proprii duhurilor cazute nu pentru ca le-ar fi fost date la zidirea lor – nu ! duhurile cazute au fost zidite bune, straine de rau, asa cum stim deja din invatatura lui Antonie cel Mare – ci fiindca ele, prin caderea cea de bunavoie, si-au insusit raul, s-au facut straine de bine.

Repetam cele spuse mai sus: caderea dracilor sta in deplina lepadare a binelui, in deplina insusire de catre ei a raului. Catre toate poruncile Tale m-am indreptat, toata calea nedreptatii am urat (Ps. 118, 128), graieste Sfantul Duh despre calauzirea omului de catre El la mantuire: dimpotriva, duhul rautatii lucreaza impotriva fiecarei porunci a Noului Legamant, uraste orice chip de vietuire bineplacuta lui Dumnezeu – insa tocmai in aceasta lucrare impotriva poruncilor evanghelice, in impreuna-lucrarea cu toate aplecarile pacatoase, studiaza nevoitorul duhurile cazute, le observa, le cunoaste: atunci cand el are cunoasterea duhurilor cea dobandita prin acest mijloc, vederea lor trupeasca, daca i se ingaduie, nu face decat sa completeze cunoasterea aceasta.

In exact acelasi fel este primita cunoasterea despre om: cunoasterea esentiala a omului se dobandeste prin studierea felului sau de a gandi si de a simti, a felului sau de a lucra; cu cat va fi mai amanuntita studierea aceasta, cu atat cunoasterea devine mai exacta. Prin cunostinta fata catre fata cu duhurile, aceasta cunoastere este completata; dar aceasta cunostinta nu are, de una singura, aproape nici o insemnatate in privinta cunoasterii esentiale a omului.

Duhurile cazute lucreaza asupra noastra prin felurite ganduri, felurite inchipuiri, felurite atingeri. Ele sunt observate si studiate in aceste lucrari ale lor. Despre toate aceste lucrari aminteste Sfanta Scriptura. Sfanta Evanghelie il infatiseaza pe diavol mai intai punand in inima lui Iuda Iscarioteanul gandul de a-L vinde pe Dumnezeu-Omul (Ioan 13, 2), iar dupa aceea intrand in Iuda (Ioan 13, 27).

Din Evanghelie reiese limpede ca Iuda avea aplecare spre dragostea de bani (Ioan XII, 6) si, in pofida poruncilor Domnului, incepuse a-si satisface imboldurile acestei patimi, ascunzandu-se in spatele grijii – buna la aratare, insa de fapt vicleana – de saraci. Pe temeiul acestei patimi, diavolul a inceput sa ii insufle gandul vanzarii; atunci cand Iuda si-a insusit gandul diavolesc si s-a hotarat sa il aduca la implinire, diavolul a pus stapanire pe el cu totul.

„Ia seama”, spune Fericitul Teofilact, „ia seama: a intrat in el satana, adica a intrat in inima lui, i-a pus stapanire pe suflet. Mai inainte, il bantuia dinafara prin patima iubirii de argint: acum a pus stapanire pe el cu desavarsire”.

Infricosator lucru e a te invoi cu gandul diavolesc; pentru aceasta invoire, Dumnezeu Se departeaza de la om, si omul piere. Asa s-a intamplat cu Anania si Safira, cei pomeniti in Faptele Apostolilor, care, dupa ce au primit insuflarea diavolului, s-au invoit sa minta inaintea Duhului Sfant – si neintarziat au fost loviti de moarte dupa nelegiuire. Anania, a grait sfantul Apostol Petru, de ce a umplut satana inima ta ca sa minti tu Duhului Sfant si sa dosesti din pretul tarinii? (Fapte 5, 3).

Ca diavolul il ispiteste pe om cu inchipuiri, asta se vede din ispitirea Dumnezeu-Omului de catre diavol: diavolul a aratat Domnului toate imparatiile pamantesti si slava lor intr-un ceas de vreme (Luca 4, 5), adica in inchipuire.

