Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni

0

Obiceiurile au o putere asemenea cu cea a însușirilor firești: cel ce urmează Domnului Iisus Hristos este dator să dobândească obiceiuri bune și să se ferească de obiceiurile rele. Tinere! Fii înțelept și prevăzător: din anii tinereții tale să dobândești deosebită luare aminte spre dobândirea obiceiurilor bune; când vei fi în puterea vârstei, ca și la bătrânețe, te vei bucura de bogăția dobândită fără osteneală în anii tinereții. Nu socoti drept un lucru de mică însemnătate împlinirea unei pofte ce pare de cea mai mică însemnătate: fiecare împlinire a poftei lasă negreșit o anumită întipărire în suflet ce poate fi uneori foarte puternică, și sluji ca început al unui obicei vătămător. Oare știa cartoforul, atunci când s-a atins pentru prima oară de cărți, că jocul va fi patima lui? Oare știa cel supus patimii beției, atunci când a băut prima votcă, că începe să se sinucidă? Că așa numesc eu acest obicei nefericit, ce pierde atât sufletul, cât și trupul. O singură privire neprevăzătoare nu arareori s-a întâmplat să rănească inima; câteva asemenea priviri au adâncit atât de mult rana, încât de-abia s-a lecuit prin mulți ani de rugăciuni, nevoințe și plâns.

Educatori și dascăli! Insuflați tineretului obiceiuri bune; feriți-l, ca de o mare nenorocire, de obiceiurile rele. Obiceiurile păcătoase sunt ca niște lanțuri pe om: îl lipsesc de libertatea duhovnicească, îl țin cu silnicie în mlaștina puturoasă a patimilor. Pentru pierzania omului e îndeajuns un singur obicei păcătos: el va da mereu cale liberă în suflet tuturor păcatelor și tuturor patimilor. Deprinde-te să fii modest: nu-ți îngădui nicio îndrăzneală față de aproapele, nu-ți îngădui nici măcar să te atingi de el fără să fie mare nevoie, și obiceiul modestiei va face lesnicioasă pentru tine marea virtute a înfrânării. Apropiații tăi, simțind modestia care trăiește în tine, vor fi lipsiți înaintea ta de îndrăzneli nepotrivite, ca și cum s-ar cucernici înaintea bunei miresme de lucru sfânt.

Nimic nu clatină întreaga înțelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăznețe, slobode, care leapădă legile modestiei. Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate și putere, iar minții, o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos și în îndeletnicirile pământești. Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, săturarea nesăturată a poftei firești vătămate de reaua întrebuințare.

Deprinde-te cu cea mai simplă hrană. Aceasta este, pentru cel ce s-a învățat cu ea, mai gustoasă decât bucatele alese, nu mai vorbesc de faptul că e mai sănătoasă. Ce libertate și putere duhovnicească aduce omului deprinderea mâncării simple, deprindere ce pare atât de măruntă, atât de materială! Omul care a căpătat-o cheltuiește pentru masă foarte puțini bani, foarte puțin timp și foarte puține griji de pregătire a ei. Dacă cel ce s-a deprins cu mâncarea simplă este sărac, nu va fi apăsat de sărăcia sa. Grea este trecerea de la mesele bogate și rafinate la mâncărurile simple! Pe mulți i-au silit împrejurările să facă această schimbare, și mulți, făcând-o, și-au pierdut sănătatea, ba chiar s-au clătinat duhovnicește. De acest necaz s-ar fi putut păzi dacă s-ar fi deprins cu înțelepciune și la bună vreme cu obiceiul de a mânca simplu. […]

Iubirea de argint, iuțimea, îngâmfarea, obrăznicia sunt boli rele ale sufletului, care se nasc din satisfacerea înclinărilor pătimașe ale firii căzute. Ele se întăresc, ajung la deplina putere și-l înrobesc pe om tocmai prin mijlocirea deprinderii. Această lege urmează și pofta trupească, în ciuda faptului că ea stă în firea omului căzut. Fericit este acel tânăr care de prima oară când se vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu trebuie să te lași în voia ei, ci trebuie să o înfrânezi prin legea lui Dumnezeu și prin înțelepciune. Fiind înfrânată chiar de la primele ei pretenții, pofta se supune lesne minții și pretențiile ei deja cad: ea lucrează ca cineva lipsit de libertate, ferecat în lanțuri. Împlinirea poftei îi mărește acesteia pretențiile. Pofta căreia, rațiunea, satisfăcând – o vreme îndelungată și în chip statornic, îi dă stăpânire asupra omului, domnește ca un tiran atât asupra trupului, cât și asupra sufletului, ducându-le la pierzare pe amândouă.

