Cuvinte pentru o buna vietuire – Sfantul Maxim Marturisitorul

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.
2. „Gatit-ai inaintea mea masa”… si cele urmatoare. „Masa” aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos „impotriva celor ce ne necajesc”. Iar „untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. „Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne „urmareste in toate zilele”, pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar „casa” insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit „indelungarea de zile” este viata vesnica.
3.  Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.
4.  Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.
5.    Raul   din   draci   sta   in   acestea,   zice   fericitul Dionisie:”   in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuitii. Scaderile insa vin dupa aptitudini.” Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.
6.  Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.

7. Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.
8. Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.

9. „Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau”, dar „il struneste si taraste robit”, nedandu-i nimic mai mult afara de hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atata cat este de trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta.
10. Pe cine iubeste cineva pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste deci cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta.
11. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului lacomia pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: „Cei ce sunt in trup nu pot sa placa lui Dumnezeu”. Iar „cei ai lui Hristos si-au rastignit trupul dimpreuna cu patimile si cu poftele”.

12. Daca mintea inclina spre Dumnezeu, are trupul ca rob si nu-i da nimic mai mult decat cele de trebuinta pentru a trai. Iar daca inclina spre trup e robita de patimi, punand pururea grija ei in slujba poftelor.
13. Daca vrei sa biruiesti gandurile, tamaduieste-ti patimile si usor le vei scoate afara din minte. De pilda, pentru curvie, posteste, privegheaza, osteneste-te si petrece in singuratate. Pentru manie si intristare, dispretuieste slava, necinstea si lucrurile materiale. Iar pentru tinerea minte a raului, roaga-te pentru cel ce te-a suparat si te vei izbavi.
14. Nu te masura pe tine cu cei mai slabanogi dintre oameni, ci tinde mai degraba spre porunca dragostei. Caci masurandu-te cu aceia, cazi in prapastia inchipuirii de sine; dar intinzandu-te dupa aceasta, te ridici la inaltimea smeritei cugetari.
15. Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa se nasca in tine amaraciunea intristarii? Vadit este ca, facand astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptand impotriva fratelui.
16. Nu din trebuinta e atat de ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile.
17. Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.
18. Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze temandu-se de foamete, de batranete, de boara, sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pana si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.
19. Patru sunt oamenii care se ingrijesc de bani: cei trei de mai inainte si cel econom. Dar numai acesta se ingrijeste in chip drept, ca sa nu inceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.
20. Toate gandurile patimase sau atata partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau intuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, impleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la ganduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atatata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mancari si bauturi si intalnirea deasa si nerationala cu femeile insesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea in singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobandit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.
21.  Dumnezeu se cunoaste pe Sine insusi, dar cunoaste si cele facute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu si cunosc si cele facute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaste Dumnezeu pe Sine si cele facute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu si cele facute de El.
22.  Dumnezeu se cunoaste pe Sine in fiinta Sa cea fericita; iar cele facute de El din intelepciunea Sa. prin care si in care a facut toate.” Dar Sfintele Puteri il cunosc pe    Dumnezeu prin participare.  El fiind  deasupra participarii: iar cele facute de El prin perceperea aspectelor si sensurilor din ele.
23.  Lucrurile facute simt in afara de minte; dar ea primeste  inlauntrul  ei vederea  lor. Nu tot asa  este la Dumnezeu cel vesnic, nemarginit si nesfarsit, care a daruit celor ce simt atat existenta, cat si existenta fericita si de-a pururea.
24.  Fiinta rationala  si  mintala se impartasesc de Dumnezeu Cel Sfant, adica de bunatatea si intelepciunea Lui, prin insusi faptul ca exista si prin capacitatea de a fi fericita, ca si prin harul de a dainui vesnic. Prin aceasta cunoaste pe Dumnezeu. Iar cele facute de El le cunoaste, cum s-a zis, prin perceperea intelepciunii artistice contemplata in fapturi, care este simpla si fara ipostaza proprie, aflandu-se numai in minte.
25.   Patru dintre insusirile dumnezeiesti care sustin, pazesc si izbavesc cele ce sunt. le-a impartasit Dumnezeu, pentru bunatatea Sa desavarsita, aducand la existenta fiinta rationala si mintala: Existenta, existenta vesnica, bunatatea si intelepciunea. Dintre acestea, primele doua le-a daruit fiintei, iar ultimele doua, adica bunatatea si intelepciunea, capacitatii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinta sa ajunga si zidirea prin impartasire. Pentru acestea se spune de ea ca s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; dupa chipul existentei, ca existenta si dupa chipul existentei vesnice, ca existenta vesnica; caci desi nu e fara de inceput, este fara de sfarsit; si dupa asemanarea Celui bun si drept dupa fiinta, cel bun si intelept dupa har. Adica toata firea rationala este dupa chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni si cei intelepti sunt dupa asemanarea Lui.
26. Toata firea rationala si mintala se imparte in doua: adica in firea ingereasca si in firea omeneasca. Si toata firea ingereasca se imparte iarasi in doua grupe generale si in doua feluri de vointe generale; intr-una sfanta si intr-una pacatoasa; adica in Sfintele Puteri si in dracii necurati. Firea omeneasca insa se imparte numai in doua feluri de vointe generale: evlavioase si necuvioase.
27. Dumnezeu, ca cel ce este insasi existenta, insasi bunatatea si insasi intelepciunea, mai adevarat vorbind chiar si deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar fapturile, care toate au existenta in participare si har, iar cele rationale si mintale, si capacitatea de bunatate si intelepciune, au ceva contrariu. Si anume existentei lor li se opune neexistenta, iar capacitatii de bunatate si intelepciune rautatea si nestiinta. Deci ca ele sa existe de-a pururi sau sa nu existe, sta in puterea Celui ce le-a facut: dar ca sa participe la bunatatea si la intelepciunea Lui, sau ca sa nu participe, sta in voia fiintelor rationale.
28.  Elinii, spunand ca fiinta lucrarilor exista impreuna cu Dumnezeu din veci si ca numai calitatile din jurul fiintei le au de la EL sustineau ca fiinta nu are nimic contrariu si contradictia este numai intre calitati. Noi insa zicem   ca   numai   fiinta   dumnezeiasca   nu   are   nimic contrariu, ca fiind vesnica si infinita si daruind si altora vesnicia. Fiinta lucrurilor, insa, are contrara ei neexistenta. Deci sta in puterea Celui ce este cu adevarat ca ea sa existe de-a pururi sau sa nu existe. Dar fiindca Lui nu-i pare rau de darurile Sale, ea va exista vesnic si va fi sustinuta prin puterea Lui atottiitoare, chiar daca are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusa la existenta din neexistenta si sta in voia Lui ca ea sa fie sau sa nu fie.
29.   Precum raul este lipsa binelui si nestiinta lipsa cunostintei, tot asa si neexistenta este lipsa existentei; dar nu a existentei celei adevarate si proprii, caci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce exista prin impartasire de existenta cea adevarata. Lipsa celor dmtai atarna de vointa fapturilor; a celei de-a doua atarna de vointa Facatorului, care vrea insa, pentru bunatatea Sa. ca fapturile sa existe vesnic si vesnic sa aiba parte de binefacerile Lui.
30.   Dintre fapturi unele sunt rationale si mintale si capabile de cele contrare, ca de pilda de virtute si pacat, de cunostinta si nestiinta; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constatatoare din elemente contrarii, adica din pamant, aer.

Sursa

Cuvant ascetic spre mustrarea cugetului de la SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL. Cum sa ne rugam neincetat si cum sa dobandim strapungerea inimii?

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL – CUVINT ASCETIC
(fragment)
[…]
25. Si zise fratele:
„Dar cum poate mintea sa se roage neincetat? Caci cantand si citind, intalnindu-ne mai multi si slujind, o tragem spre multe ganduri si vederi”.
Si raspunse batranul:
„Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta, caci si Apostolul cinta, citea si slu­jea, si totusi se ruga neincetat. Rugaciunea neintrerupta sta in a avea mintea alipita de Dumnezeu cu evlavie multa si cu dor, si a atirna pururea cu nadejdea de El, si a te increde in El in toate, orice ai face si ti s-ar intampla. Aflandu-se in aceasta dispozitie, Apostolul zicea:
«Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strimtorarea?» (Rom. VIII, 35) s. a. m. d; si dupa putin:
«Sint incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii»! sau iarasi:
«In toate obijduiti, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti, dar nu napastuiti, trintiti jos, dar nu nimiciti. Totdeauna purtam in trup moartea Domnului Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate ii trupul nostru muritor» (2 Cor. IV, 10-11).
26. In astfel de dispozitie aflindu-se, Apostolul neincetat se ruga. Caci in toate cele ce facea si i se intimplau, atirna cu nadejdea de Dumnezeu. De aceea, toti sfintii cind se aflau in necazuri se rugau neincetat, ca sa dobindeasca aptitudinea dragostei. Si de aceea zicea Apostolul:
«Deci cu dulceata ma voi lauda intru neputintele mele, ca sa locuiasca intru mine puterea lui Hristos» (2 Cor. XII, 9); iar putin mai departe:
«Cind sint slab, atunci sint tare» (2 Cor. XII, 10).
Dar vai noua, netrebnicilor, ca am parasit calea Sfintilor Parinti, si de aceea sintem pustii de orice rod duhovnicesc.”
27. Si zise fratele:
„De ce, Parinte, nu am strapungerea inimii?”

wp-image-333256640.