Mintea noastra are ca pacitatea de a cugeta si capacitatea de a-si inchi pui; prin mijlocirea celei dintai, ea isi insuseste idei despre lucruri, prin mijlocirea celei de-a doua isi insuseste imaginile lucrurilor. Diavolul intemeindu-se pe cea dintai capacitate, se straduieste sa ne impartaseasca ganduri pacatoasei iar intemeindu-se pe cea de-a doua capacitate se straduieste sa intipareasca in noi imagini smintitoare.

„Precum copilul mic si lipsit de rautate”,spune sfantul Isihie, „vazand un scamator, se veseleste si urmeaza scamatorului din nerautate: asa si sufletul nostru, simplu si bun, fiind zidit astfel de Stapanul Cel Atotbun, se veseleste de momelile cele prin inchipuire ale diavolului; in- selat fiind, se alipeste de rau ca si cum ar fi bine si amesteca (uneste) gandurile sale cu inchipuirea momelii diavolesti”.

Inchipuirea diavoleasca lucreaza asupra sufletului in chip foarte vatama tor, starnind in el o deosebita impreuna-simtire fata de pacat. Aratandu-se deseori, ea poate pri cinui o intiparire nestearsa, cat se poate de pierzatoare. Despre felul in care lucreaza diavolul asupra omului prin atingere citim in cartea lui Iov (Iov, cap. I si II) si in istorisirea evanghelica despre femeia pe care o legase satana cu o boala deosebita si ciudata (Luca 13, 10-16).

Atingerile diavolesti starnesc patimile trupesti si nasc boli asupra carora nu au efect obisnuitele mijloace omenesti de tratament. Toate aceste feluri ale bantuirilor diavolesti le putem studia citind Vietile Sfintilor si scrierile Parintesti alcatuite mai ales in scopul zidirii monahilor. Studiul lor in aceste scrieri e, insa, foarte neindestulator: pentru a dobandi o cunoastere multumitoare trebuie sa le studiem prin cercare.

Atunci cand, prin harul lui Dumnezeu, duhul omenesc incepe a se curati, el trece treptat de la cunoasterea duhurilor la vederea lor duhovniceasca. Aceasta vedere este savarsita cu mintea si inima, este daruita de Duhul Sfant. Ea e fireasca pentru mintea si inima innoite, precum vederea cea trupeasca este fireasca pentru ochiul trupesc, care nu vede fiindca a invatat sa vada, ci ca o insusire fireasca, si nu vede numai atunci cand sufera de o boala care impiedica sau curma lucrarea lui fireasca.

Vederea duhovniceasca a duhurilor e savarsita cu mintea si cu inima. Duhurile viclene sunt date in vileag de inima; mintea nu este indeajuns pentru acest lucru: ea nu poate deosebi doar prin puterile sale proprii chipurile adevarului de chipurile minciunii ce se ascund sub chipuri parut adevarate.

Dreapta socotinta duhovniceasca se intemeiaza pe simtirea duhovniceasca, precum a zis si sfantul Isaac Sirul: „intelegerea duhovniceasca este simtirea vietii vesnice”, sau, precum marturiseau cei doi ucenici despre simtirea lor si despre insemnatatea acestei simtiri din vremea impreuna-vorbirii cu Domnul, pe Care nu il recunoscusera nici cu ochii trupesti, nici prin rationamentul mintii: Oare nu ne ardea inima in noi cand ne graia (Domnul) in cale si cand ne talcuia Scripturile? (Luca 24, 32).

Tocmai aceasta inima, care a dat marturie adevarata despre Domnul, da marturie adevarata si despre duhuri, si le cearca daca sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1) sau din imparatia intunericului si urii. Sa dea astfel de marturie este in stare inima curatita prin pocainta, innoita de Sfantul Duh; dar inima aflata in robia patimilor si dracilor este in stare sa dea numai indicatii mincinoase si gresite.

Din aceasta pricina, Preacuviosul Varsanufie cel Mare a spus unui monah care il intreba cum sa deosebeasca gandurile venite de la Dumnezeu, cele venite de la fire si cele de la draci: „Lucrul de, care ma intrebi este al oamenilor ajunsi la masura mare (a varstei duhovnicesti). Daca ochiul launtric nu va fi curatit prin doftoriciri multe, nu va putea sa scape de spini si maracini si sa culeaf ga strugurele ce intareste si veseleste inima. Daca omul nu ajunge la masura aceasta, nu poate deosebi (aceste ganduri), ci va fi batjocorit de draci si va cadea in amagire, dandu-le crezare: fiindca ei schimba lucrurile cum vor, mai ales fata de cei care nu le cunosc cursele”.

In continuare, Marele Parinte spune: „Gandurile care vin de la draci sunt, mai intai de toate, pline de tulburare si intristare, si atrag in chip ascuns si subtire: fiindca vrajmasii se imbraca in haine de oi, adica insufla ganduri parut dreptedar care pe dinauntru sunt lupi rapitori (Matei 7, 15), adica rapesc si amagesc inimile celor lipsiti de rautate (Romani 16, 18) prin ceea ce pare bun, dar e in fapt vatamator. Lumina care vine de la draci se preface mai pe urma in intuneric. Orice ai auzi, ori ai gandi, ori ai vedea, de se va tulbura inima ta atunci fie si cat un fir de par, sa stii ca este de la draci”.

In alt raspuns, cel Mare a scris: „Sa stii, frate, ca orice gand caruia nu ii este inainte-mergatoare seninatatea smereniei nu vine de la Dumnezeu, ci este in chip vadit din partea stanga. Domnul nostru vine lin, iar tot ce este vrajmasesc are loc cu tulburare. Chiar daca dracii par imbracati in haine de oaie, ei, fiind pe dinauntru lupi rapitori, se dau in vileag prin tulburarea pe care o aduc: fiindca s-a zica dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei VII, 15-16). Sa ne intelepteasca Domnul pe noi toti ca sa nu ne lasam atrasi de dreptatea lor (cea paruta)”.

Vom incheia Cuvantul nostru prin povata cu duhovniceasca intelepciune a Preacuviosului Macarie cel Mare: „Iubitorul virtutii este dator sa se ingrijeasca foarte pentru dobandirea dreptei socotinte, ca sa poata deosebi deplin binele de rau, ca sa poata cerceta si cunoaste feluritele curse ale dracilor, prin care are diavolul obicei sa strice oamenii ascunzandu-se in spatele inchipuirilor parut bune pe care le aduce mintii. De folos este sa fim intotdeauna prevazatori, pentru a scapa de urmari primejdioase.

Nu te pleca din usuratate insufla rilor de la duhuri, de-ar fi acestea chiar si ingeri din cer, ci ramai neclintit, supunand toate cercetarii celei mai amanuntite cu putinta; si atunci cand vezi ceva cu adevarat bun sa primesti, iar ceea ce se va arata rau sa lepezi. Nu-s nevadite lucrarile harului Dumnezeiesc, pe care pacatul, chiar de ar lua infatisarea binelui, nu poate nicidecum sa le daruiasca.

Chiar dacapotrivit Apostoluluisatana se si preschimba la aratare in inger luminat (2 Corinteni XI, 14) pentru a-l amagi pe om, cu toate ca infatiseaza vedenii de lumina, lucrarea cea buna nu poate, precum s-a spus, sa o dea nicicum, ceea ce si slujeste drept semn limpede al lui. El nu poate sa dea nici dragostea de Dumnezeu si de aproapele, nici blandete, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici infranarea gandurilor, nici ura fata de lume, nici liniste duhovniceasca, nici dorirea darurilor ceresti, nici nu poate imblanzi patimile si poftele – lucruri care alcatuiesc lucrarea vadita a harului, fiindca s-a zis: Roada duhovniceasca este dragostea, bucuria, pacea si celelalte (Galateni V, 22).

Dimpotriva, satana poate lesne impartasi omului trufie si semetie a mintii, fiind foarte in stare de acest lucru. Asadar, cand rasare lumina cea gandita in sufletul tau, dupa lucrarea ei o poti cunoaste daca e de la Dumnezeu sau de la satana. Totusi, si sufletul insusi, daca are socotinta sanatoasa si poate alege binele de rau, va arata fara intarziere daca este buna sau rea prin simtirea intelegatoare (cea duhovniceasca).

Precum otetul si vinul sunt la fel dupa infatisarea lor cea dinafara, dar limba cunoaste indata dupa gust deosebirea dintre ele, aratand care este otet si care este vin: asa si sufletul, prin puterea sa, prin simtirea sa duhovniceasca poate intr-adevar sa deosebeasca daruirile Duhului Celui Bun de nalucirile vicleanului”.

Inima, adumbrita de harul lui Dumnezeu, invie intru viata duhovniceasca, dobandeste simtirea duhovniceasca, necunoscuta ei in starea de cadere, in care simtirile cuvantatoare ale inimii omenesti sunt omorate prin amestecarea cu simtirile dobitocesti. Simtirea duhovniceasca este numita pe buna dreptate „intelegatoare”, fiindca datatorul ei este „Sfantul Duh, Lumina si Viata, si Izvorul Viu intelegator, Duhul intelepciunii, Duhul intelegerii, Care este Dumnezeu si indumnezeitor” (A treia stihira samoglasnica la Vecernia Cincizecimii).

Gustati si vedeti (Ps. 33, 8), repetam spusa Sfintei Scripturi pe care deja am mai infatisat-o. Vederea duhovniceasca, din care este dreapta socotinta duhovniceasca, apare din simtirea duhovniceasca. Hrana cea vartoasa, spune Apostolul, este a celor desavarsiti, care prin multa obisnuinta au simtirile invatate spre aleerea binelui si raului (Evrei 5, 14).

Asadar, dreapta socotinta duhovniceasca este partea crestinilor desavarsiti; sunt partasi h aceasta bunatate cei ce au dobandit sporire in semnata in nevointa binecinstitoare; ea e straina de incepatori si de cei necercati, chiar de ar acestia chiar batrani dupa varsta trupeasca.

Si atunci, ce sa faca incepatorii? Intrand in monahism, ei intra totodata in lupta cu duhurile; dupa ce reguli sunt ei datori sa se calauzeasca pentru a nu cadea prada nestiintei lor, prada rautatii si vicleniei duhurilor? Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe raspund la aceasta intrebare precum urmeaza: „Adevarata dreapta socotinta o dobandim nu altminteri decat prin mijlocirea smereniei celei adevarate, care sta in a descoperi Parintilor nu doar ce facem, ci si ce gandim – ca sa nu credem in nici o privinta gandului nostru, ci intru toate sa urmam cuvintelor batranilor si sa socotim drept bine ceea ce incuviinteaza ei. Aceasta lucrare nu numai ca il tine pe monah intru adevarata dreapta socotinta si pe calea cea dreapta, ci il si pazeste dinainte de toate cursele diavolesti.

Cu neputinta este celui ce indrepteaza viata sa dupa judecata si sfatul celor sporiti sa cada in amagirea diavoleasca: intrucat chiar mai inainte de a se invrednici nevoitorul de darul dreptei socotinte, insusi faptul ca arata si descopera parintilor gandurile sale strica laturile dracesti si le rapeste puterea. Precum sarpele scos din gaura sa intunecata se straduieste sa se ascunda si sa fuga, asa si gandurile viclene, fiind scoase la iveala prin marturisirea nefatarnica si aratarea lor, se straduieste sa fuga de om”.

Descoperirea gandurilor si calauzirea dupa sfatul parintilor si fratilor sporiti are lucrare de obste pentru monahismul vechi. Ea e predanie apostolica: Marturisiti-va unii altora pacatele, spune Apostolul Iacov, si rugati-va unii pentru altii ca sa va vindecati (Iacov V, 16); iar Apostolul Pavel spunea despre sine ca se indeletnicea in cel mai osarduitor chip cu zidirea fiecarui crestin, ca se straduia sa il inalte pe fiecare la desavarsirea crestina, ca asa lucra in el harul Sfantului Duh (Coloseni I, 28-29).