Îndeobște, toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în fața lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. „Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Sirul. Atunci când lucrează în tine dorința păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, și în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlinești, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, și în cele din urmă naște deprinderea. Păcatele pe care ne-am obișnuit să le săvârșim ne par ușoare, oricât de grele ar fi. Păcatul care este nou pentru suflet îl înspăimântă, și sufletul nu se va învoi degrabă să-l săvârșească. […]

Iar dacă cineva capătă abia când este în puterea vârstei dorința de a sluji lui Hristos și, din nefericire, a dobândit deja multe obiceiuri păcătoase ori obiceiul luxului și răsfățului, care de obicei țin sufletul într-o stare de slăbănogire, acela nu trebuie să se lase biruit de trândăvie și îndoială, el trebuie să intre bărbătește în lupta cu obiceiurile rele. Biruința asupra lor nu este cu neputință, atunci când omul are ajutorul dumnezeiesc. Hotărârea nestrămutată a voinței, adumbrită și întărită de harul dumnezeiesc, poate birui obiceiurile rele cele mai învechite. La început, obiceiul se împotrivește cu încrâncenare celui ce vrea să lepede jugul lui, părând de nebiruit; cu timpul, însă, dacă omul se luptă cu el necontenit, de fiecare dată când el nu se supune obiceiului, obiceiul își pierde din putere.

Dacă de-a lungul luptei ți se va întâmpla, din pricina vreunei împrejurări neașteptate, să fii biruit, să nu te tulburi și să nu cazi în deznădăjduire: trebuie să începi iar lupta.

Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu i-o socoate omului întru mucenicie, și cel ce dobândește biruința în această luptă este încununat cu cununa mărturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos. Milostivul și Atotputernicul Domn primește pe oricine se apropie de Dânsul, tinde dreapta Sa spre a sprijini neputința noastră. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul în obiceiuri rele ca în niște lanțuri grele, nu te deznădăjdui de primirea slobozeniei. Purcede la războiul cel nevăzut, luptă-te cu bărbăție și fără încetare, rabdă-ți înfrângerile cu mărime de suflet. Câteodată, Dumnezeu ne lasă să ne luptăm doar cu puterile noastre, ca să cunoaștem prin cercare cât de slabi suntem singuri, și ca urmare a acestei cercări să ne ținem de Dumnezeu fără a ne depărta de la Dânsul, Singurul Care poate birui păcatul în cei ce vor cu adevărat să vadă biruit păcatul în ei înșiși.

Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, Editura Sofia, București, 2000

Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor

Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului.
Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. „Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Sirul. Atunci când lucrează în tine dorinţa păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, şi în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlineşti, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, şi în cele din urmă naşte deprinderea.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)

Pe cine iubeşte Domnul, aceluia îi trimite necazuri

Prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu. Pe cine iubeşte Domnul, aceluia îi trimite necazuri, şi acestea omoară inima alesului Său faţă de lume, o deprind să plutească în apropierea lui Dumnezeu. În toate necazurile, printre care se numără şi boala, următoarele doctorii aduc folos duhovnicesc şi mângâiere duhovnicească: încredinţarea în voia lui Dumnezeu, recunoştinţa faţă de Dumnezeu, mustrarea de sine şi recunoaşterea că suntem vrednici de pedeapsa lui Dumnezeu, aducerea aminte de faptul că toţi sfinţii au săvârşit calea vieţii lor pământeşti în pătimiri necontenite şi crâncene, că necazurile sunt paharul lui Hristos. Cel ce nu s-a împărtăşit de acest pahar nu e în stare să moştenească fericirea cea veşnică.

Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012 – fragment


Când omul se supune diavolului

Ingrozitor rod al caderii a fost inrobirea omului de catre diavol, fiind inevitabila asemanarea cu el.

Despre aceasta trista inrobire ne vorbeste Sfantul Macarie cel Mare astfel: „Imparatia intuneri­cului, adica acel imparat viclean, inselandu-l pe om inca din timpul vechi, atat de mult a inconjurat si a imbracat sufletul cu puterea intunericului incat aceasta fiinta omeneasca s-a asemanat cu el. Sufletul si toata fiinta lui a fost imbracat in haina pacatului. Si tot acest suflet, pe care vicleanul l-a spurcat si l-a adus in imparatia sa, s-a ingradit de toata libertatea pe care o avea. Astfel nu i-a lasat liber, nici cugetul, nici trupul si nimic din fiinta pe care a avut-o. Pe deasupra l-a mai imbracat si in hlamida intunericului si l-a uratit, a imbracat omul in unul vechi, spurcat, necurat, neplacut lui Dumnezeu si nesupus legii Lui. L-a intunecat sa nu vada ce ar fi voit. De atunci el vede si aude numai raul, iar pasii ii sunt indreptati catre savarsirea acestuia. Mainile fac faradelegi iar inima ascunde in ea cugete viclene. Pacatul si sufletul s-au amestecat intre ele, fiecare insa avand natura sa proprie…

Precum in vremea unei nopti mohorate si intunecate, cand sufla un vant naprasnic, se clatina si se agita toate plantele asa este si cu omul care-i supus puterii diavolului. El isi petrece viata in mod zbuciumat pentru ca este batut de vantul naprasnic al pacatului care-i strapunge sufletul, ratiunea si gandurile, nelasandu-i libera si linistita nici o parte ce vietuieste in el.”

Din momentul caderii in pacat si pana in momentul rascumpararii de Domnul nostru Iisus Hristos „vrajmasul a stapanit cu violenta si in mod chinuitor pe om – zice Avva Dorotei – incat si cel ce nu voia sa pacatuiasca cadea in pacat fara de voie”. Legat de acest fapt Sfantul Apostol Pavel zice urmatoarele: „Caci nu fac binele pe care voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il fac” (Romani 7, 19).

Diavolul ne lupta cu tot felul de ganduri, ne ademeneste cu tot felul de naluciri si visuri, ne trezeste pofte trupesti aprinzand in noi patimile, inecand in aceste valuri si arzand cu foc constiinta noastra treaza impreuna cu puterea de vointa.

Actiunile tuturor patimilor sunt legate de circulatia haotica a sangelui, caci unde exista o miscare a sangelui, acolo negresit bantuie patima, acolo neaparat actioneaza diavolii. O astfel de actiune este inevitabila pentru omul cazut si care persista in aceasta cadere.

Gandurile viclene si nalucirile patrund atat de subtil in suflet ca lui i se pare ca acestea vin din adancul lui (sufletului) si nicidecum prin intermediul unui duh strain, plin de rautate, care se manifesta si totodata doreste sa ramana neobservat.

In ce a constat pacatul celor intai creati? In mod aparent a constat din gustarea din pomul oprit. Insa el s-a dovedit a fi mai grav si de o importanta mai deosebita atunci cand ne gandim ca el a fost o calcare de porunca si o impotrivire fata de voia lui Dum­nezeu.

Continuand cercetarea ne dam seama ca in el s-a ascuns si tentativa omului de a ajunge la masura lui Dumnezeu. Aceasta incercare este indicata de insusi Dumnezeu prin cuvintele pline de o negraita mila spuse in momentul izgonirii stramosilor din rai: „Iata, Adam s-a facut ca unul din Noi, cunoscand binele si raul” (Facere 3, 22).

„S-a inselat Adam – zice Sfanta Biserica – si a voit sa fie Dumnezeu si nu a fost.”

Diavolul i-a transmis pacatul sau omului inselat insa pacatul diavolului a fost propria lui creatie. Gandindu-se in sine sa se faca asemenea cu Dumnezeu si tinzand sa aduca acest lucru spre implinire, l-a marturisit unei multimi mari de duhuri pe care i-a convins sa fie intr-un gand cu el, stand astfel pe fata impotriva lui Dumnezeu.

Caderea in pacat a omului a fost ca o aventura pentru diavol. Pacatul omului n-a fost un gand premeditat. Prin pacatul sau, omul s-a facut partas si rob diavolului dar, ca unui cazut, impreuna cu aducerea pedepsei i-a fost fagaduita si mantuirea printr-un Izbavitor.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.
Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau şi, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Încetaţi! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric).
Preacuviosul Avva Dorotei povesteşte că, pe când petrecea în chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli şi cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. Învinuitorul îl învinuia pe cel învinuit că în acea dimineaţă, devreme, ar fi furat nişte smochine din livadă şi le-ar fi mâncat; la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineaţa cu pricina, ci într-una din aşezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, şi se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieştii Liturghii (învăţătura a 9-a a Preacuviosului Avvă Dorotei).
Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: „Ce este credinţa?”. Pimen Cel Mare a răspuns: „Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie” (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.
(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 15)

Cel ce citeşte scriitorii eretici

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică.

Să nu-i îngădui minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh.

Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, „Despre dreapta-socotinţă”): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010

Sfântul Ignatie Briancianinov – Intrarea Domnului în Ierusalim – Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor)



„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce(Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”(Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El – cu Fiul lui Dumnezeu – şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu”(Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.

Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.

Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.

După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.

Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face”(Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul(Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.