Viata Troparul si Conacul a Sfantului Ioan Casian(28 februarie)

Troparul Sf. Cuv. Ioan Casian

„Părinte sfinte al Bisericii nedespărţite şi teologule al virtuţilor creştine; fiu al pământului românesc şi mare dascăl al monahilor latini, Cuvioase Ioane Casian roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi”.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Tropar (glasul al 8-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Tropar (glasul al 8-lea)

Întru tine, Părinte, s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și luptând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceea și cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane Casiane, duhul tău.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Condac (glasul al 4-lea)

Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu şi luminându-te cu faptele cele bune, Casiane, ca un soare ai strălucit, cu lumina învăţăturilor tale celor dumnezeieşti luminând inimile credincioşilor celor ce te cinstesc.

Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.


Viata Sfantului Ioan Casian

Sfantul Ioan Casian este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 29 februarie, iar cand nu avem an bisect, in ziua de 28 februarie. Acest cuvios parinte de neam straroman s-a nascut prin anii 365 de la venirea mantuirii prin Hristos Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pana azi numele, „podisul Casian ” si „pestera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavarsire duhovniceasca, renunta de tanar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de ,,prietenul sau, Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amandoi calugari intr-o manastire din Betleem. Intemeindu-se dupa cuviinta in randuielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in el dorul de o mai mare desavarsire, au hotarat sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adancindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu ravna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mantuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfanta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica. Dobandind pe cat puteau sa adune din invatatura cereasca, au mai ramas in Egipt sapte ani la sfatul Awei Iosif si apoi au mers mai departe, cercetand din loc in loc pe acesti invatatori in lucrul duhovnicesc pana ce au ajuns in vestita pustie Schetica unde Sfantul Macarie intemeiase si facuse „pustia stralucitoare” vrednica de a fi sarbatorita de toti. Aici se nevoiau intr-o asceza aspra un mare numar de calugari, printre care straluceau indeosebi Cuviosii Parinti: Moise, Serapion, Teona, Isaac si preotul Pafnutie, invatatorul lor. El le spunea ca nu este de-ajuns pentru calugar sa renunte la lume, parasind bunurile si maririle lumesti pentru a se dedica grijii de suflet in nevointa, in asceza si tacere. De aici inainte trebuie implinita o a doua „renuntare”, care consta in a te lepada de obiceiurile, viciile si atractiile vechi ale sufletului si ale trupului printr-o lupta indelungata si rabdatoare, plina de ispite, dar care duce la curatia inimii. Caci acesta este scopul calugarului: sa stea de vorba permanent cu Dumnezeu prin neincetata rugaciune, incat mintea, nerisipita la grijile lumii, sa ajunga cu liniste si pace in altarul despatimit, curatit al inimii. Iar capatul lucrului sau este viata de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobandi chiar de aici, de jos, o arvuna, o pregustare a ei prin sfanta iubire. Caci, intr-adevar, ajuns la un anume sfarsit al celei de-a doua „renuntari”, sufletul pe de-a-ntregul tinzand catre Hristos Cel dorit, calugarul trebuie sa mai implineasca cea de-a treia „renuntare” care cuprinde intreaga desavarsire. Iar aceasta consta in parasirea oricarei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de fata si vazute ale ei, socotite marete, desi sunt desarte si repede trecatoare, pentru a se lasa condus  de Dumnezeu in „pamantul fagaduintei” in care nu mai cresc spinii si buruienile viciilor, in lacasurile cele vesnice in care vom ramane pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), in simtirea negraitei bucurii si a revarsarii luminii dumnezeiesti.Acesta este marele dar al rugaciunii curate, caci „atunci precum graia Awa Isaac – acea iubire desavarsita, prin care El ne-a iubit mai intai, trece si in adancul inimii noastre prin virtutea rugaciunii curate”. Aceasta se va face asa cand toata dragostea, toata dorinta, toata ravna, toata stradania, tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram, va fi cu Dumnezeu, si, cand acea unitate care exista vesnic intre Tatal si Fiul si intre Fiul si Tatal, prin Duhul Sfant, va trece si in simtirea si in mintea noastra, asa precum El ne iubeste cu iubirea cea adevarata si curata care nu se stinge niciodata, sa ne daruim si noi Lui printr-o legatura vesnica, de nedespartit, pentru ca orice respiram, orice intelegem, orice vorbim, sa fie in legatura cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atat cat este cu putinta pe pamant, plinind cuvantul Apostolului: „Dumnezeu este totul in toate”.Apoi devenind deplin fii printr-o comuniu­ne atat de desavarsita cu Tatal, vom putea zice Celui Care este Fiu si mostenitor prin fire: „Toate cate are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16,15). Pentru ca El Insusi S-a rugat, graind despre noi: „Parinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu sa fie si ei cu Mine”. Aceasta trebuie sa fie nazuinta pustnicului, aceasta toata stradania, pentru ca, dupa cuviinta, sa aiba chiar in acest trup chipul fericirii viitoare si sa inceapa sa guste inainte din inceputul vietii si maririi ceresti. Acesta este scopul intregii desavarsiri: ca sufletul, eliberat de orice lanturi trupesti, sa se inalte zilnic la negraitele daruri ale vietii duhovnicesti, intr-atat incat intreaga viata si bataie a inimii sa devina o unica si negraita rugaciune (Convorbirea a X-a). Cat de mangaiat si uimit este crestinul, descoperindu-i-se un asemenea suis al sufletului intru care petreceau strabunii nostri sfintii! Astfel, indrumati de pe culmile vietii calugaresti si contempland plinirea vie la acesti straluciti anahoreti, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate si neclintita statornicie vietii contemplative. In linistea chiliei, Sfantul Casian a izbutit sa faca experienta luptei aspre a sufletului indragostit de Dumnezeu, impotriva gandurilor patimase si a de­monilor pizmasi, indeosebi impotriva ispitei amortirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiti si ii silesc sa-si paraseasca retragerea linistirii. Din aceasta adanca experienta personala si din invatatura altor barbati invatati, ca Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut in Nitria, Cuviosul Casian a intocmit o invatatura aleasa de lupta duhovniceasca impo­triva celor opt pacate capitale, anume: al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare, al desfranarii, al iubirii de arginti sub care se intelege zgarcenia, al maniei, al tristetii, al nelinistii, sau al dezgustului inimii, al slavei desarte si al trufiei.

Dupa sapte ani, Cuviosii Ioan si Gherman s-au intors la Betleem, unde au dobandit de la parintele lor duhovnicesc binecuvantarea de a trai de aici inainte in pustnicie. Si asa plecara cu ravna si grabire in Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regasi linistea cuvenita contemplatiei, din pricina unor invinuiri nedrepte la care erau supusi calugarii din Egipt de catre arhiepiscopul Teofil al .Alexandriei Atunci Cuviosii Ioan si Gherman,  urmand unui grup de 50 de monahi, hotarara sa-si caute linistea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfantului si marelui Ioan Gura de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De indata ce ii vazu marele intre patriarhi, deslusind cu o tainica privire calitatea sufletelor lor, reusi sa-l convinga pe Gherman sa primeasca prin mainile lui preotia, iar Casian diaconia. Cucerit de curatia si sfintenia Sfantului Ioan Gura de Aur – si de negraita sa maiestrie a cuvantului, Casian se aseza cu un zel fierbinte sub calauzirea sa spirituala, consimtind sa jertfeasca linistea pustiei pentru a scoate castig din petrecerea pe langa un asemenea invatator. Dar n-a trecut mult timp ca iata, Sfantul Ioan Gura de Aur – victima a lui Teofil – fiind in dus in exil, Cuviosii Casian si Gherman au fost trimisi de cler si popor in misiune la Roma, insotindu-l pe episcopul Paladie ca sa instiinteze printr-o scrisoare pe episcopul Romei, Inocentiu I, de suferintele Sfantului Ioan Gura de Aur. Sfantul Casian petrecu astfel zece ani la Roma si in acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat, pentru barbati, Manastirea Sfantul Victor, pe mormantul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mantuitorului, pe la anul 415. Barbat mult incercat in viata ascetica si totodata parinte ajuns la o mare intelepciune pastorala, el a oferit multimii calugarilor care se adunau in jurul lui adevarata traditie monahala pe care o primise de la parintii din Rasarit, tinand seama insa de conditiile de viata din Galia, de clima si de firea locuitorilor de aici. La rugamintea Sfantului Castor, episcop de Apt, el a intocmit lucrarea sa „Institutii cenobitice” (randuieli pentru viata in comun), pentru manastirile pe care le intemeiase in Proventa. In aceasta lucrare, el descrie modul de vietuire al calugarilor din Egipt, dar cu oarecare pogoramant in ceea ce era prea aspru pentru calugarii din Galia, urmand si aici randuielile care se obisnuiau in Palestina, in Capadocia, in Mesopotamia. Caci scrie el: „Daca se implineste porunca dumnezeiasca cu dreapta socoteala si dupa putere, atunci pazirea ei are masura desavarsirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleasi”. El descrie apoi leacurile si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale, spre a conduce sufletul la desavarsirea virtutii. Mai tarziu el a completat aceasta invatatura duhovniceasca prin cartea „Convorbirilor” in care infatiseaza, la cererea eremitilor care traiau la Lerins si in insulele Hyeres de langa Marsilia, treptele mai inalte ale luptei pentru curatirea inimii si contemplatie, folosindu-se de invatatura marilor ana­horeti, pe care ii intalnise in Egipt. Sfantul Casian a inzestrat astfel, din inceputurile lui, monahismul din Galia cu o temeinica arma­tura duhovniceasca, adapandu-l din izvoarele vii ale parintilor pustiei. Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa, ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva  unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fe­ricitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa”. Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot”. O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1). Fata de aceste impotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a ramas statornic in dreapta credinta a Bisericii, departe de zgomot si certuri, invatat cu adancul contemplarii divine, taina a unei paci nesurpate si blande si a unei linisti senine. El isi incredinta in pace sufletul sau lui Dumnezeu catre anul 435. Cunoscut ca sfant de cei din vremea lui, el este cinstit de toti calugarii Bisericii Apusene ca parinte al lor si ca unul dintre cei mai mari invatatori ai monahismului. Sfintele sale moaste sunt pastrate pana in ziua de astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia.

Parintele Ioanichie Balan

Adevaratul post

De aceea vă rog ca cel puţin cealaltă vreme a postului s-o folosim aşa cum se cuvine, şi în fiecare săptămână, mai curând în fiecare zi, să ne cercetăm pe noi înşine şi să smulgem greşelile din sufletul nostru, si să ne îngrijim şi pentru apariţia izbânzilor, aşa cum ne-a îndemnat profetul David, să ne îndepărtăm de rele şi să ajungem la virtute, fiindcă acesta este postul adevărat. Cel care se mânie, să alunge din sufletul său patima care necăjeşte gândul evlavios şi să iubească blândeţea şi bu­nătatea. Cel leneş şi neînfrânat, care este atras continuu de frumuseţile trupului, după ce pune frâu gândurilor sale şi scrie pe lăţimea gândului Legea lui Hristos, Care zice: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5, 28), să alunge patima desfrânării şi să dobândească înţelepciunea. Cel obraznic la limbă, când vorbeşte, să urmeze încă o dată fericitului profet şi să zică:
„Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele” (Psalmul 140,3).

Şi niciodată să nu pronunţe cuvintele neroade şi spuse la întâmplare, ci să-l asculte pe Pavel care zice: „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice rău­tate“ (Efeseni 4, 31).
Şi încă o dată ne învaţă: „Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4,29).

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Facere 15, E.P.E. 2, 402-404. P.G. 53, pp. 124-125

sfantul-ioan-gura-de-aur_0

Strămutaţi-vă la nemărginire, de la lucruri mărunte


De multe ori s-a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înţeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne insuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu insuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă insuflată, ca o pregătire spre a primi lumina învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfinţeniei pentru a se însufla.

Vă voi vorbi despre gândurile care mie mi-au fost preţioase. Ce am observat eu în viaţa lumii, a lumii oamenilor şi a lumii în general, în tot regnul animal? Singur omul este în stare să se reţină prin înfrânare atunci când în faţa lui se află mâncare – omul căruia i s-a dat duh ca şi chip al Dumnezeului Vecinic Care înfăptuieşte dintru nimic.
Opriţi-vă asupra acestui gând. Astfel, dacă ne vom înfrâna de la mâncare, sau de la somn, sau de la mai ştiu eu ce – toate acestea vor lucra spre a face să crească în noi ceea ce aparţine chipului lui Dumnezeu. A curăţi în noi chipul lui Dumnezeu cel întunecat de păcat – iată sarcina ce ne stă înainte! Când va trăi în noi ideea aceasta, atunci nu fară sens va fi toată înfrânarea noastră. Aşadar marea sarcină pe care ne-o pune înainte viaţa monahală este a ne asemăna cu însuşi Hristos, precum şi El a primit chipul omenesc, arătându-Şi Dumnezeirea.
Postul acesta este aşezat întru amintirea postului de patruzeci de zile al însuşi Domnului în pustie, atunci când era cu fiarele, şi unde, la sfârşit, l-a lăsat către Sine până şi pe diavol şi a vorbit cu el. Ce putem noi alege din cuprinsul vieţii lui Hristos însuşi, aşa cum o putem înţelege din Evanghelie, din Tradiţie şi din cărţile apostolilor? Iată, apostolul Pavel, genialul poet, spune că „noi, oamenii, trebuie să avem aceleaşi gândiri, aceleaşi simţăminte care erau şi în Hristos.”
In ce constă taina? In faptul că, dacă ne asemănăm Dumnezeului Celui întrupat, aceasta va trece şi în vecinicia care era şi înainte de facerea lumii. Ipostasul omenesc trebuie să se dezvolte în noi şi să cuprindă în sine gândul lui Hristos însuşi.
Ce trebuie să purtăm în gândul nostru ca să nu ne smintim de caracterul neînsemnat a multe din înfăptuirile noastre legate de post şi, în general, de nevoinţa chipului monahal al vieţii?
Trebuie ca acea „înţelegere”, pe care am văzut-o în Hristos, să fie şi în noi. La Sf. Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul aflăm o minunată expresie: „Noi ştim că acum fiii lui Dumnezeu suntem, şi încă nu s-a arătat ce vom fi după ieşirea noastră din această lume. Ci ştim numai, zice el, că atunci când vom vedea pre El precum este, şi noi ne vom putea face asemenea Lui: precum este El”.
Aşa încât vă rog, mai tinerii mei fraţi şi surori, amintiţi-vă acestea şi fiţi proprii voştri „făcători” precum o arată cel între sfinţi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, făcătorii tuturor, începând cu cele neînsemnate. Şi aşa, începând cu facerile noastre neînsemnate, neobservat ne pregătim duhul şi fiinţa spre a primi până şi suflarea cea nefăcută Dumnezeiască. Asemenea genialului poet, genialului theolog, genialului filosof – apostolul Pavel, fi-vom şi noi toţi făuritorii vecinicei noastre mântuiri în Dumnezeu.
„Aştept învierea morţilor”. Rostind aceste cuvinte ale Simbolului Credinţei ar trebui să ne amintim că ele reprezintă starea duhului care aşteaptă venirea lui Hristos. Iar această aşteptare este rezultatul înfăptuirii noastre; ea este şi va fi acea energie care neapărat ne va învia.
O, cum aş dori ca voi toţi să deveniţi poeţi! Fără o însuflare creatoare este greu să-ţi petreci o singură zi aşa cum s-ar cuveni creştinului. Astfel, apropiindu-ne de Post, să ne deschidem inima şi mintea către învierea ce ne stă înainte, aşa cum şi Domnul, înainte de a propovădui, a postit patruzeci de zile în pustie şi era acolo cu fiarele.
Şi deci astăzi v-am spus câteva cuvinte spre a vă îndrepta mintea către nevoinţa ce ne stă în faţă. La acestea aş dori să adaog că trebuie să fim nu numai poeţi, ci şi luptători plini de bărbăţie. Zis-a Domnul că „împărăţia cerurilor se ia cu trudă şi cu nevoinţă, şi cei ce se silesc o vor răpi”. Câtă vreme trăim pe Pământ, experienţa noastră în trup ne arată că trebuie neîncetat să bem, să mâncăm, să dormim, să ne odihnim, ca să redobândim noi energii biologice pentru viaţă. Aşa şi în plan duhovnicesc, suntem nevoiţi să ne hrănim sufletul, mintea, prin efort.
Voi cunoaşteţi expresia, adesea întrebuinţată ironic „este în chinurile facerii.” Aşa se poate spune despre tot artistul, în orice domeniu al artelor. In felul acesta, începând cu lucruri foarte mărunte, ne vom predispune către arătarea lui Dumnezeu însuşi în noi. Iar credinţa noastră stă în faptul că noi cu adevărat primim viaţa rezidită a lui Dumnezeu însuşi. Când noi „urmăm lui Dumnezeu” Celui întrupat – vorbesc despre Hristos – aceasta va trece apoi şi în planul duhului după moartea noastră. De vom fi asemenea Lui pe Pământ, precum a fost El, atunci vom fi asemenea Lui în vecinicia Sa fără de început.
Vedeţi ce cuvinte întrebuinţăm: Vecinicia cea fără de început a lui Dumnezeu va fi împărtăşită nouă! Aşa o îndrăzneală, oare nu este semnul nebuniei noastre? Dar iată că genialul Pavel spune că o astfel de „nebunie” mântuieşte lumea. Ceea ce ne-a făgăduit Hristos, mintea pământească nu poate cuprinde. Mintea noastră poate fi deosebit de înzestrată cu putere pentru gândirea sau înfăptuirea ştiinţifică, pentru filosofie sau pentru multe altele, însă nu pentru a crede în vecinicie. Dar în vecinicie pot să creadă până şi copiii, precum zice Domnul. Aşa că vedeţi: şi astăzi – acelaşi cuvânt al nostru către Dumnezeul Cel ceresc, acelaşi duh ne trage a urma lui Hristos.
A trecut puţină vreme de când am auzit de la cineva: “M-am săturat, nu mai vreau să sufăr. Vreau linişte, bucurie, fericire pământească, şi sufletul meu se scârbeşte de suferinţe”. Deşi un dreptslăvitor a rostit acestea, în esenţă el nu gândeşte în chip dreptslăvitor. Pentru a deveni în stare a cuprinde cu dragostea, mai pe urmă, întreaga făptură, trebuie să trăim multe stări dureroase şi multe suferinţe. Insă energia pentru acele suferinţe o dă porunca lui Hristos pentru ura de sine, pentru dragostea noastră de Dumnezeu şi de aproapele.
Iată că v-am vorbit despre lucruri în realitate înfricoşate. In zilele vieţuirii pe Pământ a Dumnezeului întrupat, Iisus Hristos a fost singurul Om Care, dându-ne porunca urii de sine pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, S-a îndreptat către Golgotha, nu pentru ca pe Sine să Se mântuiască: ci El S-a dat tuturor suferinţelor, plin de dragoste pentru om-omenire. O – ce chip acela – Omul! Iar cei care au trăit acea viziune nu mai pot afla nicăieri nimic asemenea.
Domnul ne-a poruncit ceea ce El însuşi a înfăptuit. Pentru dragostea de aproapele, El S-a dat pe Sine tuturor suferinţelor, şi nu numai morţii, ci unei morţi ce se trăia ca blestem în Vechiul Legământ: Blestemat tot cel spânzurat pre lemn.
Noi nu atingem măsura pe care o vedem în Hristos, şi înţelegem de ce Părinţii noştri – iar cel dintâi Botezătorul Ioan – au văzut în Hristos pe Dumnezeu. Iată pildă minunată: Ioan. Atunci când oamenii erau gata să recunoască în el însuşi pe Mesia cel aşteptat, el a zis: „Nu! Ci este Altul, Care vine înaintea mea, El este Mântuitorul lumii!” Cât de des se întâmplă pe Pământ ca aceia ce au primit stăpânire mare asupra multor oameni să fie înclinaţi a se socoti singurii vrednici de o astfel de stăpânire! Ci iată că Sf. Ioan a aflat în sine puterea de a tăgădui acest rol şi a spune cum trăia el însuşi insuflat de viziunea lui Hristos.
Dacă se înalţă mintea noastră către acea viziune a lui Hristos pe Golgotha, atunci este de înţeles că tot cuvântul încetează. Şi atunci îl cinstim pe El „ca Dumnezeu” – de acum în tăcere. In cele cincizeci de zile ale Postului care ne stau în faţă, fiecare dintre voi va avea de trăit clipe grele şi atunci ne vom aminti de Hristos, Care a petrecut în pustie patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
Chiar înainte de începutul Marelui Post se face slujba „marii iertări”. Atunci când noi, în mica noastră obşte, vom cere smerit iertare fraţilor noştri pentru tot ceea ce am greşit înaintea lor în cugetul nostru, amintiţi-vă şi de Înfricoşata Judecată. Este spus că Domnul va veni în slavă. Şi când va şedea El pe scaunul Său, se vor aduna înaintea Lui toate noroadele, de la facerea omului până la cel mai de pe urmă ce va din femeie să se nască. Astfel, strămutaţi-vă mintea de la cele mărunte care, cu toate acestea, sunt chipurile altor lucruri, neţărmurite – iată ce trebuie să facem. In capitolul al cincilea la Evangheliei de la Matei se află multe cuvinte ale lui Hristos care pomenesc legea lui Moisi: S-a zis celor de demult: Să nu ucizi. (…) Dar Eu zic vouă… (…) S-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti. (…) Dar Eu zic vouă…, ş.a.m.d. Şi de fiecare dată, purcezând de la poruncile Vechiului Legământ, El trece la înţelesul cel nemărginit al fiecăreia dintre ele.

Aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiţi acest mijloc spre a face ca viaţa voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!

Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea

1

Cuvânt al Sfântului Antioh, despre chemarea lui Dumnezeu

Fiindca Domnul Dumnezeu ne cheama pe noi prin Lege si prin Prooroci, prin Apostoli si Evanghelisti, iar, mai mult, ne si roaga, nu se cade noua, din lene, a nu lua in seama chemarea Lui, la mantuirea noastra, ca nu cumva, pentru intarziere, sa ni se incuie camara cea dorita si, apoi, mult batand, in zadar, sa fim fara de nici un folos. Ci, mai bine, sa ne sarguim, o, fratilor, ca sa ajungem la cetatea cea mare, la Ierusalimul cel de Sus, care este maica noastra, a tuturor celor ce vietuim. Este tara, intru care straluceste Lumina cea neinserata, Ochiul cel neadormit, Datatorul Bunatatilor celor vesnice. Deci, o, fratilor, de ne vom apropia, cu frica si cu dragoste, de Stapanul nostru cel bun, apoi vom vedea toata lumea ingerilor si a arhanghelilor. Si, oricat ar fi de multi indragitorii Ierusalimului celui de Sus, toti vor gusta din mangaierile lui. Ca din paraul cel cu apa vie se vor adapa. Sa nazuim spre Acela care a zis: „Apropiati-va de Mine si Ma voi apropia de voi.” Sa ascultam pe Datatorul de Lege, Cel ce zice: „De veti asculta glasul Meu, Imi veti fi Mie popor ales, imparateasca preotie, neam sfant”. Ca zice: „Fiti sfinti, ca Eu sfant sunt, Domnul Dumnezeul vostru, si popor ales v-am luat pe voi Mie”. Iar la Intelepciune zice: „Apropiati-va de Mine, cei ce Ma doriti pe Mine, si din bunatatile Mele va veti satura, pentru ca mai dulce decat mierea sunt Eu. Ca, cel ce mananca, nu va mai flamanzi, si cel ce ma asculta pe Mine, nu se va rusina.” Si iarasi: „Veniti de mancati painea Mea si beti vinul pe care l-am pregatit voua si lasati nebunia voastra. Cautati intelepciunea si veti trai”. Iar David zice: „Apropiati-va de Dansul, si va veti lumina si fetele voastre nu se vor rusina”. Iar Apostolul zice: „Daca ati inviat impreuna cu Hristos, apoi cele de sus le cautati, unde este Hristos de-a dreapta Tatalui, sezand”. Si mai zice inca: „Drept aceea, iata, nu sunteti straini si pribegi, ci cetateni cu sfintii si cu cei apropiati ai lui Dumnezeu”. Deci, sa ne apropiem de scaunul lui Dumnezeu, ca sa luam mila, si sa aflam dar la vremea cea prielnica. Iar, Iubitorul de oameni Dumnezeu ne cheama pe noi, zicand: „Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si va invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara este” (Matei 11,28-30).

Deci, acestea le graieste, si ne cheama pe noi, Insusi Hristos, Dumnezeul nostru.

Scrisoarea a II-a. ECUMENISM în ritm de diaspora

Sursa

O agenție de spionaj își propune să testeze loialitatea unei candidate dându-i un pistol cu gloanțe oarbe și ordonându-i să-și omoare soțul, cu care este lăsată singură într-o încăpere. Recrutorii aud din camera alăturată niște trosnete și apoi niște pocnituri ciudate, apoi liniște. Femeia iese victorioasă, plină de sânge, declarând:
– Pistolul n-a mers, așa că a trebuit să-l omor cu scaunul!

Motivat de lucrurile stranii descrise în prima parte a acestei serii de articole, m-am pus pe cercetat pe cont propriu.
În Italia, ca peste tot în diaspora, în a treia săptămână din ianuarie, se organizează săptămâna de rugăciune comună. Unii preoți ortodocși români anunță acest eveniment în bisericile pe care le păstorec, astfel încât cei care sunt interesați știu unde se realizează întâlnirile cu reprezentanții altor credințe. Aceste întâlniri care sunt promovate sunt diferite în conținut, locație și durată de la loc la loc. Fix în această perioadă, eu m-am apucat în ianuarie 2018 să colind ”zona Z” ca să observ ce comportamente prilejuiește pe la diferite parohii ortodoxe românești. Ce am aflat mi s-a părut cel puțin interesant, însă și mai interesant este ce se află despre asta căutând pe google.
De exemplu, într-un loc, întrebând care sunt obiceiurile prilejuite de această săptămână, am întrebat dacă se fac rugăciuni în comun la Biserica Ortodoxă sau la biserica catolică. Mi s-a răspuns de către unul din băieții care slujeau într-una din bisericile din ”zona Z” cam cu cuvintele: ”Sigur că da, se fac și la noi, și la ei, vin și aicea, mergem și noi la ei și ne rugăm cu toții împreună!”, de parcă ar fi cel mai firesc lucru.
În alt loc, preotul ortodox român paroh al locului s-a scuzat vreme de 5 minute față de enoriașii săi explicând că a fost invitat la două evenimente ecumeniste care se întâmplau aproape în același timp și ar fi vrut să participe la amândouă dar nu-i permitea timpul.
În alt loc, preotul a scuzat atitudinea ”deschisă” față de catolici prin nevoia unei politeți afirmative în opoziție cu intoleranța religioasă, de parcă a refuza politicos să participi la asemenea întâlniri e ca și cum le-ai da în cap unor catolici.

În alt loc, preotul nu a spus absolut nimic despre asta când am asistat la predică și la discuțiile de la sfârșit, dar am aflat de pe internet că el participă frecvent la întâlnirile catolicilor. Ce coincindență, exact la fel face și preotul B! Cu ocazia asta, am aflat despre un șpil practic prin care unii preoți ortodocși pot alege să ascundă de enoriașii lor faptul că participă la asemenea întâlniri.
Când se caută numele unui preot pe google, de obicei se caută cu nume și prenume. Pare logic, corect? Doar vrei să fii sigur că cel despre care găsești informație e chiar cel despre care cauți. Dacă vei căuta așa, nu vei găsi prea multe informații despre participarea preotului ortodox din diaspora la eventuale evenimente ecumeniste, dacă el nu vrea să facă publică această informație. De ce? Pentru că formatul în care ei sunt trecuți în programul evenimentelor ecumeniste din timpul săptămânii de rugăciune comună este (uneori) cu inițiala prenumelui și cu numele de familie. Deci dacă părintele Ion Popescu (nume fictiv) din Livorno asistă la rugăciune comună cu catolicii, el poate fi trecut în program I. Popescu. Cei care au nevoie știu desigur că acela e preotul ortodox al comunității române din acel oraș. Dacă se face în schimb o căutare pe google folosind numele de familie al preotului și un anumit cuvânt cheie, de exemplu Popescu, preghiera, Livorno, se pot găsi informații despre participarea unui preot la asemenea evenimente. TOATE aceste evenimente includ rugăciuni. Și ce putem să credem, că atunci când catolicii se roagă iar preoții ortodocși români sunt prezenți, citesc ziarul? Să fim serioși! Sunt poze de la asemenea evenimente în care se arată clar că ortodocșii și catolicii se roagă împreună, chiar dacă nu oficiază slujba împreună. Iar tonul la asta o dau preoții. Chiar dacă ei nu spun nimic comunității din care fac parte, ei participă la aceste evenimente nu în calitate de persoane private, ci în calitate de reprezentanți ai comunităților pe care le păstoresc, în calitate de păstori ai enoriașilor lor. De asta și sunt invitați. Vom afla în curând și ce se poate întâmpla cu cine nu participă.
Documentându-mă în felul acesta despre participările preoților ortodocși din toată ”zona Z”, i-am luat la rând pe fiecare. Toate zecile de preoți din ”zona Z” care slujesc într-o parohie ortodoxă română. Despre marea majoritate, a fost destul de ușor să aflu de pe google în câteva ore că nu doar au participat la evenimente de rugăciune comună cu catolicii, ci și cât de deschiși sunt în legătură cu asta, comparând informațiile de pe site-urile ortodoxe locale cu cele care se găsesc pe site-urile catolice. La sfârșit, aveam o lista de 8 preoți despre care nu eram sigur, pentru că nu găsisem nimic clar într-un sens sau altul. Așa că le-am luat numerele de telefon și i-am sunat pe fiecare în parte. Fiecare din ei, în afară de unul (preotul D) a fost foarte deschis în a mă lămuri la telefon despre cât de iubitor este el cu catolicii. 7 împărtășeau o gândire ecumenistă. În câteva minute de discuții cu fiecare, m-am lămurit. Preotul D a avut un comportament evaziv, dând un răspuns care nu mi s-a părut deloc clar. Uimit cât de simplu este să aflu care preoți sunt ecumeniști și care nu, m-am dus la ”orașul X”, capitala ”zona Z”, să-l cunosc în persoană pe preotul D.
Cu speranța că am găsit un preot ”ne-ecumenist” în ”zona Z”, am început să particip la slujbele ținute de el și, în fiecare duminică, după slujbe, îl mai întrebam una-alta în direcția care mă interesa. Subiectul a fost evitat în primă instanță, dar după vreo 3 săptămâni, preotul D a început să capete încredere în mine și mi-a dezvăluit poziția lui. Mi-a spus că ecumenismul interconfesional e lucrarea masoneriei și că el nu este deloc de acord cu așa ceva în comunitatea de care răspunde. Mi-a confirmat că atâta vreme cât a fost el preot paroh acolo, în biserica pe care el o închiriază pentru slujbe nu s-au realizat slujbe ortodoxe la care să fi participat și preoți catolici și nici el nu a participat în cadrul săptămânii de rugăciune comună la vreun eveniment cu catolicii. În schimb, se temea să ia poziție deschis față de ierarhia bisericească, cu atât mai mult cu cât a observat că la două  evenimente organizate de Biserica Ortodoxă Română în zona ”zona Z”, slujbe realizate de preoți ortodocși, între care a fost invitat și el să participe, au participat în calitate de observatori și preoți catolici. Acest lucru l-a luat prin surprindere: nu i s-a comunicat dinainte că ei vor fi acolo. Intuind probabil că acesta este un obicei al locului, a încetat să mai participe și la asemenea slujbe cu alți preoți ortodocși români. Ca urmare, niciun alt preot ortodox comun n-a mai venit să slujească împreună cu el în biserica pe care o păstorea și nu a primit nici măcar un diacon. Ce coincidență! Tocmai în luna în care a fost repartizat un diacon la parohia pe care o slujea, el a fost repartizat la altă parohie! Voi reveni la acest eveniment în partea a IV-a. Deci nema Sf. Maslu în parohia respectivă. Toate slujbele și Sfintele Taine: sfințire agheazmă, vecernie, liturghie, spovedanie, împărtășanie și parastas trebuiau să fie făcute duminica de la ora 8 AM la ora 1 PM, în condițiile în care nu avea diacon, iar biserica trebuia decorată cu icoane de fiecare dată. Habar n-am când sau dacă făcea cununii și botezuri, mi-a fost și milă să întreb. La prima oră a duminicii, vedeai credincioși alergând dintr-o parte într-alta, punând icoane, scoțând obiectele de cult din spatele altarului, instalând pangarul și locul unde se aprind lumânările, în timp ce o femeie care citea niște rugăciuni dădea semne la unul sau la altul (”nu! Icoana cu Maica Domnului o pui mai sus! Nu acolo! În dreapta!”), iar preotul nu avea timp nici să-i coordoneze.
Înainte de momentul împărtășaniei, Sf. Liturghie se oprea pentru a spovedi vreo câteva zeci de credincioși (bineînțeles, pe repede-înainte), apoi se relua pentru împărtășanie. Preotul se arăta disponibil și-i încuraja pe enoriași să se spovedească sâmbătă seara, dar cine îl băga în seamă?

Într-o duminică, pe lângă această întreagă vânzoleală, pentru că nu s-au strâns suficienți bani pentru chiria bisericii în acea lună, după terminarea rînduielii creștine pentru Sf. Liturghie, credincioșii au fost invitați să participe la o prezentare promoțională de o oră a unui ”aparat-minune” de făcut masaj, la care vânzătorul care a ținut prezentarea și demonstrația a plătit câte 10 euro de fiecare participant preotului. După care toată lumea s-a grăbit la parastas. Mi se pare că o cucoană s-a arătat interesată să cumpere aparatul, așa că lucrurile pare că au ieșit win-win, așa cum se cuvine în business.
Ah, cred că e important să menționez și că preotul D avea în întreținere o familie cu 4 copii. Și locuia în afara orașului X. Efortul și dedicarea preotului D mi s-au părut impresionante. Desigur, unii au ales să nu vadă decât ce lipsea, fără să se întrebe din ce cauză o fi așa de greu pentru acest preot să se descurce singur în condițiile în care alți preoți români din alte parohii din zonă par să aibă mai multe resurse la dispoziție. Am putea fi tentați să credem că este vorba despre un caz izolat. Așa am tins și eu să cred, până să vorbesc cu preotul E. Cine e preotul E? E preotul care m-a lămurit cum stau lucrurile de fapt în spatele cortinei, într-o discuție privată.
Luând în considerare faptul că ecumenismul este un obicei pe față în rândul preoților ortodocși români din zona ”zona Z”, am considerat că ar fi util să aflu în ce măsură este acesta un obicei doar în rândul preoților români sau și al preoților ortodocși de alte nații și/sau din alte zone.
Am aflat, cu ocazia aceasta, că de exemplu în Luxembourg, toți preoții ortodocși în afară de unul care e cam bătrân și nu răspunde nici la telefon nici la e-mail, despre care nu am aflat informații concludente, sunt ecumeniști pe față. De asemenea, inclusiv preoții ruși ortodocși care slujesc în comunitățile din ”orașul X” sunt ecumeniști, în afară de unul.
Curios să-l întâlnesc pe preotul ortodox rus despre care nu am aflat informații concludente că ar fi sau nu ecumenist în zona ”orașul X”, m-am bucurat să aflu că, deși slujește într-o limbă pe care nu o înțeleg, este și vorbitor de limba română, așa că nu am avut probleme să comunic cu el. Acesta este preotul E și slujește la staroveri (lipoveni – n.n). Staroverii se află în comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă Rusa, după ce în secolul al XVII-lea au fost inițial nedreptățiți și alungați din Biserica Rusă pe temeiuri necanonice. Au fost repuși în comuniune în a doua jumătate a sec. XX. Reținerea lor în contactul cu restul lumii ortodoxe este de înțeles. În același timp, amândoi preoții ortodocși staroveri cu care am discutat în ultimul an mi-au demonstrat că sunt extrem de bine informați cu privire la ce se întâmplă în întreaga Biserică Ortodoxă. Așadar, aparenta lor izolare este pur și simplu o delimitare față de erezie, nu este o izolare informațională.
Preotul E mi-a spus că în urmă cu mulți ani, căutând biserici catolice în care să slujească Sf. Liturghie ortodoxă, a fost invitat în mod constant la evenimente ecumeniste. Modul în care mi-a explicat el acest fenomen este cam așa rezumat: ”catolicii te primesc la ei în casă pe te miri ce și mai nimica, doar cu condiția să aibă și ei acolo o prezență, să-și bage coada și să nu-i refuzi”. Astfel, de la loc la loc, comunitatea pe care o păstorește a fost dată afară din mai multe lăcașuri de cult catolice. Asta l-a pus într-o dilemă: fie alegea să permită prezența preoților catolici în sânul Ortodoxiei și să se roage împreună cu ei, chiar și la evenimentele organizate de catolici, fie alegea să își cumpere propria biserică. Pentru cei care nu înțeleg ce înseamnă asta, trebuie să menționez aceste detalii:
chiria și utilitățile pentru bisericile ortodoxe din străinătate sunt plătite în mare parte de preot și comunitate, lună de lună

chiria și utilitățile la o biserică sunt mult mai mari decât ar fi pentru un spațiu similar în România

costul pentru achiziționarea unui lăcaș de cult se ridică de obicei la ordinul sutelor de mii de euro. Costul crește cu importanța orașului și zona.

Preotul trebuie să mai și muncească la o slujbă ca să-și câștige traiul pentru el și familia lui numeroasă, pe lângă timpul și banii investiți la biserică

catolicii nu sunt tocmai entuziasmați la ideea ca ortodocșii să le cumpere bisericile în loc să le plătească chirie pentru ele

dacă vă închipuiți că ortodocșii care locuiesc și muncesc în diaspora sunt mai darnici sau au de unde să dea mai mulți bani decât cei din România, atunci visați.

În condițiile acestea, preotul E a ales să continue să refuze invitațiile catolicilor (politicos, desigur). Ca o coincidență, din diferite motive, comunitatea pe care o păstorește preotul E a fost dată afară din loc după loc, ceea ce este ușor de observat în căutările de pe Google, luând în considerare adrese diferite la date diferite.
La un moment dat, preotul E a hotărât că ajunge și a hotărât împreună cu comunitatea să facă un efort financiar consistent și au reușit să cumpere un spațiu în ”orașul X” pe care să-l amenajeze drept biserică, astfel încât să nu-i deranjeze nimeni și să nu fie nevoit să cadă la compromisuri. Mi-a spus că în continuare primește o ștangă de invitații în fiecare an la evenimente ecumeniste, pe care le ține teanc fără să le dea curs.
Mi-a împărtășit că nu sunt singurul de la care a auzit că agheazma făcută de un preot ecumenist s-ar fi împuțit, acesta este un caz ce i-a fost relatat și de alți credincioși. Nu am pus mai multe întrebări referitoare la ce preoți sau din ce locuri, cu atât mai mult cu cât mi s-a părut că nici el nu cunoaște cât s-a generalizat ecumenismul în diaspora.
Așadar, dacă eu în calitate de creștin ortodox în diaspora doresc să merg la Biserica Ortodoxă și să particip la slujbele oficiate de un preot care să nu fie ecumenist, aveam două posibilități: ori să merg la Sf. Liturghie la preotul D, ori la preotul E. Preotul D era în 2018 singurul preot ortodox din regiune, ne-ecumenist, care slujea în limba română.
Așadar, de la facilitatea de a avea o biserică ortodoxă în oraș, chiar după colț, am ajuns la următoarea situație: trezit în fiecare duminică dimineață la 5.30, ca să plec din oraș pe la 7.30, să ajung în ”orașul X” pe la 9.30, să particip la slujbele care se terminau pe la ora 3 și întoarcerea acasă cu primul tren. La asta, se adaugă faptul că pe ninsori abundente sau pe grevă a lucrătorilor feroviari (destul de des în regiunea în care locuiesc), trenurile puteau fi anulate unul după altul, ceea ce înseamna că trebuia uneori să aștept în gară 2 sau 3 ore. Deci ajungeam acasă pe la 7 sau 8 seara.

La scurt timp, m-am întors pentru aproximativ jumătate de an în ”orașul Y” din România, unde călătoria mea prin ”catacombele” ortodoxiei mi-au adus experiențe noi și mai interesante. Despre care vă invit să citiți în partea III a acestei serii de articole.
Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.
Italia, februarie 2019

Citiți va rog si  aici:

https://ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com/2019/02/26/minunata-noua-lume-ecumenista-tot-mai-aproape-de-ortodoxie-i/

MMB se dezice de „calendarul catolic-ortodox”, iar credincioșii îi cer să se dezică și de vizita ereticului papă la Iași

Sursa

Ca urmare a scrisorii deschise adresate de redacția site-ului Mărturisire ortodoxă, la data de 3 ianuarie 2019 Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, prin care se cereau explicații cu privire la editarea unui „calendar ortodox-catolic 2019”, în care apăreau imagini cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, iar sărbătorile ortodoxe erau puse la grămadă cu cele papistașe, Mitropolia Moldovei a adresat un răspuns prin care suntem informați că „Mitropolia a adresat o scrisoare Diecezei romano-catolice de Iași cu solicitarea de a opri pe viitor editarea acestui gen de calendare”.

Considerăm îmbucurătoare, deși tardivă, decizia Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de a da curs cererii noastre de a cere oprirea editarea acestor calendare comune, care sunt necanonice și produc sminteală în rândul credincioșilor.

Răspunsul MMB nu ne lămurește dacă Dieceza catolică de Iași a cerut și a avut sau nu permisiunea de a folosi acele imagini ale Mitropoliei ortodoxe ieșene, asupra cărora MMB are drept de proprietate intelectuală, nici dacă prin această cerere se va pune capăt unei „tradiții” existente deja în România de „cooperare” în privința acestor „calendare”, promovate la cel mai înalt nivel de către autoritățile Bisericii noastre, în forme care încalcă grav sfintele canoane, în care se prevede că „sfinții” ereticilor nu sunt sfinți (9, 34 Laodiceea) (a se vedea relatarea scandaloasă de pe siteul patriarhal Basilica despre „sfinții catolici” înscriși în „calendarul comun”).
Nu putem estima cu precizie dacă acest demers este inspirat din convingeri teologice ortodoxe sau din dorința de a evita situații jenante pentru MMB pe viitor.
Aceste „calendare comune” se editează începând din 2004 cu acordul tuturor factorilor de decizie din Biserica noastră, după cum vedem din diversele relatări din presa bisericească.
Era firesc ca scrisoarea de oprire a acestui demers să nu aștepte o scrisoare și un articol pe portalul teologic Mărturisirea Ortodoxă, ci să fie o reacție firească a unor sufletele care iubesc Adevărul de credință, doresc să se mântuiască și au pârghiile puterii, date de Hristos, pentru a influența decizia în Biserica noastră.

Mai departe, se cere conducerii MMB dezicerea de orice alte acte ecumeniste, precum ar fi viitoarea vizită a ereticului papa Francisc la Iasi.

Citiți continuarea

Preţul cu care ne-a răsumpărat Hristos nu are seamăn

Dacă lumea întreagă este socotită zestre, ce este mai preţios decât Sângele lui Hristos care a răscumpărat lumea?

 

Si ce altceva mai mare să-I aducă Lui, când Hristos I S-a dat ca mire, şi Şi-a pus în balanţă sângele Său ca zestre şi dar? Aşadar, cei care îşi iau soţii obişnuiesc să aducă zestre, să ofere daruri şi să-şi dea averile lor în schimbul pierderii fecioriei; încât par că mai degrabă îşi cumpără soţii şi nu că se căsătoresc cu ele.
Soţul tău, fecioară, Şi-a dat pentru tine sângele Său ca zestre, cu acesta te răscumpără, cu acesta te-a făcut ruda Sa, pentru ca să nu-ţi pierzi fecioria şi să ai răsplată.
Cu cât mai mare este răsplata pentru darul [zestrei] Sale, cu atât mai nemăsurată este iubirea Lui.
Fiindcă El mult iubeşte pe cea cu care S-a căsătorit cu preţul propriului Său sânge. Şi pentru aceasta a ales să-şi dea trupul loviturii vătămătoare a sabiei, pentru ca să-Şi cumpere pentru Sine curăţia ta şi să păzească fecioria ta. El a iubit pe toţi oamenii la fel.
Căci aşa cum moartea Sa este viaţa noastră, iar smerenia Sa este leacul pentru mândria noastră, tot astfel deplinătatea noastră a fost cumpărată prin rănile Sale, de vreme ce era mai dornic să îngăduie a fi lovit, decât să ne lase să fim loviţi de „ciocanul lumii întregi”. „Cu preţ aţi fost cumpăraţi”, a spus apostolul. „Nu vă faceţi robi oamenilor”.
De ce ai dori tu, o, fecioară, să-ţi dai trupul unui bărbat, când Hristos l-a răscumpărat deja?
Unul te-a răscumpărat, iar tu vrei să te măriţi cu altul? Tu lupţi cu preţul libertăţii altui om şi te osândeşti la o robie de bunăvoie?
Dacă lumea întreagă este socotită zestre, ce este mai preţios decât sângele lui Hristos care a răscumpărat lumea?
Cântăreşte răsplata şi preţul, ca să poţi înţelege că Cel care a răscumpărat valorează mult mai mult decât ceea ce a răscumpărat.
Şi astfel, cât de greşit înţelege această Jertfă fecioara care simte dispreţ pentru cumpărător, dar îndrăgeşte banii; care arată nepăsare faţă de sângele lui Hristos, dar îmbrăţişează lumea ce a fost răscumpărată.
(Sfântul Leandru, Arhiepiscopul Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti, Editura Doxologia, Iași, 2016, colecţia Patristica, ser. Traduceri, nr. 13)



Sursa: Sfântul Leandru, Arhiepiscopul Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti, Editura Doxologia

CÂND SE DISTRUG FAMILII SAU MOR MULTE PERSOANE ÎNTR-O FAMILIE SĂ ŞTIŢI CĂ E DIN CAUZA UNEI NEDREPTĂŢI, FIE DIN VRĂJI, FIE DIN BLESTEM

Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul îi era înţepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ţinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoţeau mi-au spus: „De la vârsta de 15 ani este în starea aceasta şi au trecut 18 ani de atunci”. „Dar cum să păţească aceasta fără nicio pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întâmplă aici”. Am căutat pe ici – pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe un scaun. La o staţie s-au urcat un preot în vârstă şi un bătrân şi stăteau în picioare lângă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, ca să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins şi mai mult pe scaun, fără să dea importanţă la cele zise. Atunci bătrânul care stătea în picioare i-a spus: „Întins să rămâi şi niciodată să nu poţi şedea!” Şi blestemul a prins. Vezi, tânărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?” Da, dar şi celălalt a plătit şi este în vârstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăinţă”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşeala s-a făcut bine. Câte întâmplări asemănătoare nu se petrec din pricina blestemului şi a supărării peste măsură! Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întâmplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său i-a spus foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. În acea noapte, când băiatul venea acasă, exact în faţa casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea şi tatăl lui la Coliba mea şi plângea „Copilul a murit în faţa uşii casei mele”, spunea. Mai târziu, când l-am întrebat mai stăruitor, mi-a mărturisit: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „M-am înverşunat că umbla noaptea şi i-am spus: «Să vii odată pentru totdeauna!». Nu cumva a fost din aceasta?” „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedeşti!”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, şi l-au adus pe copil mort. După aceea să vezi durere şi plâns la tatăl său! Sfântul Paisie Aghioritul Extras din „Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012, pag. 103-105

https://www.aparatorul.md/cand-se-distrug-familii-sau-mor-multe-persoane-intr-o-familie-sa-stiti-ca-e-din-cauza-unei-nedreptati-fie-din-vraji-fie-din-blestem/

VIDEO. SUNETE precum MUGETUL satanei și un cer ROȘU au fost surprinse în Spania

Urmărind acest video este imposibil a nu asocia aceste sunete infricoșatoare cu iadul. Cu atât mai mult cu cât ele seamănă cu niște mugete sau răcnete fioroase. Iar cuvintele: “Fiţi treji, priveghiaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită”, par a deveni în prezent mai mult decât o realitate

Sursa

,MINUNATA” NOUĂ LUME ECUMENISTĂ, TOT MAI APROAPE DE ORTODOXIE (I)

Partea I. Non-minunea ”sfințirii” apei plate necarbogazoase de Bobotează în ritm de folk 

Ce e cu atâtea semințe pe covorul din biserică după Sf. Litrughie?

Păi, la un spectacol folcloric, lumea scuipă semințe pe jos. Aduci spectacolul folcloric în biserică, aduci și obiceiurile firești care îl însoțesc!

Îmi propun în această serie de 5 articole să abordez tangențial câteva subiecte spinoase în actualitatea Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi ecumenismul, sinodul de la Creta, tomosul de autocefalie ucrainean, chestiunea nepomenirii și românii din diaspora. Numai că nu am s-o fac cu scopul de a documenta sau informa teologic cu privire la aceste subiecte, ci mai curând să vă împărtășesc cum a fost pentru mine experiența ”trezirii” la niște realități dure.
Din rațiuni de protecție a mea și a celor despre care scriu, am ales să nu dau nume, nici pe al meu. Există în principiu 6 preoți despre care voi menționa repetat în această serie de articole: A, B, C, D, E și F.

Înțeleg nevoia de a face ”advertising” la începutul fiecărui articol ca să îndemn cititorul să îl citească până la capăt, dar această serie nu este deloc ușor sau plăcut de citit, însă este necesar. Pentru mine a fost un efort emoțional și de timp considerabil ca să o redactez, cu toate neajunsurile ei.
Pe parcursul acestei serii de articole, folosesc cuvântul ”coincidență” pentru a atrage atenția cu privire la anumite corelații care pot fi semnificative sau întâmplătoare. Rămâne la latitudinea cititorului să hotărască în care direcție înclină să creadă.
Vă rog de asemenea să aveți răbdare, întrucât nu sunt deloc obișnuit să scriu articole pe acest subiect și cu siguranță acesta nu va fi cel mai strălucit pe care îl veți fi citit din această arie, însă este povestea mea și cred că s-ar putea să fie relevantă pentru aceia din voi care aleg să considere că merită să citească până la capăt.
Sunt creștin ortodox român. Locuiesc parte din timp în Italia și parte în România. Înțeleg destul de bine unele din problemele comunității de români cel puțin din zona unde stau, chiar dacă nu îmi place să vorbesc despre asta. Pe lângă faptul că locuiesc și muncesc în Italia cam 6 luni pe an (care în sine ridică niște probleme ce țin de viața duhovnicească cu care mă obișnuisem în România), preotul meu duhovnic este un călugăr stareț din România (preotul A), cu care am păstrat legătura, la care mă spovedesc și cu care mă sfătuiesc în deciziile importante ale vieții mele.
Am urmărit cu interes pe unele din site-urile și blogurile ortodoxe românești articolele și comentariile referitoare la pseudosinodul de la Creta, dar am ales să nu mă exprim în această problemă, întrucât mă așteptam să fiu atacat dintr-o parte sau din alta și, neavând o cultură apologetică suficient de consistentă, am ales să îmi aduc aminte că tăcerea e de aur, vorbirea despre Dumnezeu este de argint, iar restul e vorbă deșartă. În această serie de articole, am să rup această tăcere, în speranța că cele împărtășite vor fi de un folos sufletesc cititorilor prin informare.
În conștiința mea am considerat că preoții care au rămas în Biserica Ortodoxă încă mai au har, chiar dacă îi pomenesc pe ierarhii români ce au semnat la Creta. Așa că, inițial (în 2016) am considerat că cel puțin până când nu va fi un sinod ortodox care să anuleze hotărârile luate la Creta și să ia o hotărâre fermă în privința celor care au semnat acolo, pentru mine nu contează prea mult pe unde mă duc la Biserică, atâta vreme cât e Ortodoxă și acolo nu slujește vreunul din cei ce au trădat Ortodoxia semnând acolo. Bun, liber la dormit în bocanci cum ar spune unii. Și asta a mers o vreme, până în 2017.

În Italia, eu locuiesc în zona ”zona Z”. Slavă Domnului, în ”zona Z” sunt câteva zeci de biserici ortodoxe românești (și destul de multe ortodoxe ruse, grecești și de alte naționalități), astfel încât creștinul nu poate avea scuză că nu are unde să meargă la Biserică în zi de sărbătoare. Din fericire, în orășelul în care locuiesc eu, este o biserică ortodoxă românească, așa că nu trebuie să străbat zeci sau sute de kilometri, precum alții, ca să merg duminica la Biserică. Sau cel puțin așa credeam eu, până în ianuarie 2018.
Dar să dăm puțin timpul înapoi. Bisericile Ortodoxe românești din ”zona Z” aparțin, în marea lor majoritate Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), păstorită de IPS Siluan aflată sub jurisdicția Mitropiliei Occidentale și Meridionale, păstorită de IPS Iosif. Atât IPS Iosfi cât și IPS Siluan au semnat personal la sinodul din Kolymbari, Creta, în 2016, recunoscând punerea pe picior de egalitate a Bisericii Ortodoxe cu alte confesiuni. IPS Siluan este pomenit, după observațiile și cunoștințele mele, de fiecare sau de aproape fiecare preot român care slujește în această zonă în vreuna dintre Biserici. Există o comunitate strânsă, în care preoții ortodocși români din zonă se întâlnesc relativ des, pentru a sluji Sfântul Maslu, pentru a sluji împreună la hramuri și pentru a discuta subiectele administrative bisericești. Această lucrare misionară este impresionantă, cu atât mai mult cu cât acești preoți în marea majoritatea a cazurilor nu sunt plătiți de Biserica Ortodoxă Română la fel ca în România, adică nu primesc un salariu. Ei lucrează în timpul săptămânii pentru a se întreține pe ei și familiile lor și, adesea, pentru a acoperi cheltuielile parohiilor pe care le păstoresc. Acești preoți au familii numeroase, cheltuieli extrem de mari (cu atât mai mult cu cât trebuie să se deplaseze pentru a acoperi o zonă semnificativ mai mare decât preoții de cartier din orașele românești) și reușesc să facă destul de puțin din ce intenționează sau vor, pentru credincioșii și comunitățile pe care le păstoresc. Însuși faptul că o asemenea comunitate a înflorit în Italia, o țară catolică, în ultimii ani este impresionant și este cumva un rezultat al faptului că milioanele de români din Italia își doresc să ducă o viață spirituală duhovnicească chiar și dacă au ales, pentru mai mult sau mai puțin timp, să locuiască și să muncească în afara României. Vom afla în curând și despre câteva din șpilurile și dedesubturile despre cum s-a realizat asta (mai ales în partea a IV-a).
În marea majoritate a cazurilor, lăcașurile de cult și închinăciune în care preoții ortodocși slujesc în comunitățile din diaspora aparțin ca proprietăți imobiliare Bisericii Catolice ca instituție, care le pune la dispoziția lor ori pe gratis, ori contra cost. În schimbul acestor favoruri, preoții ortodocși răspund prin păstrarea unor relații amiabile cu reprezentanții catolici, ceea ce este de înțeles. Vom vedea în curând de unde anume asta începe să fie o problemă în misiunea lor.
În fiecare parohie ortodoxă din Italia, lucrurile sunt rânduite de preot după posibilități, ceea ce uneori duce la improvizații destul de surprinzătoare pentru cineva care este obișnuit cu tipicurile din România. De exemplu:
în duminica Paștelui când se citește Evanghelia în limbi străine, orice credincios care se întâmplă să știe cât de cât o limbă străină își poate face glasul auzit în Biserică,

oricine indiferent cât de prost cântă este binevenit la cor,

unii bărbați citesc Apostolul fără să aibă vreo pregătire (și adesea fără să se înțeleagă prea mare lucru din ce citesc),

se primesc pomelnice pe tot parcursul Sfintei Liturghii,

coșul milei se colectează înaintea sfintei împărtășanii,

majoritatea sfintelor taine și slujbe se realizeaza duminica, din lipsă de timp (atât a preotului, cât mai ales a credincioșilor).

Acestea toate pot să prezinte mici inconveniente, dar contribuie și la sudarea unei comunități mai autentice, cu atât mai mult cu cât după pomenirea morților (care da, se face de regulă și nu de excepție în fiecare duminică), credincioșii mai schimbă o vorbă în timp ce servesc cele oferite spre pomană, iar preotul interacționează cu ei într-o manieră non-formală și apropiată. Este mai ușor în diaspora ca românii să formeze comunități în jurul Bisericii, sau, hai să nu exagerăm: semi-comunități.

Preotul care slujește în Biserica Ortodoxă românească în orașul unde locuiesc eu Italia (și vreo câteva mii de alți români) se numește preotul B. Predecesorul lui, preotul C, obișnuia să țină relativ frecvent predici în care vorbea despre ”frații noștri catolici”, ”cei doi plămâni ai Bisericii: cel ortodox și cel catolic”. El a fost promovat la rangul de protopop si vom reveni la el în partea a III-a a seriei. De câțiva ani nu mai făcea molitfele Sfântului Vasile cel Mare nici de 1 ianuarie, nu sub scuza vehiculată de unii preoți din alte părți că ”nu sunt vrednici”, ci sub pretextul că ”noi nu suntem diavoliști” (sic!) iar vremea unor asemenea practici a trecut. Așa că unii din credincioși au sperat că preotul B va aduce un suflu nou în comunitatea din orășelul nostru. Și, vai, ce suflu a adus!
Micile inovații pe care părintele B le-a adus în biserică i-a îndepărtat pe unii care au fost etichetați destul de repede drept fanatici. Asta mi-a stârnit curiozitatea și am început să fiu atent, cu atât mai mult că preotul B pare că se bate cu pumnul în piept că el nu e ecumenist.
De exemplu, a introdus școala de duminică pentru copiii mici. Lucru lăudabil, atâta doar că școala de duminică nu avea loc DUPĂ Sfânta Liturghie, ci ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, transmițând mesajul copiilor că e OK să plece de la Biserică în timpul Sfintei Liturghii și, mai mult, părinții e OK să nu mai fie atenți spre sfârșit. La urma urmei, asta fac și părinții, care pot să stea la cioace la nesfârșit în spatele bisericii, dar care imediat cum copiii lor s-au împărtășit, rup ușa de parcă ar avea un girofar deasupra capului și crapă copilul de foame dacă nu ajunge în 5 minute acasă, parcă n-ar mai putea sta 15 minute, să se termine Sfânta Litughie și să ia și binecuvântare. Am citit undeva că pe cei ce pleacă înainte de a se termina Sfânta Litughie îi putem asemăna cu Iuda.
Apoi, preotul B, mai ales la duminici și sărbători, a introdus, ÎN CADRUL SFINTEI LITURGHII momente muzicale… cu instrumente. Mai exact, o pianină acompania glasul unor femei care cântă în biserică muzică folcorică, populară sau de alte feluri (orice numai bisericească nu). Observând că în urma unui asemenea moment folk în Biserică, au rămas pe jos o mulțime de semințe, un cântăreț din Biserică a remarcat firescul: la spectacol folcloric se scuipă semințe. Dacă aduci specacolul folcloric în Biserică, la ce să te aștepți?
Cu altă ocazie, preotul B a permis desfășurarea unui eveniment cultural în biserică, organizat de o asociație româno-italiană. Frumoasă inițiativă în principiu. Atâta doar că la un moment dat, a luat microfonul o bătrânică italiană, catolică, care a considerat că este normal, în Biserica Ortodoxă, să declare că ea crede că adevărata credință este cea catolică și este tare mândră de asta. Care a fost reacția preotului B? A aplaudat și a zâmbit, încuviințând ca cei aflați în biserică să facă la fel. Luând cuvântul după ea, nu a interpelat nici măcar neutru această idee, ci a invitat participanții la fursecurile care erau servite în spate.
La Sf. Liturghie, unele din badante (care au în îngrijire bătrâni pt care lucrează la domiciliu) își aduc clienții la Biserică, chiar în scaunul cu rotile. În primă instanță, ideea de a face în așa fel încât să participe la sfintele slujbe chiar dacă lucrează pare meritorie. Atâta doar că uneori, în timpul rugăciunilor și al cântărilor care se fac în limba italiană (zice-se, pentru italienii convertiți la ortodoxie), se trezesc și acești catolici să se roage sau să cânte împreună cu ortodocșii. Nu știu care o fac de convingere și care de plictiseală, dar aici deja avem o problemă de practică ce trebuie abordată de preotul paroh.
Modul original de realizare al aghezmei în diaspora italiană este deosebit de interesant, pe princpiul ”câte bordeie, atâtea obiceie”: apa nu se mai sfințește în butoi, ci se sfințesc direct sticlele cu apă plată, desfăcute. Luând în considerare că din câte știu eu, pentru a se sfinți apa rezultând agheazmă, crucea preotului trebuie să treacă fizic prin apă, sincer mă și mir de ce se mai ostenesc cei ce procedează așa să mai desfacă sticlele. E adevărat, nu toată agheazma care se face este în felul acesta, există de obicei, așa, mai mult de decor, o găleată sau un butoi în care preotul introduce crucea spre sfințire.
Agheazma Mare se face prin excelență în același mod: spre exemplu în 2018, preotul a insistat asupra faptului că a adus o cruce de gheață (!!!) cu ocazia slujbei sfințirii apei plate de Bobotează.
Eu m-am ”trezit” din somnul meu în momentul în care preotul B a venit cu ocazia ajunului Bobotezei (care din rațiuni logistice nu e în pre-ziua Bobotezei, ci câteva zile între Anul Nou și Bobotează) să sfințească apartamentul în care locuiesc. Eu am asistat la multe sfințiri de casă și am obiceiul din România de a mă asigura că un preot trece pe la începutul fiecărui an prin casa în care locuiesc cu Boboteaza. Mărturisesc că a fost cea mai atipică asemenea vizită la care am asistat: preotul B a dat flișc-flișc cu apă repede pe unde a nimerit, nici n-a intrat prin toate încăperile apartamentului, a stat la taclale încă 10 minute povestind cât de greu îi este să străbată zeci de km până la români care zic că sunt acasă și nu sunt (mai mult a durat lamentația decât sfințirea propriu-zisă și A LĂSAT NIȘTE AGHEAZMĂ MARE ÎNTR-UN VAS. Agheazma era limpede și curată la început. Am lăsat vasul pe hol câteva zile. Spre marea mea supriză, agheazma s-a îmbâcsit. Ca o notă, știu cum se îmbâcsește apa sau ceaiul lăsate pe hol câteva zile și știu cum s-a îmbâcsit agheazma aceea.
”Agheazmă” ca aceea am mai văzut doar făcută de un preot ecumenist, în urmă cu vreo 20 de ani, și atunci nu-mi explicam fenomenul.

Am aruncat lichidul acela la plante și am început să mă documentez. Am aflat o serie de lucruri extrem de interesante, care mi-a dezvăluit o față uimitoare a practicilor multora din preoții ortodocși români în disapora.
Problemele sesizate în primă instanță referitoare la comportamentul preotului, precum și starea mea lăuntrică în Biserică asistând la slujbele realizate de preotul B ar putea fi pe bună dreptate catalogate drept răutăți gratuite sau bârfă necuviincioasă dacă ele nu ar crea cadrul general de interpretare pentru ceea ce mi-a atras cu adevărat atenția: oare de ce agheazma făcută de acest preot s-a stricat? Dacă ceea ce se oferă credincioșilor la Biserică drept agheazmă nu se strică, atunci asta nu constituie un argument suficient în privința sfințeniei ei. Însă stricarea ei ridică cel puțin un semn de întrebare. Amintesc de proba istorică în care Mihai Viteazul a cerut unor preoți catolici să facă agheazmă și unor preoți ortodocși să facă aghiazmă, separat și le-a observat. Agheazma făcută de catolici s-a îmbâcsit, iar cea făcută de ortodocși a rămas limpede, ceea ce a fost considerat un semn că Ortodoxia este credința cea dreaptă.
Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.
Italia, februarie 2019

Sursa:

https://www.marturisireaortodoxa.ro/minunata-noua-lume-ecumenista-tot-mai-aproape-de-ortodoxie-i/