In chip asemanator se purtau si sfintii povatuitori ai monahismului din vechime: vase fiind ale Sfantului Duh, ei inaltau degraba pe ucenicii lor la desavarsire, facandu-i biserici ale lui Dumnezeu. De acest lucru ne putem incredinta indestul din scrierile lor care ni s-au pastrat. Nu caruntetea, nu multimea anilor, nu intelepciunea pamanteasca, ci impartasirea Sfantului Duh ii ridica la treapta de povatuitor, si pe ascultatorii cuvantului ii atragea la vorbitor Cuvantul lui Dumnezeu, iar nu cuvantul propriu, omenesc.

„Bine este”, spunea Preacuviosul Cassian in Cuvantul amintit mai sus, „a nu ascunde gandurile noastre de parinti, precum am zis; totusi, ele trebuie descoperite nu cui se nimereste, ci batranilor duhovnicesti, care au darul dreptei socotinte, nu luandu-ne dupa anii si dupa caruntetea lor. Multi, increzandu-se batranetii si marturisindu-si gandurile, nu au primit tamaduire, ci au cazut in deznadejde din pricina neiscusintei celor ce le-au primit marturisirea”. Preacuviosul Avva Moisi al Schitului a cerut sfat de la tanarul monah Zaharia, care traia in Schit.

Zaharia a cazut la picioarele batranului si i-a zis: „Parinte! Pe mine ma intrebi tu?”Batranul i-a raspuns: „Crede-mi, fiule Zaharia, ca am vazut Duhul Sfant pogorandu-Se peste tine, si de aceea socot ca e nevoie sa te intreb”.

Descoperirea gandurilor si vietuirea sub indrumarea Parintilor purtatori de Duh erau socotite de catre monahii din vechime un lucru atat de neaparat trebuincios, incat monahii care lepadau aceasta lucrare erau socotiti intre cei aflati in afara caii mantuitoare.

Odata cu slabirea treptata a crestinismului a inceput sa slabeasca treptat si monahismul; au inceput sa se imputineze vasele vii ale Sfantului Duh; multi fatarnici, in scopul castigului lumesc si dobandirii slavei de la oameni, au inceput sa faca pe sfintii si pe duhovnicestii, sa atraga pe cei neincercati printr-o masca alcatuita cu iscusinta, sa ii vateme si sa-i piarda.

Deja Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait in veacul al X-lea dupa Hristos, spunea: „Cerceteaza Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, mai ales pe cele faptuitoare, ca punand fata in fata cu invatatura lor invatatura si purtarea dascalului si batranului tau, sa le poti vedea(aceasta invatatura si purtare) ca intr-o oglinda si sa le poti pricepe; ceea ce este in impreuna-glasuire cu Scriptura sa-ti insusesti si sa pastrezi in gand, iar ceea ce este mincinos si rau sa recunosti si sa lepezi, pentru a nu fi amagit. Sa stii ca in zilele noastre multi amagitori si dascali mincinosi s-au aratat”.

Odata cu trecerea vremii, dascalii purtatori de Duh s-au imputinat din ce in ce mai mult, precum ne instiinteaza cu durere Sfintii Parinti mai tarzii. „Acum, povatuitorii de acest fel s-au rarit foarte”, spune Preacuviosul Nil Sorski, traitor in veacul al XV-lea.

Imputinandu-se povatuitorii duhovnicesti, Sfintii Parinti, din insuflarea Sfantului Duh, care la buna vreme si ca un Inainte-Stiutor a purtat grija de trebuinta duhovniceasca a monahilor vremurilor din urma, au alcatuit multe scrieri ziditoare, care luate impreuna definesc multumitor nevointa calugareasca.
Aceste sfinte scrieri implinesc intrucatva lipsa de organe vii ale Duhului. Parintii mai tarzii deja propun spre calauzire mai mult Sfanta Scriptura si scrierile Parintesti, asa cum a facut Noul Teolog, nedand deoparte nici sfatul, primit cu foarte multa prevedere, al parintilor si fratilor traitori in aceleasi vremuri, in conditiile feririi cat mai depline cu putinta de imprastiere si de orice relatii dinauntrul si dinafara manastirii, ale pastrarii cu osardie a duhului intru ganduri si simtaminte de smerenie si pocainta.
Foarte ostenicioasa si foarte indelungata este sporirea monahala adusa de aceasta lucrare: insa aceasta lucrare este cea daruita de Dumnezeu timpului nostru, si suntem indatorati sa ne folosim cu evlavie de darul lui Dumnezeu, cel dat noua spre mantuire.

Vremea indelungata pe care o ia sporirea, multimea poticnirilor smeresc si fara sa vrem duhul nostru, atat de inclinat spre slava desarta si semetie, ne aduc cunoasterea cea de mult pret a neputintelor noastre, duc la nadajduirea numai in mila lui Dumnezeu. Asemenea nadejde nu rusineaza (Romani V, 5).

De ce nu ni s-au dat aripile de foc ale monahismului de demult, cu care el trecea in zbor, cu usurinta si putere, marea patimilor, precum i s-a descoperit unuia dintre marii Parinti din vechime? Acestea sunt judecatile lui Dumnezeu, care intrec intelegerea noastra; cercetarea lor ne este oprita: ea ar fi o osteneala desarta, intreprindere trufasa si nelegiuita, ca necercate sunt judecatile Lui si neurmate caile Lui. Ca cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine s-a facut Lui sfetnic? Aceluia slava in veci (Romani 11, 33-36).

Sfantul Ignatie Briancianinov

1

In încercări, necazuri, cârtiri, repetă adesea aceste trei cuvinte

În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.
Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.

Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sophia, Bucureşti, 2000

Glas din veşnicie

cugetare la mormânt –

In amurgul unei liniştite seri de vară, stăteam îngândurat şi singur alături de mormântul prietenului meu. în ziua aceea se săvârşise pomenirea lui şi rudele acestuia au rămas un răstimp mai îndelungat la căpătâiul său. Aproape că nu se mai schimbau vorbe între cei ce erau de faţă: se auzeau doar planşetele lor, care câteodată se întrerupeau printr-o adâncă tăcere, pentru ca apoi liniştea să fie curmată din nou prin tânguire. Şi tot aşa, vreme îndelungată, tăcerea se preschimba în plângere şi plângerea – în tăcere.

Stăteam lângă mormânt, îngândurat şi singuratic, aflat sub puterea impresiilor acestei zile.
Pe neprins de veste, o însuflare surprinzătoare şi minunată a pus stăpânire pe mine. Era ca şi cum aş fi auzit glasul celui adormit! Mă grăbesc să însemnez, cu mâna tremurândă, grăirea sa venită de dincolo de mormânt, tainica împreună-vorbire şi minunata lui propovăduire, aşa cum s-a înfiripat aceasta în sufletul meu.

„Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Surorile mele! îmbrăcaţi în haine negre şi cu trupul şi sufletul învăluie într-o tristeţe adâncă, v-aţi adunat la mormântul meu singuratic şi l-aţi împrejmuit cu priviri deznădăjduite. Fără de cuvinte, doar prin cugete şi simţiri, voi staţi de vorbă cu locuitorul tăcut al mormântului. Inimile voastre sunt potire ale mâhnirii nevindecate. Ochii voştri varsă râuri de lacrimi, iar acestea secând – altele noi se nasc şi urmează celor ce s-au scurs: întristarea nu are sfârşit şi lacrimile nu mai contenesc.

Pruncilor – copiii mei! Şi voi sunteţi aici, lângă piatra ce-mi stă la creştet, lângă lespedea mea funerară! Şi ochişorii voştri s-au umplut de lacrimi, însă inima voastră nu ştie de ce plâng ei, urmând ochilor tatălui şi ai mamei mele. Voi priviţi cu mirare piatra mea de mormânt, făurită din granitul lucios ca oglinda; vă minunaţi de inscripţia dăltuită cu litere aurite; acestea toate doar vă vestesc că aţi rămas orfani de timpuriu.

Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Rude şi prieteni ai mei! De ce staţi atât de multă vreme alături de mormântul meu, lângă o piatră rece care-mi străjuieşte la căpătâi cu nepăsare? Trupul meu neînsufleţit este rece de mult. Supunându-se hotărârii Atotputernicului Ziditor, el se întoarce în ţărâna din care a fost luat şi se preface în pulbere.

Ce gânduri apăsătoare vă cuprind şi vă ţin lângă mormântul meu? Slujitorii altarului au rostit deasupra lui rugăciunea pentru odihnirea sufletului meu, cântându-mi veşnica pomenire întru mântuirea şi pacea Domnului. Acum ei s-au depărtat de mormântul meu tăcut: mergeţi şi voi. Aveţi trebuinţă de odihnă după această osteneală a trupurilor şi a sufletelor voastre istovite şi sfâşiate de mâhnire.

Dar voi nu plecaţi!. Sunteţi tot aici!. Aţi rămas ţintuiţi la locul îngropării mele! într-o tăcere care spune mai mult decât ar putea istorisi cea mai meşteşugită cuvântare, cu sufletul tulburat, cu inimă în care bogăţia simţămintelor este copleşită de mulţimea lor, voi nu vă îndepărtaţi de mormântul pecetluit pe veacuri, nici de piatra ce-i doar un monument nesimţitor. De ce aveţi trebuinţă? Oare nu cumva aşteptaţi să răsune glasul de sub pământ, din adâncurile întunecate ale gropniţei?

Nu am un astfel de glas! Cuvântez doar prin tăcere. Tăcerea şi liniştea netulburată rămân a fi moştenirea cimitirului până la trâmbiţa învierii. Osemintele morţilor glăsuiesc fără acele sunete de care are trebuinţă cuvântul pământesc: prin putrezirea lor, ele rostesc o propovăduire răsunătoare -cea mai temeinică povăţuire către toţi zbuciumaţii şi gălăgioşii căutători ai lucrurilor putrezitoare, care vieţuiesc pe faţa pământului.

Dar mai am şi un alt glas! Prin acesta vă vorbesc şi răspund gândurilor voastre nedesluşite, întrebărilor voastre nerostite, care nu pot fi cuprinse în cuvinte. Ascultaţi-mă! Osebiţi graiul meu din glasul cel de obşte, prin care veşnicia îi vorbeşte vremii. Glasul veşniciei unul este – statornic şi care nu suferă mutare. In veşnicie nu se află nestatornicie sau schimbare, ci doar o singură zi, o singură inimă şi un singur cuget. Hristos este Cel Care pe toate întru una le uneşte. Drept aceea şi glasul e unul singur.

Osebiţi glasul meu din glasul tăcut, dar totodată ca tunetul de răsunător, prin care ne grăieşte veşnicia! Este oare cu putinţă ca voi, scumpii mei, să nu-mi recunoaşteţi glasul? In glasul cel îndeobşte şi unic al veşniciei, el are un răsunet al său, aparte, care se aseamănă cu glasul unei strune dintr-un acord de obşte cântat la un pian ce are multe coarde.

Glasul veşniciei ne grăia tuturor încă din vremea când abia ne iveam întru această viaţă. El cuvânta, atunci când nu aveam încă putinţa de a-l auzi, dar glăsuieşte şi acum, la vârsta bărbăţiei noastre, când putem şi trebuie să-i dăm ascultare şi să-l înţelegem. Glas al veşniciei! Ce păcat că în casa de oaspeţi cea plină de zarvă a lumii, puţini sunt cei care iau aminte la tine! Uneori nu te auzim din pricina prunciei noastre, alteori ne împiedică să te ascultăm grijile şi împrăştierile vieţii. Insă tu nu taci. Iară şi iară glăsuieşti, până când, într-un sfârşit, prin moarte -groaznica ta solitoare – îi ceri atât celui cu luare-aminte, cât şi celui nepăsător, să dea seama de măsura în care a ascultat şi a luat aminte la marile cuvinte ale veşniciei.
Pentru ca vocea veşniciei să găsească în voi un răsunet minunat, care mai cu seamă ar avea putinţa de a pătrunde în inimile voastre şi de a vă duce mintea spre cuvântul mântuirii, Domnul m-a numărat şi pe mine printre cei ce grăiesc din veşnicie. Vocea mea s-a contopit, într-o armonioasă conglăsuire, cu glasul atotcuprinzător al unei imense lumi nevăzute. Pentru toţi cei ce călătoresc pe pământ, eu sunt mort şi fără de grai, asemenea tuturor celor răposaţi. însă pentru voi sunt viu şi, mort fiind, vă vestesc cuvântul mântuirii mai vădit decât l-aş fi putut spune rămânând printre voi şi alergând dimpreună cu voi după nălucirile bunătăţilor prin care stricăciunea îi înşală şi-i pierde pe cei care au fost izgoniţi din rai şi puşi pentru scurtă vreme în casa de oaspeţi a pământului, spre dobândirea împăcării lor cu Dumnezeu, pe Care L-au mâniat.
Domnul este milostiv şi nemărginită este milostivirea Sa. De ar fi fost de trebuinţă şi spre folos, pe neprins de veste aş fi grăit către voi din negura mormântului, de sub piatra apăsătoare!. Cerul a hotărât că este de prisos să se ivească şi să fie auzită o glăsuire aparte. Şi ce glas venit din veşnicie nu ar fi de prisos, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să ne grăiască nu doar prin oamenii cei deopotrivă cu îngerii, ci însuşi Fiul Său Unul-Născut a vestit lumii întregi voia Sa, sfintele şi dreptele legi ale veşniciei -fericire pentru cei ce le fac ascultare şi pline de grozăvie pentru cei nesupuşi? „Ii au pe Moise şi pe Prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29) – astfel a răspuns Cerul oamenilor care au cerut ca vocea morţilor să propovăduiască pentru aceia care îşi trăiesc doar viaţa trupească pe pământ, fiind înţepeniţi de veşnica moarte a sufletului. „Dacă de Moise şi de Prooroci nu ascultă, nu vor crede nici dacă va învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31).

Prietene al meu! Sunt mort, dar în gură am încă cuvânt viu! Primeşte de la mine această însărcinare şi înfăptuieşte-o.

Iată mama mea! Uite-l pe tatăl meu! Uite-o pe soţia mea! Iată rubedeniile mele! Nu le pot vorbi altfel decât prin glasul cel de obşte al veşniciei. în această voce se aude şi sunetul glasului meu. Da, se aude cu adevărat!. însă nu am un cuvânt doar al meu, osebit de întreg. Prietenul meu, fii tu cuvânt al meu!

Din comoara noastră a tuturor, din sfânta veşnicie, spune-le tu, în locul meu, cel mai folositor cuvânt pentru ei: «Viaţa pământească este o vedenie înşelătoare de o clipă. Veşnicia este cu neputinţă de înlăturat. Este şi o veşnicie pustiitoare! Dobândiţi, dar, fericita veşnicie, prin luare-aminte şi prin supunere faţă de preasfânta lege a Preasfântului Dumnezeu şi veniţi la mine întru adevărata şi nesfârşita desfătare, fiecare la vremea sa, hotărâtă lui de însuşi Unul Dumnezeu!»”

Această cugetare este scrisă la moartea lui K.F.O., care încă din anii tinereţii sale se afla în relaţii apropiate cu Sfântul Ignatie Briancianinov (1848, Pustiul Serghiev).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, Editura Sophia

Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII

Despre purtarea crucii

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).
El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.
Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.
Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.
Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om!
Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei. Bunul nostru, avutul şi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă.
Ce înseamnă a-ţi lua crucea?
Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).
A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).
A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerita cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).
Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).
A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Şi ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.
Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).
Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?
Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el.
Asta înseamnă că fiecare creştin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească şi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine.
Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta!
Cât de felurite sunt patimile care se luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.
Ce înseamnă a urma lui Hristos?
Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite. De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.
Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa:
„După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce.
Pentru cel ce cârteşte şi huleşte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi Milostivul Dumnezeu, defăima şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică.
Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie. Această prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.
Din „Predici la Triod şi Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov