Preot Gheorghe Corcescu: Cuvantul de salut din partea unui grup de preoți nepomenitori din Biserica Ortodoxă din Moldova, Patriarhia Rusă


Salutăm această Sinaxă Națională Română, rugându-ne ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se pogoare peste cei ce s-au adunat aici spre a mărturisi Adevărul veşnic, descoperit oamenilor pentru mântuire. Fie ca bunul Dumnezeu să îndrepte cugetele noastre astfel încât, într-o conglăsuire cu părinţii Bisericii din toate timpurile, să aducem Dumnezeului nostru slavă, cinste şi închinăciune prin dreapta mărturisire a credinţei noastre ortodoxe.

Sfântul Grigorie Palama spune că erezia este al doilea tip de ateism, asemănându-i pe propovăduitorii ei cu cei necredincioşi. Despre unii ca aceştia ne spune apostolul Pavel ca să nu ne amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, şi să nu ne facem părtaşi cu ei (Ef. 5:6-7). La rândul său Sfantul Teodor Studitul ne spune că orice crestin orthodox, mirean sau cleric, trebuie să nu fie nepăsător atunci când credinţa sobornicească este schimbată, ci să lupte, pentru că Dumnezeu îi va cere socoteală dacă a ramas nepăsător – aşa încat chiar şi saracul e lipsit de orice apărare în ziua judecaţii şi va fi osândit ca unul care acum nu grăiește, căruia şi osânda îi va fi sigură, fie şi numai pentru acest lucru1.. Deci, auzind aceste cuvinte, să ne îmbărbătăm și mai mult pentru cele ce ne stau în față și, căutând a nu fi nepăsători în ale credinței, să facem ca nepărtășia noastră cu cei ce hulesc învățătura ortodoxă să fie lucrativă și vindecătoare. Astăzi, când învățăturile ereticești sfâșie Biserica Luptătoare, noi să stăm în Adevăr, cu mila Domnului, fără de care nu putem face nimic (In. 15:5), râvnim pentru unirea tuturor ortodocșilor, pentru care lucru ne și rugăm, ne grijim și pentru care am și venit astăzi la Botoșani la frații noștri întru Hristos.
Aducând astăzi mărturia în fața voastră despre cele ce ni s-au întâmplat și despre starea lucrurilor în locurile de unde am venit, trebuie să începem cu faptul că Biserica Ortodoxă Rusă din care facem parte, a participat activ în mișcarea ecumenistă, atât înainte de pseudo-sinodul din Creta, cât şi după acesta.
Încă în 1961 Patriarhia Moscovei a aderat la Consiliul Mondial al bisericilor şi a început să se implice activ în acţiuni ecumeniste atât în cadrul acestei organizaţii eretice, cât şi în afara ei. Pe lângă mulţimea de documente ecumeniste din cadrul CMB, aprobate şi chiar elaborate cu implicarea delegaţilor din partea bisericilor ortodoxe, Patriarhia Moscovei a încuviinţat oferirea sfintelor taine catolicilor şi lipovenilor, a participat la diverse întruniri ecumeniste cu monofiziţii, papistaşii, protestanţii, musulmanii, jidovi ş.a. şi a aprobat la nivelul soborului arhieresc documente ecumeniste, cum ar fi „Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie” sau proiectele de documente pentru pseudo-sinodul din Creta.

Va prezentăm un scurt istoric al drumului ecumenist pe care merge Patriarhia Moscovei:

1961 – Patriarhia Moscovei aderă la CMB

1969, 16 decembrie – Decizia Patriarhiei Moscovei cu privire la încuviinţarea împărtăşirii catolicilor şi lipovenilor (deşi a fost anulată câţiva ani mai târziu)

1975 – Delegaţia BORu semnează Declaraţia delegaţilor ortodocşi la Adunarea generală a CMB de la Nairobi

1982 – Documentul „Botez, Euharistie, Preoţie” (Baptism, Eucharist, Ministry – CMB)

1986 – Raportul celei de-a treia consultaţii pan-ortodoxe pre-sinodale: „Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă”, Chambesy

1988 – Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale

1991 – Declaraţia delegaţilor ortodocşi la adunarea generală a CMB de la Canberra (în fruntea delegaţiei BORu fiind pe atunci mitropolitul Kirill Gundeaev, actualul patriarh)

1993 – Declaraţia de la Balamand

2000 – Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie în care este lăudată Declaraţia de la Toronto din 1950

2001 – Charta oecumenica (CBE)

2006 – Documentul summitului liderilor religioşi de la Moscova

2013 – Declaraţia de unitate de la Busan (CMB)

2016 – Documentele pregătitoare pentru aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod”

Reacţia noastră de nereceptare a documentelor şi acţiunilor ecumeniste a început în anul 2006, când s-a elaborat rezoluţia finală a summitului liderilor religioşi de la Moscova (în care s-a afirmat că avem un Dumnezeu comun cu toţi participanţii la summit, adică: jidovi, musulmani, buddhişti, hinduişti, tot felul de păgâni şi eretici), summit organizat de către Patriarhia Moscovei şi votat şi acceptat de către Marele Sobor al BORu, de către Sinodul BORu și de către practic toți preoții BORu, de pe amvon, prin intermediul pastoralei patriarhului Alexie la Nașterea Domnului, 2007. Reacția a venit sub formă de scrisori, adresate arhiereilor și sinodului, conferințe tematice împotriva ecumenismului și a participării BORu la diferite acţiuni ecumeniste.
Biserica Rusă a participat activ şi la pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox” de tristă amintire. În acest context, în perioada 21-22 ianuarie 2016, cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vladimir al Moldovei a fost organizat la Chişinău, simpozionul teologic internaţional cu genericul „Sincretismul inter-religios”, având ca temă principală „Sinodul Panortodox – între speranţă şi nelinişte”. Au fost prezentate lucrări ale teologilor din diferite ţări, cum ar fi Grecia, Rusia, Ucraina, România, Moldova, Georgia, iar ca invitat de onoare şi conferenţiar a fost părintele Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii „Aristotel” din Tesalonic.
În rezoluţia finală a conferinţei s-a subliniat că eventualul Sinod Panortodox este organizat într-un duh clandestin, neortodox, motiv pentru care s-a solicitat ca acest sinod să fie mai curând anulat decât să dezvolte o învățătură străină Bisericii. Iar în caz că sinodul totuși ar urma să aibă loc, s-a cerut ca Biserica Rusă să nu ia parte la acesta.
Textul rezoluţiei simpozionului, semnat la acel moment de 44 de preoţi, 70 de monahi şi peste 1400 de mireni, a fost înaintat către ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, care la rândul său l-a pus la dispoziţia Mitropolitului Ilarion Alfeev şi tuturor ierarhilor doritori din cadrul Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Menţionăm că la acel moment documentele pregătitoare pentru „Sfântul şi Marele Sinod” încă nu fuseseră făcute publice, în ciuda faptului că pregătirile pentru acesta au durat zeci de ani, iar până la momentul desfăşurării acestuia (iunie 2016) mai erau doar câteva luni. Textele documentelor au fost făcute publice abia la 28 ianuarie şi, cu părere de rău, au dovedit că temerile legate de acest mare sinod erau pe deplin justificate.
Imediat după publicarea proiectelor de documente pentru Sinodul Panortodox a apărut un şir de analize şi reacţii negative din partea unor ierarhi, preoți și teologi. Domnul Profesor Dimitrie Tseleghidis a fost rugat să facă o analiză teologică a textelor proiectelor de documente, analiză pe care am înmânat-o tuturor episcopilor Bisericii Ruse exact înainte de întrunirea Sfinţitului Sobor Arheieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse (2-3 februarie 2016) cu participarea a 315 ierarhi, la care nu numai că a fost ignorată rezoluția Simpozionului Teologic de la Chişinău şi toate analizele documentelor pregătitoare (inclusiv cea a domnului profesor Tselenghidis), dar a fost adoptat și documentul „Hotărârea Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse (2-3 februarie 2016)”, în care a răsunat încuviinţarea ereziei ecumenismului prin aprobarea tuturor acţiunilor întreprinse în cadrul pregătirilor Soborului Panortodox (vezi pct. 1-4 ale Hotărîrii), care urma a fi convocat la 18-27 iunie 2016 pe insula Creta, Grecia, în zilele prăznuirii Cincizecimii conform calendarului bisericesc. Punctul trei al acestui document sinodal al Soborului Bisericii Ruse specifica: ”Membrii Soborului Arhieresc atestă că, în forma actuală, proiectele documentelor Sfîntului şi Marelui Sinod nu încalcă curăţenia credinţei ortodoxe şi nu se abat de la tradiţia canonică a Bisericii”.
Chiar dacă într-un sfârșit BORu nu a participat la Sinodul din Creta, totuși, prin aprobarea unanimă a proiectelor de documente pentru ”Sfântul si Marele Sinod” din Creta și împărtășirea duhului lor de către adunarea arhierească a Bisericii Ruse, în lipsa unui protest viu din partea celor ce trebuie să stea la straja Ortodoxiei – a episcopilor Bisericii – Sinodul BORu a căpătat părtășie deplină la fărădelegea săvârșită.
La scurt timp după aceea, o parte din preoţii participanţi la simpozionul din 21-22 ianuarie au mers la mitropolitul Vladimir şi, prezentând o analiză teologică amplă a documentelor pregătitoare, i-au cerut să-şi retragă votul exprimat la Soborul Arhieresc şi să întreprindă măsurile necesare pentru revizuirea textelor documentelor. Cererile preoţilor au fost ignorate. Câteva zile mai târziu, pe 12 februarie, de ziua prăznuirii Sfinţilor Trei Ierarhi, a avut loc întâlnirea dintre patriarhul Moscovei – Kirill şi papa Romei Francisc în aeroportul din Havana. Întâlnirea a avut drept pretext persecuţia creştinilor în Orientul Apropiat, însă în declaraţia comună semnată de cei doi, alcătuită din 30 de puncte, se face o binecuvântare comună, fapt interzis categoric de sfintele canoane, după care se afirmă că cei doi sunt „fraţi de credinţa creştină” şi se vorbeşte despre „pierderea unităţii, ca urmare a slăbiciunii şi păcatului omenesc”, atribuindu-le papistaşilor caracter eclezial.
Având în vedere cele expuse mai sus, următorul pas logic întreprins pentru păstrarea neîntinată a propriei mărturisiri a Credinţei Ortodoxe şi pentru a atrage atenţia comunităţii ortodoxe asupra devierilor strigătoare la cer ale ierarhilor noştri de la însăşi esenţa slujirii lor bisericeşti, dar şi pentru revenirea lor sub rânduiala sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, începând cu data de 14 februarie 2016, două mănăstiri şi un grup de preoţi din cadrul Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove (BORu), au decis să înceteze pomenirea arhiereului locului în baza canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, precum și în conformitate cu întreaga învățătură a Bisericii cu privire la părtășia cu un eres și propovăduitorii lui.

Retrospectiva evenimentelor după întreruperea pomenirii

a) BORu deocamdată nu a acceptat Sinodul din Creta ca unul pan-ortodox din motiv că el nu a reflectat unitatea pan-ortodoxă, lipsind 4 biserici locale, dar nu și din motiv că la acesta s-a legiferat și institutionalizat erezia ecumenistă la nivel pan-ortodox. Pe de altă parte, activitatea ecumenistă a BORu continuă nestingherit la toate nivelele până în ziua de azi, de aceea constatăm că refuzul recunoașterii pseudo-sinodului din Creta nu înseamnă și renunțarea la erezia ecumenistă.

b) Durerea noastră s-a mărit și mai mult când am aflat despre participarea BORu la cea de-a 14-a sesiune plenară la Chieti, în Italia, în perioada 15-22 septembrie 2016, cu așa zisa ”biserică” romano-papistașă, însoțită de încălcări canonice, rugăciuni cumune, precum și legiferarea ereziei ecumeniste în rezoluția finală a sesiunii.

c) Cu mare jale urmărind acțiunile conducerii BORu, în subordinea canonică a căreia se află și Biserica locală din Moldova, suntem nevoiți să menționăm că apostazia în Biserica Rusă se dezvoltă cu pași grăbiți chiar și după sinodul din Creta, la celelate încălcări adăugând și faptul că pe data de 18 octombrie 2016 patriarhul Kirill l-a decorat cu ordinul Sf. Serghie de Radonej de ordinul II pe așa numitul ”arhiepiscop al Bisericii Anglicane”, Justin Welby, cel care hirotonește episcopi femei, homesexuali, atribuind și un caracter eclesial instituției pe care o conduce, nemaivorbind de rugăciuni comune și alte încălcări de ordin canonic și dogmatic care s-au săvârșit la această întâlnire de către comisia BORu în Marea Britanie.

d) Adăugăm și ierurgiile comune, oficiale și publice, săvârşite de către arhierei BORu împreună cu așa-zișii „arhierei ai bisericii apusene şi protestante”.

e) Participarea publică şi pe scară largă a arhiereilor BORu la deschiderea moscheelor, cu lauda acestui fapt, și rugăciunile comune săvârşite acolo.

f) Pe data de 22 mai 2017 patriarhul Kiril i-a decorat pe așa numitul ”arhiepiscop romano-papistaș” Francesco, cu Ordinul bisericesc Sf. Serafim de Sarov de gradul I și pe ”preotul romano-papistaș” Ciro Capote cu Ordinul Sf. Serafim de Sarov, gradul II.

g) Pe data de 16 aprilie 2017 de Sfânta și Luminata Sarbătoare a Înviere Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind intr-o vizită la un orfelinat de copii, sub obiectivul camerelor de luat vederi, în public, patriarhul Kiril îndeamnă copiii de credință creștin ortodoxă și pe cei de credință musulmană să se roage, spunând că fiecare se roagă aceluia-și Dumnezeu comun Creator.

Cu această ocazie, considerăm de cuviință să vă împărtășim câte ceva din experiența noastră legată de întreruperea pomenirii și modul în care am acționat și am gândit, având în vedere că am întrerupt comuniunea cu episcopii noștri de mai bine de un an. Rugăm ca experiența noastră să fie privită cu îngăduință, chiar dacă în cele întreprinse am căutat să urmăm învățăturile părinților Bisericii, totuși, de am greșit în ceva, nădăjduim ca aceasta să nu fie spre sminteala cuiva, ci aflând de greșeală, să ne alegem cu toții cu folos. Deci, pe parcursul perioadei în care am întrerupt pomenirea, noi:

1. Am menținut legătura de dialog cu episcopii noștri, îndemnându-i spre mărturisire ortodoxă publică;

2. Spre bucuria noastră, la puţin timp după ce noi am întrerupt pomenirea, episcopul Petru de Ungheni şi Nisporeni, cu care am menţinut legătura de dialog, a făcut o mărturisire publică împotriva ecumenismului. Deşi PS Petru a rămas în comuniune cu ierarhii ecumenişti, noi nădăjduim că preasfinţia sa, oferind exemplu şi altor arhierei ce cugetă ortodox, va pune în practică acea mărturisire şi va întrerupe comuniunea cu cei ce lucrează fărădelegea ecumenismului.

3. Am continuat să ne adresăm conducerii BORu, sinodului BORu, arhiereilor din BORu, instiţutiilor teologice din BORu, cu cerinţa de a se condamna erezia ecumenistă cu toate manifestările sale, nerămânând indiferenţi faţă de soarta BORu.

4. Pe parcursul întregii perioade în care ne-am aflat în îngrădire faţă de erezia ecumenistă, noi nu am trecut cu de la sine putere în subordinea canonică a vreunui alt episcop, căci nădăjduim la convocarea unui adevărat Sinod Pan-ortodox care va condamna eresul ecumenist şi va orândui şi problemele de ordin administrativ-canonic ce au intervenit ca urmare a răspândirii acestei învăţături eretice.

5. Am înştiinţat creştinii despre nivelul apostaziei în BORu prin toate mijloacele posibile: internet, ziare, conferinţe publice, omilii de pe amvon şi discuţii particulare.

6. Exemplul propriu de îngrădire faţă de erezie, precum şi condamnarea ei publică, sunt foarte grăitoare pentru creştini. În afară de aceasta, noi îi îndemnăm pe toţi binecredincioşii să cerceteze învăţătura Sfinţilor Părinţi cu privire la comuniunea cu ereticii, astfel încât fiecare să poată face o alegere benevolă, asumată conform conştiinţei sale ortodoxe, dacă poate sau nu să rămână în comuniune cu ecumeniştii.

7. Noi îi primim pe toţi creștinii ce mărturisesc ortodox, chiar dacă încă mai frecventează bisericile unde ierarhii sunt pomeniţi, oferindu-le timp pentru a înţelege şi a se dumiri cu privire la trista situaţie ecleziologică în care ne aflăm. Considerăm că viitorul Sinod Pan-ortodox ar trebui să traseze limitele iconomiei şi acriviei în acest subiect.

8. Considerăm că în ceea ce priveşte conslujirea cu preoţii ce mărturisesc ortodox, dar nu au întrerupt pomenirea ierarhului locului din motivul propovăduirii sau comuniunii cu ecumenismul, această practică ar trebui să se încadreze în limitele descrise de Sfinţii Părinţi, în particular în scrisorile Sf. Teodor Studitul (De ex. Scrisoarea 49 – Către fiul Naucratie).

9. Nu ne-am izolat faţă de cei ce continuă să pomenească ierarhii, ci păstrăm legătura cu toţi clericii şi mirenii ce doresc să afle mai multe despre noi şi gestul nostru, fiind vorba de discuţii şi dezbateri pe tema nepomenirii şi ereziei.

10. Considerăm că în această vreme de grea încercare pentru ortodocşi, este foarte important să ne silim să păzim „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4:3) şi să căutăm, mai presus de toate, să rămânem credincioşi lui Hristos, evitând până la o vreme subiectele ce nu ating învăţătura de credinţă, dar ar putea pricinui dezbinare.

Nu creem altă jurisdicție peste cele 14-15 Biserici locale recunoscute canonic, într-același timp ținem legătura și comuniunea euharistică la nivel pan-ortodox cu cei ce au întrerupt pomenirea și marturisec ortodox, și lucrăm cu toți cei cu care se poate a lucra, în vederea condamnării ecumenismului și mărturisirii ortodoxe, având ca principal scop osândirea ecumenismului de către Bisericile locale, dar și la nivel pan-ortodox prin convocarea unui Sinod.
Tuturor participanţilor la acest Sinaxă le dorim ca Dumnezeu să-i lumineze şi să le călăuzească paşii spre tot lucrul bun, spre slava lui Dumnezeu. Totodată, nădăjduim că Sinaxa dată, va osândi pseudo-sindoul din Creta şi toate ereziile ecleziologice şi practicile numite generic „panerezia ecumenistă”.
Vă mulţumim pentru toată râvna şi efortul de care daţi dovada în apărarea Dreptei Credinţe. Vă suntem recunoscători şi vă dorim Binecuvântarea lui Dumnezeu peste tot ceea ce întrerprindeţi.

Cerând sfintele voastre rugăciuni,
Un grup de preoți nepomenitori ai Bisericii Ortodoxe din Moldova

1 Scrisoarea 425, Logofatului Pantoleon

Canoane cu privire la cele arătate în filmuleț:



Dansuri

Laodiceea, canonul 54:„Petreceri oprite pentru cler. Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti ori clericii să privească oarecare spectacole la nunţi sau la ospeţe, ci mai înainte de a intra teatraliştii, să se scoale şi să plece.”

Împreună rugăciunea cu ereticii

CANONUL 10 apostolic(OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

(11, 12, 32, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 Antioh.; 9 Cartag.)

CANONUL 45 apostolic(OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.
(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

Participarea la adunările ereticilor

Laodiceea, canonul 9: (Ocolirea așezămintelor ereticilor)

„Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă Ia cimitirele ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un timp anumit. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească„

Participarea la adunările jidanilor și păgânilor

Sinodul VI Ecumenic, canonul 11: „Crestinii sa nu aiba impartasire cu iudeii. Nici unul dintre cei numarati in starea preoteasca, sau (vreun) laic sa nu manance azimile cele de la iudei sau sa se insoteasca (intovaraseasca) cu acestia, sau sa-i cheme Ia boli si sa ia doctorii de la ei, si nicidecum sa se scalde cu acestia in bai. Iar daca cineva sar incumeta (s-ar apuca) sa faca una ca aceasta, daca ar fi cleric, sa se cateriseasca, iar daca ar fi laic, sa se afuriseasca. „

Intrarea ereticilor în biserică

Laodiceea, canonul 6: „Ereticii să nu intre în biserică. Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.„

ortodoxinfo

Teolog Mihai-Silviu Chirilă: Întreruperea pomenirii, singura măsură eficientă contra ereziei. Considerații de ordin canonic

Depărtarea de eretic în Sfânta Scriptură

Îndepărtarea de omul eretic este poruncită de Sfânta Scriptură, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Tit:“De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur pe sine osândit” (Tit 3,10-11; s.n.).

În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel avertizează: “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16,17; s.n.).

În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune:“Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1,8-9).

La rândul său, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă: “Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2In. 1,10-11; s.n.).

Temeiuri canonice ale întreruperii pomenirii

Pomenirea ierarhului la slujbe are două semnificaţii: arată supunerea preotului faţă de ierarhul respectiv şi faptul că preotul propovăduieşte învăţăturile pe care le învaţă ierarhul pe care îl pomeneşte. Din acest motiv, oprirea pomenirii ierarhului pe orice motiv în afară de erezie a acestuia este considerată schismă şi se sancţionează cu caterisirea preotului respectiv. În condiţiile în care ierarhul propovăduieşte în mod deschis o erezie continuarea pomenirii sale înseamnă că preotul pomenitor este părtaş la erezia pe care episcopul o propovăduieşte în mod public, urmând ca la judecata lui Hristos el să aibă aceeaşi soartă cu episcopul eretic cu care rămâne în comuniune.

Există două sfinte canoane care prevăd ca, în cazul în care ierarhul locului este vădit a învăţa o erezie, preotul să aibă dreptul de a se îngrădi de această erezie prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhului: canonul 31 apostolic şi canonul 15 I-II Constantinopol.

Canonul 31 apostolic: “Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcopul său, va face adunare osebită și alt jertfelnic ar înființa, nicio vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se ca iubitor de începătorie, așijderea și ceilalți clerici, care se vor uni cu el, că sunt tirani și uzurpatori. Iar cei lumești să se afurisească. Aceasta însă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului”1., se referă la osândirea preotului care s-ar despărţi de episcopul său pentru orice alt motiv decât erezia, după cum rezultă din tâlcuirea sa din Pidalion: “oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său şi, fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru bună credinţă, sau întru dreptate, adică fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept”2 (s.n.). Tâlcuirea introduce conjuncția “sau”, arătând că pentru a se opri pomenirea episcopului nu este necesar să se întrunească ambele condiții, să fie și eretic, și nedrept, fiind suficient să se îndeplinească una dintre cele două condiții.

Când preotul întrerupe pomenirea pe motiv de părtăşie la erezie a ierarhului, tâlcuirea canonului 31 apostolic spune că el nu poate fi supus niciunei sancțiuni: “iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3 (s.n.). Tâlcuirea introduce condiția menționată de canonul 15 I-II de despărțire de episcopul eretic înainte de sinodiceasca cercetare, însă vorbește despre propovăduirea de către episcop a vreunui eres în general, fără a reține precizarea din canonul 15 I-II că eresul să fie condamnat de Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți.
Aceeași înțelegere a canonului o are și profesorul de Drept canonic Ioan N. Floca, al cărui manual de Drept canonic este normativ pentru școlile teologice contemporane românești, în scrierea sa Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii: “Se apreciază că și complicii clericilor schismatici cad sub aceeași pedeapsă, bineînțeles dacă aceștia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credință și de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că în asemenea cazuri clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui”4.

Canonul 15 I-II are două părţi, prima, care vorbeşte despre obligativitatea pomenirii superiorului ierarhic şi despre relaţia dintre mitropolit şi patriarh din acest punct de vedere, fiind o continuare a canoanelor 13 şi 14, în care se reglementează relaţia dintre preot şi episcop, respectiv dintre episcop şi mitropolit din perspectiva pomenirii lor la slujbe; a doua parte a canonului, formulată astfel: “căci cei ce se despart pe sine de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres al lor osândit de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduiește și cu capul descoperit îl învață, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sine despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cuvenită celor drept slăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri”, permite preotului să înceteze pomenirea ierarhului său în situaţia în care acesta din urmă ar propovădui o erezie în mod public.
Cea de-a doua parte a canonului introduce excepţia situaţiei de erezie la canoanele 13, 14 şi prima parte a canonului 15, deoarece aceste canoane se referă la situaţia în care preotul, episcopul sau mitropolitul întrerup pomenirea “cu pricinuire de oarecare vinovăţie”, adică pentru orice altă faptă pe care ierarhul nepomenit ar fi săvârşit-o (tâlcuirea canonului ne dă şi două exemple de astfel de fapte: curvii sau ierosilii5), cu excepţia ereziei, pentru care canonul permite, în partea a doua, ca preotul, episcopul sau mitropolitul să se despartă de întâi-şezătorul lor înainte de sinodala cercetare. Faptul că şi preotul are dreptul să facă acest lucru rezultă din formularea “cei ce se despart pe sine de împărtăşirea cea către întâiul şezător”, care îi include şi pe preoţi, şi din legătura pe care o face tâlcuirea
canonului 31 apostolic (care vorbeşte strict despre întreruperea pomenirii ierarhului de către preot) cu partea a doua a canonului 15 I-II.
Comentând canonul 15 I-II, profesorul Ioan Floca afirmă că: “având în vedere prevederile canoanelor 13 și 15, se menționează că acestea prevăd numai situația când cei vizați provoacă schisma față de superiorul lor invocând anumite delicte săvârșite de acesta, dar nedovedite. În cazul în care superiorul propovăduiește în public în biserică vreo învățătură eretică, atunci respectivii [preoții – n.n.] au dreptul și datoria de a se despărți imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancționați, dar vor fi lăudați, pentru că au osândit legal pe cel vinovat și nu s-au răsculat împotriva acestuia”6.

Comentariul părintelui Ioan Floca introduce câteva elemente foarte importante în înțelegerea acestui canon:

Nu condiționează strict propovăduirea publică a unei erezii osândite de Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți, subînțelegându-se că e vorba despre erezie în general, care este osândită și de sinoade, și de Părinți, prin faptul că este contrară învățăturii acestora, nu doar de o anumită erezie condamnată deja de aceștia.
Întreruperea pomenirii este percepută ca un drept și ca o obligație a preotului.
Întreruperea pomenirii trebuie să se facă imediat ce s-a luat la cunoștință de existența unei erezii în predicarea episcopului.
Preotul care a întrerupt pomenirea a osândit legal pe cel vinovat și nu s-a răsculat împotriva acestuia.
Datoria întreruperii pomenirii de către preot derivă în primul rând din statutul său de păstor al turmei lui Hristos. În această calitate, el are obligația să asculte de Hristos, de Cuvântul Evangheliei acestuia, de învățăturile Sfinților Părinți și ale Sfintelor Canoane, așa cum promite în Mărturisirea pe care o depune la hirotonire, când zice: “În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”7. Supunerea și fidelitatea față de episcop, așa cum le concepe chiar și mărturisirea de la hirotonire, invocată insistent în consistoriile care îi judecă pe preoții mărturisitori, sunt asumate pentru situația în care episcopul își îndeplinește, la rândul său, făgăduința dată la propria hirotonire întru arhiereu, de a ține toate sfintele învățături dogmatice și canonice ale Bisericii, învățăturile Sfinților Părinți și Sfânta Tradiție ortodoxă. În momentul în care episcopul nu se mai călăuzește după acestea, preotul trebuie rămână ascultător lui Hristos și Bisericii Sale, așa cum remarca și părintele Iustin Pârvu: “Ierarhii noștri, când sunt învestiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și cele șapte sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun mai marilor lor, păstorii lor. Dacă ei nu se supun mai-marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitre aurite din capul lor”8.

Rămânând ascultător lui Hristos și Bisericii, Sfinților Apostoli, Sfinților Părinți și Sfintelor Sinoade ecumenice, preotului nu i se pot imputa abaterea dogmatică de nerespectare a Mărtusirisii de fidelitate eclesială (art. 14 RACDIJBOR) sau abaterile disciplinare administrative de neascultare față de autoritatea bisericească (art. 34 RACDIJBOR) sau contrazicere publică a poziției oficiale a Bisericii (art. 39 RACDIJBOR), în baza cărora au fost deja caterisiți în mod necanonic preoți mărturisitori.
Faptul că cele două canoane, 31 Apostolic și 15 I-II, nu au o dispoziție imperativă, prin care preotului să i se impună pur și simplu să întrerupă pomenirea nu înseamnă că ele sunt facultative, ci că implică conștiința preoțească vie a slujitorului altarului, chemat să ia măsura ce se impune și care îi este permisă de către canoanele respective. Caracterul obligatoriu este dat și de consecințele grave pe care le implică rămânerea în comuniune cu ereticii, subliniate de alte canoane ale Sfintei Biserici.
În favoarea obligativității acestui canon pledează și cea de-a doua teză a canonului 3 al sinodului al III-lea ecumenic, care poruncește preoților să nu rămână în comuniune și ascultare față de ereticii condamnați la sinodul respectiv: “În genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă (învață de acord) cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în niciun chip episcopilor care s-au dezbinat sau celor care se despart (de Biserică)”9. Canonul se referă la rămânerea în comuniune cu Nestorie după condamnarea acestuia ca eretic de către sinodul ecumenic, reabilitându-i pe cei ce au avut curajul și conștiința preoțească ortodoxă de a-l înfrunta pe același Nestorie înainte de a fi condamnat. De aici rezultă că neascultarea față de episcopul eretic încă necondamnat de sinodul ecumenic este cel puțin un imperativ moral, dacă nu unul judiciar.
Dispozițiile sfintelor canoane sunt obligatorii pentru credincioșii ortodocși, fie laici, fie clerici, chiar dacă, ținând seama de diferite contexte și realități, formularea lor nu este întotdeauna imperativă. Indiferent că acceptăm caracterul obligatoriu sau nu al canonului 15 I-II, aspectul important în demersul de oprire a pomenirii este că acest canon permite preotului care dorește să se despartă de erezia propovăduită de episcopul său să o facă.
În strânsă legătură cu obligația morală de a se despărți de episcopul propovăduitor de erezii stă și caracterul imediat al întreruperii pomenirii. Preotul care constată că episcopul său este eretic are de ales între a rămâne în comuniune cu acel episcop și a urma îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” și pe cel al Sfântului Ignatie Teoforul: „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”10.
Consistoriile eparhiale care îi judecă pe preoții mărturisitori din Biserica noastră săvârșesc o confuzie voită între osândirea legală a minciuno-episcopului pentru erezie și introducerea unei acțiuni judecătorești contra episcopului. Pentru a întreține această confuzie și a încerca să acrediteze faptul că preotul nu are voie să aducă pâră episcopului său, consistorialii invocă prevederile canonului 6 de la sinodul al II-lea ecumenic, care “reglementează felul în care se poate introduce pâră sau acțiune judecătorească împotriva episcopilor”11.
Întreruperea pomenirii pentru părtășia episcopului la o învățătură eretică nu este acțiune judecătorească împotriva episcopului, nici un act de defăimare a acestuia, prin acuzarea sa pe nedrept, ci o măsură de neparticipare la erezia la care acesta se face părtaș. Canonul 31 apostolic face distincția între defăimarea episcopului, în situațiile în care acesta este acuzat de fapte nedemonstrate, și întreruperea pomenirii pentru situație de părtășie la erezie, despre care dă de înțeles că nu se constituie în defăimare a ierarhului. La rândul său, canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic ne arată o procedură diferită de cea a procedurii înteruperii pomenirii, tocmai pentru că reglementează situații diferite: acțiunea juridică bisericească împotriva episcopului se face printr-o sesizare în care episcopul este acuzat de delicte civile sau bisericești, pe când procedura de întrerupere a pomenirii osândește pe cel ce propovăduiește erezia prin simpla vădire a acestei erezii și prin poziționarea preotului de partea Ortodoxiei, fără a se cere unei instanțe bisericești o reparație de vreun fel pentru preotul care întrerupe pomenirea sau vreo condamnare a episcopului pentru aceasta, lăsând în seama sinodului local sau a celui ecumenic judecarea episcopului pentru erezia respectivă. Din acest motiv, acuzația adusă preoților că s-au substituit sinodului în a-l judeca pe episcop este lipsită de substanță.

Întreruperea pomenirii pentru erezia episcopului nu este schismă

Prin oprirea pomenirii episcopului eretic sau părtaş la erezie nu se produce nicio schismă, nici nu se produce căderea din starea de har a preotului sau nevalabilitatea Sfintei Liturghii şi a tainelor săvârşite de către acesta. Dacă ar fi aşa, atunci Sfinţii Părinţi nu ar fi permis prin cele două canoane practica încetării pomenirii ierarhului de către preotul care doreşte să se îngrădească de erezia propovăduită de acesta.
Harul preoţiei este dat de către Hristos prin săvârşirea Sfintei Taine a Hirotoniei de către episcop, care este săvârşitorul tainei, iar nu sursa harului. În cazul în care preotul întrerupe pomenirea ierarhului pe orice alt motiv decât erezia, atunci el se face vinovat de schismă, conform canoanelor 31 apostolic şi 13 I-II Constantinopol, iar pentru acest motiv poate suporta pedeapsa caterisirii, prin care i se ridică dreptul de a sluji cele ale Preoţiei. Cum pomenirea ierarhului pentru motiv de erezie nu este schismă, aşa cum arată clar canonul 15 I-II Constantinopol, ci apărare a Bisericii de erezie şi schismă, lucrarea harului Preoţiei nu se poate pierde de către cel ce s-a îngrădit de erezia propovăduită de către ierarh, iar Tainele săvârşite de acest preot sunt întrutotul valide, după cum arată și canonul 3 al sinodului al III-lea ecumenic, chiar și în condițiile în care asupra preotului s-a pronunțat oficial o caterisire. Mai mult, cei ce opresc pomenirea unui episcop eretic, “nu sunt supuşi certării celor mai de sus, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”12.
Locul central în Biserică al episcopului este consemnat atât de către doctrina ortodoxă, cât şi de practica sfintelor canoane. Există însă o condiţie a acestui rol important al ierarhului: propovăduirea adevărului de credinţă și păstrarea dreptei credințe. Lucrarea Sfintelor Taine în Biserică se face în deplină comuniune cu mărturisirea credinţei celei adevărate, Tainele în sine nefiind mântuitoare fără dreapta credință. În momentul în care episcopul nu mai propovăduieşte adevărul de credinţă, el devine, cum spune canonul 15 I-II “minciuno-episcop şi minciuno-învăţător” și nu i se mai datorează nicio ascultare cât timp persistă în erezie.

Condițiile întreruperii pomenirii

Este greșită argumentarea că dacă episcopul eretic, nejudecat încă de un sinod și necondamnat, săvârșește o caterisire a unui preot ortodox, care a oprit pomenirea sa pentru erezia pe care episcopul o propovăduiește, caterisirea ar putea fi validă, deoarece episcopul are încă har, în virtutea faptului că nu a fost încă supus judecății și condamnării. Chiar dacă până la depunerea sa în treaptă de către un sinod episcopul eretic mai are har sfințitor, caterisirea nu este o Sfântă Taină, ca să aibă legătură cu harul săvârșitorului, ci o măsură disciplinară, care are legătură exclusiv cu vinovăția celui asupra căruia se ia măsura. În cazul caterisirii pentru oprirea pomenirii unui episcop eretic, vinovăția preotului nu poate fi invocată, deoarece gestul său este acoperit de prevederile canoanelor 31 apostolic și 15 I-II. Ceea ce trebuie stabilit este dacă s-au respectat condițiile propovăduirii de către episcop a ereziei în mod public și în biserică cu capul descoperit. Din acest motiv, sinodul al III-lea ecumenic a recunoscut preoțiile făcute de Nestorie, în care harul sfințitor lucra, deși el era eretic, pentru că nu fusese încă depus din treaptă de către un sinod, dar a anulat toate caterisirile săvârșite de el, pentru că cei caterisiți erau nevinovați și în loc să fie caterisiți, ar fi trebuit cinstiți ca apărători ai Bisericii.
Prima condiție care trebuie îndeplinită este ca episcopul să propovăduiască o erezie. Definiția de manual dogmatic a ereziei este că aceasta reprezintă o opinie sau o doctrină contrară Revelației divine. Prin urmare, oprirea pomenirii se poate face din momentul în care episcopul propovăduiește o doctrină contrară învățăturii Bisericii, pe care aceasta a ținut-o dintotdeauna, de către toți și peste tot. Această interpretare exclude ideea că pomenirea se poate întrerupe doar când se ajunge la “potirul comun”, deoarece intercomuniunea este stadiul final al căderii în erezie, momentul în care întreruperea pomenirii ar fi deja tardivă. “Potirul comun” nu este decât un efect al ereziei, pe când cauza este doctrina greșită acceptată de episcopul eretic, care trebuie să fie un străjer al Ortodoxiei cugetării și predicării Cuvântului lui Dumnezeu.
Canonul 15 I-II impune drept condiție a canonicității opririi pomenirii ca episcopul să propovăduiască “oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți”13. Există interpretarea restrictivă, pe care o folosesc ca scuză pentru neîntreruperea pomenirii unii preoți școliți în argumentarea teologică și a încercat să o acrediteze și decizia Sfântului Sinod din 16 decembrie 2016, în care se făcea caz de faptul că ecumenismul nu a fost încă osândit de către un sinod ortodox canonic sau de către canoanele emise de un Sfânt Părinte, că oprirea pomenirii se poate face numai dacă episcopul propovăduiește o erezie care a fost deja condamnată de către Sfintele Sinoade ale Bisericii sau de către Sfinții Părinți. Interpretarea este contrazisă însă de prevederea canonului 3 de la sinodul al III-lea ecumenic, care a invalidat toate caterisirile săvârșite de Nestorie împotriva unor preoți care au refuzat să îl urmeze în erezia sa cât timp a fost patriarh. În momentul în care a săvârșit respectivele caterisiri Nestorie și erezia sa nu fuseseră încă condamnați de către un sinod ecumenic, condamnarea petrecându-se la sinodul al III-lea, care a și anulat caterisirile respective.
Înțelegerea corectă a raportului dintre erezia propovăduită de episcop și condamnarea ei de către legislația canonică și gândirea patristică au avut-o și sfinți precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, a cărui luptă contra monotelismului s-a dus înainte de condamnarea oficială a acestei erezii, Sfântul Grigore Palama, care a întrerupt pomenirea ierarhului Ioan Calecas pentru cugetarea sa latină, înainte de condamnarea acestuia, sau, mai aproape de zilele noastre, Sfântul Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea pentru afirmațiile și faptele eretice ale patriarhului ecumenic din epoca sa.
Prin urmare, pentru ca preotul să oprească pomenirea, este suficient ca eresul pe care episcopul îl propovăduiește să fie osândit de Sfintele Canoane sau Sfinții Părinți în sensul că este contrar a tot ce au statornicit până acum acestea și cugetarea Bisericii în general. La această concluzie ne duce și folosirea conjuncției “sau” din expresia “Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți”, arătând că nu este necesar să existe o hotărâre sinodală definitivă care să condamne erezia pe care o propovăduiește un episcop, pentru ca preoții săi să întrerupă pomenirea, ci este suficient ca această erezie să fie condamnată de gândirea Sfinților Părinți, și nu neapărat de canoanele Sfinților Părinți. Dacă oprirea pomenirii ar opera numai pentru erezii din trecut, ea nu ar mai putea fi o metodă de apărare a Bisericii pentru ereziile din prezent.
O altă condiție pentru întreruperea pomenirii este propovăduirea ereziei cu capul descoperit, adică în mod public și fără niciun fel de restricție. Participarea la un sinod cu caracter pretins panortodox și semnarea documentelor eretice emise de acesta sau acceptarea lor tacită complinesc condiția de propovăduire a ereziei în mod public. Transmiterea mesajelor de pace și liniște în biserică, prin care ierarhii îi asigură pe credincioși că oficializarea ecumenismului la nivel panortodox nu a produs nicio schimbare la nivelul eclesiologiei ortodoxe și că Ortodoxia este în siguranță, sau condamnarea celor ce luptă împotriva sinodului din Creta ca schismatici, care, așa cum s-a exprimat Pastorala pascală trimisă în toate bisericile din Arhiepiscopia Iașilor, „pe motive neîntemeiate acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta”14 acoperă din plin condiția de propovăduire cu capul descoperit a ereziei în biserică.
Raportându-ne la situația creată de pseudosinodul din Creta, se poate spune că se întrunesc ambele condiții cerute de către canonul 15 I-II, întrucât episcopii participanți la acest sinod au semnat documente cu caracter eretic, pe care le-au prezentat lumii întregi ca fiind ortodoxe, iar aceste documente conțin idei eretice condamnate atât de sinoadele ecumenice din vechime (ideea că ereziile sunt “biserici”, că unitatea Bisericii s-a pierdut, că există Biserici depline și biserici nedepline, ideea cooperării religioase dintre ortodocși și eretic etc.), cât și de unele sinoade locale din epoca noastră (sinodul ROCOR, sinodul Bisericii georgiene) sau de cugetarea Sfinților Părinți ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Iacov de la Neamț, Sfântul Serafim Sobolev).

Întreruperea pomenirii de către Sfinţii Părinţi

Există Sfinţi Părinţi care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici sau participarea la slujbele unde erau episcopii eretici pomeniţi. Dintre aceştia, cele mai cunoscute exemple sunt cele ale sfântului Ioan Damaschinul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Părinţii Aghioriţi din timpul lui Ioannes Vekkos, patriarhul latinocugetător, Sfântul Grigorie Palama, cuviosul Iosif Vrienios, Sfântul Marcu Eugenicul15.
Când a fost întemniţat pentru opoziţia sa faţă de monotelism şi de ierarhii care împărtăşeau erezia monotelită, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: “Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”16.
Sfântul Munte Athos are o tradiţie a practicii întreruperii pomenirii ierarhului eretic. În secolul al XIII-lea, mănăstirile atonite au întrerupt pomenirea episcopului eretic Ioannes Vekkos şi au suportat persecuţia armată a acestuia, dând o seamă de martiri cu acel prilej.
Sfântul Grigore Palama a întrerupt pomenirea ierarhului Ioannes Calecas, pe când era ieromonah în Sfântul Munte, iar Calecas nu fusese condamnat de un Sinod. Patriarhul a emis o anatemă contra sfântului, dar sfântul a continuat să slujească, neluând în seamă anatema patriarhului eretic.
De asemenea, Sfântul Munte Athos a practicat întreruperea pomenirii în momentul în care Patriarhul Ecumenic Athenagora a ridicat, cu de la sine putere, anatemele asupra papistaşilor, în 1965. În anul 1971, Cuviosul Paisie Aghioritul a trimis o scrisoare prin care a anunţat încetarea pomenirii Patriarhului Ecumenic de către Mănăstirea Stavronikita: “În particular la mănăstirea noastră, necăutând la reacția tuturor mănăstirilor de pe Athos, era pomenit numele Patriarhului de dragul unității bisericești. Însă, după declarația Patriarhului despre faptul că Filioque și primatul papei de la Roma sunt numai niște simple tradiții, noi am întrerupt pomenirea lui, simțind că paharul răbdării noastre s-a umplut și că nu mai este cu putință să aşteptăm. Astfel de declaraţii reprezintă nu doar destituirea tradiției date de Dumnezeu și de viață făcătoare a Sfintei noastre Biserici — ci și o bătaie de joc față de mult-pătimita lume din Apus… În acest fel, urmarea Patriarhului în acrobațiile lui ecumeniste, nu doar că intră în contradicţie cu evlavia Ortodoxă, dar și în general este neserios”17 (s.n.).

Comuniune bisericească

Întreruperea pomenirii ierarhului de către preot are o corespondență în rândul credincioșilor prin întreruperea comuniunii bisericești cu preoții care pomenesc la slujbe pe ierarhii părtași la erezie. Scopul întreruperii pomenirii ierarhului este de a trage un semnal de alarmă că în Biserică se propovăduiește o erezie, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât în momentul în care poporul credincios se alătură preoților care întrerup pomenirea și nu mai frecventează bisericile unde ierarhul este pomenit.
Întreruperea pomenirii înainte de sinodala cercetare a episcopului părtaș la erezie se face pentru că bisericile unde se pomenește numele acestuia există erezie, nu pentru că nu ar mai exista har. Poporul care se separă de preotul pomenitor al ierarhului părtaș la erezie nu o face pentru că în biserica aceluia nu s-ar mai săvârși Sfinte Taine valide, ci pentru că împărtășirea sa din acele Sfinte Taine i-ar fi spre osândă, de vreme ce știe că le ia din mâna unui preot părtaș la erezie.
Argumentarea patristică a urmării preoților nepomenitori și a întreruperii comuniunii bisericești cu cei ce pomenesc ierarhi părtași la erezie se bazează pe îndemnurile Sfinților Părinți, adresate credincioșilor, de a nu fi în comuniune cu aceștia. Cel mai clar dintre acestea este cel al Sfântului Gherman al II-lea, patriarh al Constantinopolului (1222-1240): “Îi conjur pe toți mirenii, toți câți sunteți fii adevărați ai Bisericii Sobornicești Ortodoxe, să plecați cât se poate de grabnic de la preoții care s-au supus latinilor, și nici la biserică să nu vă adunați cu ei, nici să luați vreo binecuvântare din mâinile lor. Este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu în casele voastre singuri, decât să vă adunați în biserică dimpreună cu cei ce au cuget latin. Altfel, veți suferi aceeași osândă ca și ei”18. Același sfat îl dă și sfântul Teodor Studitul lui Navcratie, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Limitele iconomiei

Vorbind despre aplicarea iconomiei, Sfântul Teodor Studitul explică faptul că există “iconomie pentru totdeauna” și dă exemplul Sfântului Atanasie care a folosit pentru credincioșii din Italia termenul de “persoană” în loc de “ipostas”, și “iconomie până la o vreme”, pe care o definește astfel: “acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ștacheta mai jos și nu țin de acrivia cea peste măsură. Aceasta este iconomia «pentru o vreme»”19. Această definiție a sfântului Teodor este un răspuns la întrebarea lui Navcratie “de ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei din Răsărit, care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă aceștia țineau dogmele cele mai drepte și cele mai importante ale dreptei credințe?”20. Răspunsul sfântului Teodor a fost: “de aceea, a răbdat el încetineala răsăritenilor, decât neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecarea spre ce este eretic”21. Iar argumentarea acestei iconomii temporare se bazează pe faptul că “odată ce credința este propovăduită în chip ortodox, prin aceasta dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei. Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potențial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu și prin cuvânt”22.
Aplicarea acestei iconomii temporare la nivelul relațiilor dintre episcopii, mitropolii și patriarhii, este completată de răspunsul la altă întrebare a lui Navcratie: “Dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter și îl numește adunare mincinoasă, dar îl pomenește pe mitropolitul său care s-a aflat la acel sinod, dacă trebuie să ne împărtășim de la un preot al acelui episcop ortodox?”. Răspunsul este “pentru iconomie, trebuie [să ne împărtășim], numai el [preotul] să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomenește pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomenește pe mitropolitul său eretic”23. Răspunsul continuă: “dacă preotul unui astfel de episcop este chemat la priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată și trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur ortodox, și este iertat și nimic nu-l oprește pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să liturghisească în ea”24.
Iconomia temporară care se face episcopului cu credință ortodoxă nu i se aplică și preotului cu credință ortodoxă, care pomenește pe episcopul eretic, deoarece acesta, prin pomenire mărturisește credința episcopului său: “dar dacă preotul pomenește vreun episcop eretic, chiar dacă preotul are viețuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște – de vreme ce doar acolo [la liturghie] de frică îl pomenește [pe episcopul eretic] – ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul de acest fel”25.
Această limită a iconomiei o impune în relația dintre preoți și dintre preoți și credincioși într-un răspuns la altă întrebare adresată de Navcratie. Întrebarea era legată de preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, iar răspunsul: “dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat, iar că pentru cei primiți ar ajunge mărturisirea, nu știu decât că aceasta este în chip limpede un mare vicleșug… numai în vremea în care nu este erezia dezlănțuită și [numai] în legătură cu cei ce nu sunt osândiți în chip limpede suntem învățați de Părinți să nu cercetăm. Dar un asemenea preot care să nu fie amestecat și să nu aibă părtășie cu eretiii, rar se găsește acum”26.

Episcopul nu are voie să judece propria cauză

Ultimul aspect pe care îl analizăm în acest referat se referă la contradicțiile canonice grave ce apar în momentul în care Chiriarhii părtași la erezie ignoră canoanele 31 apostolic, 15 I-II și 3 sin. III și decid să îi trimită în judecată pe preoții mărturisitori. Pentru că în Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (RACDIJBOR) nu există procedura judecării preotului care întrerupe pomenirea episcopului său pentru participarea acestuia la erezie, deoarece pentru această întrerupere a pomenirii nu ar trebui să existe o procedură, nefiind abatere disciplinară de niciun fel, consistoriile îi trimit în judecată pe preoți după procedurile prevăzute pentru abaterile ordinare.
Prima incompatibilitate ce se ivește în această situație este încălcarea de către episcopii care îi trimit în judecată pe preoții mărturisitori a canonului Canonul 118, 112 din Pidalion: “A plăcut ca un episcop să nu judece judecata sa”, a cărui tâlcuire este: “Acest canon rânduieşte ca un episcop nici pe un alt episcop poate să judece, care ar avea cu dânsul oarece pricină, nici pe presbiterul care ar avea vreo pricină cu dânsul. Nici pe vreun alt cleric, după canonul 9 al sinodului 4. Ci nici prezbiter pârât de altul, nici diacon poate un singur episcop a caterisi, după al 12-lea al acestuia. Vezi şi pe al 74-lea apostolesc”. Acest canon este o transpunere în viața bisericească a principiului de drept roman nemo in rem suam auctor esse potest, “nimeni nu poate judeca propria cauză”27.
Din această incompatibilitate derivă altele: consistoriile sunt incompatibile, deoarece sunt numite de ierarh și judecă în numele său, preoții nu pot beneficia de avocați bisericești, deoarece și aceștia sunt angajați ai aceluiași episcop, recursul nu se poate face la șase episcopi, plus sufraganul, așa cum cere canonul 12 Cartagina, deoarece consistoriile mitropolitane și consistoriul național bisericesc nu sunt compuse din episcopi, iar episcopii care dau aprobările sinodale pentru recursuri sunt în aceeași stare de incompatibilitate, fiind părtași aceleiași erezii, în unele cazuri pronunțând ei înșiși astfel de caterisiri necanonice, în unele situații ierarhii care aprobă recursul sunt aceiași care au pronunțat caterisirea în instanța inferioară.
Toate aceste grave incompatibilități, care pe de o parte, încalcă principiul canonic fundamental al respectării prevederilor canonice ale Bisericii Ortodoxe, consemnat la art. 3, lit. g), iar pe de altă parte, principiul aflării adevărului și garantării dreptului la apărare, prevăzut de art. 3, lit. i) RACDIJBOR, fac ca aceste caterisiri să fie necanonice și invalide și din punct de vedere al regulamentelor de judecată.
Ele au fost aduse la cunoștința Sfântului Sinod în procesele intentate părinților Pamvo Jugănaru și Ioan Ungureanu, așteptându-se ca cea mai înaltă autoritate bisericească a BOR să dea soluția corectă pentru ieșirea din acest grav impas canonico-juridic.

1 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 68.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 70.
4 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ediția a III-a îmbunătățită, ediție îngrijită de dr. Sorin Joantă, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.
5 Pidalion, ed. cit., p. 362.
6 Ioan Floca, op. cit., p. 347.
7http://patriarhia.ro/images/pdf/HotarariSinodale/2010/Anexa_1.pdf.
8 Părintele Iustin Pârvu, Biserica și noile erezii, f.e., f.l., f.a., p. 27.
9 Ioan Floca, p. 79.
10http://lumea-ortodoxa.ro/scrisoarea-marelui-staret-sava-cel-batran-aghioritul-catre-unii-care-l-acuzau-ca-intrerupand-pomenirea-intrat-schisma-cu-biserica/.
11 Ibidem, p. 75.
12 Pidalion, p. 70.
13 Pidalion, ed. cit., p. 363.
14http://ortodoxinfo.ro/2017/04/14/ips-teofan-le-spune-de-sfintele-pasti-credinciosilor-moldavi-ca-minciuno-sinodul-din-creta-nu-avut-nicio-eroare-doctrinara/.
15http://www.aparatorul.md/recomandam-muntele-athos-partea-practica-a-aplicarii-canonului-15-de-la-sinodul-i-ii-constantinopol-861/.
16http://www.aparatorul.md/fragmente-din-procesul-intentat-de-patriarhia-constantinopolului-sfantului-maxim-marturisitorul-pentru-ca-a-rupt-comuniunea-cu-ea-2/.
17http://lumea-ortodoxa.ro/ati-stiut-ca-sf-paisie-aghioritul-nu-pomenit-patriarhul-decursul-cativa-ani/.
18 Iosif Vriennios, Τὰ εὑρεθέντα ἐργα, vol. II Ρ-Θ. 140, 620Α, Tesalonic 1990.
19 Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40, Fiului Naucratie, în vol. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sofia, București, 2016, p. 28.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 30.
24 Ibidem.
25 Ibidem, pp. 30-31.
26 Idem, Scrisoarea 40, Fiului Navcratie, p. 44
27http://ortodoxinfo.ro/2017/04/21/parintele-pamvo-cere-sfantului-sinod-aplicarea-canonului-care-prevede-ca-episcopul-nu-poate-judeca-chestiuni-care-il-privesc/.

ortodoxinfo

LEGATURI:






    Pr. Ciprian Staicu – referat pentru Sinaxa Națională Ortodoxă de la Botoșani (18 iunie 2017)


    cititi referatul in format PDF. clic pe poza:

    2



    Motto: Ortodoxia este Trupul unic, dumnezeiesc și omenesc, al lui Iisus Hristos înviat.

    (Sfântul Justin Popovici)

    Pentru a prezenta această temă trebuie dintru început să definim termenii pe care îi vom folosi:

    1. Mentalitate ecumenistă = este o ideologie demonico-masonică, al cărei scop asumat este nivelarea căii pentru venirea antihristului.

    2. Etos creștin = în cazul nostru este vorba de Hristos Cel prezent și viu în inimile noastre, așa cum L-au iubit și l-au propovăduit generațiile de ortodocși în ultimii 2.000 de ani în spațiul carpato-danubiano-pontic și nu numai. Este felul nostru de a fi, ghimpele care stă în inima plină de cinism a vrăjmașilor Ortodoxiei, care acum s-au înmulțit și și-au făcut sălaș în interiorul Bisericii noastre, mama neamului românesc.

    3. Biserica Ortodoxă Română = o parte a ei, deloc neglijabilă, suntem noi, cei prezenți aici, care ne aflăm în unire de credință ortodoxă cu toți ierarhii, preoții, monahii și mireni care vor să fie următori ai Sfinților Părinți. Nu fac parte din B.O.R. cei care s-au lepădat de ea, adică trădătorii Ortodoxiei, promotori și agenți ai Noii Ordini Mondiale, care au scuipat în fața lui Hristos prin semnătura pusă de ei pe documentele eretice din Creta.
    Cuvântul meu de astăzi va avea forma unei mărturii de conștiință, lucrurile vor fi spuse simplu, direct, fără ocolișuri, căci vremea s-a scurtat și judecata este la ușă.

    Tema ce mi-a fost propusă spre analiză este una extrem de importantă, care are ca scop a convinge pe toți cei ce o audiază și o vor citi de pericolul real al ecumenismului în viața de zi cu zi, de faptul că ecumenismul deja ne-a schimbat radical percepția despre ortodoxia credinței noastre, încă dinainte de sinodul din Creta și că este imperios necesar să îl condamnăm și să ne întoarcem la ortodoxia practicată de strămoșii noștri înainte de apariția acestui cumplit flagel spiritual. Așadar, îmi propun azi să surprind cât mai multe dintre aspectele vieții bisericești în care ecumenismul deja ne prezintă Ortodoxia așa cum vrea el să o înțelegem și care nu este deloc ortodoxie, ci un sincretism eretic care ne poate duce la osânda veșnică. Mă voi limita la un număr de șapte, ca număr ce simbolizează desăvârșirea, la care suntem chemați cu toții (”Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” – Matei 5, 48)
    Mai întâi avem însă nevoie să înțelegem care este situația per ansamblu, adică în ce punct al evoluției ecumenismului ne aflăm, ca să înțelegem câte capete are aceasta fiară antihristică.
    Părintele Sava Lavriotul a afirmat încă de anul trecut că începutul ecumenismului ar fi legat de Enciclica patriarhului ecumenic Ieremia al Constantinopolului, din anul 1902. Ce cuprinde însă aceasta?
    Enciclica tratează despre relațiile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și despre alte probleme de interes general, pe vremea aceea. Ea a fost publicată într-o broșură (80 de pagini), tipărită de Editura Patriarhiei Ecumenice în anul 1904 (Enciclicele sunt scrisori trimise pretutindeni, ori a aștepta doi ani spre a publica textul și a-l trimite pare un lucru ciudat, însă el se explică prin faptul că broșura conține și răspunsurile Bisericilor Ortodoxe autocefale). În introducere se spune care sunt pe scurt temele tratate:

    a) întâlnirea în înțelegere și în iubire și întărirea Bisericilor Ortodoxe autocefale;

    b) relația posibilă și abordarea cu iubire creștină a celor două ramuri (αναδενδράδας) creștine, catolicismul și protestantismul (deja expresia sună neortodox, fiind numiți ereticii – ”ramuri”; apoi s-a dezvoltat și ”teoria ramurilor”, celebră în erezia ecumenistă; dacă li se spunea ”ramuri uscate, despărțite de Trupul Bisericii, moarte și lipsite de har” – atunci era o exprimare conformă cu realitatea).

    c) cum vede Biserica Ortodoxă apropierea și unirea cu așa-numiții ”vechii catolici” (care s-au despărțit de ceilalți catolici-papistași);

    d) păstrarea sau schimbarea calendarului aflat în uz.

    Urmează textul, prin care se arată dorința de unire cu neortodocșii. Partea a doua a broșurii expune răspunsurile patriarhiilor ortodoxe (a Ierusalimului, a Rusiei, a Bisericii Greciei, a Bisericii Române – care încă nu era patriarhie, a Bisericii Serbiei, a Bisericii din Muntenegru).

    Răspunsul românilor este cuprins între paginile 42-53, fiind semnat de ierarhii români, în frunte cu Iosif, mitropolit primat al României. Răspunsul românesc este foarte echilibrat și extins. La un moment dat se spune așa: ”Nu acceptăm însă propuneri în ceea ce privește modul de intrare (în ortodoxie): pentru că există o sin-gură, unică intrare spre Cale, Adevăr și Viață, și aceasta este credința sinceră, neîntinată și statornică, așa cum noi am primit-o de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cum au dogmatizat-o Sfinții Lui ucenici prin cele șapte Sinoade Ecumenice, atât în ceea ce privește învățătura, cât și din punct de vedere al disciplinei canonice bisericești.”
    În cazul sârbilor, ei hotărăsc mai multe puncte concrete, din care la punctul 2 (la pagina 61 a broșurii) se spune așa: ”Această unire (a ortodocșilor cu eterodocșii) este cu putință să se realizeze dacă dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe sunt păstrate în toată integritatea și în esența lor, așa cum au fost păstrate în primele secole creștine de către toți creștinii.”
    Deci, dacă ar fi fost urmată linia propusă în această Enciclică, azi nu mai existau poate eterodocși, ci erau convertiți la dreapta credință. Însă scopul ecumenismului era ca, folosind niște pretexte bune, să înainteze în lucrarea de izolare a celor care mărturisesc Ortodoxia, de racolare a celor dornici de a o trăda și de folosire a acestora pe post de cozi de topor ale Apusului, pentru a încerca surparea Bisericii lui Hristos din interior.
    Apoi a urmat primul război mondial, a apărut problema cu calendarul, prin care Vaticanul a vrut să dea o lovitură de moarte Ortodoxiei, distrugând unitatea ei cultică – cea prin care se manifestă practic și continuu duhul ei de continuatoare a Ortodoxiei Sfinților Părinți. Însă Dumnezeu a ajutat ca – cu excepția ereticilor stiliști (numiți eretici pentru că rebotează pe ortodocși doar pentru că aceștia ar fi pe calendarul nou) – Biserica să își poată continua misiunea, chiar dacă problema calendarului ar trebui să fie rezolvată urgent la nivel sinodal panortodox.
    După al doilea război mondial a venit peste noi, românii, ciuma comunistă, care a umplut cerul de Sfinți Noi Mucenici, pe care îi pomenim astăzi. Și pentru că în ultimii ani mulți ne-am declarat evlavia și recunoștința față de ei, acum este vremea prigoanei noastre, ca să ne arătăm vrednici sau nu de înaintașii noștri.

    1. În ultimii aproape 30 de ani experimentăm extinderea ciumei ecumeniste în rândul poporului român. Cred că principala cauză a risipirii turmei în înșelările eretice nu o constituie, așa cum spun mulți, doar studiile făcute prin Apus de către mulți ierarhi și preoți români, cu toate că nici acest factor nu trebuie neglijat și vom reveni asupra lui. Este trist că și unii dintre cei ce au aprofundat tainele teologiei ortodoxe în spații ortodoxe tot ecumeniști sunt, cel puțin deocamdată. Într-o discuție de acum doi ani cu pr. prof. dr. Emil Jurcan, pe atunci decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia (care mi-a fost duhovnic și profesor în anii mei de seminar la Alba-Iulia – 1992-1997), m-a întrebat cu ce mi-a fost de folos perioada de studii post-universitare în Grecia. I-am răspuns că mi-a întărit coloana vertebrală ortodoxă. A râs, iar eu i-am răspuns că fără studiul direct al Sfinților Părinți nici un absolvent de studii teologice ortodoxe nu poate gândi și trăi ortodox. Acest studiu nu se face la noi, căci majoritatea cursurilor din Facultățile de Teologie Ortodoxă sunt impregnate aproape 90% cu informații în duh papistaș, protestant și păgân. Bine spunea Nae Ionescu în memoriile sale, că atunci când a ajuns profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, s-a mirat că a fost primit cu multă răceală. S-a gândit că atmosfera se datora faptului că el era mirean și toți ceilalți profesori erau preoți. În scurt timp însă și-a dat seama care era răspunsul: era prea ciudat să fie un ortodox între atâția protestanți. Așadar, acum teologia românească ce oferă țării și Bisericii? Și, răspunzând la această întrebare, voi arăta și principala cauză a răspândirii ecumenismului, de care aminteam mai sus: l-am întrebat pe un coleg de-al meu, pe când eram în ultimul an de studenție la București (2001), ce are de gând să facă în viitor? Iar el mi-a răspuns: îmi strâng niște bani, ca să îmi cumpăr o parohie! Era împăcat cu gândul, trecuse de faza smintelii, știa că așa merg lucrurile.
    Deci, într-o țară în care simonia a ajuns lege, ce fel de păstori poate avea acest neam? Un candidat la preoție care donează câteva zeci de mii de euro în contul centrului eparhial sau al unei mănăstiri indicate dinainte, se va raporta la noii lui credincioși ca la cei de la care trebuie să își amortizeze investiția. Și asta îi va otrăvi primii ani ai preoției lui. Când a ieșit la liman deja este prea târziu spre a se mai gândi la: paște oile Mele. A învățat și a fost continuu amenințat la nivel de protopopiat și episcopie că trebuie să mulgă oile. Să le călăuzească în adevăr? Cred că glumiți. Are ca exemple nu pe Sfinții Părinți, ci pe popanii cu care trebuie să ajungă de la chip la asemănare. Așadar, nu prea are țara noastră multe șanse pastorale pentru înveșnicirea vieții ei în Hristos, prin Duhul Sfânt. Nu judecăm pe nimeni, ci compătimim acolo unde din preafrumoasa preoție a rămas doar durere, întristare și suspin.
    Așadar, principala cauză a influenței ecumenismului în România este trădarea Bisericii din interiorul ei și slujirea la sfântul altar nu numai a iubitorilor de Hristos, ci și a vânzătorilor Lui. Dacă proporția a fost de 1 din 12 în cazul Sfinților Apostoli, astăzi tinde spre 11 la 1, spre surparea din păcate a acestui neam iubitor de Hristos.

    2. A doua cauză a influenței mentalității ecumeniste care pe toate le amestecă, pe toate le relativizează și nu slujește Dumnezeului adevărat, ci diferiților idoli, este închinarea la idolul plăcere. Iar una dintre consecințele directe ale acestei închinări este păcatul generalizat al pruncuciderii. Suntem o națiune criminală, aproape fără seamăn în lume, deci întrebarea nu se pune: cum vom rezista? ci: cum de ne mai răbdă Dumnezeu? Răspunsul este simplu: pentru astfel de zile ca cea de astăzi, pentru rugăciunea și umilința celor simpli și neștiuți de noi mai ține încă Dumnezeu pământul acesta. Ce putem face? Răspunsul îl va da Dumnezeu fiecărei conștiințe treze, care vrea să facă voia Lui. Important este ce nu trebuie să facem: să nu mai stăm deoparte, să nu mai calculăm ce și cum ne expunem dacă vrem să fim ai lui Hristos, ci să trăim Ortodoxia, în fiecare zi, ca și cum acea zi este ultima a vieții noastre și noi, nu altcineva, vom fi chemați să dăm răspuns de ceea ce am făcut.
    Doi frați ortodocși români din Viena m-au rugat să inserez în acest referat și următoarele semnale de alarmă, pentru ca adevărul referitor la pruncucidere să fie spus pe față:
    Colosala dramă a poporului român numără 24 de milioane de prunci uciși oficial in clinicile de stat în anii de la Revoluție încoace, mai ales prin așa-zisele „contraceptive” (pilula și spirala), care provoacă avort timpuriu, până în 15 zile și cu care, conform unor cercetători ruși, fiecare femeie care le folosește ucide mai mulți copii pe an. Pilula introdusă în anii 1960 a decimat practic popoarele Europei, care sunt înlocuite majoritar deja de popu-lații islamice, lucru pe care noi nu îl trăim încă din plin, dar nici nu mai este mult.
    În ceea ce ne privește, „anticoncepționalele” și avorturile (legalizate de masoni în decembrie 1989) re-prezintă arma folosită de aceștia împotriva Bisericii și a neamului, alături de risipirea printre străini. Apărarea anemică a făcut posibil ca „arma satanei” să nimicească zeci de milioane de suflete din turma abandonată si manipulată și care astfel a căzut în capcana urâtorului de oameni.
    Metodele „contraceptive” ne fac ucigași de prunci – pe noi bărbații în primul rând și apoi femeile. Credem că o luptă împotriva ecumenismului fără una împotriva avorturilor nu are șanse de reușită, căci crima nu face decât să ne adâncească în erezie, cum spunea un preot: „un popor ucigaș de prunci nu are cum să nu devină și eretic.” L-am avut printre noi pe pr. prof. dr. Ilie Moldovan, care trăgea semnalul de alarmă: ne piere neamul!
    Și pentru ca nimeni să nu spună că acest aspect nu are legătură directă cu ecumenismul, iată ce îmi spunea acest mare preot al neamului – Dumnezeu să îl odihnească cu sfinții, cu care am avut cinstea nemărginită de a face o teză de doctorat. Prin anii ΄80, sfinția sa a participat la o Conferință teologică ecumenistă la Sofia (în Bulgaria), ca unul dintre reprezentanții români, fiind profesor de teologie morală. În lucrările pe secțiuni, părintele Ilie a insistat ca la discuțiile în plen să se abordeze și tema: drepturile pruncilor nenăscuți. În ziua plenului, dimineața s-a discutat posibila ordine de zi. Un grup de preotese suedeze lesbiene s-a opus vehement propunerii părintelui Ilie. Tulburarea a durat în plen câteva ore, în final refuzându-se abordarea critică a temei. După încheierea Conferinței s-a editat un volum cu cele discutate, însă nimic din acest episod nu a fost nici măcar amintit. Atunci părintele Ilie și-a dat seama că ecumenismul nu are de-a face cu misiunea ortodoxă, cu mărturia cea bună, ci este doar un loc al minciunii, al manipulării și al sincretismului eretic ateu, adică potrivnic lui Dumnezeu cel adevărat. De atunci a refuzat să mai facă parte din vreo delegație română în dialogurile ecumeniste. A fost șansa lui pentru a rămâne vertical, ortodox, român până la sfârșitul vieții pământești, lucru la care ecumeniștii de azi pare că nu iau seama.

    3. Un alt aspect demn de amintit aici este cel legat de împreună-rugăciunile cu ereticii. Ne tot aruncă în față ecumeniștii argumentul că încă nu s-a ajuns la potirul comun. Pr. prof. dr. Theodoros Zisis spunea că nici nu se va ajunge acolo pe față atâta vreme cât există opoziție ortodoxă. Însă ereticii sunt primiți la potirul ortodox, a devenit deja o tradiție (a se vedea cazul eparhiilor românești din Germania și Italia), se numește ecumenism popular. Nu este atât de important când vor ajunge la potirul comun, ci faptul că deja ortodocșii implicați în ecumenism nu mai sunt deloc ortodocși. Duhul trădării este adânc înfipt în ei, le ține loc de conștiință sau, mai bine zis, le-o anulează. L-ar da pe Hristos nu pe 30 de arginți, ci cât mai repede, și gratis, numai să scape de El.
    Tot în acest sens a fost întrebat Gheronda Agathon, egumenul mănăstirii Konstamonitu din Sfântul Munte Athos, de ce aghioriții nu sunt în prima linie a luptei ecumeniste (știm că sunt aghioriți care deja au întrerupt pomenirea ereziarhului Bartolomeu, îi avem aici pe Gheronda Sava Lavriotul și pe invitații lui, sunt în aproape toate mănăstirile athonite părinți care luptă cu fiara ecumenistă, nu este adevărat că doar cei de la chilii nu se supun duhului ecumenist, însă la nivel de mănăstiri athonite tăcerea este asurzitoare)?
    Deci a fost întrebat Gheronda Agathon cum de aghioriții, care fac slujbe tot timpul, citesc zilnic din viețile sfinților, cum de nu își dau seama că lupta contra panereziei ecumeniste este o datorie sfântă și imediată a fiecăruia dintre ei? De ce se tem aghioriții să vorbească, de ce le spun pelerinilor că să nu vorbească deloc despre aceste probleme, ci să facă ascultare de Biserică? Răspunsul lui este simplu: dacă nu trăiești ceva, nu poți să vorbești despre acel lucru. Cu alte cuvinte: unii chiar ajung de citesc operele Sfinților Părinți, dar nu trăiesc în duhul lor. Eu aș spune că aici, în atitudinea fiecăruia, se vede de fapt cât și dacă Îl iubește pe Hristos. Sau se iubește numai pe sine, bună-starea lui, neimplicarea lui, capul plecat sabia nu îl taie etc?
    Ca o continuare a celor de mai sus, pentru că întrebarea respectivă i-a fost pusă starețului Agathon de către părintele Nicolaos Manolis din Thesalonic (care a întrerupt pomenirea mitropolitului Antim al Thesalonicului și este prigonit de către acesta), iată ce spune același părinte într-un articol din data de 14 iunie 2017, numit Sfinții Părinți sunt în ADN-ul ortodocșilor:
    ”În ADN-ul duhovnicesc al ortodocșilor există Sfinții Părinți, sunt Sfinții Bisericii și Mucenicii care nu au trădat credința. Așa și noi, orice ne-ar face, oricât ne vor bombarda ecumeniștii mintea cu diplomația lor și vor zice că lucrurile nu merg în direcția trădării credinței, noi, cei din colțișorul cu Sfinți Părinți, nu vom fi de acord cu ei.
    Mulți mă întrebați cum pot să facă ierarhii ecumeniști acest lucru, să trădeze credința prin împreună-rugăciunile lor cu ereticii, în vreme ce Sfinții Părinți nu permit acest lucru? De ce se duc patriarhii și alți episcopi și participă la slujbă împreună cu papa și cu ”biserica” papală? Dintr-un motiv foarte simplu. Nu au gustat deloc frumusețea Ortodoxiei. Sunt goi, lipsiți de harul Sfântului Duh, nu au trăit nimic ca și slujitori în fața Sfintei Mese.
    Ei săvârșesc un adulter duhovnicesc. Părăsesc Mireasa lui Hristos, pentru că aceasta nu îi face fericiți, devreme ce ei nu au cunoscut-o, nu au trăit-o. Hristos nu este singurul Mire al sufletului lor. Ei își aleg alți ”miri”. Însă ceea ce găsesc nu are calitatea dreptei credințe, nu înțeleg că ceea ce au găsit este un nimic, este ceva întinat. Ei părăsesc frumusețea și se duc spre cele întinate.”
    Cu alte cuvinte, ecumeniștii sunt niște adulterini ai Bisericii lui Hristos, care s-au lepădat de ea, apoi au înnebunit și acum vor să ne tragă și pe noi la pierzanie. Sunt niște teologi ai nimicului și ai slavei deșarte. Nu îl slujesc pe Hristos și nu sunt ai lui Hristos. Iar noi trebuie să îi demascăm, să îi îndemnăm la pocăință, să răbdăm relele ce ne vin din partea lor, să cerem Domnului să îi ierte, căci nu știu ce fac și să ne pregătim bagajele pentru plecarea din această vale a plângerii, nădăjduind în răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

    4. Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez este limbajul de lemn din teologia românească, diplomația de care vorbea mai sus și părintele Nicolae Manolis. Ni se tot spune de ascultare, însă mai întâi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, apoi de oameni. Ori Dumnezeu ne-a vorbit, ne-a dat teme de ascultare prin Testamentul Vechi și Nou, mai ales prin cel Nou, în duhul căruia au trăit toți cei pe care azi îi numim și îi recunoaștem ca Sfinți, căci Dumnezeu i-a arătat mai întâi a fi bineplăcuți Lui. Ceea ce vrea ecumenismul este să uităm datoria noastră de a fi următori ai Sfinților Părinți, adică a merge pe calea trasată de ei, pe care ei înșiși au mers. Nu vrem să facem mai puțin ca ei, nu vrem să lăsăm nimic deoparte din tezaurul credinței, nu acceptăm minimalismul dogmatic care duce de fapt la sinucidere teologică, căci a păși lângă această cale patristică înseamnă pur și simplu a cădea în prăpastie. Nici nu vrem să facem mai mult ca Sfinții Părinți, nu ne asumăm – așa cum, în rătăcire fiind, își asumă unii soluții noi, personale, salvatoare, de genul Împărtășaniei la cutiuță sau de spovedanie prin bipuri, căci iar cădem de pe calea Sfinților Părinți, oprindu-ne pe cărare și fiind împinși la o parte de cei ce vin după noi. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă așa de frumos să fim cu ochii țintă la Hristos.

    Iată și un exemplu, o analiză a situației descrisă mai sus:

    În perioada 9-10 iunie 2017 s-a desfășurat primul Simpozion Inter-Ortodox care a avut un caracter critic, științifico-teologic și la adresa pseudo-sinodului din Creta. Simpozionul a avut loc în cadrul Patriarhiei Bulgariei, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Neofit al Bulgariei. Unul dintre cei prezenți a fost și părintele Mihail Bregvadze, una dintre personalitățile cheie ale Bisericii Georgiei, un smerit ieromonah și egumen, dar și profesor al Academiei din Tibilisi, mâna dreaptă a Patriarhului Ilias al Georgiei.
    Pseudo-sinodul din Creta a introdus o nouă eclesiologie în Biserică, o eclesiologie neclară, cu influențe protestante. Nu mai este definită Biserica și cine sunt cei dinafara Bisericii în mod ortodox, patristic, într-un limbaj înțeles de omul contemporan. Așa cum a observat părintele Mihail, din dorința de a vorbi omului contemporan din afara Bisericii s-a ajuns la secularizarea limbajului și nu se mai transmite ethosul Bisericii, ci s-a ajuns la o golire de Duh prin limbajul amețitor din Creta. Golirea de Duh are ca și bază gândirea varlaamită și lipsa de înțelegere a propriei identități (conform mărturiei părintelui Matei Vulcănescu, care a participat și el, în calitate de invitat, din partea Mitropoliei de Pireu, Grecia; tot el ne spune o veste foarte bună, că „denumirea istorică de Biserici pentru eterodocși” a fost DEJA condamnată, în Sinodul de la Ierusalim din 16 martie 1672, în vremea Patriarhului Dositei, când a fost anatematizată Mărturisirea de credință a Patriarhului Kiril Lukaris, mărturisire de influență calvino-reformată).

    5. Trădarea lui Dumnezeu Cel Unul – este o altă ispită adusă de ecumenismul eretic. În Psalmul 95, 5 se spune: ”toți dumnezeii păgânilor sunt draci.” După atâtea întâlniri ecumeniste inter-creștine și inter-religioase este de așteptat ca ierarhii noștri, binecuvântați de eretici și de păgâni prin împreună-rugăciunea cu ei sau prin aprinderea de lumânări în comun, să se întoarcă acasă cu niște duhuri, iar clerul și poporul sunt ținta acestor duhuri, ca să surpe pe cât mai mulți. Bine spunea cineva că teologii români care studiază în Apus ar trebui la în-toarcerea acasă să fie supuși la rânduiala Mirungerii celor care au căzut în erezii. Însă ei nu vor să scape de erezii, ci au fost susținuți financiar puternic pentru ca acum să facă un singur lucru: să facă ascultare de ”tatăl minciunii” (Ioan 8, 44), să mintă poporul, cu zâmbetul pe buze, să spună doar adevărurile care nu dor, să nu supere pe nimeni, să fie corecți politic. Numai așa cariera lor este asigurată.
    Pe clădirea reformată din municipiul Sf. Gheorghe, județul Covasna, este o expresie în limba maghiară, care în traducere ar suna așa: Există un singur Dumnezeu. La prima vedere pare o mărturie adevărată, însă ea de fapt exprimă învățătura eretică, antitrinitară, a reformaților. Însă și ethosul românesc a fost alterat puternic de această idee: care este problema, că doar este un singur Dumnezeu. Într-adevăr, există un singur Dumnezeu, însă Acesta, Cel Unul și Adevărat este cel mărturisit de Ortodoxie. Restul dumnezeilor – al papistașilor, al protestanților, al neo-protestanților, al evreilor, al mahomedanilor – sunt DRACI, nimic mai mult.

    6. Decapitarea Bisericii de către înșiși ierarhii ei – acum câțiva zeci de ani papa Pius al IX-lea afirma la Conciliul II Vatican, că ”Io sono la Chiesa” = Eu sunt Biserica” Nici papistașii nu au fost de acord cu așa ceva. Acum experimentăm și noi același lucru. Unii episcopi se identifică pe ei înșiși cu Biserica și uzurpă pe Însuși Capul acesteia, Domnul Hristos. Noi nu recunoaștem nici un cleric, de orice rang ar fi, ca fiind infailibil. Până acum Biserica s-a apărat prin dogme și canoane, acum se apără cu jandarmeria și cu poliția?
    Învățătura Bisericii este că harul se transmite prin succesiune apostolică, însă această succesiune nu este numai una exterioară, adică faptul că prin punerea mâinilor (act fizic, extern) se transmite harul arhieriei și al preoției, ci mai ales una profundă de identitate a credinței unui apostol cu absolut toți urmașii hirotoniți de el și de ierarhii de după el. Cu alte cuvinte, atâta vreme un cleric este cu adevărat cleric cât el este ortodox în credință și în trăire. Altfel, se caterisește. Iar semnatarii din Creta au reușit acolo un lucru cu adevărat istoric (că tot voiau să facă istorie): și-au semnat propria lor caterisire, recunoscând ca biserică toate ereziile, condamnate de Sfinții Părinți și combătute, cu prețul vieții lor, de Sfinții Mucenici ai Bisericii.
    Pentru a fi mai bine înțeles voi relata – din sursă directă (din spusele ieromonahului Grigorie Sanda) – cele petrecute la Mănăstirea Lacul Frumos acum câteva luni. După adunarea din Creta șocul românilor ortodocși a fost mare: toți ierarhii români prezenți acolo au făcut pactul cu erezia. Din documentele sinodale – apărute după luni de zile – se vede că doar un singur episcop din toți cei 165 prezenți acolo a semnat la un moment dat, pe documentul nr. 6, altfel decât a-și trece numele: mitropolitul Olteniei a scris că crede ”într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică.” Oare această licărire de conștiință fusese suficientă? Monahii de la Lacul Frumos l-au primit, la câteva zile după întoarcerea în țară, pe mitropolitul Irineu la mănăstire și, neștiind gravitatea celor petrecute în Creta, au luat, cum era și normal, binecuvântare de la el. După plecarea mitropolitului au urmat trei zile de mari tulburări între părinți, inedite pentru viața lor de până atunci și care se vădeau a fi ca niște atacuri demonice. După ce s-au liniștit, reflectând la cele întâmplate, și-au dat seama de unde a venit tulburarea cea mare: din binecuvântarea mitropolitului.
    Noi vrem să avem ierarhi sfinți, mărturisitori, ortodocși. Acesta este și scopul acestei sinaxe. Nu vrem și nu vom ieși din Biserică, noi suntem în Biserică și Hristos ne va ajuta să rămânem în ea. Cel prigonit nu este fiecare dintre noi, ci este Hristos, iar noii farisei și cărturari ucigași de Hristos sunt ecumeniștii de astăzi. Însă mai este nădejde. Dar nu ne culcăm pe-o ureche, ci ducem lupta, cât ne va ajuta Dumnezeu. Iar după noi vor urma alții, mai buni și mai sfinți ca noi. Biserica – adică cei ortodocși în credințâ și în trăire – nu va pieri, iar porțile iadului vor birui numai pe cei ce, ecumeniști fiind până la capăt, se vor rupe ei singuri de Trupul cel viu, sfânt și sfințitor, plin de har și de adevăr al lui Hristos.

    7. Cea mai gravă problemă am lăsat-o spre analiză la urmă: sunt mulți care înțeleg că situația de azi este dezastruoasă însă, atunci când văd că nu au deloc argumente, apelează la acesta: nu ne pasă, aceasta nu este lupta noastră, să iasă alții în față, noi mai așteptăm.
    Să spunem lucrurilor pe nume: lașitatea românească este deja proverbială. Însă ea nu face parte din ethosul românesc ortodox, ci este mai degrabă o tumoră ecumenisto-masonico-comunisto-consumistă. Avem milioane de strămoși care au dat totul, fără să ezite, pentru credința curată primită de la Sfântul Apostol Andrei. Acest cuvânt: mai aștept folosit de mulți azi nu are nici o legătură cu verbul aștept din finalul Simbolului de credință ortodox (aștept învierea morților), ci este o expresie a propriei neputințe, a lașității paralizante și a fricii de propria umbră. Ne temem de unii oameni? Facem ascultare de astfel de oameni și credem că ne vom mântui așa? Răspunsul este simplu: cei ce așteaptă nu au în vedere perspectiva vieții veșnice, ci așteaptă doar să fie lăsați în pace, în traiul lor de huzur, de auto-suficiență, de trăiește clipa, de fii stăpân la tine în eparhie sau parohie, vorbește despre Hristos, dar nu Îl iubi pe Hristos, pentru că a-L iubi înseamnă să Îl iei în brațe, ori aceasta presupune să te răstignești împreună cu El, pentru ca brațele Lui deschise și întinse pe cruce să le întâlnească pe ale tale. Dar, dacă nu Îl iubim pe Hristos, cum vom putea să ne înfățișăm în fața Lui la judecată? Sau, mai trist, cum să ne dorim să fim o veșnicie cu Cel pe care nu L-am iubit deloc și ne-am rușinat a-L mărturisi? Eu mă cutremur de răspuns și las la conștiința fiecăruia să Îl ofere, așa cum dorește, iubirii răstignite, dar și înviate, a lui Hristos.

    Deci, ce este de făcut acum, în continuarea firească a ceea ce am făcut deja în ultimele luni, fiecare după măsura lui, după cum l-a luminat Dumnezeu? Răspunsul îl voi lua dintr-un studiu prezentat la Simpozionul din Sofia (Bulgaria) de care am amintit mai sus, de părintele Anghelos Anghelakopulos, cu titlul: Cum a depășit Ortodoxia momentul Sinodului de la Ferrara-Florența?
    Părintele Anghelos afirmă că momentul Creta seamănă cu cel de la Ferrara-Florența. Trădare a fost și acolo, generalizată, cu excepția Sfântului Marcu Eugenicul, care nu a semnat unirea cu Roma, trădare a fost însă și aici, în Creta, prin recunoașterea ca biserici a tuturor ereziilor și prin celelalte hotărâri inacceptabile pentru poporul ortodox. Trădarea din Creta a fost mai adâncă și mai gravă.
    Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența a fost impus de sus și a avut motive politice, străine de țelul duhovnicesc al păcii reale și al unirii adevărate. De aceea el a fost respins de cei simpli și e deja, așa cum observă prof. Κarl Heussi, doar o simplă hârtie.
    Ceea ce erezia papismului a urmărit vreme de secole, prin falsificarea sistematică a textelor patristice, a fost oferit de latino-cugetătorii și papofilii ortodocși la sinodul de la Florența. Însă acest lucru a fost anulat de apărătorul credinței ortodoxe, poporul credincios, de Sfântul Marcu Eugenicul și de patriarhul Ghenadie Scolarios .
    În Constantinopol, poporul ortodox nu a acceptat falsa unire, pentru că voia unirea cea bună cu papistașii, pe baza credinței ortodoxe și a Sfintei Tradiții . Mulțimea a fost entuziasmată de atitudinea fermă a Sfântului Marcu Eugenicul de-a lungul desfășurării sinodului. Ea îl vedea pe Sfântul Marcu ca fiind unicul ierarh, care a avut curajul și capacitatea de a apăra învățătura dogmatică dreaptă a Bisericii.
    Poporul grec a vrut atunci să afle dacă la Florența a biruit Ortodoxia. Trădătorii Ortodoxiei, simțind mânia poporului, răspundeau cu căință: ”ne-am vândut credința, am schimbat evlavia cu impietatea, trădând jertfa cea curată, am devenit azimiți (adică papistași).” Ziceau că sunt vrednici să li se taie mâna care a semnat, să li se smulgă limba care a mărturisit erezia. Noi, astăzi, nu cerem așa ceva ierarhilor români apostați, nu avem vreo pornire violentă contra lor (așa cum au ei, datorită conștiinței vinovate care îi mustră), ci vrem ca ei să se lepede de hotărârile din Creta și să redevină păstori ortodocși.
    Deja poporul auzise din gura Sfântului Marcu Eugenicul că sinodul tâlhăresc de la Florența va fi respins și falsa unire va fi anulată . Chiar și împăratul bizantin Ioan, temându-se de revolta poporului, nu a vorbit despre hotărârea semnată la Florența. Având în minte îndemnurile Sfântului Marcu Eugenicul, poporul nu se temea nici de patriarh, nici de împărat.
    Revolta poporului ortodox împotriva trădării de la Florennța a fost așa de mare încât în scurt timp aproape toți episcopii greci care au semnat falsa unire s-au simțit obligați să își retragă semnătura prin noi declarații pe care le-au făcut. ”Latino-cugetătorii erau ocoliți. Susținătorii falsei uniri erau din ce în ce mai izolați. În bisericile în care ei slujeau credincioșii nu mergeau. Chiar și cei care înainte mergeau acolo din curiozitate, acum îi ocoleau”. Poporul ortodox nu voia să aibă nici o comuniune bisericească cu episcopii și cu clericii latino-cugetători.
    Iată care a fost contribuția poporului la repunerea în drepturi a Ortodoxiei: acesta nu numai că își cunoștea credința, însă știa și care trebuia să fie atitudinea sa atunci când credința era trădată. Iar această atitudine era întreruperea pomenirii și a comuniunii bisericești cu latino-cugetătorii.
    Este clar că dacă nu ar fi existat, din bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu Eugenicul în acea perioadă critică pentru Ortodoxie, tot Răsăritul s-ar fi latinizat și credința adevărată ar fi dispărut de pe pământ.
    Important este că Sfântul Marcu nu a luptat numai împotriva sinodului tâlhăresc de la Ferrara-Florența, lucru care este cunoscut de mulți, ci a luptat și după semnarea unirii și după întoarcerea la Constantinopol. Aceste ultimele lupte ale lui sunt necunoscute de majoritatea, însă au probabil o importanță mai mare decât cele din timpul sinodului de la Ferrara-Florența. După întoarcerea la Constantinopol, Sfântul Marcu a avut un singur scop: să lupte împotriva sinodului tâlhăresc, anticanonic, antiortodox și fals de la Florența și împotriva textului falsei uniri a Ortodoxiei cu papismul.
    De asemenea, Sfântul Marcu a întrerupt comuniunea bisericească cu toți cei care au semnat unirea și cu cei care îi urmau pe aceștia. Silvestru Siropoulos spune că Sfântul Marcu nu era în comuniune bisericească nici cu Sinodul grec. Însă el a mai avut în problema întreruperii pomenirii ceva unic: a vrut să păstreze această întrerupere a pomenirii nu numai cât trăia, ci și după moarte. Înaintea morții a dat ultimele indicații celor aflați în jurul lui. El a arătat cât de bine înțelesese valoarea întreruperii pomenirii și siguranța pe care o simțea făcând aceasta, căci plecând din viața aceasta avea credința curată și nefalsificată ca fiind cea mai mare zestre a sa pentru întâlnirea cu Iisus Hristos.
    Sfântul Marcu avea conștiința că, întrerupând pomenirea aici, îi va întâlni dincolo pe sfinții care au întrerupt pomenirea ereticilor sau filo-ereticilor din vremea lor, pe toți cei prigoniți pentru credință, pe Mucenicii adevărului și pe toți cei care au iubit puritatea și integritatea credinței și au suferit pentru aceasta.
    A spus că era convins că cu cât se îndepărta bisericește mai mult de latino-cugetători, cu atât se apropia de Dumnezeu, se unea cu adevărul și cu sfinții. Dimpotrivă, dacă s-ar fi apropiat de latino-cugetători s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu voia să aibă nici o comuniune bisericească cu ereticii, pentru a nu se amesteca în credință cele cu neputință de amestecat.
    De partea Sfântului Marcu Eugenicul a fost patriarhul Ghenadie Scolarios, nu însă numai ca un simplu adept al lui. El a fost imaginea fidelă a Sfântului Marcu, asemenea unei noi întrupări a lui. De aceea Sfântul Marcu l-a ales în mod oficial, înainte de a muri, drept continuator al luptelor lui.
    Luptele celor doi – Marcu și Ghenadie, precum și ale întregului cler și popor ortodox, au dus la rezultatul dorit. Biserica Ortodoxă, prin hotărâri sinodale panortodoxe, a respins și a condamnat documentul de unire al așa-numitului sinod de la Florența ca fiind ”tâlhăresc, mârșav, ilicit, fals etc.” Aceasta s-a făcut prin Sinodul de la Moscova (1441), cel de la Ierusalim (1443), prin apologia clerului Constantinopolului către împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1443), prin Sinoadele Bisericilor Ungrovlahiei, Serbiei și Georgiei, prin Sinoadele de la Constantinopol (1450, 1484 și 1727) etc.
    Nu ar fi deloc îndrăzneț și exagerat să susținem că în zilele noastre trăim o reînviere a duhului de la Ferrara-Florența. Adunarea tâlhărească din Creta este o nouă Ferrara-Florența. Nu este nici sfântă, nici mare, nici sinod. Este un pseudo-sinod tâlhăresc, florentin, eretic, ecumenist. Este clară nevoia ca Bisericile Ortodoxe locale, mai ales cele care nu au luat parte la adunarea din Creta, dar și un nou Sinod Panortodox:

    a) să condamne așa-numitul sinod din Creta ca fiind unul tâlhăresc, eretic și ecumenist;
    b) să respingă textele lui ca eretice, mai ales cel despre relațiile cu eterodocșii;
    c) să îi condamne pe organizatorii, protagoniștii lui, pe semnatari și pe cei care acceptă textele lui eretice;
    d) să condamne ecumenismul inter-creștin și inter-religios ca panerezie;
    e) să hotărască ieșirea Bisericilor Ortodoxe locale din așa-numitul Consiliul Mondial al Bisericilor, de fapt al ereziilor;
    f) să suspende orice apariție publică comună a ortodocșilor cu păgânii și cu ereticii;
    g) să renunțe la dialogul lipsit de roade al Ortodoxiei cu orice tip de eretici.
    În final, părintele Anghelos a făcut urarea: ”fie ca Dumnezeul nostru, Sfânta Treime, să ne învrednicească a trăi și momentul condamnării sinodale a sinodului tâlhăresc din Creta, pentru rugăciunile preasfințiilor, sfințiilor și frățiilor voastre.”

    Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
    pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

    prieteniisfantuluiefrem.ro

    LEGATURI:

      Considerații teologice cu privire la caracterul eretic al pseudosinodului din Creta

      1.Introducere
      Sfințiți părinți și frați întru Hristos Domnul,

      Cuvioși monahi și cuvioase monahii,

      Frați și surori ai Bisericii lui Hristos,
      Distins auditoriu,
      Motto: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie Teoforul).

      LEGĂTURI:


            Din Sfintele Scripturi, prin jertfa „cu bună mireasmă duhovnicească” adusă de către Abel lui Dumnezeu, înțelegem ce înseamnă Ortodoxia: ,,Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα)… cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.”[1] Abel a ales cu inimă bună și responsabilitate duhovnicească ceea ce avea să jertfească Domnului, ,,din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor” (Fac. 4, 4), mulțumind pe Dumnezeu cu alegerea sa. De aceea, ,,a căutat Domnul spre Abel și spre darurile sale” (v. 4).

            Pe de altă parte, din referatul biblic vechi-testamentar, aflăm că ofranda lui Cain nu a fost primită, pentru că acesta a ales cu indiferență, la întâmplare, ,,a adus jerfă lui Dumnezeu din roadele pământului” (Fac. 4, 3). Indiferența, nepăsarea și lipsa dragostei în actul ritualic și relațional față de Dumnezeul cel Adevărat, i-au adus lui Cain ,,întristarea inimii” și ,,posomorârea chipului”, conducându-l la fratricid și fugă vinovată de la fața lui Dumnezeu.

            Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu cerea omului jertfă curată, adusă cu inimă neprihănită, în lege Harului, în vremea Noului Testament, această cerință va fi cu mult mai înaltă, conformă cu exigențele unui Ritual în care Hristos – Arhiereul ,,Jertfește și Se Jertfește” pentru mântuirea dreptcredincioșilor din toate locurile și din toate timpurile. El însuși ne-a poruncit ,,să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6,51) și Paharul vieții celei veșnice”[2].

            De aceea, în Ortodoxie, nu putem accepta prezența a ceva străin de Biserică, ce poate periclita sau chiar întina modul Tainic de mântuire a omului, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi Capul Bisericii, care s-a jertfit pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, ,,neavând întinăciune sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27).

            Cu toate acestea, deși cunoașteau modul de a se raporta la Dumnezeu, la Biserica lui Hristos și la Învățăturile Sfinților Părinți, cei care trebuiau să fie liturghisitori și păstori, au ales să aducă jertfă întinată și să strâmbe Învățăturile Duhului Sfânt, trădând în mod conștient și viclean moștenirea Sfântă.

            Astfel, la Kolimbari, Creta, în iunie 2016, a avut loc un ,,Sinod” numit ,,Mare” și ,,Sfânt” care, prin hotărârile luate, a cutremurat Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu din întreaga lume. Sfinții Părinți au fost huliți, Învățăturile batjocorite, Biserica prigonită și Hristos din nou răstignit. Nu au făcut-o numai cei din afara Bisericii, ci și cei puși să păstorească oile cuvântătoare, care astfel, și-au încălcat făgăduințele și îndatoririle față de Stăpân, L-au vândut, batjocorit și răstignit în văzul întregii lumi.

            Vom arăta în referatul nostru, câteva dintre erorile cele mai importante care definesc așa numitul Sinod din Creta ca fiind eretic.

            1.Pregătirea și desfășurarea „Sinodului din Creta”

            2.Pregătirea „Sinodului”

            Înainte de ,,Sinod”, studiindu-se actele presinodale și modul în care urma să se desfășoare acest eveniment, se punea întrebarea : ,,Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”[3]
            Se credea ,,că Sinodul va aduce multe foloase Bisericii Ortodoxe, pentru că, pe lângă faptul că va soluționa subiecte importante ale relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale și ale păstoririi credincioșilor, întâi de toate va consolida unitatea dintre acestea și va arăta că Biserica Ortodoxă, deși este alcătuită din biserici autocefale și independente, are o unitate puternică și indisolubilă”[4].
            Apoi, urma să se arate ,,că Biserica Ortodoxă nu s-a blocat în trecut, în Tradiție, ca o fosilă de muzeu, așa cum ne acuză protestanții, ci este un organism viu, care se interesează de prezent, de subiecte și probleme contemporane și, înainte de toate, că doar ea reprezintă continuitatea autentică a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, a Bisericii Apostolilor, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor”[5].
            Din cele zece subiecte de care s-a ocupt de atâția ani comisia presinodală, doar două aveau caracter de urgență, întrucât creează probleme legate de unitatea trupului bisericesc, de unitatea liturgică și euharistică – anume calendarul-pascalia și diaspora. Toate celelalte, ca postul, impedimentele la căsătorie, idealurile creștine de pace, libertate, discriminări etnice, etc., au fost soluționate cât se poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală, în timp ce restul, anume cele legate de autonomie, autocefalie, diptice, etc., vădeau de fapt tendințele de întâietate ale unor arhierei.
            O primă îngrijorare pentru cei care sperau că ,,Sinodul” va fi ,,Mare” și ,,Sfânt” a adus-o declarația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu care a spus că Sinodul nu este convocat ca ecumenic, că nu poate fi caracterizat ca ecumenic, pentru că nu participă la el și creștinii din Apus. ,,Din această declarație a Patriarhului Ecumenic – spune Părintele Profesor Theodoros Zissis, la simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios”, care a avut loc anul trecut în Chișinău – rezultă că Biserica Ortodoxă nu este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este o Biserică deplină, ci una deficitară. Nu este în măsură să convoace singură un Sinod Ecumenic, pentru că reprezintă doar o parte a Bisericii; cealaltă parte lipsește, adică lipsesc creștinii Apusului, papistașii și protestanții, cărora, în felul acesta, li se recunoaște caracterul de Biserică. Introduce, de asemenea, o nouă abordare asupra confesiunilor, sugerând că îndepărtarea ereticilor vatămă unitatea Bisericii și sobornicitatea acesteia, că fără eretici Biserica nu este sobornicească și unitară și că Sfinții Părinți care i-au anatemizat și i-au îndepărtat pe eretici au greșit. În esență, este vorba de acceptarea teoriei protestante a ramurilor sau a teoriei eclesiologiei lărgite a Conciliului II Vatican despre caracterul bisericesc deplin și deficitar, care este o variațiune a celei dintâi. În felul acesta se explică insistența constantă și susținută, pe toată durata pregătirii Sinodului, asupra subiectelor legate de relațiile noastre cu eterodocșii, pe care îi recunoaștem și îi numim biserici în afara Bisericii în virtutea unei înșelări eclesiologice foarte vădite. Nu îi mai numim erezii și eretici, așa cum i-au numit toate Sinoadele locale extinse de la Constantinopol din secolul al XIX-lea și, cu toate că nu înregistrăm în mod declarat subiectul acesta pentru dezbatere pe ordinea de zi a Sinodului, îi recunoaștem indirect (pe eretici) ca Biserici. Din textele Sinodului la care am reușit să avem acces reiese că ne îndreptăm către recunoașterea Botezului și a caracterului de Biserică a papistașilor și protestanților eretici.”[6].
            Alte îngrijorări au fost legate de atitudini sincretiste și ecumeniste care predomină la nivelul conducerilor bisericești ce pot duce la dezbinări și schisme în Biserică, cât și de cele cu privire la Regulamentul de organizare și funcționare al ,,Sinodului”.

            3.Defășurarea „Sinodului”

            Așadar, în iunie 2016, a avut loc în Insula Creta, la Kolimbari, o întrunire de ierarhi și teologi ortodocși, cunoscută sub numele de „Sinodul din Creta”.

            Organizatorii l-au supranumit pe nedrept ,,Sinod Mare și Sfânt”.

            Mai întâi de toate, nu a fost,,Sinod”, fiindcă i-a lipsit fundamentul, adică sinodalitatea. Întâistătătorii fiecărei delegații au semnat doar ei (doar voturile lor au fost luate în considerare) pentru Bisericile Autocefale pe care le-au reprezentat, anulând practic instituția sinodalității prin care, fiecare episcop trebuia să exprime, prin vot personal, experiența eparhiei pe care o păstorește. Astfel, doar zece ierarhi au decis în numele întregii Ortodoxii, unii dintre ei făcând abuzuri[7] grosolane pe care nu le întâlnim nici printre politicienii avizi de putere. Numai pentru un astfel de lucru ar fi trebuit condamnat acest pseudosinod.
            Nu a fost „Sfânt”, deoarece nu a fost după modelul Sinoadelor ecumenice şi următor Sfinţilor Părinţi, nici în mod formal, nici în privinţa conţinutului. Nu a fost o continuare firească a celor nouă Sinoade ecumenice și nici nu a luat hotărâri care să zidească Biserica lui Hristos, ci dimpotrivă, a contribuit la dezbinare și prăbușire, prin ierarhii ei. Avea dreptate părintele Ciprian Ioan Staicu într-un articol când spunea, legat de presupusa sfințenie treimică lucrătoare la sinod, că ,,singura treime prezentă la acest sinod a fost: masoneria, CIA-ul și Vaticanul”[8].
            Nu a fost nici „Mare”, nu numai pentru faptul că nu au fost prezente toate Bisericile Autocefale[9], dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică şi selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Fiecare Biserică Autocefală a fost reprezentată de douăzeci si patru de delegați plus Întâistătătorul, aleși ,,pe sprânceană, dintre ecumeniști, pentru ca planurile pregătite dinainte să nu aibă parte de piedici. Toată adunarea cretană a fost o ”piesă de teatru”, după cum o numea, cu câteva luni înainte de începerea ei, dl. Zorbas, directorul instituției din Creta – Academia Teologică – unde s-a desfășurat adunarea cretană”[10].

            ,,Istoria – spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos – este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii”[11].

            Erori docrinare.

            Hotărârile luate la pseudosinodul din Creta au avut drept scop acceptarea panereziei ecumenismului, un lucru foarte grav și de neacceptat în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează în mare parte sionismului internațional, care prin intermediul masoneriei „coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului, desfășurarea și ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii lui Hristos”[12].
            Pseudosinodul din Creta, nu a fost un simplu sinod eretic și tâlhăresc, ca cele din trecut, care au fost condamnate de Sfintele Sinoade Ecumenice și de către Sfinții Părinți, ci a fost o întâlnire oficială cu pretenția de „Sinod Mare și Sfânt”, pregătitoare pentru instaurarea domniei lui Antihrist, prin demersul „prorocului mincinos” (Apoc. 13) care luptă, prin toate mijloacele, pentru unirea Bisericii lui Hristos cu ereziile (ecumenism interconfesional) și a tuturor religiilor într-o Biserică Mondială (ecumenism interreligios), în care Antihristul, „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt” (Mt 24, 15), va cere închinare ca un dumnezeu.
            De aici, înțelegem că, prin hotărârile luate, responsabilitatea ierarhilor participanți la adunarea din Creata a fost una uriașă, fiind în joc atât sufletele tuturor păstoriților din Biserica Ortodoxă cât și a eterodocșilor care ar fi avut șansa, prin observatorii prezenți, să înțeleagă că doar în Biserica Ortodoxă există mântuire.
            Au existat și încă există ierarhi și teologi care s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta. Aceștia, plecând de la cel mai controversat document sinodal, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ,,încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, ce recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa”[13].
            Realitatea este cu totul alta. În articolul 19 al documentului sinodal amintit [14], ,,s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”[15]. Mergând pe firul acesta pentru a demonstra caracterul eretic al Sinodului din Creta, domnul Mihai Silviu Chirilă, în editorialul ,,Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta”, spune: cheia descifrării lui ,,este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.”[16]
            Controversatul Document șase, numit ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”[17] (în gr. ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”), încă din perioada pregătitoare „Sinodului” a fost rezultatul compilării a două subiecte ce urmau a fi discutate în Creta: ,,Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În urma comasării celor două texte, a rezultat documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, un text cu multe puncte contradictorii, care a suferit ,,adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă pe de o parte că nu era gata, iar pe de altă parte că urma să creeze diferite probleme.”[18]
            Acest document, în întregul său, având multe lipsuri și fiind contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, a făcut pe unii ierarhi și teologi să afirme că nu este ortodox, refuzându-se chiar semnarea lui de către unii participanți la ,,Sinod”: ,,pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie.”[19]
            Principiile eclesiologice invocate în Creta, conținute de documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, nu sunt de fapt decât reiterări bine camuflate ale premiselor Declarației de la Toronto din anul 1950[20].
            Astfel, în Articolul 1 al documentului se amintește de ,,promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” de către Biserica Ortodoxă. Confuzia este evidentă și întrebările care se nasc de aici sunt fără răspuns teologic ortodox pentru ecumeniști: ce fel de unitate creștină promovează Biserica și ce se înțelege prin ,,unitate creștină”? Și, de ce nu se spune cu claritate că „unitate creștină” pentru Ortodoxie înseamnă lepădarea de învățăturile eretice și revenirea în Biserică a ereticilor prin Sfânta Taină a Botezului?!
            Apoi, în următorul paragraf, în Articolul 2, prin expresia ,,legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală”, se accentuează și mai mult neclaritatea din primul Articol. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: ,,Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem?”[21]
            În Articolul 4, întâlnim același limbaj ecumenist, lipsit de claritate și provocator, precum și rezultatul mult dorit al ,,dialogului ecumenismului lucid”: ,,restaurarea (refacerea) unității”. „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, – se arată în document – a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică.”
            Afirmația că ,,Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, nu are niciun fundament istoric, fiind contrară afirmaţiei biblice a Sfântului Apostol Pavel, care învaţă că: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din cuvintele Apostolului neamurilor vedem că mustrarea este maniera de relaţionare cu ereticii, iar nu „dialogul” şi negocierea teologică. Poate exista dialog, pentru catehizarea celui ce doreşte să revină la Ortodoxie, însă acesta nu se aseamănă cu tipul de „dialog” purtat în cadrul CMB. Sfântul Vasile cel Mare interzicea cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu eterodocşii[22], iar avva Teodor din Fermi spunea că trebuie să îi ajutăm pe eretici să iasă din erezie, dar dacă nu reuşim acest lucru, să tăiem prieteşugul cu ei, pentru ca să nu fim traşi şi noi spre erezie[23] (ceea ce ar trebui să se întâmple, după un secol de ecumenism steril); avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca „să nu ne vatăme otrava lor purtătoare de moarte”[24]; Sfântul Iustin Popovici atrage atenţia că nu poate exista „dialog al dragostei”, aşa cum îl numeşte Mişcarea Ecumenică, fără „dialog al adevărului”; altminteri, dialogul este unul în care cele două părţi se înşală una pe alta[25].
            Textul este cât se poate de confuz și generează serioase întrebări. Pentru care „unire” se roagă Biserica ortodoxă: pentru unirea ortodocșilor de a nu fi dezbinați între ei sau pentru unirea ortodocșilor cu ereticii nepocăiți și nebotezați?! Se pare că, visul ecumenist al ,,refacerii unității” pierdute devine o realitate posibilă prin ,,cultivarea dialogului” lucid, sprijinit pe „căi și mijloace” potrivite scopului urmărit.
            Articolul 6, cel mai controversat și criticat dintre cele 24 de articole ale Documentului al șaselea, susține că: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.”[26]
            Trebuie subliniat că, acceptarea „denumirii istorice de biserici şi confesiuni creștine[27] eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a „bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros (în afara zidurilor Bisericii) şi chiar ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii), contrazicând afirmaţia Sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus („în afara Bisericii, nu există mântuire”)[28]. Prin această premisă se acceptă că nu există nicio graniţă între Ortodoxie şi erezie şi că toţi ereticii aflaţi în afara zidurilor cetăţii sunt de fapt membrii ai Bisericii[29].
            Există însă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4, 5), înțelegându-se de către întreaga cugetare patristică „că în lume există o singură credință nemincinoasă, pe care o ține singura Biserică Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și că există un singur Botez care curățește și izbăvește de păcate și un singur Domn – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Iar cel ce nu cugetă astfel, rătăcește”[30] (Sfântul Atanasie cel Mare).
            Sunt teologi care spun că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul propriu de a defini ceea ce înseamnă Biserica, așadar, fără ca să aducă modificări eclesiologice. Este adevărat că în anumite texte patristice ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc., iar ,,referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de „Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920”[31]. Acest lucru însă, nu lămurește problema de fond, a întregului Document. În actele oficiale ale unui Sinod, cu pretenția de „Mare” și „Sfânt”, folosirea unei terminologii confuze este de neacceptat, mai ales că presupusul terminus tehnicus stă în legătură cu întregul Document șase care se dovedește, în urma unei analize teologice atente, a fi nu doar confuz, ci neortodox, adică eretic. Prin acest articol se realizează o recunoaştere oficială a ,,denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune.
            Așadar, definirea ereziilor drept „biserici” reprezintă o importantă victorie după 115 ani de ecumenism[32] și un act de mare curaj al ecumeniștilor, deprinși, în urma „dialogului lucid” cu eterodocșii, cu o terminologie înșelătoare și cu o atitudine ostilă contra tuturor celor ce refuză iubirismul fățarnic și slugărnicia apostată.
            Articolele 16, 17 și 18 subliniază participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în lume”. Aceste articole ale Documentului amintesc de prezența Bisericii Ortodoxe[33] într-o organizație eretică din care a ales să facă parte, de faptul că „anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu”, că acestea „participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice” și că ,,în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional”[34].
            Experiența Bisericii Ortodoxe în dialogul cu eterodocșii din cadrul CMB este însă divergentă față de afirmațiile făcute la Kolimbari. Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998, analizează participarea ortodoxă la CMB prin următoarele cuvinte: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”. Să se fi schimbat în ultimii douăzeci de ani ce nu s-a reuşit a se schimba în primul secol de ecumenism?[35]
            Mai mult decât atât, CMB-ul a ignorat și ignoră în continuare prigoana asupra ortodocșilor din întreaga lume, îndeosebi cea din perioada comunismului ateu din Rusia și România, păstrând o tăcere condamnabilă pentru împlinirea planurilor demonice ale colaborării ecumenismului cu puterea antihristică. Această tăcere a fost înfierată de Întâistătătorul Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora, Mitropolitul Filaret, în epistola trimisă către toți episcopii ortodocși, în iulie 1969. Iată ce spune marele ierarh: „Bune sunt manifestările de împreună-pătimire cu cei ce pier de foame în Biafra, pentru cei ce suferă de pe urma ciocnirilor armate ale Orientului Mijlociu sau Vietnam. Însă ele acoperă drama umană din zilele noastre? E posibil ca membrii CMB-ului să ignore complet persecuțiile religioase din Uniunea Sovietică? Trec cu vederea faptul că acolo împărățește fărăgelegea; că atâtea mii de biserici se demolează; că mucenicii credinței se numără cu milioanele și că Sfânta Scriptură nu se mai tipărește, iar împărțirea și difuzarea ei se pedepsește cu muncă silnică. De ce se fac că nu văd toate astea? De ce tratează cu indiferență faptul că se interzice copiilor învățăturile de bază religioase și participarea lor la Dumnezeieștile Slujbe? De ce nu le pasă de milioane de surghiuniți pentru credință precum și de copiii răpiți de lângă părinții lor ca nu cumva să primească o educație religioasă?

            De bună seamă că toate acestea sunt cunoscute celor ce citesc presa. Dar despre ele nu se face nici cea mai mică aluzie în deciziile CMB-ului.

            Preoții și leviții ecumeniști trec pe alături în tăcere și cu indiferență pe lângă creștinii prigoniți din Uniunea Sovietică, fără ca măcar să le arunce vreo privire. Păstrează tăcerea, fiindcă reprezentanții oficiali ai Bisericii Rusiei, deși este știut foarte bine, neagă existența unor astfel de persecuții, spre a-i mulțumi pe conducătorii politici.”[36]
            Ce să mai spunem de tăcerea și trădarea ierarhilor români care au privit ca la un spectacol jertfa sfinților mărturisitori din închisorile comuniste ce au dus crucea neamului nostru și s-au jertfit pentru ca noi să rămânem ortodocși ?!
            Astăzi, observăm nu numai tăcere și indiferență din partea ecumeniștilor, ci mai ales aroganță, samavolnicie și necuviință exprimate practic, prin impunerea unor învățături mincinoase fără acordul pliromei și prin ,,legalizarea” pedepselor bisericești pentru cei care se opun hotărârilor eretice (Articolul 22).
            „Promovarea unității în lume” de către ecumenism este făcută pe coordonate diversioniste, prin metoda „calului troian”, prin „momeala progresului” și prin „bombonica dragostei.”[37] Acestea nu sunt decât inovații ale sioniștilor și masonilor pe care ecumeniștii le folosesc pentru distrugerea Ortodoxiei. Unirea mincinoasă la care suntem chemați noi ortodocșii, alături de protestanți și papistași, cer lepădare de credință și acceptarea „ereziei ereziilor” prin formule înșelătoare, precum: ,,unitate în diversitate”, „teoria ramurilor” sau atribuirea anumitor trepte de ,,bisericitate” ereziilor.
            Mitropolitul Ierotheos Vlachos, prezent activ la „Sinod”, dar refuznic în semnarea hotărârilor eretice, și-a arătat îngrijorarea în legătură cu prezența Bisericii Ortodoxe în CMB prin următoarele cuvinte : „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, cu Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor”[38].
            Iar ÎPS Athanasie de Limassol mărturisește, la puțin timp după încheierea „Sinodului”, următoarele: „Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez poziția contrară la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în el, dar și la însăși denumirea lui, după care în el Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu multe”[39].
            În Articolul 19 al Documentului șase, este considerată „o condiţie sine qua non a participării la CMB” respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, care spune că „pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Prin acest articol, „Sinodul din Creta” ratifică principiul minimalismului dogmatic, ca bază pentru ,,redescoperirea unităţii Bisericii”, pe care o propovăduieşte CMB în Declaraţia de la Toronto. Minimalismul dogmatic este inacceptabil din punct de vedere ortodox, deoarece nu ţine seama de necesitatea credinţei de a se baza pe adevărul dogmatic, iar nu pe ataşamente sentimentaliste la nişte idei pe care fiecare le poate interpreta cum crede. Trebuie făcută precizarea că în Constituţia CMB nu există amendamentul introdus de către sinodalii cretani „potrivit simbolului niceo-constantinopolitan”, ceea ce lasă deschisă posibilitatea aderării la CMB indiferent de viziunea despre Hristos şi Sfânta Treime a participantului respectiv. Toate ereziile din viaţa Bisericii au avut la bază viziuni greşite despre Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor şi despre Dumnezeu Cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate Sinoadele ecumenice au avut ca temă de dezbatere unele dintre aspectele legate de Taina Sfintei Treimi şi Taina Întrupării Domnului Iisus Hristos. Prevederile Constituţiei CMB nu fac decât să anuleze toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare, ceea ce din punct de vedere ortodox este erezie. Chiar şi cu precizarea legată de „simbolul niceo-constantinopolitan”, introdusă de către sinodul din Creta mai mult pentru ochii credincioşilor ortodocşi, rămâne întrebarea: De ce nu s-a introdus principiul credinţei în Hristos Domnul şi Mântuitorul, „aşa cum îl propovăduiesc Sinoadele ecumenice”, ci s-a preferat definiţia protestantă reducţionistă „potrivit Scripturilor”? Câţi dintre partenerii protestanţi ar mai putea fi membri CMB, dacă doctrina despre Hristos ar fi raportată, pe lângă Sfânta Scriptură (o acceptare de fapt a principiului protestant sola Scriptura), şi la hotărârile dogmatice, inspirate din corecta interpretare a Scripturilor, ale sinodului al III-lea ecumenic, care a decis că Fecioara Maria este Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, sau ale sinodului al VII-lea ecumenic, care a decis că sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfânta Cruce trebuie cinstite? Cum mai pot fi parteneri de dialog ecumenic papistaşii, care au introdus o doctrină trinitară diferită de cea a simbolului niceo-constantinopolitan?[40]
            Diavolul, spune Sântul Athanasie din Paros, „aflând pe unii creștini cu numele, vase ale pierzării fiind și unelte iscusite ale vicleniei sale și ale puterii satanicești, pe aceștia i-a trimis ca pe niște apostoli, cele potrivnice propovăduind, și în locul grâului bun și ceresc, semănând în chip meșteșugit neghinele eresurilor, adică dogmele drepte și mântuitoare ale teologiei și iconomiei denaturându-le și strâmbându-le după sofismele lor satanicești. Pe aceștia Stăpânul Hristos i-a numit guri ale iadului, deschise împotriva Sfintei Sale Biserici”[41].

            În continuarea articolului 19, se spune că ,,Bisericile au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)… sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest consiliu”.

            Premisele Declaraţiei de la Toronto conţin o eclesiologie eretică, iar prin ratificarea Declaraţiei devin izvoare de drept bisericesc ortodox. Chiar şi cele două premise citate în textul sinodal sunt eretice, deoarece prin adoptarea primeia dintre ele, Biserica Ortodoxă ratifică şi îşi însuşeşte ca obiectiv, scopul Consiliului Mondial al Bisericilor: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor… să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2). Ca toate documentele de tip ecumenist, şi acesta conţine contradicţii interne. Mai întâi, sinodul afirmă, citând tot Declaraţia de la Toronto, că rolul CMB nu este de a deveni o „super-biserică” (premisa III.1), după care afirmă că scopul CMB este de a studia şi dezbate probleme ce privesc „unitatea Bisericii”. Despre care Biserică poate fi vorba în această expresie? Poate fi vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe? Se poate crede că scopul CMB este realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? De ce ar avea nevoie Biserica Ortodoxă de realizarea unităţii ei, când ea este unitară deja? Or, dacă nu este vorba despre Biserica Ortodoxă, atunci textul spune că prin „Sinodul din Creta”, Biserica Ortodoxă este angajată într-un proces de realizare a unităţii altei „Biserici”, ceea ce este erezie. Biserica despre care este vorba nu este alta decât „Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile, adevărata Biserică”, din Declaraţia de la Toronto (premisa IV.4)[42].
            Pasajul ,,nicio biserică nu este obligată să-şi modifice propria eclesiologie după accederea în Consiliu” nu există formulat în această manieră în Declaraţia de la Toronto. Este surprinzător faptul că, deşi nimeni nu impune schimbarea eclesiologiei, odată cu intrarea în CMB, aşa cum afirmă documentul sinodal, totuşi sinodul din Creta a acceptat de bunăvoie schimbarea eclesiologiei ortodoxe, în aşa fel încât aceasta să reflecte eclesiologia Declaraţiei de la Toronto.
            În ciuda faptului că există diferenţe dogmatice şi canonice, membrele CMB se acceptă una pe alta ca slujind singurului Domn, viziune care, din perspectivă ortodoxă, desfiinţează diferenţa dintre Ortodoxie şi erezie, de vreme ce admite că diferenţele dogmatice şi canonice nu sunt de natură de a deraia comunităţile eretice de la slujirea reală a lui Dumnezeu. Astfel, diferenţele dogmatice şi canonice devin doar trăsături confesionale particulare ale acestor „biserici” care nu le împiedică să-şi manifeste unitatea în Hristos. Această opinie eretică, ratificată de Documentul șase al sinodului din Creta, a fost reluată de textul de la Porto Alegre, Brazilia, din 2006, sub următoarea formă: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt, de exemplu, tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accentul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”[43]. Din acest citat, vedem că ceea ce în 1950 era un principiu vag, în 2006 a devenit practică: cele mai multe „biserici” din CMB s-au acceptat unele pe altele ca „varietăţi ale expresiei evanghelice care îmbogăţesc viaţa comună”; iar în 2016 a devenit lege pentru Biserica Ortodoxă, prin aprobarea în ,,Sinodul” din Creta[44].
            Putem spune că prin ratificarea premiselor eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto „Sinodul” cretan îşi impropriază o viziune protestantă despre Biserică, ceea ce este părtăşie directă la erezia protestantă.[45] Despre sinceritatea unei atfel de părtășii, monahul nevoitor Pahomie din Hios spune: „Cei care se dedică luptei pentru unire, ori sunt în înșelare, ori sunt mânați de pricini personale – lucru de netăgăduit! Cu trecerea timpului, lucrurile tind mai curând spre dezbinare și orice pledoarie pentru unire îmbracă întotdeauna un pretext politic sau religios. Când vom auzi că diavolul s-a unit cu cetele îngerești, cumințit, atunci vom crede că și protestanții se vor uni sincer cu noi!”[46]

            1.Erori dogmatice și canonice în practica Bisericii. Căsătoria și Postul.

            2.Căsătoria.

            Dacă până acum am vorbit de erori doctrinare foarte grave din punct de vedere eclesiologic, adică de oficializarea panereziei ecumenismului prin acceptarea Premiselor Declaraţiei de la Toronto, care devin prin ratificare izvoare de drept bisericesc ortodox, vom continua să dovedim că „Sinodul din Creta” a găsit calea practică de a aplica erezia prin recunoașterea căsătoriilor mixte în Biserica lui Hristos.

            Documentul „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”[47], în prima parte, definește ortodox principiile de bază ale căsătoriei dintre bărbat și femeie, precizând: „căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, „taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică” (cf. Efeseni 5, 32) și „protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate”, etc. Mai departe, Documentul amintește de Canonul 72 al Sinodului Quinisext și stabilește corect din punct de vedere ortodox că, potrivit acriviei, sunt interzise căsătoriile mixte, ca apoi, prin Articolul II.5.ii[48], să deschidă calea acceptării prin iconomie a căsătoriilor mixte între ortodocși și eterodocși, anulând practic Canonul amintit.

            Această hotărâre desființează un Canon dogmatic și face ca hotărârea unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la căsătoriile mixte, prin aplicarea cu „discernământ pastoral” a iconomiei, să fie mai presus decât hotărârea unui Sinod Ecumenic. Însă Canonul 72 nu poate fi interpretat și modificat pe baza principiului iconomiei, fiind un Canon dogmatic, de importanță capitală pentru păstrarea credinței ortodoxe în viața de familie și, prin familie, în viața Bisericii.

            Astfel, „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie” de către anumite Biserici Ortodoxe Autocefale, provoacă următoarele probleme:

            1.Anulează un Canon dogmatic, ceea ce înseamnă erezie;

            2.Recunoaște botezului eterodocșilor, adică acceptă și aplică Teoria Baptismală.

            Tradiția ortodoxă nu permite participarea la Sfintele Taine ale Bisericii a celor care nu au Botezul Ortodox. Pentru a se căsători ortodox, partea eretică trebuie să se lepede de credința mincinoasă și să se boteze ortodox.
            Precizăm aici și faptul că Dispensa dată de un episcop al unei Biserici Ortodoxe Autocefale pentru săvârșirea unei căsătorii mixte este nulă, iar tinerii care acceptă o astfel de unire mincinoasă trăiesc în desfrânare;

            3.Introduce ecumenismul și rugăciunea în comun în viața de familie;

            4.Anulează scopul căsătoriei care este urcușul duhovnicesc prin iubire, în Adevăr, spre Hristos și oferă copiilor o educație ecumenistă;

            5.Creează neînțelegeri și conflicte între Bisericile Locale care acceptă sau nu căsătoriile mixte și, totodată, incertitudinea dacă o astfel de căsătorie este recunoscută de o altă Biserică Autocefală decât cea în care s-a oficiat căsătoria;
            În plus, prevederea Documentului potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii, deschide ,,legal” calea constrângerii Bisericii de a oficia „căsătorii” homosexuale sau de a accepta existenţa unor astfel de „căsătorii” la nivel civil.

            O altă problemă apărută în urma hotărârilor „Sinodului din Creta” este cea a postului.

            La începutul documentului „Importanța postului și respectarea lui astăzi”,[49] este lăudat rolul postului și sunt menționate texte scripturistice și tâlcuiri ale Sfinților Părinți, ca apoi să se părăsească învățătura patristică și să se folosească minciuna și compromisul stricător de suflet. Adică, sub pretextul aplicării iconomiei persoanei, anume „în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor”, textul documentului precizează că „este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.)”.
            Principiul iconomiei există în Biserică și se aplică cu multă grijă pastorală de câte ori este nevoie. Fiecare duhovnic poate să folosească acest principiu pentru fii săi duhovnicești, mai ales în problema postului, după practica Bisericii, în funcție de puterile pe care le au, dacă sunt sănătoși sau nu, în funcție de locul de unde sunt, de meseria pe care o au. Însă canonul nu se schimbă în sine. Iconomia persoanei nu trebuie să schimbe canoanele Bisericii. Aici, în Creta, s-a modificat Canonul 69 apostolic[50] cu privire la post, motivându-se iconomia persoanei.
            Știm că postul reprezintă, de fapt, cugetul ascetic al Bisericii Ortodoxe. Fără post și fără asceză omul nu poate să ajungă la curățirea sufletului său și nici nu poate să ajungă prin mijlocirea Harului la iluminarea și la îndumnezeire, care sunt scopurile fiecărui creștin. Este mijlocul prin care dobândim unirea noastră cu Hristos. Prin această schimbare a învățăturii patristice, sub pretextul pogorământului, se nimicește principiul postului pentru a fi transformați într-o biserică lumească. Noi, conform acestei iconomii generalizate, „trebuie să ne apropiem de erezia cea lumească a papismului și nu să vină aceștia la noi. Noi ne simțim inferiori în fața lor, de aceea ne străduim să le preluăm teologia, modul în care trăiesc și, în general, tot ceea ce au ei. Această manie (manieră) de a face (proceda, copia) ca străinul care există în țările noastre ortodoxe, să ne lăsăm, să abandonăm tradiția noastră ortodoxă și să luăm orice este întinat și vine din afara noastră, acum o facem și în ceea ce privește credința”[51].
            Așadar, prin această atitudine greșită, de a aplica iconomia când nu este permisă sub forma generalizată de către Biserică, „Sinodul din Creta” anulează prescripțiile canonice legate de căsătorie și post stabilite de Sfinții Părinți, introducând în practica Bisericii învățături care pervertesc și periclitează modul de existență autentic prin care ortodocșii dobândesc mântuirea.
            Sfântul Nicodim Aghioritul, continuator și păstrător al Sfintei Predanii a Bisericii celei Una, în crezul pe care îl mărturisește, spune: ,,Toate cele pe care Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească a lui Hristos, cea a Răsăritului, Maica noastră de obște și duhovnicească, le primește și le mărturisește, pe acestea și noi le primim și le mărturisim; iar toate cele pe care le tăgăduiește și le leapădă, pe acestea și noi asemenea le tăgăduim și le lepădăm, ca fii ai ei sinceri și adevărați”[52].

            1.Hotărârile neortodoxe ale pseudosinodului din Creta.

            Acum, pentru că avem cunoștință depre marea apostazie care s-a făcut la Kolimbari, Creta, nu ar mai trebui să fie pentru nimeni o surpriză faptul că ecumenismul a devenit doctrina oficială a Bisericii. Chiar dacă încă nu se promovează această victorie a ecumeniștilor, totuși prin aprobare, tăcere, manipulare și prigoană, aceștia încearcă să introducă în conștiințele preoților, monahilor și credincioșilor, elemente care definesc panerezia ecumenismului ca pe o normalitate a vieții în Hristos. Apoi, pas cu pas, se vor implementa hotărârile pseudosinodului la nivelul întregii vieți bisericești, după cum s-a stabilit în Creta, pentru realizarea unirii mincinoase la care să adere, dacă e posibil, „chiar și cei aleși”.

            O trecere în revistă spre finalul referatului, într-o formă concisă a materialului prezentat, este, spunem noi, binevenită pentru a evidenția principalele erori ale pseudosinodului din Creta prin care se definește a fi eretic. Așadar, acesta:

            1. A anulat instituția sinodalității și a introdus un sistem papist prin care doar Întâistătătorii Bisericilor Autocefale au puterea de a decide în numele Bisericilor Locale pe care le conduc;
            2. A desființat hotarul dintre Biserica lui Hristos și erezie și a recunoscut ereziile drept „Biserici”;
            3. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, validând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii;
            4. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox;
            5. A ratificat prin Articolul 19 al Documentului șase toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto (teoria unității pierdute, minimalismul dogmatic, teoria ramurilor, a „bisericilor depline” și/sau a „bisericilor nedepline”, teoria eclesiologiei lărgite, teoria conform căreia Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci și al tuturor ereziilor și că Trupul lui Hristos se realizează în cadrul relației dintre Ortodoxie și erezii);
            6. A suspendat toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare prin acceptarea prevederile Constituţiei CMB;
            7. A anulat un Canon dogmatic și a legiferat căsătoria mixtă;
            8. A oficializat teoria baptismală prin desființarea canonului 72 al Sinodului Quinisext;
            9. A introdus ecumenismul în viața de familie și în educația copiilor;
            10. A anulat postul pentru ca eterodocșii să nu fie obligați să se nevoiască după rânduiala Bisericii atunci când se va ajunge la „unitatea” mult dorită de ecumeniști.

            Prin urmare, un „Sinod” care îi „recunoaște ca Biserici pe eretici, – scriu părinții aghioriți în a treia scrisoare către Sfânta Chinotită din noiembrie 2016 – potrivit și cu toate textele teologice pe care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum, printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile acestuia”[53].
            Iar „toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de cuget latin – continuă în aceeași scrisoare părinții aghioriți – înseamnă că acceptă în fapt și hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii”.
            Amintim în finalul expunerii noastre și faptul că ecumenismul oficializat în Creta a fost condamnat ca erezie în anul 1983 de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, atunci când s-a realizat unirea ei cu ROCOR-ul.[54] De asemenea, Biserica Georgiei în 1997 a părăsit CMB-ul, după ce stareţii a patru mănăstiri au declarat într-o scrisoare deschisă că întrerup comuniunea euharistică cu Patriarhul Ilia II din cauza ereziei ecumeniste. În textul deciziei Sinodului s-a afirmat că principala cauză a acestei atitudini, o reprezintă „încercările continue a conducerii CMB de a-i conferi acestei organizaţii funcţii ecleziologice comune”, sau mai simplu spus, de a transforma această adunătură eretică într-o temelie de creare a unei „Biserici Mondiale”[55].
            Totodată, Sfinți canonizați de Biserică precum Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Nectarie de la Eghina, Ignatie Brancianinov, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob de la Neamț și mulți părinți duhovnicești între care amintim pe Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Gheorghe Calciu, Dumitru Staniloae, Serafim Rose, Efrem din Arizona, Gheorghios Kapsanis și mulți alții, au arătat în scrierile și în cuvântările lor înșelăciunea ecumenismului, condamnându-l fără rezerve.
            Condamnat de Sinoade ortodoxe și de Sfinți Părinți, mustrat de Biserică „a doua și a treia oară”, ecumenistul convins de „apostolatul” său, se aseamănă ateului din opera lui Dostoievski, „Frații Karamazov” , care poartă un dialog existențial cu un demon. Nefericitul află, din acel dialog, despre un semen de-al său, tot ateu, care, imediat după moartea sa, a făcut o afirmație ce l-a amuzat peste măsură pe diavol: „refuz această realitate, este împotriva convingerilor mele!”

            Încheiem prin a-I mulțumi bunului Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu această bucurie de a mărturisi Adevărul în Biserica lui Hristos, de a fi împreună, preoți, monahi și mireni, în lupta de apărare a credinței ortodoxe și de spune lumii întregi „cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

            Preot Claudiu Buză

            Botoșani, 18 iunie 2017

            [1]http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/03/evlavia-in-ortodoxie-nu-se-exprima-prin-prisma-lui-cain-de-arhimandrit-paisios-papadopoulos/
            [2] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Edit, IBMO, București, 2011, p. 18-19.
            [3] Pe data de 21-22 ianuarie 2016, a avut loc simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios” organizat cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove de către mișcarea juriștilor ortodocși din Moldova. În cadrul acestuia au fost invitați și au prezentat rapoarte teologi din diferite țări și regiuni cum ar fi: Grecia, Rusia, România, Ucraina, Republica Moldova, Abhazia și muntele Athos. Oaspetele de onoare al acestui simpozion a fost protopresbiterul Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic.
            [4] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

            [5] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

            [6] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

            [7] a) Din delegația de 24 de episcopi sârbi, 17 dintre episcopii sârbi au votat împotriva tuturor documentelor din Creta, iar Patriarhul Serbiei a votat afirmativ pentru toate documentele din Creta! Mai mult, deși cei 17 episcopi nu au semnat documentele din Creta, numele lor apar pe site-ul oficial al Sinodului din Creta la fiecare dintre documente, ca și cum l-ar fi semnat;
            b) Schimbarea documentelor „din mers”, chiar și în timpul semnării lor, din lipsă de timp, menționată de episcopii participanți;
            c) Arhiepiscopul Hrisostom, Întâistătătorul Bisercii Ciprului a semnat în locul mitropoliților Atanasie și Neofit, fără acordul lor;
            [8]http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/18/luare-de-pozitie-fata-de-noi-marturisiri-ecumeniste-africane/

            [9] Au fost invitate 14 Biserici, a 15-a, cea a rușilor din afara Rusiei, numită ROCOR, nu a fost invitată. Au răspuns invitației doar 10 dintre ele, Patriarhiile Rusiei, Antiohiei, Georgiei și Bulgariei refuzând participarea din motive de erezie prezentă în documentele ,,Sinodului”.
            [10] Pr Ciprian Ioan Staicu, Pr Claudiu Buză și Cristian Bucuroiu, Marea lepădare de ortodoxie sau ,,Sinodul ”din Creta (iunie 2016) – Broșură apologetică pentru poporul român, argumentul ortodox 2.
            [11]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

            [12] Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, p. 41.
            [13]http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

            [14] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/

            [15]http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

            [16]http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

            [17] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

            [18]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

            [19]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

            [20] Mihai – Silviu Chirilă în editorialul amintit.
            [21]https://graiulortodox.wordpress.com/2016/10/04/observatii-si-obiectii-privind-sinodul-de-la-creta-preot-oros-emanuel-parohia-ortodoxa-mestesteacan/

            [22] Epistola 262
            [23] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa, 2015, p. 75.
            [24] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 75.
            [25] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 188.
            [26] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

            [27] Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre „comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană.
            [28]http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

            [29]http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

            [30] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Edit. Egumenița, 2015, p. 534.
            [31] http://lumea-ortodoxa.ro/enciclica-patriarhala-si-sinodala-patriarhiei-ecumenice-din-1920/

            [32] Odată cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902.
            [33] Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB, începând cu anul 1961.
            [34] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

            [35]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/scrisoare_adresata_membrilor_sfantului_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romane_cu_privire_la_sinodul_din_creta/2016-10-28-196
            [36] Ecumenismul fără mască, p. 110-111.
            [37] Ecumenismul fără mască, p. 114-115.
            [38]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

            [39]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/ips-atanasie-de-limassol-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme-nici-sinodul-fara-popor-plinatatea-bisericii-nici-poporul-fara-sinodul-episcopilor-nu-pot-sa-se-considere-pe-ei/

            [40]http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

            [41] Străjerii Ortodoxiei, p. 499-500.
            [42]http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html

            [43] Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura “Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.
            [44]http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

            [45]http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

            [46] Străjerii Ortodoxiei, p. 511.
            [47] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

            [48] „Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului”.
            [49] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-document-oficial/

            [50] Pidalion – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Credința Strămoșească, 2013.
            [51]http://romanortodox.info/transcriptul-integral-al-conferintei-sustinute-de-gheron-sava-pe-14-octombrie-2016-la-brasov/

            [52][52] Străjerii Ortodoxiei, p. 502.
            [53] http://ortodoxos.ro/2017/06/12/cea-de-3-scrisoare-parintilor-aghioriti-catre-sfanta-chinotita-noiembrie-2016/

            [54]https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/09/11697/

            [55] http://lumea-ortodoxa.ro/lupta-cea-buna-cum-s-a-petrecut-iesirea-bisericii-georgiei-din-consiliul-mondial-al-bisericilor-in-1997/

            ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

            LEGATURI:

            REZOLUȚIA SINAXEI de la Botoșani împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta 

            ☆☆

             

            În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!
            Noi, clericii, monahii și credincioșii ortodocși care ne opunem ecumenismului, reuniți în Duminica Sfinților Români în Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași ai adunării din Creta, din dorința de a păstra neschimbată Sfânta Credință Ortodoxă, pe care am primit-o din generație în generație de la Hristos, prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, pe care au apărat-o cu prețul vieții toți mărturisitorii ortodocși de-a lungul istoriei:
            Condamnăm ecumenismul ca erezie a tuturor ereziilor, care, prin tăgăduirea unității Bisericii, are ca scop ștergerea hotarului dintre Ortodoxie și ereziile de inspirație creștină, celelalte religii monoteiste și cele păgâne și realizarea unei uniuni religioase sincretiste între acestea, pe baza unui minimalism dogmatic și a unei pretinse “unități în diversitate”; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să condamne definitiv și irevocabil ecumenismul ca erezie și toate practicile ecumeniste ca eretice.
            Condamnăm, ca autoare a ecumenismului și a tuturor ideologiilor globaliste, francmasoneria, osândită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Temeiul 785 din 11 martie 1937, aflat în vigoare și în prezent, ca organizație anticreștină și religie păgână; recomandăm tuturor ierarhilor, clericilor și poporului credincios ortodox să nu aibă nicio legătură cu aceasta, după cum hotărăște decizia Sfântului Sinod din 1937.
            Condamnăm “Consiliul Mondial al Bisericilor”, „Conferința Bisericilor Europene”, toate formele de organizare ecumenistă la nivel mondial, regional, național sau local ca organizații eretice sincretiste și toate practicile spirituale greșite inspirate din implicarea ortodocșilor în mișcarea ecumenistă; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dezafilieze Biserica Ortodoxă Română de la toate aceste organizații, să întrerupă participarea la toate nivelurile de reprezentare în toate activitățile ecumeniste: adunări generale CMB sau CBE, acorduri teologice, comisii teologice, rugăciuni comune etc.
            Condamnăm așa-numitul “Sfânt și Mare Sinod din Creta” (iunie 2016) ca adunare eretică, respingem toate documentele sale, pe motiv că legiferează ecumenismul ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă, recunosc un statut eclesial ereziilor, distrug principiul unanimității ca regulă de validare a unui sinod, aprobă căsătoriile mixte; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să le reanalizeze și să le respingă în bloc.
            Anunțăm că, în baza canoanelor 31 Apostolic, 15 I-II, 3 Sin. III Ec., ne-am îngrădit de erezia ecumenismului prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhilor care au semnat direct hotărârile adunării din Creta, dar și a celor care le-au acceptat tacit, prin participarea la ședința Sfântului Sinod din 28-29 octombrie 2016 sau prin necondamnare publică a acestora; nepomenirea va continua până când ierarhii se vor dezice, în mod public, la nivel de Sfânt Sinod, sau în mod personal, de aceste hotărâri, rezervându-ne dreptul de a o relua ori de câte ori aceștia vor angaja Biserica în orice fel de acțiune ecumenistă de genul celor condamnate în articolele 1, 3, 4, care să împlinească condițiile cerute de canoanele invocate în acest articol pentru întreruperea pomenirii episcopului propovăduitor al ereziei.
            Urmând celor spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi îndemnăm, îi susținem și îi așteptăm pe toți preoții (mai ales pe cei ce mărturisesc deschis împotriva adunării din Creta, dar nu au întrerupt încă pomenirea), ca, în baza Sfintelor Canoane menționate în articolul 5 și a practicii Sfinților Părinți în astfel de situații, să întrerupă pomenirea ierarhilor care nu se dezic public de hotărârile adunării din Creta și să se ralieze cererilor către Sfântul Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.
            Recomandăm credincioșilor care, după o temeinică informare cu privire la hotărârile eretice ale adunării din Creta și la poziția Sfintelor Sinoade și a Sfinților Părinți față de acele rătăciri ecumeniste, decid să întrerupă comuniunea bisericească cu ierarhii părtași la ecumenismul legiferat de adunarea din Creta, să frecventeze bisericile preoților care au întrerupt pomenirea, iar în duhul smereniei și al dragostei, să îi informeze pe alți creștini și pe preoții pomenitori în legătură cu motivele care i-au determinat să întrerupă comuniunea bisericească cu cei părtași la erezie și să militeze pentru îndeplinirea cererilor adresate Sfântului Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.
            Condamnăm represiunea la care sunt supuși preoții, monahii și monahiile care au întrerupt pomenirea, respectiv comuniunea bisericească, iar în baza canoanelor invocate în articolul 5, considerăm caterisirile preoților mărturisitori ca lipsite de validitate, le dăm acestor preoți cinstea ce se cuvine apărătorilor Ortodoxiei împotriva schismei și ereziei, deoarece și-au respectat promisiunea făcută la hirotonire de a fi păstori ai turmei lui Hristos, și respingem ca insultătoare și necanonice catalogări de genul “fostul preot”, “schismatic”, “fanatic” etc.
            Salutăm poziția acelor Biserici locale care au decis să nu participe la adunarea din Creta, să nu-i recunoască deciziile și să rămână ferme împotriva ecumenismului și pe cea a episcopilor care nu au semnat sau au respins documentele și mărturisesc public împotriva acelei adunări eretice, adresându-le rugămintea de a folosi toate instrumentele canonice și pastorale puse la îndemână de Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți pentru a împiedica răspândirea și permanentizarea în Biserică a ereziei ecumeniste legiferate în Creta și a determina întrunirea unui sinod ortodox, care să condamne oficial adunarea din Creta, ecumenismul și, nominal, pe episcopii ce vor rămâne adepți ai acestora.
            Respingem cu tărie acuzația că, prin întreruperea pomenirii ierarhilor părtași ai ecumenismului și ai adunării din Creta, am comis un act schismatic sau o revoltă contra arhiereilor Bisericii noastre. Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului.
            Îi așteptăm pe ierarhii Bisericii noastre să se dezică de ecumenism și de adunarea din Creta și să se pună în fruntea luptei ortodocșilor români contra ecumenismului și îndemnăm stăruitor tot poporul credincios ortodox să săvârșească post, rugăciune și nevoință, pentru ca Dumnezeu să ridice ierarhi și preoți ortodocși mărturisitori, care să apere Adevărul Ortodoxiei, și să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă de dezbinările provocate de erezii și schisme.
            Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,

            ale Sfinților Români, a căror pomenire o facem astăzi,

            ale Sfinților Martiri ai închisorilor comuniste și ale tuturor Sfinților, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
            Adoptată în Botoșani, astăzi, 18 iulie 2017, în Duminica Sfinților Români, după participarea la Sfinta Liturghie la Parohia “Schimbarea la Față a Domnului” Schit Orășeni În zilele următoare vom iniția o campanie de strângere de semnături pentru susținerea acestei rezoluții în cadrul Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române. Vom reveni cu detalii.