Si raspunse batranul:
„Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe-o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns auzind pe Moise graind in numele lui Dumnezeu despre pacatosi:
«Foc a iesit din mina Mea si va arde pina la iadul cel mai de jos. Minca-va pamintul si rodurile lui; arde-va temeliile muntilor. Ingramadi-voi asupra lui rele si voi rupe sagetile Mele in ei» (Deut. XXXII, 22-23);
si iarasi:
«Voi ascuti ca fulgerul sabia Mea si va incepe mina Mea judecata, si ma voi razbuna pe vrajmasii Mei, si voi rasplati celor ce ma urasc» (Deut. XXXII, 41).
Sa auzim si pe Isaia strigind:
«Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua focul cel vesnic? Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars» (Isaia XXXIII, 14; L, 11);
si iarasi:
«Vor iesi si vor vedea stirvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri, si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul» (Isaia LXVI, 34).
Auzi si pe Ieremia care zice:
«Dati Domnului Dumnezeului vostru slava pina nu se intuneca si pina nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi» (Ierem XIII, 16);
si iarasi:
«Ascultati, popor nebun si fara de inima: ochi au si nu vad, urechi au si nu aud. Au nu va veti teme de Mine, zice Domnul, si nu veti tremura de fata Mea? De cel ce a pus nisipul hotar marii si granita vesnica peste care nu va trece» (Ierem. V, 21-22);
si iarasi:
«Pedepsi-te-va necredinta ta si rautatea ta te va mustra. Cunoaste si vezi ca amar iti este tie ca M-ai parasit pe Mine, zice Domnul. Eu te-am sadit vita roditoare, toata adevarata. Cum te-ai intors la amaraciune, vita straina?» (Ierem. II, 19-21);
si iarasi:
«Intru adunarea celor ce rid n-am sezut, ci m-am temut de fata miniei Tale si am sezut singur, caci ma saturasem de amaraciune» (Ierem. XV, 17).
Si cine nu va tremura auzind pe Iezechiel strigind:
«Voi varsa mania Mea peste tine, cheltui-voi urgia Mea asupra ta. Si te voi judeca pe tine in caile tale, si voi arunca peste tine ticalosiile tale, si ochiul Meu nu te va cruta, nici nu te va milui. Si atunci vei cunoaste ca eu sint Domnul» (Iez. VII, 3-4).
Dar cine nu se caieste auzind pe Daniel descriind limpede ziua infricosatei judecati cind zice:
«Eu, Daniel, am privit pina fura asezate scaunele. Si s-a asezat Cel vechi de zile. Haina Lui, alba ca zapada, iar parul capului Sau, curat ca lina, Si scaunul Lui, para de foc, iar rotile scaunului, foc arzator. Un riu de foc se varsa si iesea inaintea Lui. Mii de mii Ii slujeau Lui si zeci de zeci de mii stateau inaintea Lui. Judecatorul se aseza si cartile fura deschise» (Daniel VII, 9-10),
adica faptele savirsite. Si iarasi:
«Vazut-am in vedenie de noapte si iata pe norii cerului venea cineva ca un Fiu al omului. Si a ajuns pina la Cel vechi de zile, si L-au adus inaintea Lui, si I-au dat Lui stapinirea, cinstea si imparatia, si toate neamurile, semintiile si limbile ii vor sluji Lui. Si stapinirea Lui stapinire vesnica si imparatia imparatie vesnica. Si m-am cutremurat cu duhul meu, eu, Daniel, si vedeniile din capul meu m-au tulburat» (Daniel VII, 12-15).
28. Si cine nu se infricoseaza auzind si pe David zicind:
«A grait o data Dumnezeu si am auzit acestea doua: ca puterea este a lui Dumnezeu si a Ta este mila, Doamne; ca Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui» (Ps. LXI, 11).
Si iarasi sa auzim pe Ecclesiastul care zice:
«Sfirsitul cuvintului: asculta tot, teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Acesta este tot omul. Caci Dumnezeu va aduce tot ce s-a facut intru ascuns la judecata, cu tot lucrul trecut cu vederea, fie bun, fie rau» (Eccl. XII, 13-14).
29. Dar cine nu tremura auzind pe Apostolul spunind lucruri asemanatoare:
«Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului lui Hristos ca sa ia fiecare din noi cele facute prin trup, fie bine, fie rau» (2 Cor. V, 10).
Cine nu va plinge, asadar, necredinta noastra si orbirea sufletului nostru, ca auzind toate acestea nu ne caim si nu plingem cu amar pentru marea noastra negrija si usurinta. Acestea vazindu-le de mai ‘nainte, Ieremia zicea:
«Blestemat cel ce savirseste lucrurile Domnului cu negrija» (Ierem. XLVIII 10).
Caci, daca am avea grija de mintuirea sufletelor noastre, am tremura de cuvintul Domnului si ne-am grabi sa implinim poruncile Lui, prin care ne si mintuim. Dar noi auzind pe Domnul zicind:
«Intrati prin poarta cea strimta, care duce la viata» (Matei V, 28),
am ales pe cea lata si larga, ce duce la pierzare. De aceea vom auzi cind va veni din ceruri sa judece viii si mortii:
«Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui» (Matei XXV, 41).
30. Si vom auzi acestea nu fiindca am facut fapte rele, ci fiindca de cele bune n-am grijit si pe aproapele nu l-am iubit. Iar daca am facut rele, cum vom indura ziua aceea, o data ce am fost cu atita negrija? De altfel „sa nu curvesti, sa nu furi, sa nu omori” si celelalte au fost spuse prin Moise celor de demult. Domnul insa, stiind ca nu ajunge crestinului numai pazirea acestora spre desavirsire, a zis:
«Amin zic voua, ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decit a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra intru Imparatia cerurilor» (Matei V, 20).
De aceea a poruncit cu orice prilej sfintirea sufletului, pentru care se sfinteste si trupul, si dragostea curata fata de toti oamenii, prin care putem sa dobindim si iubirea fata de El; iar, pe Sine ni s-a dat pilda pina la moarte, ca si pe ucenicii Sai, precum s-a zis adeseori.
31. Ce aparare vom avea, asadar, in ziua aceea, avind o asemenea pilda si fiind cu atita negrija? Plingindu-ne Ieremia pe noi, cei ce ne-am invrednicit de atita har, dar ne-am purtat cu atita negrija, mai bine zis am fost plini de toata rautatea, zicea:
«Cine va da capului meu apa si ochilor mei izvor de lacrimi ca sa pling pe poporul acesta ziua si noaptea?» (Ierem. X, 1).
Dar eu aud si pe Moise zicind despre noi:
«Si a mincat Iacov, si s-a saturat, si s-a facut indaratnic cel iubit; ingrasatu-s-a, ingrosatu-s-a si s-a latit, si a parasit pe Dumnezeu care l-a facut pe el, si s-a departat de la Dumnezeu, Mantuitorul lui» (Deut. XXXII, 15).
Iar Miheia plinge si zice:
«Vai sufletului meu, ca a pierit cel evlavios de pe pa­mant si nu se mai afla intre oameni cel ce savirseste virtutea. Fiecare necajeste cu necaz pe aproapele; spre rau isi gatesc mainile lor» (Miheia VII, 2).
Iar Psalmistul zice despre noi asemenea:
«Mintuieste-ma, Doamne, ca a lipsit cel cuvios; ca s-au imputinat adevarurile dintre fiii oamenilor» si celelalte (Ps. XI, 2).
32. Dar si Apostolul plinge pentru noi cu proorocul, zicind:
«Nu este cel ce face bunatate, nu este pina la unul. Mormant deschis este gitlejul lor, cu limbile lor graiau viclesuguri. Venin de aspide este sub limbile lor, gura lor e plina de blestem si de amaraciune. Intristare si necaz este in caile lor, si calea pacii nu au cunoscut-o. Nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor lor» (Rom. III. 12-18; Ps. XIII, 3, 5, 9; IX, 28; XXXV, l).
De aceea, prevazind cele viitoare, scrie despre purtarea noastra cea rea de acuma, catre Timotei:
«Cunoaste aceasta, ca in zilele cele de apoi se vor ivi vremuri infricosate; ca vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfrinati, neimblinziti, neiubitori de bine, vinzatori, obraznici» (2 Tim. III, 1-4) s. a. m.d.
Vai noua, ca am ajuns la cele din urma dintre rele, caci spune-mi mie care dintre noi nu e partas al relelor pomenite? Nu s-a implinit la noi proorocirea? Nu sintem toti lacomi cu stomacul? Nu sintem toti iubitori de placere, nu toti nebuni pentru pamint si iubitori de materie? Nu toti plini de minie? Nu toti intaritati? Nu tinem toti minte raul? Nu sintem toti tradatori a toata virtutea? Nu sintem toti clevetitori? Nu toti iubitori de sudalme? Nu toti obraznici? Nu toti uritori de frati? Nu toti ingimfati? Nu toti trufasi? Nu toti laudarosi? Nu toti fatarnici? Nu toti iubitori de slava desarta? Nu toti vicleni? Nu toti pizmasi? Nu toti nesupusi? Nu toti nepasatori? Nu toti nestatornici? Nu toti usuratici? Nu toti fara grija la poruncile Mintuitorului? Nu toti plini de toata rautatea? Nu ne-am facut in loc de biserica a lui Dumnezeu templu al idolilor? Nu sintem salasuri ale duhurilor rele in loc sa fim ai Duhului Sfint? Nu numim pe Dumnezeu Tata in chip mincinos? Nu ne-am facut in loc de fii ai lui Dumnezeu fii ai gheenei? Nu ne-am facut mai rai decit iudeii, noi, cei ce purtam azi numele lui Hristos? Nimenea sa nu se razvrateasca auzind adevarul, fiindca si aceia, nelegiuiti fiind, ziceau:
«Noi avem un singur Tata, pe Dumnezeu» (Ioan VIII, 41).
Dar au auzit de la Mintuitorul:
«Voi sinteti din tatal vostru diavolul si poftele tatalui vostru diavolul vreti sa le faceti» (Ioan VIII, 44).
33. Cum deci, fiind si noi calcatori ai poruncilor Lui, nu vom auzi de la El aceleasi cuvinte? Caci si Apostolul pe cei purtati de Duhul i-a numit fii ai lui Dumnezeu:
«Citi sint, zice, purtati de Duhul, acestia sint fii ai lui Dumnezeu» (Rom. VIII, 14).
Dar cum putem sa auzim noi, cei purtati de moarte, ca sintem fii ai lui Dumnezeu?
«Caci cugetul trupului este moarte» (Rom. VIII, 8).
Cei purtati de Duhul se fac aratati din roadele Duhului. Sa vedem, asadar, roadele Duhului.
«Caci roada Duhului este, zice, iubirea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine, bunatatea, credinta, blindetea, infrinarea» (Gal. V, 22).
Oare avem aceasta in noi? Sau nu cumva le avem pe toate cele potrivnice? Cum putem, asadar, sa auzim ca sintem fii ai lui Dumnezeu, si nu mai degraba ai celui potrivnic? Caci cel nascut din cineva este asemenea celui care l-a nascut. Arata aceasta si Domnul zicind:
«Cel nascut din Duhul duh este» (Ioan III, 6).
Noi insa ne-am facut trupuri ce poftesc impotriva Duhului si de aceea cu dreptate auzim de la El:
«Nu va raminea Duhul Meu in oamenii acestia, deoarece sint numai trupuri» (Facere VI, 3).
Cum putem sa auzim, asadar, ca sintem crestini, neavind nimic al lui Hristos in noi?
34. Dar va zice, poate, cineva:
«Dar am credinta, si-mi ajunge credinta in El pentru mintuire».
Ii va raspunde acestuia Iacov, zicind:
«Ca si diavolii cred si se cutremura (Iacov II, 19);
si iarasi:
«Credinta fara fapte moarta este, precum si faptele fara credinta» (Iacov II, 20).
Dar cum si credem in El sau cum Ii credem Lui in privinta celor viitoare, noi, care nu-I credem in privinta celor vremelnice si prezente, si de aceea sintem amestecati cu cele pamintesti si traim trupului, ostindu-ne impotriva Duhu­lui? Cei ce au crezut cu adevarat lui Hristos si L-au salasluit intreg in ei prin porunci ziceau asa:
«Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Iar de traiesc acum in trup, traiesc prin credinta Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine si s-a dat pe Sine pentru mine» (Gal. II, 20).
De aceea patimind de dragul Lui pentru mintuirea tuturor, ca niste urmatori intocmai ai Lui si ca niste pazitori adevarati ai poruncilor Lui, ziceau:
«Ocariti, noi binecuvintam; prigoniti, noi rabdam; huliti, noi mingiiem» (1 Cor. IV, 12).
Aceasta o faceau pentru ca-L auzisera pe El zicind:
«Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi, binecuvintati pe cei ce va blesteama, rugati-va pentru cei ce va dosadesc pe voi» si celelalte (Matei V, 44).
Prin cuvintele si faptele lor se arata lucrind in ei Hristos. Dar noi, fiindca lucram impotriva tuturor poruncilor Lui, ne-am umplut de toata necuratia. Si de aceea am ajuns, in loc de biserica lui Dumnezeu, casa de negustorie si in loc de casa de rugaciune, pestera de tilhari; in loc de neam sfint, neam pacatos si in loc de popor al lui Dumnezeu, popor plin de pacate; in loc de saminta sfinta, saminta rea si in loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai nelegiuirii, fiindca am parasit poruncile Domnului si slujim duhurilor viclene prin patimile necurate, miniind pe Sfintul lui Israel.
35. De aceea, plingindu-ne marele Isaia si vrind sa ne ajute in caderea noastra zice:
«De ce va mai raniti iarasi, adaugind faradelege? Tot capul va este spre durere si toata inima spre intristare. De la picioare pina la cap nu este in el loc intreg. Totul este numai rana, numai vinataie si numai bube pline de puroi. Nu se mai poate pune plasture, nici untdelemn, nici o legatura» (Isaia I, 5-6);
apoi urmeaza:
«Parasita va fi fata Sionului ca o coliba intr-o vie si ca un patul intr-o bostanarie, ca o cetate impresurata» (Isaia I, 8).
Aceasta pustiire a sufletelor noastre a aratat-o si Apostolul zicind:
«Si, precum n-au gasit cu cale sa-L cunoasca pe Dumnezeu, i-a lasat pe ei Dumnezeu in minte netrebnica sa faca cele ce nu trebuie; plin fiind de toata nedreptatea, rautatea, viclenia, lacomia, plin de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de purtari urite, soptitori, birfitori, uritori de Dumnezeu, ocaritori, semeti, trufasi, nascocitori de rele, nesupusi parintilor, bezmetici, neiubitori, calcatori de cuvint, nemilostivi, care desi cunosc dreptatea lui Dumnezeu, ca adica cei ce fac acestea sint vrednici de moarte, nu numai ca fac acestea, ci si incuviinteaza pe cei ce le fac. De aceea i-a dat pe ei Dumnezeu spre patimi de necinste, ca sa-si necinsteasca trupurile lor intre ei» (Rom. I, 28-32).
Iar urmarea acestora este ca
«sa descopere minia lui Dumnezeu din ceruri peste toata necredinta si nedreptatea oamenilor» (Rom. I, 18) si celelalte.
36. Aceasta pustiire a sufletului vestind-o si Domnul zice:
«Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si omori cu pietre pe cei trimisi la tine, de cite ori n-am vrut sa string pe fiii tai, cum isi aduna gaina puii sai sub aripi si n-ai vrut? Iata, casa voastra se va lasa pustie» (Matei XXIII 37-38).
Iar Isaia, vazindu-ne pe noi, asa-zisi monahi, savirsind numai slujbe trupesti si dispretuind pe cele duhovnicesti, si de aceea aflindu-ne plini de trufie, a zis:
«Ascultati cuvintul Domnului, fruntasi ai Sodomei, luati aminte la legea Domnului, popor al Gomorei. Ce-mi trebuie Mie multimea jertfelor voastre? M-am saturat de arderile de tot ale berbecilor si nu mai vreau grasimea mieilor si singele taurilor, si al tapilor. Caci cine le-a cerut acestea din miinile voastre? Nu mai calcati in curtea templului Meu. De-mi veti aduce floarea fainii zadarnic este. Tamiierea voastra imi face scirba. Lunile noi, simbetele si ziua cea mare nu le mai pot suferi. Sufletul Meu uraste postul, odihna si sarbatorile voastre. M-am saturat de voi, nu va mai pot rabda. Cind intindeti miinile spre Mine, Eu imi intorc ochii de la voi. Si de veti inmulti rugaciunea, nu va voi auzi» (Isaia I, 10-15).
De ce?
«Pentru ca miinile voastre sint pline de singe» (Ibidem), caci
«cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni» (1 Ioan III, 15).
De aceea, toata nevointa (asceza) care nu are iubire e straina de Dumnezeu.
37. De aceea, mustrind de departe si fatarnicia noastra, zice: “Poporul acesta cu buzele lui ma cinsteste; dar inima lui este departe de Mine si in zadar ma cinsteste» (Isaia XXIX, 13; Matei XV, 8) si celelalte. Caci cele pe care Domnul nostru le-a spus plingind pe farisei, eu le aud ca spuse pentru noi, fatarnicii de azi, care ne-am invrednicit de atita har si sintem mai rai ca aceia. Oare nu legam si noi poveri grele si anevoie de purtat, si le punem pe umerii oamenilor, iar noi nu vrem sa le miscam nici cu virful degetului? Oare nu facem si noi toate faptele noastre spre a fi vazuti de oameni? Oare nu iubim si noi sa sedem in fruntea mesei la ospete si pe scaunul de frunte in adunari, si sa fim chemati ere oameni: „Rabi, rabi”, iar pe cei care nu ni le dau acestea ii urmarim pina la moarte? Oare n-am luat si noi cheia cunostintei si inchidem Imparatia cerurilor inaintea oamenilor neintrind nici noi, si nelasindu-i nici pe altii sa intre? Oare nu ocolim si noi marea si pamintul ca sa facem un prozelit, si cand se intampla aceasta il facem fiul gheenei indoit decit noi? Oare nu sintem si noi povatuitori orbi, strecurind tintarul su inghitind camila? Oare nu curatim si noi partea din afara a paharului, cea de la vedere, iar cea dinauntru nostru e plina de rapire si lacomie, mai bine zis de necuratie? Oare nu zeciuim si noi izma si mararul, si orice leguma, si trecem cu vederea judecata si iubirea lui Dumnezeu? Oare nu sintem si noi niste morminte intunecoase aratindu-ne oamenilor pe dinafara drepti, iar pe dinauntru  fiind plini de toata fatarnicia, nelegiuirea si necuratia? Oare nu zidim si noi mormintele mucenicilor si nu impodobim monumentele apostolilor, dar sintem asemenea cu ucigasii lor?
Cine nu ne va plinge, asadar, pe noi pentru o astfel de simtire? Cine nu va plinge o asemenea robie a noastra? De aceea noi, cei ce sintem fii cinstiti ai lui Dumnezeu, sintem socotiti ca niste vase de lut. De aceea s-a innegrit aurul si s-a stricat argintul cel bun. De aceea noi, nazareii Sionului, care luminam mai tare ca zapada, am ajuns ca niste abisinieni; noi, care eram mai albi ca laptele ne-am innegrit mai tare ca cerneala. De aceea s-a intunecat chipul nostru mai tare ca funinginea. Cei ce ne hraneam cu nuci de cocos ne tavalim acum in laturi. S-au marit nelegiuirile noastre mai mult decit nelegiuirile Sodomei. Noi, cei ce eram fiii zilei si fiii luminii, am ajuns fiii noptii si ai intunericului; iar din fii ai Imparatiei ne-am facut fiii ghenei. De aceea noi, fiii Celui Preainalt, murim ca niste oameni si cadem ca unul dintre boieri (Ps. LXXXI, 7). De aceea am fost predati in miinile vrajmasitor nelegiuiti, adica ale dracilor cumpliti si ale imparatului nedrept si atotviclean al intregului pamint, ale capeteniei lor adica, ca unii ce-am pacatuit si am savirsit faradelege nesocotind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, si am calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu,si am socotit singele Testamentului Sau lucru de rind.
Dar sa nu ne predai pina in sfirsit, pentru numele Tau, Doamne; si sa nu rupi Testamentul Tau; si sa nu departezi de la noi mila Ta, pentru milostivirile Tale, Tatal nostru cel din ceruri, si pentru mila Sfintului Tau Duh. «Nu pomeni faradelegile noastre cele vechi, ci degraba sa vie ina­intea noastra milostivirile Tale, ca am ajuns saraci foarte. Ajuta-ne noua, Dumnezeule, Mintuitorul nostru, pentru slava numelui Tau; Doamne miluieste-ne si iarta-ne pacatele noastre, pentru numele Tau» (Ps. LXXVIII, 8-9). Doamne, adu-Ţi aminte de pirga pe care, luind-o dintru noi pentru iubirea de oameni Unul-Nascut, Fiul Tau, o tine pentru noi in ceruri, ca sa ne daruiasca nadejdea tare a minturii si sa nu devenim din deznadejde mai rai. Mintuieste-ne pentru cinstit singele Lui, pe care l-a varsat pentru viata lumii, pentru sfintii Sai apostoli si ucenici care si-au varsat singele lor propriu pentru numele Lui, pentru sfintii prooroci, Parinti si patriarhi care s-au nevoit sa faca bucurie numelui Tau. Nu trece cu vederea rugaciunea noastra, Doamne, si nu ne parasi pina la sfirsit. Caci nu ne incredem in dreptatile noastre, ci in mila Ta, prin care porti grija de tot neamul nostru. Cersim si rugam bunatatea Ta ca sa nu ni se faca noua spre osinda taina mintuirii, harazita noua de Unul-Nascut Fiul Tau, si sa nu ne lepezi pe noi de la fata Ta. Nu te scirbi de nevrednicia noastra, ci ne miluieste pe noi dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegile noastre, ca apropiindu-ne fara de osinda inaintea sfintei Tale slave sa ne invrednicim de acoperamintul Fiului Tau cel Unul-Nascut si sa nu fim lepadati ca niste slugi netrebnice ale pacatului.
Da, Stapine, Doamne atotputernice, auzi rugaciunea noastra, ca afara de Tine pe altul nu cunoastem. Numele Tau numim, caci Tu esti Cel ce lucreaza toate in toti si ajutorul de la Tine il cerem toti. «Cauta din cer, Doamne, si priveste din casa sfintei Tale slave. Unde este rivna si taria Ta? Unde este multimea milei Tale si a indurarilor Tale ca ai rabdat caderea rroastra? Caci Tu esti Tatal nostru, fiindca Avraam nu ne-a cunoscut pe noi, si Israel nu ne-a stiut pe noi. Ci Tu, Doamne, Tatal nostru, mintuieste-ne pe noi, ca de la inceput este peste noi numele Tau cel sfint si al Fiului Tau cel Unul-Nascut si al Sfintului Tau Duh. De ce ne-ai ratacit pe noi, Doamne, de la calea Ta? Nu ne pedepsi pe noi cu toiagul judecatilor Tale. De ce ai invirtosat inimile noastre ca sa nu se teama de Tine? Ne-ai parasit pe noi in propria lege a ratacirii noastre? Intoarce, Doamne, pe robii Tai pentru sfinta Ta Biserica si pentru toti sfintii Tai din veac, ca sa mostenim putin din muntele Tau cel sfint. Vrajmasii nostri au calcat locul Tau cel sfint. Ne-am facut ca la inceput, cind nu stapineai peste noi, nici nu se chema numele Tau peste noi» (Isaia LXIII, 15-18).[1]
38. «De vei deschide cerul se vor cutremura de Tine muntii si se vor topi ca ceara de fata focului; focul va arde pe cei potrivnici si infricosat va fi Numele Tau vrajmasilor Tai. Cind vei face lucrurile Tale marite, se vor cutremura de Tine muntii. Din veac n-am auzit, nici ochii nostri n-au vazut Dumnezeu afara de Tine. Şi lucrurile Tale, pe care le vei face, vor fi mila celor ce vor rabda. Caci dreptatea se va intilni cu cei ce o fac si-si vor aduce aminte de caile Tale. Iata, Tu te-ai miniat si noi am pacatuit» (Isaia LXIV, 1-5). Mai bine zis noi am gresit, si Tu te-ai miniat. «De aceea am ratacit toti si ne-am facut ca niste necurati. Ca o cirpa lepadata e toata dreptatea noastra si am cazut ca frunzele pentru faradelegile noastre; asa ne va duce vintul pe noi. Nu este cine sa cheme numele Tau si cine sa Te pomeneasca spre a fi ajutat. Intors-ai fata Ta de la noi si ne-ai parasit pe noi pentru pacatele noastre. Si acum, Doamne, Tatal nostru esti Tu, iar noi tina, lucrul miinilor Tale sintem toti. Nu te minia pe noi foarte, nici pomeni vreodata pacatele noastre. Priveste, caci poporul Tau sintem toti. Cetatea sfintului Tau, Sionul, a ajuns pustie. Ca un pustiu s-a facut Ierusalimul. Casa sfintului nostru a ajuns blestem, si slava pe care au binecuvintat-o Parintii nostri a fost cuprinsa de foc, si toate cele marite s-au darimat. Şi toate acestea le-ai rabdat, Doamne, si ai tacut, si ne-ai smerit din cale-afara» (Isaia LXIV, 6-11).
39. Toate acestea i s-au intimplat poporului Tau vechi prin preinchipuire, dar acum s-au implinit cu adevarat la noi.
«Facutu-ne-am de ocara vecinilor nostri, diavolii, si de batjocura si de ris celor ce stau in jurul nostru» (Ps. LXXVIII, 4). Ci cauta din cer si vezi, si ne mintuieste pe noi pentru numele Tau cel sfint. Fa-ne sa cunoastem mestesugurile vrajmasilor nostri si ne mintuieste de uneltirile lor. Nu departa de la noi ajutorul Tau, ca noi nu sintem in stare sa invingem cele ce ne vin impotriva, dar Tu esti puternic sa ne mintuiesti de toti vrajmasii. Mintuieste-ne pe noi,  Doamne, din greutatile lumii acesteia dupa bunatatea Ta, ca in curata constiinta, trecind marea vietii si infatisindu-ne intregi si fara pata inaintea scaunului infricosat, sa ne invrednicim de viata cea vesnica.”
40. Auzindu-le toate acestea fratele, si cuprins fiind de mare cainta, zise cu lacrimi batrinului:
„Din cite vad, Parinte, nu mi-a ramas nici o nadejde de mintuire. «Caci faradelegile mele au covirsit capul meu» (Ps. XXXVII, 5). Ci rogu-te sa-mi spui ce trebuie sa fac?”
Iar batrinul raspunzind, zise:
„Mintuirea este un lucru oamenilor cu neputinta. La Dumnezeu insa toate-s cu putinta, precum a zis Insusi Domnul (Matei XIX, 26):
«Sa iesim inaintea fetei Lui intru marturisire, sa ne inchinam, sa cadem si sa plingem inaintea Domnului care ne-a facut pe noi, caci El este Dumnezeul nostru» (Ps. LXXXXIV, 2).
Sa auzim ceea ce spune El prin glasul lui Isaia:
«Cind te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mintui» (Isaia XXX, 15);
si iarasi:
«Nu e puternica mina Domnului ca sa ne mintuiasca? Sau s-a ingreunat urechea Lui ca sa nu auda? Dar pacatele pun zid intre noi si Dumnezeu, si din pricina pacatelor noastre s-a intors fata Lui ca sa nu ne miluiasca» (Isaia LIX, 1-2).
De aceea zice:
«Spalati-va, face-va-ti curati, smulgeti rautatile din sufletele voastre inaintea ochilor Mei, opriti-va din rautatile voastre, invatati sa faceti binele, cereti judecata, scapati pe cel nedreptatit, faceti dreptate orfanului si aparati pe vaduva. Şi veniti sa ne judecam, zice Domnul. Si de vor fi pacatele voastre ca purpura, ca zapada le voi albi; si de vor fi stacojii ca focul, ca lina le voi albi. De veti vrea sa ma ascultati, bunatatile pamintului veti minca, caci gura Domnului a grait acestea» (Isaia I, 15-20);
si iarasi prin Ioil:
«Intoarceti-va la Mine din toata inima voastra in post, in plingere si jelanie. Sfisiati-va inimile voastre si nu hainele voastre. Caci milostiv si indurat este Domnul si-I pare rau de cele rele» (Ioil II, 12-13).
Iar catre Iezechiel:
«Fiul omului spuse casei lui Israel: Asa ati vorbit zicand: ratacirile noastre si faradelegile noastre asupra noastra sint si in ele ne topim, si cum vom trai? Spune lor: Viu sint Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea necredinciosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa fie viu. Cu intoarcere intoarceti-va de la calea voastra; pentru ce sa muriti voi, casa lui Israel?» (Iez. XXXIII, 10-14).
Iar Cartea 3 a Regilor, aratind covirsitoarea bunatate a lui Dumnezeu, zice prin Ilie, ca sa auza Ahab, care se afla in via lui Nabot, pe care o mostenise omorindu-l prin Izabela:
«Acestea zice Domnul: „Ai ucis si ai mostenit. In locul in care au lins ciinii singele lui Nabot, acolo vor linge ciinii singele tau. Şi pe Izabela ciinii o vor minca la marginea zidului lui Izrael.”» Şi auzind Ahab aceste cuvinte si-a rupt hainele sale si a pus sac pe trupul sau, si a postit, si a dormit in sac. Şi a fost cuvintul Domnului catre Ilie zicind: «Iata ca s-a rusinat Ahab de fata mea. Nu voi mai aduce rele in zilele lui» (3 Regi XXI, 19, 23, 27-29).
Iar David zice:
«Faradelegea mea am cunoscut, si pacatul meu nu l-ai acoperit. Zis-am: „Marturisit-am impotriva mea faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat necredinta inimii mele. Pentru ea se va ruga Ţie cu tot cuviosul la vreme rinduita; insa in potop de ape multe de El nu se vor apropia”» (Ps. XXXI, 5-7).
Iar in Evanghelie zice Domnul:
«Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor» (Matei IV, 17).
Iar lui Petru, care intreaba:
«„De cite ori pe zi imi va gresi fratele meu si ii voi ierta lui? Au doara pina la sapte ori?”, ii raspunde Cel prin fire bun si neasemanat in bunatate: „Nu zic tie de sapte ori, ci pina la saptezeci de ori cite sapte”» (Matei XVIII, 22).
Ce este pe masura acestei bunatati? Ce este pe potriva acestei iubiri de oameni?
41. Cunoscind, asadar, frica de Dumnezeu, bunatatea si iubirea Lui de oameni, din Vechiul si Noul Testament sa ne intoarcem din toata inima noastra. De ce sa pierim fratilor? Sa ne spalam miinile noi, pacatosii. Sa ne curatim inimile noi, cei cu sufletele indoite. Sa ne tinguim, sa jelim si sa plingem pentru pacatele noastre. Sa incetam din rautatile noastre. Sa credem in milostivirile Domnului. Sa ne temem de amenintarile Lui, sa pazim poruncile Lui. Sa ne iubim unii pe altii din toata inima. Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi si se scirbesc de noi ca sa se mareasca numele Domnului si sa ni se arate in bucuria lui. Sa dam iertare unii altora noi ce ne-am ispitit unul pe altul ca unii ce am fost razboiti toti de vrajmasul comun. Sa stam impotriva gindurilor noastre chemind pe Dumnezeu ca aliat in lupta noastra si sa alungam din noi duhurile rele si necurate. Sa supunem trupul duhului, chinuindu-l si tinandu-l robit (1 Cor. IX, 27) prin tot felul de strimtorari. «Sa ne curatim pe noi de toata intinaciunea trupului si a duhului.» Sa ne stirnim unii pe altii la sporirea in iubire[2] si fapte bune. Sa nu ne pizmuim intre noi, nici pizmuindu-ne sa ne salbaticim la inima. Mai degraba sa avem mila unii de altii si sa ne tamaduim unii pe altii prin smerenie. Sa nu ne birfim unii pe altii, nici sa nu ne batjocorim unii pe altii, caci sintem unii altora madulare. Sa lepadam de la noi negrija si usurinta, si sa stam barbateste, luptind impotriva duhurilor rautatii, caci «Il avem pe Ilius Hristos mingiietor drept la Tatal, si El ne este ispasire pentru pacatele noastre» (1 Ioan II, 1-2). Sa ne rugam Lui cu inima curata din tot sufletul nostru si ne va ierta pacatele noastre. «Caci aproape este Domnul de toti cei ce-L, cheama pe El intru adevar» (Ps. CXLIV, 18). De aceea zice:
«Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda si da Celui Preainalt rugaciunile tale. Şi ma cheama pe Mine in ziua necazului tau si te voi scapa, si Ma vei slavi pe Mine» (Ps. XLIX, 14-15).
Iar Isaia zice:
«Rupe toata legatura nedreptatii, dezleaga jugul legamintelor silnice, da drumul celor asupriti si rupe toata scrisoarea nedreapta. Fringe celui flamind piinea ta si pe saracii fara salas adu-i in casa ta. De vezi pe cineva gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cei din saminta neamului tau. Atunci lumina ta va izbucni ca zorile si tamaduirea ta va rasari degraba. Şi va umbla inaintea ta dreptatea ta, si slava Domnului te va inconjura» (Isaia LVIII, 6-8).
Iar dupa acestea zice:
«Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi pe tine. Inca graind tu, va zice: „Iata, aci sint”. Atunci va rasari in intuneric lumina ta si intunericul tau va fi ca amiaza. Şi Dumnezeu va fi cu tine totdeauna si te va satura precum pofteste sufletul tau» (Isaia LVIII, 9-10).
Iata, asadar, ca rupind toata legatura nedreptatii din inima noastra si dezlegind tot jugul legamintelor silnice, adica al tinerii minte a raului, si grabindu-ne sa facem bine aproapelui din tot sufletul, ajungem sa fim inconjurati de lumina cunostintei si ne slobozim de patimile de ocara, umplindu-ne de toata virtutea, luminindu-ne de slava lui Dumnezeu si eliberindu-ne de toata nestiinta; iar rugindu-L pe Hristos sintem auziti si-L avem pe Dumnezeu cu noi pururea, si ni se satura dorinta dupa Dumnezeu.
42. Sa ne iubim, asadar, unii pe altii si vom fi iubiti de Dumnezeu. Sa fim cu indelunga rabdare intreolalta si va fi si El cu indelunga rabdare fata de pacatele noastre. Caci iertarea greselilor noastre o aflam in iertarea fratilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsa in milostivirea noastra fata de aproapele. De aceea a zis Domnul: «Iertati si vi se va ierta voua» (Luca VI, 37); si iarasi: «De veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel din ceruri va ierta voua greselile voastre» (Matei VI, 14); sau: «Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui» (Matei V, 7); sau «Cu ce masura veti masura, cu aceea se va masura voua» (Matei VII, 2). Iata, ne-a daruit noua Domnul chip de mintuire si ne-a dat noua putere vesnica de-a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, in voia noastra sta mintuirea noastra.
43. Drept aceea sa ne dam pe noi insine Domnului in intregime ca sa-L primim pe El intreg. Sa ne facem dumnezei pentru El. Caci pentru aceasta s-a facut om, fiind Dumnezeu si stapin prin fire. Sa ascultam de el si va birui fara greutate asupra vrajmasilor nostri. «Daca poporul Meu ar fi ascultat de Mine, zice, daca Israel ar fi umblat in caile Mele, as fi umilit pina la nimicire pe vrajmasii lor si as fi pus mina Mea pe cei ce-i necajesc pe ei» (Ps. LXXX, 14-15). Sa ne punem toata nadejdea noastra numai in El si sa aruncam toata grija noastra numai asupra Lui, si ne va mintui pe noi de tot necazul, si toata viata ne va hrani El Insusi. Sa iubim pe tot omul din suflet; dar sa nu ne punem nadejdea in nici unul dintre oameni. Caci cita vreme ne sustine Domnul, ne inconjoara toti prietenii sl toti vrajmasii nostri sint fara putere. Cind insa ne paraseste Domnul, atunci ne parasesc si prietenii cu totii, si toti vrajmasii dobindesc putere impotriva noastra. Dar, si cel ce indrazneste bizuindu-se pe sine va cadea cu cadere jalnica. Cel ce se teme insa de Domnul se va inalta. De aceea a zis David: «Nu voi nadajdui in arcul meu, si sabia mea nu ma va mintui. Ca Tu ne-ai mintuit pe noi de cei ce ne necajesc si ai facut de rusine pe cei ce ne urasc» (Ps. XLIII, 7-8).
44. Sa nu staruim in ginduri care ne prezinta pacatele noastre micsorate si care ne spun ca niste oracole ca am primit iertarea. Intarindu-ne impotriva lor, Domnul a zis: «Paziti-va pe voi de prooroci mincinosi care vor veni la voi in piele de oaie, iar pe dinauntru sint lupi rapitori» (Matei VII, 15). Caci cita vreme mintea noastra este tulburata de pacat, inca n-am primit iertarea lui, fiindca n-am facut inca roade vrednice de pocainta. Şi roada caintei este nepatimirea sufletului; iar nepatimirea inseamna stergerea pacatului. Dar nu avem inca desavirsita nepatimire daca aci sintem tulburati de patimi, aci nu. Deci n-am primit inca desavirsit nici iertarea pacatelor. De pacatul stramosesc ne-am slobozit prin Sfintul botez, dar de cel pe care am indraznit sa-l savirsim dupa botez ne slobozim prin cainta.
45. Drept aceea sa ne caim cu adevarat, ca sloboziti de patimi sa dobindim iertarea pacatelor. Sa dispretuim cele vremelnice ca nu cumva, luptind pentru ele cu oamenii, sa calcam porunca iubirii si sa cadem din dragostea lui Dumnezeu. «Sa umblam in duh si nu vom mai implini pofta trupului» (Gal. V, 16). Sa veghem, sa fim treji, sa lepadam somnul usuratatii. Sa rivnim a pasi pe urmei sfintilor atleti ai Mintuitorului; sa imitam luptele lor uitind pe cele dindarat si intinzindu-ne spre cele dinainte! Sa imitam drumul lor neodihnit, rivna lor aprinsa, staruinta in infrinare, sfintenia neprihanirii, vitejia rabdarii, neclintirea indelungii rabdari, duiosia milei, netulburarea blindetii, caldura rivnei, nefatarnicia iubirii, inaltimea smereniei, neprisosinta saraciei, barbatia, bunatatea, ingaduinta. Sa nu ne dedam placerilor; sa nu ne molesim in cugetari; sa nu ne intinam constiinta. «Sa urmarim pacea cu toata lumea si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul» (Evr. XII, 14). Pe linga acestea sa fugim de lume, fratilor, si de stapinul lumii. Sa parasim trupul si cele trupesti. Sa pasim intins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastra. Sa imitam pe dumnezeiescul Apostol, sa primim pe Capetenia vietii, sa ne bucuram de izvorul vietii. Sa cintam in cor cu ingerii; sa laudam cu arhanghelii pe Domnul nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava si stapinirea, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.”
[1] Citat liber
[2] In text: paroxismul iubirii.
(din: FILOCALIA, volumul II, Editura Humanitas, 1999

Sursa

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta

Din textul urmator cu care completam prezentarea cartii Sf. Maxim, mediator intre Rasarit si Apus, a teologul francez J-Cl. Larchet, ies in evidenta doua principii fundamentale ale invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul:
criteriul apartenentei la Biserica este marturisirea dreptei credinte (dreapta credinta fiind indisolubil legata de Sfanta Traditie) si marturisirea dreptei credinte este determinata de  ”o constiinta care te apara”.

  • 1) Impresioneaza limpezimea si claritatea cu care teologul Jean-Claude Larchet expune pilda si invatatura Sfantului Maxim despre criteriul unic si exlcusiv al apartenentei la Biserica: marturisirea credintei ortodoxe. Este raspunsul cel mai ortodox, daca putem spune astfel, cel mai curat, care se poate da initiativei ecumeniste din aceasta saptamana, ce schimonoseste eretic si ideologic o tema inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Nu poate exista comuniune reala, nici unitate, ne invata Sfantul Maxim Marturisitorul, decat in masura in care exista marturisirea dreptei credinte. Unitatea, asadar, nu este un mijloc, ci abia o finalitate care poate fi atinsa doar in masura in care exista aceeasi marturie de credinta, anume de credinta ortodoxa. Este o deosebire neta fata de strategia ecumenista de a transforma discursul despre unitate intr-o strategie simbolica de putere, intr-o ideologie in care sunt fortate apropierile pe baza unui iluzoriu ”numitor comun”.
In lipsa dreptei credinte, comuniunea euharistica, adica impartasirea din acelasi Potir nu este posibila, ori aceea nu mai poate fi numita Euharistie:
invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata.
Marturia dreptei credintei nu este o marturie individuala, caci nu din originalitatea sau particularitatea cuiva se intemeieaza, ci este una care trece ”testul” conformarii cu Scriptura, invatatura Parintilor si a Sinoadelor. Orice opinie noua trebuie supusa acestui test, indiferent daca cel care o emite este Patriarh, preot, calugar sau chiar Sinod. Nimeni nu poate afirma ceva absolut nou in ceea ce priveste invatatura de credinta si indemnul mantuitor, ci poate doar marturisi ceea ce au marturisit si predanisit Sfintii Parinti.
Multe din controversele si tulburarile care au marcat  si marcheaza spatiul nostru ortodox, de la stanga ecumenista la dreapta extremista, au fost iscate tocmai datorita acestei elementare ”omisiuni”: cercetarea problemei, a opiniei, a temei aflate in disputa in lumina invataturii Sfintilor Parinti, a “cugetului Bisericii”. Cine evita sau leapada invatatura Sfintilor Parinti pentru a proba temeinicia opiniei sale risca sa se situeze, prin aceasta, in afara Bisericii si in afara Ortodoxiei.

  • 2) Ceea ce face ca invatatura Sf. Maxim sa fie una din cele mai complete invataturi este faptul ca temeiul unei bune marturii este dat de detinerea constiintei Bisericii. Aceasta constiinta se formeaza nu doar prin acceptarea seaca, la nivel strict intelectual, a invataturilor de credinta, ci prin fidelitatea vie fata de ele, adica printr-o viata duhovniceasca reala, ce consta in pazirea poruncilor lui Hristos, in continua lupta de curatire a inimii si de luminare cu harul dumnezeiesc.

Si acum intelegem mai bine de ce Dumnezeu a randuit ca cel mai mare Parinte filocalic al Bisericii sa fie si unul din cei mai mari stalpi dintre Sfintii Marturisitori. Pentru ca acestea doua – lucrarea duhovniceasca si marturisirea, sunt cele doua aripi ale crestinului-ortodox. Nimeni nu poate marturisi daca are o constiinta murdara, daca viata lui este intinata, daca nu are fior si lucrare filocalica, fireste, la masura sa. Nimeni nu poate pretinde, in numele unei misiuni ”superioare” de a duce o asa-zisa lupta de rezistenta, sa primeasca dispensa de la a pazi poruncile lui Hristos in integralitatea lor. Nimeni sa nu se amageasca cu gandul ca amanarea perpetua a pocaintei, a innoirii duhovnicesti, ar putea fi compensata cu o asa-zisa marturisire a credintei. Pentru ca Sfantul Maxim afirma in mod clar ca se marturiseste cu sufletul si cu gura, deci nu doar cu gura…
Nu altul era si mesajul, explicit, al Staretului Partenie de la Manastirea Sf. Pavel din Sfantul Munte, din omilia pregatita pentru Iasi, anul trecut, si care a starnit scandal, tocmai fiindca s-a ignorat CU DESAVARSIRE acest paragraf esential, din finalul ei:
“Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor,pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică”.
Asa cum am aratat intr-un din primele materiale publicate, cu ani in urma, pe acest site, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata si el ca ordinea fericirilor, care sunt, de fapt, poruncile pe care trebuie sa le pazim, nu este deloc intamplatoare:
Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.
Ne aducem aminte inca o data si de intrebarea pe care  Arhiepiscopul Averchie Tausev, Dreptul Marturisitor cu viata si cu invatatura al Bisericii, o amintea celor care pareau a fi siguri de apartenenta lor la Biserica:
Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“.
Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”
Acelasi vrednic si sfant ierarh al Ortodoxiei din America vorbea, tocmai in acest context, despre apostazia chiar a celor care par a fi LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”, fara insa a purta aceasta lupta in Duhul si cu armele lui Dumnezeu:
Cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

  • (1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi
  • (2)a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte.

(vezi mai departe AICI)
Parintii au pus astfel, ca o conditie indispensabila pentru a putea fi in stare sa dai marturia cea buna, si dreapta vietuire. Dupa cuvantul Apostolului Iacov:
Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.
Si:
Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
De aceea Sfintii Parinti, urmand cuvantul lui Hristos, au avertizat intotdeauna ca efectul unei marturisiri care nu este rodul unei vietuiri drepte va fi tulburarea, agitatia sufleteasca, deznadejdea.
Sfantul Grigorie Palama, de pilda, avertizeaza:
”Inselarea, chiar de ar fatari fata adevarului si ar imbraca forme luminoase, nu va putea produce o lucrare buna, ca de pilda: ura lumii, dispretul maririi de la oameni, dorinta dupa cele ceresti (…) linistea duhovniceasca, bucuria, pacea, smerenia, incetarea placerilor si a patimilor, buna dispozitie sufleteasca pentru ca toate acestea sunt roadele harului carora se opun cu totul cele ale inselarii.” (Pr. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, p. 329)
Asadar, numai cand lucram si asupra pamantului inimii noastre necurate putem gasi indreptatire in constiinta noastra sa marturisim adevarul, aceasta fiind ordinea vietuirii duhovnicesti stabilite si de Sf. Ap. Pavel:
Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.
Cine crede ca este madular al Bisericii calcandu-si in picioare constiinta, ba inca si morala comuna si paganilor, aceea care ne indeamna spre cinstea si omenia fireasca, se amageste cumplit, taindu-se singur din comunitatea iubirii si a harului dumnezeiesc.
Sfantul Maxim Marturisitorul sa ne daruiasca intelegerea cea vie a credintei mostenite din Parinti!

Din: Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Editura Doxologia, Iasi, 2010


a) Marturisirea credintei ortodoxe ca si criteriu eclesiologic

Am putut remarca faptul ca Maxim insista in special si in mai multe randuri asupra marturisirii dreptei credinte.
Aceasta insistenta se justifica evident prin faptul ca o parte importanta din viata sa (din 633 pana in 662) a fost in intregime consacrata apararii dreptei credinte si ca, inainte chiar de moartea sa martirica pentru aceasta credinta, el i-a consacrat toate momentele existentei sale si toate puterile fiintei sale. Marturisirea credintei conditioneaza in ochii sai, asa cum am vazut, rolul privilegiat pe care il recunoaste in fapt si in principiu, Bisericii si papei de la Roma.
In esenta, ea este cea care conditioneaza apartenenta sau nonapartenenta la Biserica, excluderea in afara acesteia sau reintegrarea in sanul ei, si deci comuniunea sau necomuniunea cu ea. Acest principiu este valabil atat pentru persoane in raport cu Biserica, dar si pentru Bisericile locale in raport cu Biserica universala.
Daca comuniunea marturiseste despre unire, o concretizeaza si o manifesta in cel mai inalt grad, unirea cu Bise­rica universala nu este determinata si nici conditionata de comuniune (care este o finalitate si nu un mijloc), ci de marturisirea dreptei credinte.
Pentru Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos si in Hristos, iar aceasta comuniune se realizeaza mai intai in marturisirea comuna a dreptei credinte in El. Daca Hristos nu este marturisit corect, comuniunea cu El si cu cei care Il marturisesc in mod ortodox devine imposibila. Gasim de mai multe ori in opera lui Maxim afirmatia ca marturisirea adevaratei credinte conditioneaza in mod absolut comuniunea1, caci cel care nu Il marturiseste pe Hris­tos in mod corect, adica in conformitate cu Traditia, se plaseaza in afara Lui:
„acela care nu primeste pe apostoli, pe prooroci si pe invatatori, ci nesocoteste expresiile si glasurile lor, acela dispretuieste pe Insusi Hristos”2.
Comuniu­nea care se realizeaza si se manifesta in cel mai inalt grad de realitate si perfectiune in impartasirea euharistica cu trupul si sangele Mantuitorului, presupune inca si mai mult dreapta credinta, caci daca nu marturisim dreapta credinta,
„anulam si rasturnam marea, prealuminata si slavita taina a ortodoxiei crestinilor”3,
invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata4.

wp-image--1867287428

b) Acordul cu Traditia, criteriu al ortodoxiei credintei

Dreapta credinta ca si criteriu al apartenentei la Bise­rica nu este definit de o Biserica oarecare, de clerul sau, de patriarhul si de credinciosii ei, ci de intreaga Traditie a Bisericii universale. Criteriul ortodoxiei credintei este, cum afirma Maxim in nenumarate randuri in textele pe care le­-am analizat5, dar si in intreaga sa opera6, acordul cu Traditia, asa cum este ea exprimata de invataturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, sinoadelor si ale Sfintilor Parinti. Nu numai pozitiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor si episcopilor, dar chiar si sinoadele trebuie primite si aprobate in relatie cu credinta ortodoxa7, asa cum este ea definita de Traditie in toate componentele ei.
In Biserica, afirma Maxim, invatam
„intreaga Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, Sfintii Dascali si Sfintele Sinoade”8.
Traditia e constituita prin invatatura pe care a lasat-o Hristos ucenicilor Sai si pe care acestia au transmis-o Parintilor Bisericii Universale, invatatii de Dumnezeu”9.
Maxim acorda evident, o mare insemnatate invataturilor Sfintilor Parinti10. Pentru el, asa cum remarca J. Pelikan,
„identificarea doctrinei ortodoxe a Bisericii catolice inseamna limitarea la ceea ce Parintii au transmis prin Traditie”11
sau, cum noteaza V. Croce,
„dupa Maxim, traditia inseamna esentialmente «traditia patristica»”12.
Maxim admite ca cuvintele Parintilor reprezinta „lege si canon pen­tru Biserica” si afirma:
„cat despre noi, noi urmam intru-totul Sfintilor Parinti”13.
Este necesar, spune el, ca
„prin binecredincioasa cugetare si atotadevarata opinie despre Dumnezeirea si umanitatea Lui [Hristos] … sa intarim invatatura dreptcredincioasa a Sfintilor Parinti care au predat acestea Sfintelor Biserici universale ale lui Dumnezeu”14.
In fata argumentelor aduse de eretici, el spune:
„Sa dovedeasca mai intai acestea cu gandirea Parintilor si apoi se va confirma opinia dogmelor. Iar daca nu le e cu putinta aceasta, sa se lase de acestea si sa se conformeze impreuna cu noi numai celor hotarate de purtatorii de Dumnezeu Parinti ai Bisericii universale si de cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”15.
Cel care admite ceea ce e in conformitate cu credinta ortodoxa se afla in acord cu Parintii; invers,
„cel ce nu propovaduieste asa nu primeste pe Parintii de Dumnezeu insuflati, ci e vadit cine si ce fel sunt cei pe care ii primeste”16.
Marturisirea adevaratei credinte conditioneaza, cum am vazut, apartenenta la Biserica, impartasirea, primirea Sfantului Duh, unirea cu Hristos si apartenenta la trupul Sau. Ea ne priveste deci in mod vital, iar mantuirea noastra depinde de aceasta, de aceea apararea dreptei credinte nu re­prezinta pentru Maxim o discutie dogmatica abstracta, ci o problema de viata si de moarte.
In acest sens, el scrie:
„Sa pazim marele si primul nostru leac, adica mostenirea cea buna a credintei, marturisind cu sufletul si cu gura cu toata indrazneala cum ne-au invatat Parintii urmatori ei insisi ai vazatorilor de la inceput ai Cuvantului”17.
Desi Maxim afirma ca, pentru ca o afirmatie dogmatica sa poata fi considerata conforma dreptei credinte, ea trebuie sa corespunda invataturii „unui sinod, a unui Parinte sau a Sfintei Scripturi”18, nici una dintre componentele Traditiei neavand pentru el autoritate absoluta, luata izolat, ci doar in acord cu celelalte si cu intregul. Dupa cum subliniaza. J. Pelikan, pentru Maxim,
„Scriptura are o autoritate suprema, dar doar daca ea este interpretata in maniera spirituala si ortodoxa. Parintii sunt normativi, dar doar daca sunt in armonie cu ceilalti si cu Scriptura din care s-au hranit. Sinoadele sunt decisive, dar numai in calitate de voce a unicei doctrine apostolice, profetice si patristice”19.
Maxim ar putea subscrie aici principiului binecunoscut enuntat de Sfantul Vincentiu de Lerini:
„In Biserica catolica trebuie sa avem grija sa ne limitam la ceea ce a fost crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti”20,
principiu pe care il enunta el insusi chiar, in formule diferite, dar cu acelasi sens, scriind, de exemplu, ca norma dreptei credinte este „opinia” sau „credinta comuna a crestinilor”21, ca aceasta credinta este ceea ce
„se marturiseste pretutindeni de toti in mod neclintit si se crede in chip drept, pe temeiul propovaduirii lor, adica al invatatorilor alesi de Dumnezeu”22, sau inca dezacordul cu ei este abatere de la dreapta credinta, iar acordul cu ei garanteaza unitatea de credinta”23.

wp-image-87783723

c) Ce este Biserica catolica

Un alt punct extrem de interesant al gandirii lui Ma­xim este conceptia pe care o are despre Biserica catolica. Biserica catolica nu se identifica pentru el a priori nici cu Bise­rica locala, nici cu vreo alta Biserica in special24, nici cu Biserica universala; problematica ecleziologiei moderne asupra raporturilor dintre Biserica locala si Biserica universala ii este straina, ca si conceptia latina conform careia Biserica catolica ar fi Biserica universala ca suma sau totalitate a Bisericilor locale.
„Biserica catolica” este pentru Maxim „Bise­rica zidita de Dumnezeu”25, Biserica lui Hristos a carei piatra unghiulara este (Ef. 2, 20)26 sau al carei cap il constituie si pentru care ea reprezinta trupul (Col. 1,18, 24)27, pe care El Insusi a stabilit-o pe temelia dreaptei marturisiri a credintei In El28, si care este una si unica29. Ea se caracterizeaza in mod esential, cu privire la catolicitatea ei, prin faptul ca marturiseste credinta ortodoxa, asa cum am putut vedea din mai multe texte pe care le-am analizat30, si mai ales din afirmatia facuta in fata patriarhului Petru si relatata in Epistola catre Anastasie:
„Biserica catolica este marturisirea dreapta si mantuitoare a credintei in El”31.
Cea mai mare parte a celorlalte pasaje ale corpus-ului maximian care utilizeaza expresia „Biserica catolica” o fac intr-un con­text in care prezinta credinta ortodoxa in opozitie cu conceptiile eretice32. De exemplu, Maxim evoca in maniera sa caracteristica pe cea care
„stand din stramosi pe piatra nesfaramata a credintei, ca una care n-a fost invatata sa respire nimic altceva decat dreapta credinta in Dumnezeu propovaduita de Biserica universala [catolica] a lui Dumne­zeu”33.
Mai mult, el scrie surorilor care traiesc in regiunea Cartaginei, care altadata ratacisera in erezie si revenisera recent la dreapta credinta:
„Eu socoteam ca sunteti bine intarite in adevar si ca aveti temeliile sufletului neclintite de la binecredincioasa marturisire si din nadejdea dreptei credinte nepatate si fara greseala a lui Hristos, din respectul pentru harul lui Dumnezeu, care v-a chemat pe voi si v-a unit cu trupul viu si intreg si nepatat al sfintei Biserici catolice si apostolice si v-a intarit cand va vestejea boala racirii si a nestiintei, facandu-va madulare ale trupului de obste al Bisericii. Caci prin acest har se vesteste cuvantul puternic si binecredincios si drept si adevarat al mantuirii”34.
Parintii care marturisesc si apara credinta ortodoxa o fac in numele Bisericii catolice si pentru pastrarea ei35;
„pentru cauza Bisericii catolice au lucrat apostolii Lui si Sfintii Parinti care le-au urmat, si invatatorii, si mucenicii, slujind prin propriile fapte si cuvinte, prin lupte si sudori, osteneli si sangiuiri si, in sfarsit, prin mortile lor violente”36.
Dimpotriva, cei care marturisesc doctrine eretice se opun Bisericii catolice si lucreaza pentru nimicirea ei37. Unuia dintre acesti acuzatori, care spune:
,,spunand tu aceste lucruri, ai facut schisma in Biserica!”,
Maxim raspunde:
”Daca cel ce graieste cuvintele Sfintelor Scripturi si ale Sfintilor Parinti face «schisma» in Biserica, atunci ce se va arata facand Bisericii cel ce se arata suprimand dogmele Sfintilor, dat fiind ca fara de ele nu este cu putinta insusi faptul de a exista o Biserica”38.
Putem asadar afirma ca exista la Maxim o
„identificare a Bisericii catolice cu adevarul de credinta”39,
care pentru el inseamna
„marturisirea dreptei credinte care o intemeiaza si o constituie”40.
Asadar, „catholic” (καθοικος) nu inseamna „universal” (oίκουμενικος,). Maxim, ca si ceilalti Parinti din vechime, distinge net intre cele doua notiuni si se declara de acord cu vechea lor uzanta. Intr-adevar, cum remarca pertinent si G. Florovsky,
„in documentele mai vechi, termenul εκκλησία καθολική nu era niciodata folosit in sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografica a Bisericii: el viza mai curand integritatea credintei sau a doctrinei, fidelitatea «Marii Biserici» fata de intreaga Traditie primara, in opozitie cu tendintele sectare ale ereticilor, care s-au separat de aceasta plenitudine originara, urmand fiecare linia proprie si specifica, insemnand mai degraba «ortodox» [sobornicesc, n.n.] decat «universal»41.
Catolicitatea, distincta de universalitate, este indusa totusi intr-un oarecare sens. Daca Biserica catolica este universala, universalitatea ei nu este o universalitate geografica, nici jurisdictionala sau de autoritate, ci o universalitate care inglobeaza, in spatiu si timp, ansamblul adevarurilor care totdeauna si pretutindeni constitute credinta ortodoxa42 si, de asemenea, pe toti cei care, oriunde si oricand, continua sa marturiseasca aceasta credinta43. Numai prin aceasta marturisire comuna a aceleiasi credinte in aceeasi Treime si acelasi Hristos, Bisericile locale si credinciosii lor sunt uniti in aceeasi Biserica catolica44; doar prin aceasta marturisire care uneste crestinii de peste tot din lumea intreaga si de peste timp, cum scrie Maxim, [Biserica catolica] aduna
„tot pamantul de sub cer […] si a adaugat la ceea ce a fost dobandit ceea ce mai lipseste si a aratat ca unul este sufletul si una limba tuturor de la o margine a pamantului la alta prin Duhul, in unitatea de cuget si de grai a credintei”45.
In acelasi timp insa, trebuie realizat ca, la un moment istoric dat, cand erezia s-a raspandit in toate Bisericile sau aproape in toate – ceea ce s-a vazut si probabil ca si Hristos a prevazut:
„Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Lc. 18, 8 )
– Biserica catolica s-a redus la un mic numar de credinciosi, chiar, putem spune, la unul singur. In acest sens scrie V. Lossky:
„Fiecare parte, chiar si cea mai mica a Bisericii – fie si un singur credincios – poate fi numita «catolica»”.
Cand Sfantul Maxim, caruia traditia bisericeasca ii atribuie titlul de Marturisitorul, raspunde celor care voiau sa-l forteze sa se impartaseasca cu monotelitii:
„Daca intreg universul (oίκουμένη) s-ar impartasi cu voi, eu unul nu m-as impartasi”,
el opune catolicitatea sa unei ecumenicitati presupus eretice46.
Marturisind si aparand credinta ortodoxa, Maxim are constiinta faptului ca apara si marturiseste „dogma […] comuna Bisericii catolice”47, adica credinta pe care apostolii, Parintii, sinoadele, clerul si credinciosii au marturisit-o mereu si pretutindeni. Cel care marturiseste credinta ortodoxa se integreaza sau se reintegreaza Biserica catolica si in comuniunea sa48; cel care propovaduieste o dogma care nu este conforma cu dreapta credinta se exclude singur din Biserica catolica49 si trebuie chiar exclus din aceasta50.
Acest principiu este valabil pentru persoane, dar si pentru Biserici: ele apartin Bisericii catolice, sau, mai curand, se identifica cu aceasta in masura in care marturisesc dreapta credinta, si sunt excluse din ea (chiar daca ele continua din punct de vedere institutional sa fie Biserici si sa poarte numele de Biserici) daca marturisesc doctrine straine credintei ortodoxe asa cum a fost ea definita de apostoli, Parinti si sinoade. In acest sens identifica Maxim Biserica Romei cu Biserica catolica, pentru simplul motiv ca ea martu­riseste credinta ortodoxa51 si pentru ca este, in perioada controversei monoteliste, singura care o marturiseste (iar cand apocrisiarii romani par a fi gata a accepta invatatura erotica a patriarhului Petru. Maxim apreciaza ca „lucrurile aproape intregii Biserici catolice si apostolice sunt in mare primejdie”52). Dimpotriva, Bisericile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului se afla in afara Bisericii catolice si in afara comuniunii cu ea (desi sunt in comuniune intre ele) din cauza ca aderasera la erezie53. Daca, din contra, mar­turisesc dreapta credinta, Bisericile apar ca fiind „Sfintele Biserici catolice”54.
Daca portile iadului nu pot face nimic contra Bisericii zidite de Hristos, asta nu se intampla datorita faptului ca o Biserica oarecare ar reprezenta-o si nu ar putea cadea in erezie in virtutea unei harisme, a unei puteri sau a unui privilegiu special, caci, asa cum am spus deja, nici o Bi­serica nu se identifica a priori, nici definitiv cu Biserica. Toate Bisericile, istoria a demonstrat-o, au fost la un moment sau altul, in erezie, si deci in afara Bisericii catolice. In anumite momente, toate Bisericile au fost chiar in erezie si Biserica catolica nu mai exista decat redusa la o mana de credinciosi care continuau sa marturiseasca credinta ortodoxa. Daca, asadar, portile iadului nu pot face nimic contra Bise­ricii, aceasta se intampla datorita harului lui Dumnezeu pe care ea il primeste in calitatea ei de trup al lui Hristos, si al carei cap este Acesta55, sau in calitate de mireasa a lui Hristos. Maxim scrie astfel ca „Biserica catolica, mireasa Domnului nostru”, El Insusi
„o tine inchegata cu vointa Sa prin sangele propriu de viata facator, ca sa fim eliberati de navala vrajmasilor”56.
Biserica catolica nu-si poate pierde integritatea, nici catolicitatea sa, pentru ca, in mod funda­mental, ea este o realitate mistica care se identifica cu trupul lui Hristos. Aceasta viziune ideala a Bisericii apare la inceputul capitolului 63 din Raspunsuri catre Talasie:
„Candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlaudata a lui Dumnezeu, curata si neintinata, neprihanita si nealterata, nemicsorata si primitoare a adevaratei lumini. Caci se spune ca aurul fiind inalterabil, daca e scufundat in pamant nu se innegreste si nu e ros de rugina iar daca e ars nu se micsoreaza. Afara de aceea, el intareste si innoieste prin forta sa naturala puterea vazului celor ce si-o atintesc asupra lui. Asa este si Biserica atotslavita a lui Dumnezeu, care intrece in chip real cea mai curata natura a aurului. Ea e nealterata, ca una ce nu are nici un amestec strain in invatatura ei tainica despre Dumnezeu, marturisita prin credinta; e curata, intrucat straluceste de lumina si de slava virtutilor; e neintinata, nefiind patata de nici o murdarie a patimilor; e neprihanita, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele”57.

wp-image--184128248

d) Constiinta ca ultim criteriu al apartenentei la Biserica catolica

Un ultim aspect deosebit de interesant al gandirii Sfantului Maxim, a carui originalitate a fost deja recunoscuta, este conceptia potrivit careia criteriul ultim al marturisirii dreptei credinte, si deci, criteriul ultim al apartenentei la Bi­serica catolica si apostolica este constiinta. Aceasta conceptie este exprimata cel mai concis in afirmatia urmatoare:
„Nu exista nimic mai silnic decat o constiinta care te acuza si nimic mai indraznet decat o constiinta care te apara”58.
Cele afirmate pana acum ne permit o mai buna intelegere a modului in care intelege Sfantul Maxim constiinta. Aceasta, asa cum am notat deja, nu e constiinta individuala, constiinta strans legata de propria vointa sau ceea ce Maxim numeste gnome, constiinta particularizanta, prin care fiecare individ tinde sa se puna in valoare, sa-si afirme originalitatea sau superioritatea si sa se opuna astfel celorlalti, ceea ce constituie in randul oamenilor sursa de scindari si opozitii59. Constiinta de care vorbeste Maxim este o constiinta duhovniceasca, ale carei valori de referinta sunt cele ale Traditiei, si care este iluminata de Dumnezeu. Maxim subliniaza in mai multe randuri ca principiile pe care le apara, spre deosebire de cele ale ereticilor, nu au ca scop a se distinge, nici a se opune, nu sunt inventii individuale, nu reflecta propriile sale idei, nu urmaresc realizarea unui proiect individual60, ci sunt in intregime conforme cu Scriptura, cu sinoadele si cu invatatura Parintilor61 si dau marturie despre o realitate care il depaseste si la care el insusi se supune. Pe scurt, con­stiinta personala reflecta constiinta eclesiala, cea a Bisericii catolice, in spatele careia aceasta se sterge cu umilinta si fata de care se face in intregime transparenta.
„Eu, afirma Maxim, n-am o dogma proprie, ci pe cea comuna a Bisericii universale. Fiindca n-am lansat vreo expresie ca sa fie numita dogma mea proprie”62.
Aceasta constiinta eclesiala nu este o constiinta naturala. Ea se formeaza in Biserica cato­lica, in fidelitatea invataturilor sale, in conformarea smerita (si de care da dovada permanent Maxim) fata de Traditie, si intr-o viata duhovniceasca in care asceza sa permita inimii si duhului sa fie curatite si in consecinta, sa primeasca iluminarea harului63. Maxim, dupa exemplul Sfintilor Parinti, subliniaza ca, in apararea si ilustrarea dreptei credinte, ei au fost „de Dumnezeu insuflati”64, nemaivorbind de ei insisi, ci de Hristos care locuia in ei, Hristos:
„devenit suflet al sufletului lor, aratandu-se prin toate faptele, cuvintele si cugetarile lor, incat toti socoteau ca cele ce pornesc din ei nu sunt ale lor, ci ale lui Hristos, Care Se substituie acelora prin har”65.
Astfel incat nu se poate vorbi de o autoritate personala a Parintilor, ci de cea a Adevarului care a vorbit si vorbeste prin ei66.
Urmatoarele reflectii ale lui Vladimir Lossky exprima foarte bine ceea ce caracterizeaza constiinta catolica a Pa­rintilor, constiinta la care Maxim insusi, inconjurat de erezii, face apel ca la un ultim punct de referinta:
„Constient de Adevar este cel care nu mai e supus constiintei sale proprii. Atunci, Adevarul pe care-l marturisim se prezinta in obiectivitatea lui; nu ca o parere proprie, ca «propria mea teologie», ci ceea ce este propriu Bisericii, acel kath’ olon, ca Ade­var Catolic […] Este constiinta unora, cele cateva constiinte care fac sa biruiasca Adevarul in intregul Bisericii, pentru ca ele sunt curate de orice subiectivitate: caci constiinta celor care nu vorbesc in numele lor propriu, ci in numele Bisericii, este cea care vorbeste, facand din Biserica subiectul unic al constiintelor personale multiple. Daca voim sa aplicam notiunea de constiinta realitatii bisericesti, va trebui deci sa gasim mai multe constiinte personale, dar un singur subiect de constiinta, o singura „constiinta de sine” care este Biserica. In acest sens Parintii Bisericii si toti cei care merg in pas cu ei eliberandu-se de limitarile indivi­duale sunt parintii constiintei Bisericii”67.

1 Vezi Rel. mot, VI, PG 90,120CD; Dis. Biz., IV, PG 90,144C-140D; XXV, PG 90,161D-164A.
2 Dis. Biz., 9, PG 90,144C [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 144].
3 Cf. 772. Pol., XI, PG 91,140B.
4Rel. mot., VI, PG 90,120CD (8).
5Th. Pol, X, 136A; Ep. Cal., PG 90,136B (9); Dis. Biz., IX, PG 90,144C. (10); XII, 145C-148A (10).
6 Vom gasi numeroase referinte si o excelenta analiza in: Jaroslav Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, pp. 77-288, partial reluat in La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,

pp. 9-39. Vezi, de asemenea, studiul foarte bun al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore.
7 Dis. Biz., XII, PG 91,145C, 148A (10).
8 Rel. mot, IX, PG 90,124A [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 128].Aceste elemente pe care le concepe Maxim sunt amplu analizate in stu­diul foarte valoros al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore
9 Th. Pol, XV, PG 91,160C [PSB 81,1990, p. 263].
10 Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, pp. 83-101.
11 La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,

p. 22.
12Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 89. Expresia lui Maxim 0 regasim §i in Ep., XVII, PG 91,581D; cf. Th. Pol, XIX, PG 91,205A, 224B.
13 Pyr., 296D-297B, ed. Doucet, pp. 552-553. Referitor la ultimul punct, vezi §i Tli. Pol, XIX, PG 91,224D-225A; Ep., XIII, PG 91,532C.
14Th. Pol, XVI, PG 91,209AB [Ibidem, p. 289].
15 Th. Pol, IX, PG 91,128B [Ibidem, p. 248]
16 Th. Pol, XVII, PG 91,209CD [Ibidem, p. 290].
17 Ep. XV, PG 91,465D-468A [Ibidem, pp. 67-68].
18 Tli. Pol, XV, PG 91,180C.
19 „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 287
20 Comm., 1,2.
21 Th. Pol, XXV, PG 91,272A; 272C [Ibidem, p. 318].
22 Th. Pol, VII, PG 91,73B [Ibidem, p. 317].
23 Th. Pol, XV, PG 91,179A [Ibidem, p. 272].
24 El distinge in felul sau „Biserica catolica” de Bisericile locale (vezi: Th. Pol, VII, PG 91, 77B; X, PG 91,136C; XIX, PG 91, 229C; XX, PG 91, 237C; Dis. Biz., XIII, PG 90,148A).
25 Cf. Ep. Cal, PG 90,136A.
26 Cf. Thai, 63, PG 90,501AB, CCSG 7, p. 431.
27 Vezi Ibidem, PG 90,672BC, CCSG 22, p. 155
28 Vezi Ep. An., PG 90,132A (1).
29 Vezi Thai, 63, PG 90, 685C, CCSG22, p. 177.
30 Th. Pol, XE, PG 91,144A-B (4); Th. Pol, XI, PG 91,140B (7); Rel. mot, VI, PG 90,120C (8); Ep. XII, PG 91, 464 D (3); Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).
31 Ep. An., PG 90,132A (11).
32 Vezi Th. Pol, XI, PG 91,140AB; VII, PG91, 84A, 88C; VIII, PG 91, 89CD, 92D; IX, PG 91,116B, 128B; XII, PG 91,141A, 143CD. 144A; XV, PG 91, 160C, XVII, PG 91, 209D; Ep., XI, 9 PG 91, 461BC; XII, PG 91, 464D, 465AB, XIII, PG 91,532CD, XVII, PG 91,580C. 581CD; XVIII, PG 91,

584D-585A; Ep. Cal, PG 90,136A; Rel. mot, VI, PG 90,120C In Ep. XV, PG 91, Maxim citeaza un pasaj din SfantuI Vasile eel Mare in care expresia are aceeasi conotatie.
33 Ep., XII, PG 91, 461BC [PSB 81, p. 65. Desi am preluat traducerea Parintelui Dumitru Staniloae, am optat si in urmatorul text pentru echivalarea expresiei καθολική εκκλησία prin „Biserica catolica” in loc de „Biserica universala” pentru a fi in acord cu interpretarea lui J.-Cl. Larchet. Parintele Dumitru Staniloae a evitat in traducerile sale formula «Biserica catolica» probabil datorita degradarii semantice pe care a suferit-o in ultima perioada si, mai ales, datorita intepretarii sale pur confesionale. Insa, trebuie precizat ca atributul catolicitatii sau sobornicitatii Bisericii este cel precizat ca atare in Simbolul niceo-constantinopolitan (n. ed.)].
34 Ep., XVIII, PG 91,584D-585A [Ibidem, p. 149, trad, modificata].
35 Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 84A; IX, PG 91,128B; XV, PG 91,160C.
36 Th. Pol, XI, PG 9,140AB [trad. rom. Laura Enache].
37 Th. Pol., VIII, PG 91, 89CD; XII, PG 91,143D

38 Rel. mot., V, PG 90,117D [Sfantul Maxim Marturisitorul si tovarasii sai…, p. 123].

39 V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di San Massimo il Confessore, p. 70; vezi de asemenea pp. 71-72, 79-80.

40 Ibidem, p. 80.

41 „Le Corps du Christ vivant”, Cahiers theologiques de I’actualite prootestante, HS 4,1948, p. 24. Vezi, de asemenea: VI. Lossky, A I ‘image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribut de l’Eglise”, pp. 170.173. Mai mult, V. Lossky scrie: „catolicitatea ne apare ca un atribut inalienabil al Bisericii in masura in care ea poseda Adevarul” (p. 170)

42 Nu este vorba de un ansamblu cantitativ care ar creste cu timpul. Cum scrie Florovsky: „Astazi Biserica nu-L cunoaste pe Hristos mai bine decat a facut-o la inceputuri. Adevarul este revelat, intr-adevar, tot odata. Insa capacitatea intelegerii adevarului este progresiva. Ceea ce se dezvolta in varstele existentei crestine nu este adevarul in sine, ci marturia Bisericii” („Le Corps du Christ vivant”, p. 45). Aceasta corespunde foarte exact conceptiei Sfantului Maxim. Admitem in general ca Maxim a adus dezvoltari importante hristologiei. El insusi are constiinta clara de a nu aduce nici o inovatie dogmei crestine (vezi: Th. Pol., XIX, PG 91, 224D-225A). La inceputul uneia dintre principalele sale epistole teologice, el scrie: „Spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din invatatura lor” (Ep. XV, PG 91,544D). El subliniaza ca „fiecare sinod al binecredinciosilor si sfintilor barbati n-au introdus nicicand alta definitie a credintei prin introducerea unor cuvinte ale lor, cum sustineti voi, aiuriti si innebuniti la culme, ci au intarit-o ca sigura pe cea legiuita” de cei 318 Parinti, tinand-o pe aceea si talcuind-o si prelucrand-o pentru cei ce o intelegeau si o rastalmaceau pe aceea si dogmele ei in chip gresit” (Th. Pol, XXII, PG 91, 257A-260C) [PSB 81, pp. 314-315]. Vezi J. Pelikan, „«Council or Fathers of Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 286.
43 Sfantul Chiril al Ierusalimului aduna aceste diferite sensuri in definitia pe care o da Bisericii Catolice (Cat., XVIII, 23, PG 33, 1044A) [Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad, de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 333].
44 Referitor la marturisirea dreptei credinte ca principiu al unitatii Bisericilor, vezi Myst I, PG 91, 668A, Sotiropoulos, p. 199; Thai 53, PG 90, 501B, CCSG 7, p. 431; pentru Maxim marturisirea de credinta este un principiu al unitatii inainte de impartasanie, deoarece ea o conditioneaza pe cea din urma (cf. Rel. mot, VI, PG 90,120C; Dis. Biz., IV, PG 90, 140C140D; XX, PG 90,161D-164A). Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 69
45 Ep., XVIII, PG 91,584A [PSB 81, p. 149].
46 A I’image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribute de l’Eglise”, p. 173. Putem gasi un alt exemplu in exclamatia Sfantului Vasile eel Mare Intr-un moment dificil al luptei pentru dogma: „Cine nu-i cu mine, nu e cu Adevarul” (citat de V. Lossky, Ibidem, p. 178).
47 Rel. mot, VI, PG 90,120C
48 Vezi Th. Pol, XII, 144B (4), referitor la Pyrrhus; Ep. XII, PG 91, 464D, 465AB (referitor la maicile refugiate in regiunea Cartaginei).
49 Th. Pol, XII, 144A (4).
50 Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 88C [PSB 81, p. 227, text modificat], unde Maxim vorbind de eretici, scrie: „Sa rasturnam cu intelepciune pe cei ce cugeta contrar lor si unii altora si adevarului; si sa-i scoatem cu barbatie din curtea noastra, sau din Biserica catolica si apostolica, si sa nu le oferim nici o calcare a credintei drepte celor ce uneltesc sa surpe hotarele ei, prin parasirea armelor si dogmelor binecredincioase prin care se produce nimicirea si desfiintarea acelora”. In Th. Pol., VIII, PG 91, 92A, [Ibidem, p. 228] Maxim spune ca prin lupta pe care o duce, el cauta „sa surpe vitejeste pe cei ce prin cuvinte si pareri se ridica impotriva Domnului Atottiitorul; si alunga din pamantul cel bun, care e Domnul si Dumnezeul nostru, si una cu Credinta ortodoxa, temeiul si fiinta ferma a dogmelor adevarate”. Cuvantul cel bun simbolizeaza Biserica identificata aici in acelasi timp cu Hristos si cu credinta care Il marturiseste.
51 Vezi Th. Pol, XII, 144A (4). Pe de alt£ parte, ea e desemnata ca o “Biserica locala” printre altele (vezi Th. Pol, XX, 237C; Dis. Biz., XIII, PG90,148A)
52 Ep. Cal, PG 90,136A.
53 Vezi: Ep. An., PG 91,132A.
54 Th Pol, XVI, PG 91,209B..
55 Vezi: Thai, 63, PG 90,672B-D, CCSG 22, pp. 155-157.

56 Cf. Th. Pol, VIII, PG 91,92D
57 Thai, 63, PG 90, 672B-673D, CCSG 22, pp. 155-157 [FR 3, p. 336],
58 Rel. mot. IX, PG 90,124D (8) [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 129]
59 Vezi mai ales Ep., II, PG 91,396B-400B.
60 Th. Pol, XIX, PG 91,224D-225A.
61 Vezi de ex. Ep. XV, PG 91,544D: „Nu voi spune nimic de la mine. Ci spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din Invatatura lor” [PSB 81, p. 120].
62 Rel. mot, VII, PG 90,120C [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 125]
63 Vezi studiul nostru, La Divinisation de I’homme selon saint Maxime le Confesseur, p. 437.
64 Pater, PG 90, 881B, CCSG 23, p. 38 [FR 2, p. 254].
65 Amb. Th., Prol., PG 91,1033A [PSB 80, p. 45].
66 Cf. Amb lo„ 42, PG 91,1341A [Ibidem, p. 290].
67 A Vintage et a la ressemblance de Dieu, cap. X: „La conscience catholique”, pp. 190-192 [Constiinta catolica. Implicatii antropologice ale dogmei Bisericii* in Vladimir Lossky, Dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trad, de Anca Manolache, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 185-187]

C.O 

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL SI RAPORTAREA LA TEZELE CATOLICISMULUI. Revelatiile unei carti ale teologului francez Jean-Claude Larchet

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei). Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic.In demonstratia cu care respinge receptarea filocatolica a unor citate ale Sf. Maxim, Larchet arata ca marturisirea treimica a acestuia este in perfecta consonanta cu marturisirea sfintilor parinti ortodocsi si in totala despartire cu teologia latina de mai tarziu. Mai mult, Larchet demonstreaza si faptul ca teoria destul de circulata si prin mediile noastre ecumeniste, anume cea a unei presupuse diferente, in ceea ce priveste Filioque, reduse doar la aspecte lingvistice, formale, si nu la cele dogmatice, nu se sustine sub nicio forma.

Ocupandu-se si de problema primatului papal, Larchet extinde tema la intreaga Biserica Catolica. Avand in vedere contextul istoric in care a trait Sfantul Maxim, arata de ce anume acesta avea o oarecare preferinta fata de papii (episcopii Romei) vremii sale si din partea de Apus a Bisericii (Una si nedespartita). Preferinta, strict conjuncturala, este legata exclusiv de faptul ca, pe atunci, papii si Apusul erau ortodoxe si marturiseau ortodoxia. Acesta este, de altfel, criteriul exclusiv prin care papii si Apusul pot pretinde ca sunt Biserica – in masura in care marturisesc credinta ortodoxa:

  • Biserica Romei poate fi considerata ca Biserica catolica doar in masura in care ea marturiseste credinta ortodoxa. (op.cit., p. 153).

Rezulta cu claritate din acest volum ca denumirea de Biserica Catolica pe care si-a arogat-o acum confesiunea condusa de papa este un abuz si o minciuna, Larchet aratand ca notiunea de catolicism nu inseamna universalitate, ci fidelitate fata de credinta ortodoxa.
In continuare vom reda un fragment din aceasta carte despre cum se raporta, in realitate, Sfantul Maxim Marturisitorul la papa si la Biserica Apusului, urmand sa continuam cu un alt fragment esential despre criteriul aparenentei la Biserica, intr-o postare ulterioara.

                          ***
“Daca ne intoarcem acum spre celelalte texte ale lui Ma­xim, remarcam mai intai ca in general, el are in vedere mai curand Biserica Romei decat pe reprezentantul sau, papa. Cand se refera la acesta din urma, el evoca adesea si pe teologii credinciosii din Roma, numiti in ansamblul lor „romani”, „cei din Roma” sau „barbatii evlaviosi al Romei celei vechi”1. Ideea ca acesta este vicarul lui Petru (si a fortiori vicarul lui Hristos) este absenta din gandirea lui Maxim. Ca multi dintre Parinti, Maxim, vorbind despre fundamentul apostolic al Bisericii Romei, se refera la Sfantul Petru si la Pavel deopotriva2. Atunci cand evoca „piatra” pe care este intemeiata Biserica, ca majoritatea Parintilor, nu are in ve­dere persoana lui Petru, ci dreapta marturisire a credintei in Hristos3; si impotriva acestei drepte marturisiri de credinta considera el ca nu vor prevala portile iadului4. Atunci cand elogiaza un papa sau altul, Maxim lasa sa se inteleaga ca valoarea pe care i-o recunoaste tine mai putin de functia lui ,cat de credinta sa6 si de fidelitatea sa fata de credinta ortodoxa5. El afirma foarte limpede ca iubeste Biserica Romei in virtutea faptului ca aceasta marturiseste credinta ortodoxa7. Iar ortodoxia pozitiei doctrinare a Romei este invocata in favoarea fundamentului sau apostolic deosebit, iar nu acesta in favoarea celei dintâi.8.
Ideea ca papa ar fi pentru Biserica un principiu de unitate sau un nucleu vizibil de unitate este straina gandirii lui Maxim. Pentru el, principiul unitatii Bisericii este Hris­tos9. La fel, izvorul adevarului dogmelor Bisericii este Mantuitorul Insusi10.
Maxim recunoaste si apreciaza rolul fundamental pe care l-au jucat de la inceputurile Bisericii, pentru apararea dogmei in special, Biserica Romei si papii care au fost in fruntea ei (el arata o mare cinste pentru Leon I si pentru actiunea sa hotaratoare pentru triumful Ortodoxiei la Sinodul de la Calcedon)11 si isi exprima speranta ca vor continua sa joace acest rol. Pentru el nu exista a priori infaibilitate papala. Cand acestuia i se aduce la cunostinta ca papa tocmai acceptase erezia la care aderasera si ceilalti patriarhi, aceasta nu i se pare cu neputinta12.
El afirma ca Biserica Romei este in fruntea Bisericilor; totusi, nu e mai putin adevarat ca, in ochii sai, toate Bisericile sunt in mod fundamental pe picior de egalitate13, si ca nici una nu prevaleaza asupra celeilalte14. Ierarhia pe care Ma­xim o stabileste intre Biserici si reprezentantii lor are drept criteriu fundamental marturisirea credintei ortodoxe de catre acestia15. Bisericile care marturisesc credinta ortodoxa apartin, sau mai precis sunt Biserica catolica; cele care nu o marturisesc sunt in afara acesteia. Biserica Romei este asimilata de el Bisericii catolice16 atata timp cat marturiseste – si in acel moment era singura care o mai marturisea – cre­dinta ortodoxa17.
Biserica catolica se gaseste acolo unde este marturisita credinta ortodoxa si fiecare papa, patriarh sau episcop care este in fruntea unei Biserici trebuie sa fie garantul acestei credinte18.
In perioada tulbure in care a trait Maxim, papa este, de la moartea lui Sofronie, singurul dintre patriarhii pentarhiei care marturisea credinta ortodoxa. De aici si rolul privilegiat pe care i-l recunoaste Maxim in apararea si ilustrarea acestei credinte. Insa, el nu poseda in principiu nici un privilegiu in definirea acestei credinte. Hotararile in materie de credinta sunt luate in mod colegial in sinoade, si validitatea acestor sinoade depinde de acordul adunarii episcopilor, mitropolitilor si patriarhilor asupra deciziilor lor19.
In afara acestor sinoade, pozitiile dogmatice ale papei, ca si cele ale oricarui alt patriarh, trebuiau primite de adunarea Bisericilor marturisitoare ale credintei ortodoxe si deci supuse aprobarii acestora. Mai multe texte sau fapte la care ne-am referit arata ca se obisnuia in Biserica primara ca orice patriarh sau papa nou ales sa faca dovada corectitudinii credintei sale confratilor prin adresarea unei Epistole sinodale si sa o supuna acordului lor, acord care conditiona validitatea alegerii lor si permitea stabilirea comuniunii. Un text de-al lui Maxim arata chiar ca pozitiile teologice ale papei, departe de a fi considerate normative si indiscutabile, erau discutate de catre teologii altor Biserici si ca papa considera ca este normal sa se justifice daca era cazul20. Deciziile in materie de disciplina bisericeasca erau luate in mod egal, colegial21.
Fie ca erau dogmatice, fie disciplinare, deciziile Romei, ca ale oricarei alte Biserici de altfel, trebuiau sa fie in acord cu credinta ortodoxa, cu sinoadele si canoanele22.
Daca Biserica Romei este cea care
„de la Insusi Dumnezeu Cuvantul intrupat, ca si de la toate sinoadele potrivit cu sfintele canoane si hotarari, a primit si poseda stapanirea, autoritate si puterea de a lega si dezlega, in toate si pentru toate, asupra tuturor sfintelor Biserici care sunt pe toata fata pamantului”23,
aceasta nu se poate realiza, asa cum o indica si textul, decat pe baza „pietrei” care este constituita din marturisirea adevaratei credinte in Hristos, si in limita a ceea ce canoanele si sinoadele au definit, adica a ceea ce toate Bisericile au vrut si acceptat in mod colegial. Notiunile de suveranitate, de autoritate si de putere de a lega si dezlega (adica de a exclude din Biserica sau reprimi in sanul Bisericii) trebuie intelese in contextul epocii respective, atat in constiinta Bisericii Apusene, cat si a Bisericilor Rasaritene, unde notiunile nu aveau conotatiile politice si juridice pe care papalitatea romana li le-au atribuit mai tarziu (mai ales incepand cu sec. al IX-lea) legate de importanta si functia sa24. Nu putem afirma ca puterea de a lega si de a dezlega apartinea exclusiv papei, pe motiv ca Hristos i-ar fi incredintat-o lui Petru (Mt. 16, 19) si ca papa ar fi succesorul lui Petru: in afara faptului ca Maxim nu vede in papa un succesor, nici a fortiori un vicar al lui Petru (acesta din urma citat fie impreuna cu Pavel in calitatea lor de fondatori ai Bisericii Romei, fie in raport cu marturisirea dreptei sale credinte in Hristos), el nu uita ca puterea de a lega si a dezlega a fost incredintata de Mantuitorul tuturor apostolilor fara deosebire (Mt. 18,18) si o au asadar toti episcopii. Pentru el, de altfel, in mod fundamental, Mantuitorul este „poarta” prin care trebuie sa intre in Biserica toti cei care vor adevarata viata25.
In ochii lui Maxim, ceea ce determina unirea (sau reunirea) si comuniunea cu Biserica este marturisirea credintei ortodoxe; ceea ce cauzeaza si mentine ruptura de aceasta comuniune este marturisirea unei credinte eterodoxe26. Rolul papei, asa cum este prezentat el in cazul lui Pyrrhus (care, in ocurenta, sa o amintim, nu putea avea de-a face decat cu un egal ca statut) era de a pronunta excluderea sau reintegrarea in Biserica si comuniunea cu Biserica nu printr-o decizie arbitrara sau provenind doar din singura autoritatea sa, ci in calitate de martor si garant, in numele Bise­ricii, a acestei marturisiri a credintei care se face in prezenta sa, dar, asa cum o subliniaza si Maxim, inainte de toate, in fata lui Dumnezeu si inaintea apostolilor27; el insusi este supus, in puterea sa de a lega si dezlega, marturisirii dreptei credinte28 care determina propria sa apartenenta la Biserica catolica si apostolica si conditioneaza autoritatea sa.
Biserica Romei este un punct de referinta si o norma in materie de credinta atata timp cat marturiseste credinta ortodoxa asa cum a fost ea definita de Hristos, de apostoli, de Parinti si de sinoade29. Doar in aceasta masura se identifica ea cu Biserica catolica30, principiu general valabil si pentru celelalte Biserici; intr-adevar, Biserica catolica inseamna marturisirea credintei ortodoxe31“.
1 Cf. Rel. mat., XIV, PG 90,128Q VI, PG 90,120D; VI, PG 90,121B;

Ep. Cal., PG 90, 136A. Pornind de la aceasta nota, numerele din paranteze dupa indicarea coloanelor din PG sau Mansi trimit la sectiunile din prima parte (A) a acestui capitol unde pasajele in chestiune au fost citate si comentate.
2 Pyr., 352D-353A, ed. Doucet, p. 609 (5).
3 Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).
4 Regasim confirmarea acestei interpretari a cuvintelor Mantuitorului in Epistola XIII: „[…] marturisirea binecredincioasa impotriva careia nu pot face nimic gurile viclene ale ereticilor, deschise ca niste porti ale iadului” (Ep. XII, PG 91,512 B) [PSB 81,1990, p. 99].
5 Th. Pol, XII, PG 91,143A.
6 Vezi Th. Pol, XV, PG 91,168A.
7 Rel. mot., XIII, PG 90,128C (8).
8 Cum remarca J. Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Con­cept of Authority in the Theology of Maximus the Confessor”, p. 287.
9 Vezi Thai, 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333 [FR 3,1999, p. 70].
10 Ibidem, PG 90,433CD, CCSG 7, p. 333 [Ibidem].
11 Vezi Th Pol, XV, PG 91168A.
12 Rel mot, VII, PG 91,121BC; Ep. An., PG 91,132A (11).
13 Th Pol, XII, PG 91143B.
14 Ibidem
15 Ibidem 143BC (1).
16 Ibidem, 144A (4).
17 Ibidem, 144B (4).
18 Th. Pol, XX, PG 91,245BC (1).
19 Pyr., 352CD, ed. Doucet, pp. 608-609 (5).
20 Th. Pol., X, PG 91,133D-136C (6).
21 Ep. XII, PG 91,464CD (3).
22 Th. Pol, XII, PG 91,144C (4); Dis. Byz., XII, PG 90,145C (10); XVI-XVII, 153CD (10).
23 Th. Pol., XII, PG 91,144C [trad. rom. Laura Enache].
24 Vezi K. Schatz, La Primaute du pope. Son Histoire, des origins a nos jours, Paris, 1992.
25Thai., 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333.
26 Th. Pol, XII, PG 91,144A-D (4); Pyr., 353AB, ed. Doucet, p. 609 (5); Rel. mot, VI, PG 90,120CD (8); XIII, 128B (8); Vis. Biz., XI, PG 90,145B(10); Ep. An., PG 90,132A (11).
27 Th. Pol, XII, PG 91,144B; Pyr., PG 91,252D-253A, ed. Doucet, p.609 (5).
28 Th. Pol, X, 133D-136B; XII, PG 91,144B (4).
29 Th. Pol, XI, PG 91,137C-140B (7).
30 Ibidem, 140AB (7); Cf. Dis. Biz., 9, PG 90,144C (10).
31 Ep. An., PG 90,132A (11).
Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Ed. Doxologia, Iasi, 2010

Sursa

LEGĂTURI: