Sfântul Gheorghe Pelerinul – moșul desculț, făcător de minuni(17 august)

 

În Secerar sau Gustar – cum i se mai zice din bătrâni lunii august –, pe 17, a fost rânduită ziua de prăznuire a primului sfânt, și deocamdată singurul din calendarul ortodox român, care poartă numele de „Pelerinul”. El, care a secerat roadele rugăciunii și ale nevoinței, și care a gustat, săturându-se și dăruind și celorlalți, din copleșitoarea iubire de Dumnezeu, devine prietenul și ocrotitorul tuturor celor care îi respectă testamentul simplu: să facă milostenie și să deschidă Psaltirea în fiecare zi, rugându-se Domnului în psalmi. Gheorghe din Șugag așa a făcut, încă de când era copil în casa părintească, iar Psaltirea l-a luminat și l-a călăuzit pe drumul spre Hristos și spre iubirea de oameni, ca acum să-l pomenim ca Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Racla cu Sfintele Moaste

Sfântul Gheorghe Pelerinul, „Moș Gheorghe” cum era numit la vremea aceea, într-o pictură care îl evocă înainte să fie canonizat

Sfântul Gheorghe Pelerinul, „Moș Gheorghe” cum era numit la vremea aceea, într-o pictură care îl evocă înainte să fie canonizat

Turnul clopotniță de la Biserica Sfântul Ioan Domnesc din Piatra Neamț, locul unde Sfântul Gheorghe Pelerinul s-a nevoit vreme de zeci de ani / Foto: Adrian Sârbu

Lumina e încă albăstruie, soarele a răsărit de puțină vreme, iar gerul – năprasnic. Din turnul lui Ștefan Vodă, un om coboară acoperit mai mult cu rugăciune, decât cu cojocul peticit tras pe spate. Zăpada îi scârțâie sub tălpile goale, aspre și crăpate adânc, cum e coaja nucului. Dacă se oprește mai mult într-un loc, stratul înghețat prinde-a se topi ușurel, ca la foc mic. Din cojocul descheiat la piept, de sub cămașa aspră de in se ițește crucea grea de lemn, atârnată de-o sforicică la gât. Barba încurcată și căruntă, scurtă, nu-i ajunge până la Psaltirea strânsă bine la inimă. În mâna dreaptă ține o cruce de lemn. De carte și de cruce nu se desparte niciodată, orice-ar fi! Din creștetul descoperit i se ridică fuior de abur, cum se ridică ceața alburie câteodată de pe Pietricica Neamțului.
Omul face o cruce și cu Doamne-ajută pornește pe strada mare, cântând pe de rost, tare și rar, psalmii lui David. Și cântă rugăciunea, și merge și merge, iar tălpile goale lasă adâncituri calde în zăpadă.
În calea lui, câinii asmuțiți de frig se liniștesc și prind a se gudura. Copiii care se-aleargă pe toate ulițele când îl văd se cumințesc, zici că din mâinile lui ar curge râuri de zaharicale. În curăția lor, pruncii simt blândețea și bunătatea omului, care i se citesc pe chip și în privirea senină.
Târgoveții guralivi, cum îl văd, cum aleargă să-i sărute Psaltirea și să-l roage de-un cuvânt bun, de-o binecuvântare. Nu există om în toată Piatra Neamțului să nu-l cunoască și să nu-l strige pe nume.
„Moș Gheorghe, mi-i bolnavă fată, roagă-te pentru ea!”
„Moș Gheorghe, intră și-n prăvălie la mine, că poate s-o milostivi Dumnezeu și mi-o merge bine, să am cu ce-mi crește copiii!”
„Moș Gheorghe, hai să-ți dau niște opinci și-o căciulă, că tare ți-o fi frig!”, îl roagă câte unii care încă nu s-au obișnuit cu nevoința lui și încă se lasă însuflețiți de o milă nepotrivită (Matei 16, 22), ca a ucenicului Petru care, din compătimire, voia să-L întoarcă pe Domnul de pe drumul crucii. „Lasă, drăguță, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!” – nu dă mai multe explicații. Dacă tălpile goale care se arată a fi mai puternice decât gheața și zăpada nu le arată nimic despre puterea lui Dumnezeu, ce ar putea el să le explice prin cuvinte? „Mulțumesc, drăguță, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”
„Ține de-aici, Moș Gheorghe, câțiva gologani, să te rogi și pentru noi!” – dar Moș Gheorghe nu primește niciodată mai mult de un ban de la fiecare. Îi strânge în punga pe care o poartă cu el, iar în drumul lui trece pe la brutărie, de unde omul lui Dumnezeu cumpără un sac de pâine. Mare lucru, căci în târg mămăliga-i temelie, n-au oamenii cu ce plăti pâine în fiecare zi… Moș Gheorghe trimite pe cineva să lase sacul de pâine la turn, până s-o întoarce el, la asfințitul soarelui.
Omul lui Dumnezeu străbate de dimineață până seara tot orașul, cântând Psaltirea, bucuros de toți cei pe care-i întâlnește în cale. Întrerupe psalmii numai ca să vorbească despre Evanghelie, scurt și fără nici o fală, celor care-i cer cuvânt de învățătură.
Când Psaltirea e aproape gata de cântat, Moș Gheorghe face cale-ntoarsă către turnul clopotniță. Rostind ultimii psalmi, zărește ceata de săraci care-l așteaptă. S-au învățat să-l întâmpine la turn, seara, știind că îi omenește pe fiecare cu pâine și vorbă de folos. Câte-o văduvă sau câte-un orfan îi cere bani și se minunează că Moș Gheorghe bagă mâna în pungă și scoate exact cât are nevoie fiecare, fără să se uite sau să numere vreodată.
După întâlnirea cu săracii și cerșetorii târgului, Moș Gheorghe „urca în turn singur, numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi îndată se culca”, spune  Părintele Ioanichie Bălan, în Patericul românesc. Dar dacă era luni, miercuri sau vineri, Moș Gheorghe nu gusta nimic.
„La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa.” Avea cheie de la părintele și în fiecare noapte priveghea în biserica Sfântului Ioan Domnesc. Pe lespezile reci de piatră făcea metanii, rostea rugăciuni, îi pomenea pe cei de la care primea milostenie, se ruga pentru toată lumea și pomenea simplu toți sfinții din calendar, pe rând: „Maica Domnului, miluiește-ne pe noi păcătoșii! Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sfinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” și tot așa.
În zorii zilei, se-ntorcea în turn, se mai odihnea o oră-două, apoi pleca din nou la drum cu Psaltirea, „cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând:
«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi!»
După ce termina, adăuga:
«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua!»
Aşa continua până ce termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn”.
Așa desculț și fără acoperământ pe cap, chit că afară era crivăț sau „cuptor”, a propovăduit Moș Gheorghe Evanghelia zeci de ani. Blândețea vocii, înfățișarea neobișnuită, Psaltirea și crucea pe care le strângea la piept oriunde mergea, sfaturile duhovnicești scurte și smerite, binefacerile, prorociile și minunile pe care le făcea – toate îl făcuseră cunoscut nu doar în Piatra Neamț, ci în toată Moldova.
Cum a ajuns acest om să trăiască în felul acesta? De unde venea și de ce ducea viață de pustnic în mijlocul lumii?
După cele mai elementare criterii formale de încadrare religioasă, el a fost un simplu mirean. Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1846, în comuna Șugag, județul Alba. Mai avea doi frați, Andrei și Nicolae, iar mama și tatăl erau agricultori, îndeletnicindu-se mai ales cu creșterea vitelor.
Toți puteau să vadă în viața copilului Gheorghe smerenie, ascultare, dragoste de biserică și de Psaltire, simplitate și nevinovăție, faptul că „mânca puțin și atunci de post”, după cum relatează Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel care a devenit și biograful viitorului sfânt.
În 1870, la 24 de ani, s-a căsătorit cu o tânără credincioasă, Pelaghia Todescu (o „muncitoare agricolă, română ortodoxă”, care a trăit până la 90 de ani). Dar n-au făcut nunta ca de obicei cu muzică, joc și veselie, ci o nuntă modestă, creștinească. Una dintre fiicele Sfântului Gheorghe, mătușa Marta, povestea un lucru minunat, auzit din gura mamei sale: „A doua zi după nuntă – spunea bătrâna – tata a dispărut din casă. Nu era nicăieri. Mama și rudele l-au căutat peste tot. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat, în genunchi, cu fața și cu mâinile întinse către cer. Toți s-au uimit, nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă” (din biografia consemnată de Părintele Ioanichie Bălan).
Cu Pelaghia Todescu a avut cinci copii: doi băieți (Ioan și Vasile, care a murit de mic) și trei fete (Maria, Ana și Marta). Dornic de cât mai multă liniște, tânărul Gheorghe și-a făcut casa la 4 km distanță de sat, spre munte, unde își avea și pășunea. „În casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea” (Dumitru Stăniloae). Noaptea se retrăgea la marginea pădurii, făcea sute de metanii, stătea la rugăciune cu mâinile sus multă vreme, apoi citea la Psaltire, dădea din câte avea milostenie și postea permanent.
Gheorghe din Șugag devine pelerinul lui Hristos
Părintele Dumitru Stăniloae scrie: „După paisprezece ani de viață familială, în 1883-1884 [Moș Gheorghe] a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulți țărani din satul său. A primit consimțământul nevestei lui, care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia și Psaltirea. Rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanța, de unde a luat vaporul; dormea două ore pe noapte și se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile, mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina și a trăit câtva timp în mănăstiri în post și rugăciune neîncetată. Un mare pustnic i-a spus că nu trebuia să se facă călugăr, ci să meargă, postind și rugându-se, prin lume pentru a redeștepta credința; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deșert într-o asceză totală”.
Despre această întâmplare care îi schimbă viața relatează Părintele Ioanichie Bălan: [a mers să ia] „binecuvântarea unui pustnic sfânt de la Peștera Sfântului Xenofont. Acesta i-a spus: «Să știi, frate, că tu nu ești chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoință mai înaltă decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, post și multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi permanent cu tine și vei birui toate ispitele vrăjmașului. Avere să nu-ți aduni, pe călugări și pe preoți să-i cinstești, pe mireni să-i sfătuiești, pe săraci cât poți să-i ajuți, în biserici ziua și noaptea să te rogi, și așa te vei mântui.
― Dar cum voi împlini toate acestea, că sunt slab și neputincios? [a întrebat pelerinul Gheorghe]
― Du-te la pustie, unde nu este față de om, și postește 40 de zile. Iar pentru slăbiciunea firii, să iei puțină apă și pâine. Însă să fii cu luare aminte că multe ispite și năluciri vei pătimi. De vei sfârși aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu și vei birui toate cursele vicleanului diavol […].
Bunul nevoitor […] a postit patruzeci de zile rugându-se neîncetat și întărindu-se din când în când cu puțină hrană […]. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și mai ales cu țânțarii […]. El însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbăvit”.
Împlinindu-se cele 40 de zile de post și rugăciune în pustia Iordanului, pelerinul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Părintele Ioanichie continuă: „Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis:
– Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma.
Apoi bătrânul, făcând metanie dascălului său, s-a întors la Ierusalim, s-a închinat la Mormântul Domnului, a primit Preacuratele Taine şi a plecat spre Muntele Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la toate sfintele lăcaşuri şi cercetând pe cuvioşii călugări din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând de la toţi binecuvântare, s-a întors iarăşi în sânul familiei.”
În Șugag, Gheorghe n-a mai zăbovit prea mult după aceea. Punând ordine în treburile familiei și primind din nou învoirea și binecuvântarea soției sale, Gheorghe a pornit la drum, urmându-și dorul de Dumnezeu. A traversat astfel Transilvania, oprindu-se în sate și pe la mănăstiri, asigurându-se că este primit să privegheze noaptea în bisericile locului. Atunci când acest lucru nu era posibil, se ruga în mijlocul naturii, dar nu renunța niciodată la rugăciunea de noapte. „Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă și fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămașa de țăran se vedea o cruce mare și grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă și o mare iubire pentru Hristos. Nu simțea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viața a purtat același veșmânt de piele, spălat din când în când. Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu și la mântuire. Se ruga de la douăzeci la douăzeci și două de ore pe zi. Toată țara îl cunoștea”, scrie Părintele Dumitru Stăniloae.
Asceza lui nu era una seacă și tipiconală, ci era motivată de dragostea lui față de Dumnezeu. „Sufletul lui era rănit de dragostea lui Hristos”, „Inima lui era rănită de dragostea lui Hristos” (Arhimandrit Ioanichie Bălan).
Pelerinul Gheorghe se adresa oamenilor cu apelativul „drăguță”: „Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele”, „Lasă, drăguță, picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre”, „Rămâneți, drăguță, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”, „Drăguță, să nu te gândești decât la iad și la moarte. Că dacă te gândești la iad nu ajungi în iad”, „Drăguță, lasă să termin predica!”, „Drăguță, nu poți avea pace până nu-ți împlinești făgăduința!”, „Frate Ioane, drăguță, acolo te mântuiești unde sunt mai multe ispite”, „Hai, drăguță, hai la mănăstire!”.
A atras numeroși ucenici care, impresionați de ceea ce transmitea omul acesta încărcat de harul dumnezeiesc, i-au cerut sfătuire duhovnicească și au deprins de la el rugăciunea neîncetată a lui Hristos și dragostea de Psaltire. Dintre aceștia, mulți au intrat în monahism, „biruiți” de viața copleșitoare a pelerinului desculț, păstrând cu Sfântul Gheorghe o legătură duhovnicească vrednică de Pateric.
Așa a ajuns Moș Gheorghe în Moldova, unde a luat la rând mănăstirile, zăbovind pe la fiecare. Neamț, Văratec, Sihăstria și toate celelalte – oriunde ajungea, era primit cu căldură de monahii locului, care simțeau că este cu adevărat omul lui Dumnezeu. Cu smerenie, lua sfat de la călugări, iar călugării cereau sfat de la el, dorind să-i imite viața îmbunătățită.
Monahia Ana Nicău de la Mănăstirea Văratec a preluat de la monahiile mai în vârstă anumite tradiții despre minunatul Pelerin. Ea ne-a spus: „Moșul Gheorghe venea pe la Mănăstirea Văratec unde petrecea câte două săptămâni. Undeva în afara mănăstirii avea o colibă unde se retrăgea noaptea. Ajuna până când, rupt de foame, seara, cerea de la câte o maică ceva de mâncare. Maicile îl miluiau ca pe un om al lui Dumnezeu, dar evlavia lor era una îndurerată văzând cum din picioarele lui goale și crăpate cădeau picături de sânge”.
„Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el”
„Aproape de Mănăstirea Sihăstria […], bătrânul Gheorghe și-a săpat o groapă în care se ascundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de mulțumire lui Ioanichie: «Astăzi am fost în cer»” (Părintele Dumitru Stăniloae)
Printre ucenicii cei mai cunoscuți ai Sfântului Gheorghe Pelerinul se numără părinții Ioanichie Moroi și Damaschin Trofin, Mina Prodan și frații Chiril și Atanasie Păvălucă. Părinții Ioanichie Bălan și Ilie Cleopa aveau mare evlavie la „Moș Gheorghe”, pe care mulți îl denumeau deja „sfânt”. „Acesta era Moșul Gheorghe Lazăr care mânca o dată pe zi la apusul soarelui, iar în Postul Mare, săptămâna întâi și săptămâna de la Florii până la Paști nu gusta nimic, numai citea Psaltirea” (Ne vorbește Părintele Cleopa).
A ajuns și în Piatra Neamț, unde a și rămas. „Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniță din Piatra Neamț din Moldova. În fiecare noapte se ruga timp îndelungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune străzile orașului. Mulți credincioși, printre care și copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i  veșmântul de piele. Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el […] În rugăciunile sale, el îi pomenea pe toți cei care îi făcuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor. Petrecea un anume timp primind pe câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simțeau o putere dumnezeiască ieșind din prezența lui pașnică, senină, bună. Avea o transparență duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulți au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa, umblând cu picioarele goale, capul descoperit cu rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în inimă”, adaugă Părintele Stăniloae.
Unui jurnalist contemporan cu el i se imprimă în conștiința sa, încă din copilărie, chipul minunatului Bătrân „desculț și veșnic descoperit”, iar la maturitate își reîmprospătează în memorie această imagine și o lasă ca moștenire posterității printr-un articol de jurnal. Iată și cuvintele lui: „În copilăria mea l-am văzut pe Moș Gheorghe de câteva ori. În piață desculț și vecinic descoperit – părul îi fu prăjit de soare ca spicele de grâu dinspre sfârșitul lui Iulie – îmbrăcat cu ițari și cojocel, vara și iarna era în aceeași ținută” De la un alt jurnalist înțelegem că cei care l-au cunoscut au fost atât de marcați de chipul său, încât au vorbit și generației următoare despre cel „desculț și cu capul gol”. Acesta nu l-a cunoscut direct pe „Moșul” Gheorghe, ci a aflat despre el de la „prietenii” săi:  „Prietenii noștri – spune jurnalistul Gheorghe Vereanul – au cunoscut […], pe Moș Gheorghe […], desculț  și cu capul gol (s.n.), vara și iarna” (A.L. Zissu și Eugen Relgis, pentru ziarul „Telegraful” în care apar descrise aspecte din viața ascetului misionar Gheorghe Lazăr).
Omul care n-avea mâini de luat, ci doar de dat
Trăia în deplină sărăcie (avea doar hainele de pe el, Psaltirea, Evanghelia și o cruce de lemn) și a cultivat virtutea milosteniei, cuvintele Psaltirii fiindu-i dascăl credincios în această privință: „Fericit cel care caută la sărac și la sărman, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” (Psalm 40, 1).
Arhimandritul Mina Prodan, un ucenic al milostivului Gheorghe Lazăr, amintește și el despre dărnicia lui, dar vorbește totodată și despre milostenia pe care o făcea prin rugăciunile sale, prin mângâierea și prin povățuirea sa. El povestește cum „[…] stăteau săracii la chilia sa pe două rânduri, cum alergau oamenii nevoiași ca să-i ceară ajutor și cum le scotea la fiecare din traistă atât cât cerea. Apoi venea rândul celor împresurați de ispite și alte necazuri, care alergau la bătrânul de peste tot ca la un mare sfetnic. El stătea de vorbă cu fiecare separat, îl sfătuia, îl mângâia, îl îmbărbăta și se ruga noaptea pentru cererea lui”. Dăruia tuturor cele de care aveau nevoie, inclusiv lucruri concrete. Așa a cumpărat, de pildă, o sobă de teracotă pentru monahii de la schitul Peștera Ialomicioarei, care țineau slujbele în biserica înghețată.
„Cât despre felul în care se ruga, ce cuvinte de taină rostea, sau ce simțea în inima lui în timpul rugăciunii, nimeni din oameni nu poate ști decât bunul Dumnezeu. Nici el nu a spus despre aceasta cuiva, dar înțelegem puterea rugăciunii lui din ispitele pe care le-a răbdat” (Părintele Ioanichie Bălan)
Minuni și semne
Ca drept dovadă a sfințeniei, Dumnezeu a lucrat prin alesul Său multe binefaceri și minuni, încă din timpul vieții lui.
Imediat după postul de 40 de zile din pustia Iordanului, bunul nevoitor s-a retras la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă că rugăciunile și postul lui au fost bineplăcute lui Dumnezeu, lumânarea din mâna ascetului Gheorghe s-a aprins singură.  Așadar, pe lângă mărturia din partea pustnicului de la Iordan, a primit și mărturia din partea lui Dumnezeu prin care viitorul sfânt a dobândit încredințarea neclintită că se află pe drumul către Dumnezeu. De aici înainte, nici iscodirile derutante ale oamenilor, nici nălucirile și șoaptele insidioase ale demonilor nu-l vor mai putea întoarce din cale.
Despre puterea lui de a săvârși vindecări, Părintele Cleopa ne vorbește la modul general, astfel: „Moșul Gheorghe avea darul de a face minuni, se vindecau oamenii. Pe urmă, pentru că a aflat de viața lui atât de înaltă, un boier din Piatra Neamț […] i-a dat Moșului Gheorghe vreo două-trei camere mari, unde să vină bolnavii […] Și când ajungea acolo […] le zicea: «Drăguță, întâi să primiți un dar». Și le dădea câte o pâine. Și el stătea în genunchi și citea Psaltirea. Și zicea: «Voi numai ascultați, că sunteți bolnavi, nu puteți face nimic». Și se ruga până către ziuă, el nu dormea toată noaptea, punea mâna pe capul lor și se făceau sănătoși”. Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre „harismaticul” Gheorghe Lazăr și cei asemenea lui, spune că această categorie de oameni aleși „[…] practică o slujire de iubire față de toți oamenii […] și adesea primesc darul vindecării”.
Dar cea mai popularizată minune a sa este oprirea trenului în gara Pașcani, pe care o redă Părintele Ioanichie Bălan: „Moșul Gheorghe, voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon căci nu avea bani. Conductorul de bilete, care din întâmplare nu-l cunoștea, i-a zis:
– Moșule, dacă n-ai bilet, la prima stație te dai jos din tren!
Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase că este un om cu viață sfântă. Însă la prima stație acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe calea ferată zicând:
– Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!
Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Nici o defecțiune. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul. Nimic. Toți erau uimiți și alarmați. Iar unul din funcționarii gării a zis:
– Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.
Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară”.
Observăm că oamenii evlavioși au pus această minune în legătură cu sfințenia omului lui Dumnezeu, iar el nu și-a făcut din aceasta un prilej de faimă, ci îndată, adresându-se oamenilor uimiți, le-a îndreptat privirea spre a slăvi puterea lui Dumnezeu, rostind înaintea lor un scurt cuvânt de învățătură așa cum am văzut într-un alt capitol.
Altădată, niște evrei au fost convertiți la creștinism și au primit botezul în urma unei minuni făcute de el. Părintele Ilie Cleopa consemnează această minune: „O evreică tânără nu putea să nască, era prima dată, când trebuia să nască primul copil, și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, că zicea că nu mai poate, moare. Au venit evreii la Moșul Gheorghe (în timp ce acesta era la iarmarocul din Târgu Neamț și rostea oamenilor predică, n.n.):
– Moș Gheorghe, noi suntem evrei.
– Dar, drăguță, ce ai?
– Moare fata noastră. Hai la noi că gata, doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră.
– Drăguță, lasă să termin predica!
– Moș Gheorghe, vino acum, chiar acum că moare!
– Nu moare până nu vin eu.
Și au stat până a terminat predica, apoi s-a luat un cârd de evrei după el. Zice:
– Dar vă botezați?
– Toți ne botezăm dacă trăiește fata, că numai pe aceea o avem. Boierul era bogat, om voinic. Când au ajuns acolo, un cârd de evrei pe lângă ea, ea era mai moartă […]. Dar Moșul Gheorghe când a deschis ușa a strigat:
– Hai, deschide-te cu Dumnezeu și cu Maica Domnului! Tot atunci a și născut. A venit și i-a făcut cruce pe cap și a spus:
– Să fie al lui Hristos! Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu Neamț”.
Darul profeției, ținut sub mare smerenie
Este cunoscut faptul că mulți dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o viață trăită în sfințenie au avut darul înainte-vederii și al profeției. Există mărturii în acest sens și despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, relatate tot de Părintele Ioanichie Bălan.
Evdochia Ștefan își aduce aminte de cele auzite de la tatăl său: „În anul 1914, tata măcina la moară și a venit Moșul Gheorghe și a intrat la el și a început a-i zice că va începe război, dar să nu se teamă că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, că tata s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război”.
A doua profeție împlinită este mărturisită de Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec. Ea amintește totodată și de un miraculos și neuitat dar pe care l-a primit de la Dumnezeu prin mijlocirea harismaticului om. Redăm chiar cuvintele ei: „M-am născut într-o familie numeroasă, eram săraci, purtam opinci vechi, rămase de la frații mei mari; mă plângeam tot timpul că-mi este frig la picioare. Când am împlinit șase ani, am mers cu bunica la Mănăstirea Văratec și am văzut un moș care umbla desculț prin zăpadă. Bunica mi-a zis: –
– Uite-l pe Moș Gheorghe Lazăr!
Eu am alergat la dânsul și l-am întrebat:
–Matale nu ți-e frig?
– Nu! A răspuns moșul. Uite, poți să pui mâna pe picioarele mele. Am pus mâna pe picioarele lui și am văzut că erau calde. Din clipa aceea nu mi-a mai fost niciodată frig la picioare.
După câțiva ani l-am întâlnit din nou pe Moșul Gheorghe Lazăr și l-am întrebat ce să fac pentru că părinții mei vreau să mă căsătorească, iar eu doream să vin la mănăstire. El mi-a răspuns:
– Vei mai rătăci câțiva ani în lumea cea deșartă, dar vei sfârși în mănăstire. Eu am ascultat de părinți, m-am căsătorit, iar după câțiva ani soțul meu s-a mutat la cele veșnice, așa că după câțiva ani am venit la Mănăstirea Văratec și așa s-a împlinit cuvântul Moșului Gheorghe Lazăr”.
O altă profeție a lui s-a împlinit odată cu evenimentele petrecute la Mănăstirea Sihăstria către sfârșitul vieții starețului Ioanichie Moroi. În ziua de 30 mai 1941, mănăstirea a ars în întregime și din cauza lipsei chiliilor, o bună parte din părinți și frați au fost risipiți pe la alte mănăstiri și schituri, spre îndurerarea păstorului care privea neputincios la cele petrecute. După aceste întâmplări nefericite a venit alta la fel de grea: Părintele Ioanichie a fost bătut și jefuit de tâlhari, întâmplare după care și-a pierdut lumina ochiului drept. Atunci și-a adus aminte de cuvintele mult pomenitului Moș Gheorghe, care prin anii 1910-1915 venea pe la Sihăstria și dădea multe sfaturi părinților și fraților. Odată a profețit Părintelui Ioanichie despre aceste multe și grele ispite. „Și acum, când vedea atâtea încercări singur se mângâia zicând: «Bietul Moș Gheorghe, de câți ani nu mi-a prevăzut el aceste ispite!».”
Blândul Gheorghe Lazăr și-a cunoscut dinainte și momentul trecerii la Domnul. „Adesea îl întrebau călugării apropiați și ucenicii:
– Când ai să mori, Moș Gheorghe?
– Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele […] și la moartea mea va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară (s.n.).
Era în 1916, la Adormirea Maicii Domnului, când România a intrat în război. Atunci când clopotarul Bisericii Sfântul Ioan din Piatra Neamț se urca grăbit să tragă clopotele din turn pentru mobilizare generală, l-a găsit pe pururea pomenitul Moș Gheorghe Lazăr adormit în Domnul sus în chilia sa.”
„O mulțime imensă a participat la înmormântarea sa. Toți simțeau că au pierdut un mare sfânt” (Părintele Dumitru Stăniloae)
La înmormântarea lui s-au adunat peste cincizeci de preoți, ierarhi, stareți, pustnici, călugări, maici și zeci de mii de credincioși. Toți vedeau în el un sfânt al neamului. Pe față avea același zâmbet duhovnicesc ca în toată viața. Fiecare căuta să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit în Domnul, cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale pus alături în sicriu. Era ziua de 18 august 1916.
Osemintele sale au fost dezgropate în vara anului 1934 de Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său. Acesta a vrut să ducă la Mănăstirea Râșca – unde era și stareț – rămășițele pământești ale neuitatului său dascăl. Pentru aceasta a venit cu căruța în Piatra Neamț și, punând cinstitele sale moaște într-un sicriaș, a pornit cu ele la drum. Prin lucrarea lui Dumnezeu, căruța cu osemintele nu a ajuns la Mănăstirea Râșca, ci la Mănăstirea Văratec: caii s-au oprit singuri, apoi au luat-o la galop spre Văratec. Osemintele au fost puse în gropnița (osuarul) mănăstirii, unde se află și astăzi și unde mulți închinători vin să ia binecuvântarea sfântului.
Evlavia oamenilor la Sfântul Gheorghe Pelerinul
Părintele Dumitru Stăniloae arată că oamenii care l-au cunoscut îl cinsteau ca pe un sfânt: „«Moșul Gheorghe» a fost cunoscut și cinstit ca sfânt nu numai în România, ci și la Athos. Și astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru”.
Iar Părintele Ioanichie Bălan, încă de la începutul cărții în care scrie viața omului lui Dumnezeu, spune despre evlavia poporului față de el: „Moșul Gheorghe este considerat de popor ca un adevărat sfânt. Prin viața lui a răscolit inimile multora. Biserica noastră l-ar putea canoniza în orice moment și l-ar putea trece în rândul sfinților naționali”.
Cei mai mulți au exprimat dimensiunea umană a vieții sale și l-au numit îndeobște „Moșul” Gheorghe Lazăr. Dar alți contemporani și posteritatea, deși nu au evitat apelativul „Moșul”, i-au spus și „nebun pentru Hristos” sau „sihastru” (deși a trăit în mjlocul mulțimilor), iar alții l-au numit „ascet” și „călugăr” (deși nu s-a călugărit niciodată).
Anul acesta, în martie, a avut loc și canonizarea sa – Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților pe cel care toată viața a fugit de orice prilej de mândrie, urmându-L doar pe Hristos. Însă de ani și ani de zile creștinii care ajung la Mănăstirea Văratec se închină cu evlavie la moaștele sfântului, iar maicile din obștea mănăstirii au început de multă vreme să primească mărturii verbale sau scrisori despre binefacerile și minunile pe care Sfântul Gheorghe Pelerinul le dăruiește, prin harul Domnului, celor care-i cer ajutorul. În osuarul unde s-au păstrat moaștele până acum, când au fost mutate în paraclis, era cald și-n timpul geroaselor ierni nemțene – deși nu a existat niciodată o sursă de căldură pusă de mâna omului – și toți cei care coborau scările în osuar simțeau de la intrare un miros puternic și liniștitor de mir.
Sfântul Gheorghe Pelerinul – primul sfânt român din sinaxar care a primit această titulatură la canonizare – este ocrotitorul tuturor celor care-i cer ajutorul. Nu doar al pelerinilor, nu doar al nevoiașilor, nu doar al mirenilor, nu doar al monahilor, nu doar al bolnavilor, nici doar al românilor, ci al tuturor celor care-L caută pe Hristos și care fac din viața lor un drum continuu către Împărăția lui Dumnezeu. Și nu uitați, testamentul sfântului e simplu de împlinit și tare de folos: iubirea de Dumnezeu și de oameni, milostenie și rugăciune. Deschideți în fiecare zi Psaltirea și rugați-vă în psalmi atât cât puteți, ca să vă aflați printre moștenitorii marii bogății de har a Sfântului Gheorghe Pelerinul – slujitorul și prietenul lui Dumnezeu.
doxologia.ro

Sfanta Cuvioasa Teodora de la Sihla: Viata si Acatistul (7 August)


Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pământeşti părăsind şi jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereştile daruri luând şi cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit şi la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peştera şi sfintele tale moaşte. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.


Viata

Viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a sihăstrit mulţi ani într-o peşteră din preajma Schitului Sihla – Neamţ.

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si „armas”, adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).
Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt – vechii ei sfatuitori.
Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.
Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.
Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.
Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.
Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.
Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi „Fantana Sfintei Teodora”.
Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.
Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfanta Teodora din Carpati”.
Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios.

1

Acatistul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla (7 August)

Condac 1:

Veniți, toți cei iubitori de Hristos, cu credință și cu evlavie la pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Teodora, care în pustia Sihlei în mari nevoințe a petrecut și lumină sihaștrilor s-a făcut. Cu laude să slăvim pe Dumnezeu și să cinstim pe cuvioșii Lui, zicând: Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare!

Icos 1:

Îngerească râvnă din tinerețe având, Teodora, părinții și familia părăsind, departe de lume ai fugit și lui Hristos Dumnezeu cu mare evlavie ai slujit. Pentru care noi, smeriții, cu laude te cinstim:
Bucură-te, mlădiță sfântă care prin Sfântul Botez în Hristos te-ai altoit;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care din copilărie lui Hristos Dumnezeu ai slujit;
Bucură-te, căci glasul Evangheliei Lui ai ascultat;
Bucură-te, că pentru dragostea Lui de lume te-ai depărtat;
Bucură-te, că slava veacului de acum ai trecut-o cu vederea;
Bucură-te, că spre slava lui Hristos ai alergat cu toată puterea;
Bucură-te, că necazurile veacului de acum pe tine nu te-au împiedicat;
Bucură-te, slugă credincioasă a Marelui Împărat;
Bucură-te, mlădiță tânără, cu rod preafrumos;
Bucură-te, mielușea blândă a lui Hristos;
Bucură-te, că poruncilor Evangheliei lui Hristos ai fost ascultătoare;
Bucură-te, a sfinților pustnici vrednică următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 2:

La marea stăruință a părinților tăi te-ai căsătorit, dar prea scurtă vreme în căsătorie ai viețuit. Pe soțul tău la un gând cu tine l-ai adus, căci, părăsind lumea, amândoi la viața monahicească v-ați dus și lui Dumnezeu ați cântat: Aliluia!

Icos 2:

La Mănăstirea Vărzărești, cu bătrâna stareță Paisia ai viețuit și pildă de ascultare tuturor călugărițelor ai fost, pentru care cu laudă te cinstim:
Bucură-te, Teodora, că prin ascultare și smerenie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că și Mântuitorul nostru prin ascultare pe noi ne-a răscumpărat;
Bucură-te, că prin ascultare și tăierea voii muceniță te-ai arătat;
Bucură-te, că prin ascultare smerenie ai câștigat;
Bucură-te, că prin rugăciune și tăierea voii tale partea Mariei ai ales;
Bucură-te, că prin smerenie și ascultare roadele mântuirii ai cules;
Bucură-te, că ascultarea și rugăciunea ți-au fost bogăție;
Bucură-te, că, aceasta înțelegând-o, cununa lor sfântă ți-ai ales ție;
Bucură-te, că prin ascultare și rugăciune mintea ți-ai luminat;
Bucură-te, că, venind prigoana turcilor, la pustie cu stareța ta ai plecat;
Bucură-te, că pustia și liniștea v-au fost folositoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 3:

Ajungând în pustie cu stareța ta Paisia, aceasta întru Domnul a adormit, iar tu singură rămânând, fără de nici o mân­gâiere, cu rugăciunea te întăreai și din inimă lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icos 3:

După adormirea fericitei tale starețe Paisia, către locurile părintești ai socotit să vii și un loc de liniște în munții Neamțului ți-ai ales. Pentru care noi ne-vrednicii, cinstind a ta dorință, cu evlavie te lăudăm:
Bucură-te, că loc de liniște și de pustnicie ai căutat;
Bucură-te, că pentru aceasta starețului Varsanufie al Sihăstriei ai cerut sfat;
Bucură-te, că, după sfătuirea lui, în pustia Sihlei ai plecat;
Bucură-te, că, acolo ajungând, cu lacrimi din inimă lui Dumnezeu ai mulțumit;
Bucură-te, că foarte te-ai bucurat de acel loc liniștit;
Bucură-te, că în peștera cea de sub stâncă ai locuit;
Bucură-te, că acolo cu măcriș și verdețurile pustiei te-ai hrănit;
Bucură-te, că duhovnicul tău, ieroschimonahul Pavel, aici te-a găsit;
Bucură-te, că prin duhovnicești sfaturi te-a povățuit;
Bucură-te, că de Preacuratele Taine te-ai învrednicit;
Bucură-te, că nevoința pustniciei cu mare dragoste o ai primit;
Bucură-te, că a iubitorilor de liniște ai fost vrednică următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 4:

Ziua și noaptea petrecând în rugăciunea cea cu lacrimi și în meditațiile cele duhovnicești, din inimă suspinând, lăudai pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icos 4:

Petrecând vreme îndelungată în pustia Sihlei, cu lacrimi duhovnicești mai mult decât cu hrana trupului te întăreai și cu nădejdea veșnicelor bucurii în toată vremea te mângâiai. Pentru care și noi nevrednicii te lăudăm:
Bucură-te, că prin rugăciune neîncetată dragostea lui Dumnezeu ai câștigat;
Bucură-te, că pe treptele urcușului duhovnicesc te-ai ridicat;
Bucură-te, că pe treapta făptuirii morale repede ai ajuns;
Bucură-te, că pe treapta vederii sfinte te-ai suit;
Bucură-te, că pe treptele îndumnezeirii prin har ai urcat;
Bucură-te, că și din îndumnezeirea cea după har ai gustat;
Bucură-te, că inima ta cu lacrimile dragostei de Dumnezeu o adăpai;
Bucură-te, că sufletul tău cu nădejdea veșnicelor bunătăți îl mângâiai;
Bucură-te, că trupul tău cu puțină hrană îl hrăneai;
Bucură-te, că din verdețurile pustiei și din apă puțin gustai;
Bucură-te, că ochii minții pururea priveau bunătățile viitoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 5:

Multe ispite și năluciri de la draci ai întâmpinat, fericită Teodora. Dar având în sufletul tău dragostea lui Hristos, pe toate le-ai biruit și pentru toate ai cântat lui Dumnezeu laudă de mulțumire: Aliluia!

Icos 5:

Având mintea luminată de Prea Sfântul Duh, ai trecut cu vederea ispitele cele de-a stânga și cele de-a dreapta, care de multe ori năvăleau asupra ta. Căci prin darul lui Dumnezeu cunoscând vicleniile duhurilor celor rele, pururea la rugăciunile cu lacrimi către Dumnezeu ai alergat. Pentru care și noi cu evlavie te lăudăm:
Bucură-te, stâncă duhovnicească, pe care ispitele viclenilor draci nu au clintit-o;
Bucură-te, că, având darul lui Dumnezeu, pe toate le-ai biruit;
Bucură-te, căci cu multă smerenie lui Dumnezeu te rugai;
Bucură-te, căci din adâncul inimii tale către El strigai;
Bucură-te, că frigul, foamea și singurătatea, pentru Hristos ai răbdat;
Bucură-te, că liniștea și rugăciunea pe tine te-au ajutat;
Bucură-te, că postirea și înfrânarea nu le-ai împuținat;
Bucură-te, că neîncetata rugăciune cu umilință tărie ți-a dat;
Bucură-te, că prin rugăciune fierbinte ai biruit;
Bucură-te, că prin nevoințe duhovnicești ai sporit;
Bucură-te, că prin trezvia minții pururea ai fost rugătoare;
Bucură-te, că prin post și rugăciune sfinților sihaștri ai fost următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 6:

Șaizeci de ani ai petrecut în pustia Sihlei în post și în rugăciune, răbdând cu bărbăție nevoințele pustniciei, și din inimă lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icos 6:

Duhovnicul tău, Părintele Pavel, venea din când în când la tine, aducându-ți pesmeți și altă hrană pustnicească. Iar tu, cu mare smerenie a inimii, la el te spovedeai și sfaturi duhovnicești îi cereai, pe care în inimă le scriai. Pentru care și noi, văzând a ta iscusință, te lăudăm:
Bucură-te, că din copilărie Sfintele Scripturi le-ai citit;
Bucură-te, căci cu învățăturile Sfinților Părinți pe tine te-ai întărit;
Bucură-te, că învățăturile Sfinților Părinți în viață te-au călăuzit;
Bucură-te, că viața pustnicilor ai căutat;
Bucură-te, că învățăturile lor pe tine te-au luminat;
Bucură-te, că, prin rugăciune și citire, trezvia minții ai câștigat;
Bucură-te, că Mântuitorul, pururea te-ai rugat;
Bucură-te, că pe Maica Domnului pururea o ai lăudat;
Bucură-te, că pe ea pururea mijlocitoare către Mântuitorul o aveai;
Bucură-te, că în desăvârșire prin rugăciunile ei sporeai;
Bucură-te, că și rugăciunile sfinților pururea ai cerut;
Bucură-te, sfântă, către Sfânta Treime pururea rugătoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 7:

Mângâiatu-te-ai cu nădejdea veșnicelor bucurii și toate luptele și ispitele veacului de acum cu bărbăție de suflet le-ai primit, căci muntele s-a deschis prin rugăciunea ta, cântând cu mulțumire pentru toate lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Toate ispitele și luptele care de la lume, de la trup și de la diavol asupra ta au venit, cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu le-ai biruit. Cu lacrimi și suspin, din adâncul inimii rugându-te, ai luat de la El îndurare, de aceea și noi cu smerenie te lăudăm:
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, sluga lui Hristos cea preaînțeleaptă;
Bucură-te, că, având milă de la El, ai mers pe calea cea dreaptă;
Bucură-te, că de la El pururea ajutor ai luat;
Bucură-te, slugă înțeleaptă care pururea Lui ai urmat;
Bucură-te, că toate cele ale veacului de acum le-ai trecut cu vederea;
Bucură-te, că Hristos Iisus ți-a fost ție toată mângâierea;
Bucură-te, albină duhovnicească ce mierea Duhului Sfânt ai adunat;
Bucură-te, că în cugetarea cuvintelor Domnului mare dulceață ai aflat;
Bucură-te, privighetoare duhovnicească, ce pururea lui Hristos ai cântat;
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare, ce pururea pe Hristos ai lăudat;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a vieții pustnicești râvnitoare;
Bucură-te, a multor sihaștri vrednici următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 8:

Avut-ai pururea în minte Patericul și învățăturile celor ce în pustie au locuit și cu desăvârșirea s-au împodobit. De aceea și tu cu mare dragoste în urma lor ai alergat și lui Dumnezeu din toată inima ai cântat: Aliluia!

Icos 8:

Ajuns-ai la adânci bătrâneți locuind în pustia Sihlei și duhovnicul tău, Pavel, trecând către Domnul, postit-ai patruzeci de zile pregătindu-te cu rugăciune pentru viața viitoare. De aceea și noi, înțelegând minunata nevoință, te lăudăm:
Bucură-te, căci cu îndelungă răbdare în pustia Sihlei ai viețuit;
Bucură-te, că, având candela rugăciunii aprinsă în inimă, așteptai pământescul sfârșit;
Bucură-te, că în credință roditoare Domnul te chema la Sine;
Bucură-te, că din inimă doreai să te sfârșești cu bine;
Bucură-te, că împărtășirea cu Preacuratele Taine foarte o doreai;
Bucură-te, că pentru aceasta lui Dumnezeu mult te rugai;
Bucură-te, că Bunul Dumnezeu rugăciunea ta a auzit;
Bucură-te, că de sufletul tău El s-a îngrijit;
Bucură-te, că prin niște păsări pe tine te-a descoperit;
Bucură-te, că acele păsări, în trapeza Sihăstriei, pe geamul deschis intrau;
Bucură-te, că pentru tine pâine de pe masă luau;
Bucură-te, căci cu pâinea în cioc spre Sihla zburau;
Bucură-te, că Dumnezeu a vrut să te descopere prin aceste zburătoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 9:

Văzând călugării din Sihăstria că păsările luau pâine de pe masă și zburau cu ea numai spre Sihla, s-au luat după ele, iar păsările se opreau ca și cum i-ar aștepta. Și așa, prin aceste păsări, te-au găsit pe tine, pentru care laudă au dat lui Dumnezeu, cântând: Aliluia.

Icos 9:

Ajuns-au frații care urmăreau păsările, odată cu noaptea, în pustia Sihlei, unde deodată au văzut între stânci o lumină mare și venind mai aproape lumina a dispărut și le-ai spus: „Părinților, aruncați-mi o haină”. Și unul din frați ți-a aruncat rasa sa ca să te îmbraci, iar noi, mirându-ne de această descoperire a ta, glăsuim:
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care în pustie ai îmbătrânit;
Bucură-te, că în mare sărăcie ai viețuit;
Bucură-te, că și hainele de pe tine toate au putrezit;
Bucură-te, că Bunul Dumnezeu pe tine te-a descoperit;
Bucură-te, că pe frații care la tine au venit i-ai rugat;
Bucură-te, că le-ai zis: Să vină duhovnicul Antonie neîntârziat;
Bucură-te, că frații aceia, cu bucurie, la Sihăstria au alergat;
Bucură-te, că pe duhovnicul Antonie despre tine l-au înștiințat;
Bucură-te, că el, auzind, foarte s-a bucurat;
Bucură-te, că, luând la sine Preacuratele Taine, spre Sihla a plecat;
Bucură-te, că ajungând duhovnicul Antonie, pe tine te-a spovedit și cuminecat;
Bucură-te, maică smerită, a pustiei luminătoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 10:

Arătatu-te-a Dumnezeu pe tine, Cuvioasă Teodora, ca pe o luminătoare a pustiei Sihlei; pentru care monahii și frații Sihăstriei au dat slavă lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icos 10:

Îngropat-au cu mare evlavie părinții și frații Sihăstriei sfântul tău trup în peștera unde te-ai nevoit. Auzind, bine-credin­cioșii creștini la sfintele tale moaște alergau cu credință și evlavie închin-ndu-se și te lăudau, zicând așa:
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care cu viețuirea ta pustia Sihlei o ai sfințit;
Bucură-te, căci cu sfintele tale moaște pustia Sihlei o ai împodobit;
Bucură-te, că sfintele tale moaște multă vreme în pustia aceasta au luminat;
Bucură-te, căci prin pronia lui Dumnezeu în altă parte s-au mutat;
Bucură-te, că în amintirea ta, o bisericuță de lemn s-a zidit;
Bucură-te, că această bisericuță cu hramul „Schimbării la Față” s-a sfințit;
Bucură-te, că de sute de ani creștinii spre peștera ta călătoresc;
Bucură-te, că pentru evlavia ta pururea se ostenesc;
Bucură-te, că și biserica Sfântului Ioan Botezătorul aproape de peștera ta s-a zidit;
Bucură-te, că în Schitul Sihla mulți călugări s-au nevoit;
Bucură-te, maică, a poruncilor Evangheliei păzitoare;
Bucură-te, sfântă, a nevoințelor pustnicești următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 11:

Toate cetele de monahi și monahii cinstesc cu evlavie pomenirea ta, Cuvioasă Teodora și, aducându-și aminte de nevoințele tale, cu credință laudă pe Dumnezeu, care pe tine te-a întărit a urma cuvioșilor părinți și a cânta Lui: Aliluia!

Icos 11:

Auzit-a vestea sfințeniei tale Ieroschimonahul Elefterie, cel care în lume ți-a fost soț, care venind la Sihla și aflând peștera ta, cu multe lacrimi și suspine, a început a zice către tine așa:
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care din tinerețe pe Hristos ai iubit;
Bucură-te, că, părăsind lumea, în această pustie ai venit;
Bucură-te, că și pe mine la viață călugărească m-ai îndemnat;
Bucură-te, că sfatul și îndemnul tău le-am urmat;
Bucură-te, că pentru aceasta duhovnicește m-am bucurat;
Bucură-te, că după plecarea din lume înapoi nu te-ai mai uitat;
Bucură-te, că lui Hristos cu mare nevoință ai urmat;
Bucură-te, că în pace și sfințenie călătoria ai săvârșit;
Bucură-te, că pe Hristos din toată inima L-ai iubit;
Bucură-te, că pentru dragostea Lui în toată vremea te-ai nevoit;
Bucură-te, maică, a vieții celei pustnicești râvnitoare;
Bucură-te, a pustiei sfântă locuitoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 12:

Darul lui Dumnezeu te-a umbrit pe tine, Cuvioasă Teodora, și ți-a ajutat până în sfârșit a sluji Lui în pustnicească nevoință. Pentru care, în toată viața ta, din inimă I-ai cântat: Aliluia!

Icos 12:

Trecut-au sute de ani și numai stâncile de la Sihla cu peștera ta mărturisesc viețuirea cea pustnicească în care atâția ani ai viețuit. Și astăzi mulțime de monahi și monahii, precum și mare mulțime de credincioși aleargă cu sete duhovnicească să vadă peștera în care te-ai nevoit și să-ți ceară sfintele tale rugăciuni în ajutorul lor. Pentru care și noi pe tine te cinstim cu aceste smerite laude:
Bucură-te, Teodora, că nevoințele vieții pustnicești le-ai răbdat;
Bucură-te, că prin post și rugăciune în toată vremea te-ai înarmat;
Bucură-te, că până azi binecredincioșii creștini cu evlavie ție ți se închină;
Bucură-te, a lui Hristos cerească albină;
Bucură-te, că mierea cea duhovnicească în sufletul tău ai purtat;
Bucură-te, că pe Dumnezeu din toată inima L-ai iubit;
Bucură-te, că El cu al Său dar te-a miluit;
Bucură-te, că prin viețuirea ta ca o lumină ai strălucit;
Bucură-te, că fecioarelor celor înțelepte ai urmat;
Bucură-te, că numai fericirea cea veșnică ai căutat;
Bucură-te, că tuturor poruncilor lui Hristos ai fost împlinitoare;
Bucură-te, că dreapta credință ai făcut-o roditoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 13:

O, Prea Cuvioasă Maică Teodora, fiind acum în ceata înțeleptelor fecioare și având îndrăzneală către Prea Înaltul nostru Mântuitor, adu-ți aminte și de noi, nevrednicii, care suntem în acest veac, petrecând în lupte, în ispite și în necazuri, ca prin sfintele tale rugăciuni să aflăm și noi milă și îndurare de la Dumnezeu, învrednicindu-ne a cânta Lui în veci: Aliluia! (de trei ori)

Apoi Icosul 1: Îngerească râvnă… și Condacul 1: Veniți, toți cei iubitori…

Icos 1:

Îngerească râvnă din tinerețe având, Teodora, părinții și familia părăsind, departe de lume ai fugit și lui Hristos Dumnezeu cu mare evlavie ai slujit. Pentru care noi, smeriții, cu laude te cinstim:
Bucură-te, mlădiță sfântă care prin Sfântul Botez în Hristos te-ai altoit;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care din copilărie lui Hristos Dumnezeu ai slujit;
Bucură-te, căci glasul Evangheliei Lui ai ascultat;
Bucură-te, că pentru dragostea Lui de lume te-ai depărtat;
Bucură-te, că slava veacului de acum ai trecut-o cu vederea;
Bucură-te, că spre slava lui Hristos ai alergat cu toată puterea;
Bucură-te, că necazurile veacului de acum pe tine nu te-au împiedicat;
Bucură-te, slugă credincioasă a Marelui Împărat;
Bucură-te, mlădiță tânără, cu rod preafrumos;
Bucură-te, mielușea blândă a lui Hristos;
Bucură-te, că poruncilor Evangheliei lui Hristos ai fost ascultătoare;
Bucură-te, a sfinților pustnici vrednică următoare;
Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

Condac 1:

Veniți, toți cei iubitori de Hristos, cu credință și cu evlavie la pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Teodora, care în pustia Sihlei în mari nevoințe a petrecut și lumină sihaștrilor s-a făcut. Cu laude să slăvim pe Dumnezeu și să cinstim pe cuvioșii Lui, zicând: Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare!

Rugăciune către Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

O, Prea Cuvioasă Maică Teodora, care din copilărie pe Hristos L-ai iubit și pentru dragostea Lui în toată viața ta te-ai nevoit; multe nevoințe și ispite ai suferit și în viața cea pustnicească, cu darul lui Dumnezeu ai sporit. Cu mulțimea înfrânării și a lacrimilor celor duhovnicești, sufletul tău l-ai luminat și în singurătatea pustiei cu isprăvile faptelor tale celor bune ai strălucit. Pustia Sihlei cu viața ta o ai sfințit și pildă sihaștrilor te-ai făcut. Iar Prea Bunul Dumnezeu, la vremea cuvenită, sfințenia vieții tale a descoperit-o și ca pe o comoară ascunsă lumii te-a arătat.
De aceea și noi nevrednicii, cu evlavie și cu credință, cerem sfintele tale rugăciuni, și te chemăm, roagă-te Prea Înduratului nostru Mântuitor, ca și noi păcătoșii în vremea vieții noastre și în vremea sfârșitului nostru să dobândim mila și mântuirea Lui, spre a slăvi și a ne închina în veacul de acum și în cel viitor Tatălui și Fiului și Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie: Viata, Acatistul si Canonul de rugăciune (10 februarie)

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni (10 februarie)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca o comoară de mult preţ a câştigat Biserica al tău cap, Sfinte Sfinţite Mucenice, pătimitorule şi purtătorule de biruinţă, Haralambie. Drept aceea se şi bucură, slăvind pe Ziditorul.

*

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni

Glasul 4

Arătatu-te-ai, Înţeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos şi ca un sfeşnic pururea luminos al Lumii, strălucit-ai în lume prin mucenicie, fericite şi ai risipit întunecimea idolilor. Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuiască pe noi.

***

Viata

Impărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfântul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mântuirii şi le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.
Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câştiga-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrâneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut”.
Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit şi mi-am sfârşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: „Jertfeşte zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veşminte şi dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.
Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâşnit din dinţi şi a zis către dânşii: „O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.
Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amândoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfântul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând şi văzând mâinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.
Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei pagini îi va pierde”.
Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rânduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”.
Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulţumim Ţie, Stăpâne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a şi câştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, până ce va înştiinţa pe împărat.
Într-acea vreme, mulţi, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi a strigat: „O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoşilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie şi, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.
Mergând ostaşii şi prinzind pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, că singuri să vă sloboziţi din legături”.
La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întâmple şi ţie ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.
Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfântului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale”. Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, minii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever când se va mânia Hristos asupra ta!” Şi, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrâneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele”.
După aceasta, stingându-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mâniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?” Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani”.
Împărarul Sever a zis: „De ai trăit atâţia ani, cum de n-ai venit până acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulţi ani vieţuind, O! împărate şi câştigând multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Ştii să înviezi morţii?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncându-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pământului ca să-l piardă.
Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind bună mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvântul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici”.
Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum”. Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” După trei zile a murit un tânăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzând nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.
Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp şi schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigaşilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.
Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înţelept eşti tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înţeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! cap rău, grăieşti împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc şi, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălţime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mâinile!”
Nişte hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.
Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins”. Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoşata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului şi Ziditorule al pământului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întâmplase.
În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sunt asemenea ţie”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ţie să-mi spui tâlcul ei.
Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfânta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întâi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri”.
După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite şi nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sunt nepricepute şi nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gât prin toată cetatea.
Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te şcoli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sârguieşti la rău, tot aşa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va seceră, iar cel ce seamănă întru bună credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, când erai legat şi spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăşi Îl uită”.
Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfeşte zeilor, Galino!” Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voieşti, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor”. Deci vino şi tu, Haralambie, cu dânsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul”.
Fericită Galini, intrând în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândeşti rău nici să batjocoreşti pe mântuitorii noştri, ca să nu se mânie şi să clatine cerul şi să răstoarne pământul”. Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?”. Şi zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăţi. Asemenea, apucând şi pe Apolon, i-a zis: „Şi tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi”.
Slujitorii, cu sârguinţă făcând aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capişte, stăpâna, să vezi pe zei înviaţi”. Apoi a zis fericită Galinia: „Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrând în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: „Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă”. Fericită Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi”. Aceasta zicând-o, iarăşi a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăşi împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de faţă pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe când ei sunt materie neînsufleţită”. Împăratul a zis: „Jertfeşte idolilor, sămânţa necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.
Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă şi îndată stâlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: „Ieşi de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat”.
A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânşii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul şi a crescut copac mare”. Şi, intrând, găsiră pe sfânt şezând şi învăţând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertaţi-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea”.
Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.
În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.
Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dânsul şi, lăsând pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis şi un alt psalm până în sfârşit.
Ajungând cu veselie la locul în care avea să-şi sfârşească nevoinţa, a zis: „Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărâmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie”.
Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi îndestulare de grâu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sunt trup şi sânge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pământului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei”.
Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericită Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului şi, luându-l, l-a învelit în pânze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.
Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sfântul Haralambie

Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie (10 februarie)

Troparul, glasul al 4-lea

Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai ri­sipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

Condac 1:

Alesule din ceata arhiereilor, mare mu­cenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă, simțindu-ne nevrednici și cu împuținarea graiului omenesc, tu, care porți nume întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dum­nezeu, a fi luminător de bucurie, luminează-mi cugetul și dă putere graiurilor noastre ca întru bucurie să-ți cântăm ție: Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Icos 1:

Acinsti căruntețile tale cele adânci și sfin­te, bine este, deoarece, întru ve­chimea vârstei și a sfințeniei tale, te-ai arătat viteaz răbdător tuturor chinurilor ce ai suferit de la păgâni. Tu ai înmulțit ceata mucenicilor, tu ai adăugat numărul apostolilor și al propovă­dui­torilor lui Iisus Hristos; ție, dar, se cuvine, după vrednicie, să-ți cânte toți ortodocșii creștini unele ca acestea:
Bucură-te, vrednicule și bunule între arhierei Haralambie;
Bucură-te, cel ce ai sfințit și ai cinstit bătrânețile;
Bucură-te, podoaba arhiereilor și luminăto-rul cetății Magnezia;
Bucură-te, învățătorul cuvântului lui Dum­nezeu spre calea mântuirii;
Bucură-te, povățuitorul cel bun, care ai ară­tat păgânilor calea mântuirii;
Bucură-te, strălucitorul cel drept, care ai în­demnat la credință duhurile tiranilor;
Bucură-te, mucenice, cel ce ai adus la cre­dința adevărată pe cei necredincioși;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăință sufle­tească pe cei păcătoși;
Bucură-te, următor al apostolilor și al proo­rocilor celor luminați de Duhul Sfânt;
Bucură-te, purtătorule de chinuri Hara­lam­bie, care ai dat sfaturi bune prin cuvânt;
Bucură-te, că tu ai îndepărtat rătăcirile păgânilor;
Bucură-te, că tu ai luminat nedumerirea credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 2:

Văzând, Sfinte Mucenice Haralambie, că prin chinurile tale ai dobândit viața cea cerească și veșnică din viața cea vremelnică; văzând că tu ai primit cu bucurie de la Stăpânul lumii dreapta credință, ca să o împarți la cei as­cultători cuvintelor lui Hristos, s-au îndemnat bi­ne­credincioșii a-ți aduce ție laudă de mul­țu­mire și a cânta lui Dumnezeu într-un glas: Aliluia!

Icos 2:

Glăsuind popoarele că tu ești luminat, prin puterea dumnezeiască, cu lumina cunoștinței adevărului, au cunoscut totodată că și faptele tale cele sufletești sunt spre mântuirea neamului omenesc; pentru că ai stat ca un ade­vărat ostaș mărturisitor al lui Hristos și pro­po­vă­duitor al învățăturii Sale. De aceea, ca pe o piatră neclintită a credinței arătându-te binecre­din­cio­șilor, au venit a-ți cânta ție aceste cântări:
Bucură-te, răbdătorule de chinuri, ce ai su­ferit de la păgâni;
Bucură-te, mângâietorule, că prin răbdarea ta ai făcut între ei minuni;
Bucură-te, cel ce te-ai chinuit pentru dra­gostea lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai jertfit în lume ca un adevărat credincios;
Bucură-te, moștenitorul vieții celei veșnice;
Bucură-te, propovăduitorul credinței, bunule mucenice;
Bucură-te, că prin pedeapsa trupului ai do­bândit fericirea raiului;
Bucură-te, că prin smerenia sufletului ai biruit osânda iadului;
Bucură-te, cel ce ai suferit pe trupul tău piroanele păgânilor;
Bucură-te, cel ce prin răbdarea ta ai dobândit pocăința oamenilor;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat biruitor vrăjmașilor;
Bucură-te, cel ce prin minunile tale ai adus veselie credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 3:

De înțelegerea dumnezeirii, sufletul tău fiind luminat, ca un adevărat viteaz al Mântuitorului Hristos ai stat, pentru că ai răs­puns închinătorului de idoli Luchian dregătorul, că tu asculți numai de dreptele și mântuitoarele porunci ale Împăratului Hristos, iar nu de idolii cei fără de suflet, care duc poporul la pierzare; pentru aceea, binecredincioșii au venit cu în­doită umilință, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Ieșind glas de bucurie din gura creștinilor, când au văzut că nu ți s-a întâmplat nici o durere trupească prin despuierea trupului tău, ce ai suferit de la acel tiran, au adeverit totodată că scăparea și izbăvirea ta este venită prin puterea Mântuitorului lumii, pentru că în numele Său ai suferit acele pedepse fără vreo vătămare. Pentru aceea, binecredincioșii cu umilință aduc ție aceste cântări:
Bucură-te, cel ce prin puterea dumnezeiască ai depărtat durerea trupească;
Bucură-te, cel ce ai biruit pe tiranii care au îndrăznit să te chinuiască;
Bucură-te, că tu ai primit în loc de odihnă chinurile celor ce te chinuiau;
Bucură-te, logodnicul tuturor mucenicilor;
Bucură-te, vorbitorule cu îngerii și prieten al apostolilor;
Bucură-te, cel ce ai înălțat crucea credincioșilor;
Bucură-te, cel ce ai luminat cugetul păcătoșilor;
Bucură-te, stâlpul cel tare pe care s-a sprijinit credința;
Bucură-te, pomul cel plin de rod prin care s-a dobândit credința;
Bucură-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete;
Bucură-te, tămăduitorule de răni și boli;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 4:

Zicând ostașii și toți slujitorii dregă­to­rului către mai-marii poporului că tu ai dorit mai mult necinstea osârdiei în loc de cinste, iar cârligele cu care ei te chinuiau s-au tocit cu totul și numai au zgâriat trupul tău fără a-l fi vătămat întru nimic, toți s-au mirat între ei de răbdarea chinuirii tale; iar binecredincioșii, slă­vind pe Dumnezeu pentru facerile Sale de bine, s-au silit a-I cânta Lui: Aliluia!

Icos 4:

Arătându-se mai tiran, unul dintre că­peteniile păgânilor între ostașii cei ce te chinuiau, dreptule mucenice, și văzând că nicidecum n-ai căpătat vreo vătămare trupească din osânda la care erai supus, a îndrăznit acel tiran cu batjocură a smulge cârligele din mâna chinuitorilor și, pornindu-se iute cu mânie a sfâșia mai cu putere trupul tău, îndată a venit urgia dumnezeiască asupra lui, căci i s-au tăiat mâinile de la coate, stând spânzurate de trupul tău, și căzând jos, la pământ, cerea zadarnic ajutor dregătorului. Iar tot poporul grăia către tine unele ca acestea:
Bucură-te, minunea cea adevărată a cre­dincioșilor;
Bucură-te, închinarea și limanul păcătoșilor;
Bucură-te, îngrozitorul semeției osân­di­torului;
Bucură-te, cel ce ai potolit gândul rău al vrăjmașului;
Bucură-te, că ai biruit pe cel nelegiuit;
Bucură-te, că ai smerit pe cel nesocotit;
Bucură-te, bucuria minunilor tale;
Bucură-te, veselia chinurilor tale;
Bucură-te, propovăduitorul adevărului;
Bucură-te, luminătorul cugetului;
Bucură-te, părintele celor smeriți;
Bucură-te, mijlocitorul celor pocăiți;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 5:

Când a văzut poporul că dregătorului Luchian i s-a întors gura la ceafă, pentru că a îndrăznit a scuipa fața ta cea sfântă, toată cetatea Magnezia s-a spăimântat de o minune ca aceasta și, într-un glas, se ruga ție să o mân­tuiești; iar binecre­din­cioșii cântau lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 5:

Lăudându-se numele tău, Sfinte Hara­lambie, în toată cetatea Magnezia și în Asia, pentru că mai apoi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, ai dat tămăduire dregătorului Luchian și tiranului Luciu, care și-au cerut ier­tare de greșelile lor și s-au pocăit, îndată au alergat mulți din popor la credința cea adevărată și bote­zându-se în numele Sfintei Treimi, au grăit într-un glas: „Mare este Dumnezeul milelor și al îndu­­rărilor”; pentru aceasta aducem ție aceste cântări:
Bucură-te, cel ce ai adus la credință pe împotrivitori;
Bucură-te, cel ce ai fost lor tămăduitor;
Bucură-te, minunatule între sfinți, care ai făcut pe păgâni a se boteza;
Bucură-te, duhovnicescule părinte, care ai adus pe oameni prin botez a se lumina;
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit pe bolnavi a tămădui;
Bucură-te, cel ce te-ai stăruit pe păcătoși a milui;
Bucură-te, cel ce ai dat șchiopilor și ologilor însănătoșire;
Bucură-te, cel ce ai vindecat de orbire;
Bucură-te, că tu pe cei întinați de păcate i-ai curățit;
Bucură-te, că tu pe diavoli i-ai izgonit;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale morții au înviat;
Bucură-te, că prin suferințele tale darul sfințeniei ai câștigat;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 6:

Mărturisind însuși dregătorul despre minunile tale către Sever împăratul, acesta s-a mâniat foarte asupra idolilor lui, pentru că n-au putut sta împotriva acelor minuni; iar tu, ca un biruitor asupra lor, prin statornica ta credință, ai câștigat nemărginite daruri cerești. Pentru aceea, o sfinte prealăudate, primește mul­țumirea binecredincioșilor, care cu bucurie cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:

Nouă și înfricoșătoare minune ai să­vâr­șit, sfinte, când ai fost din nou chinuit de tirani după porunca lui Sever, pentru că, pri­mind cu veselie piroanele bătute peste tot trupul tău și fiind tras de barbă și așezat pe un cal ca să te ducă de la Magnezia la Antiohia, la cinci­sprezece stadii în cale, prin gura calului, glas mare s-a auzit, blestemând pe slugile diavolului ca să te dezlege de legăturile cu care erai cuprins; pentru aceea tot poporul cântă ție:
Bucură-te, strălucite arhiereule, pentru noua răbdare de chinuri ce ai avut;
Bucură-te, mucenicule sfinte, pentru noua minune ce ai săvârșit;
Bucură-te, părinte, că prin gura calului pentru tine s-a vorbit;
Bucură-te, sfinte, că, șezând pe cal, l-ai îmblânzit;
Bucură-te, că tu pe toți trimișii lui Sever i-ai umilit;
Bucură-te, că tu pe slujitorii diavolului i-ai îngrozit;
Bucură-te, cel ce ai stins văpaia tiranilor;
Bucură-te, cel ce ai îngrozit furia ucigașilor;
Bucură-te, că toate chinurile tale ce ai primit s-au potolit;
Bucură-te, cel ce ca un trandafir cu multă mireasmă ai înflorit;
Bucură-te, părinte, cel ce ca om multă osândă ai pătimit;
Bucură-te, sfinte, cel ce ca un viteaz toate aceste chinuri le-ai biruit;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 7:

Ostașii lui Sever, văzând minunile tale cele puternice, n-au îndrăznit să te mai chinuiască și pe cale cu liniște te-au dus la An­tio­hia ca să împlinească porunca. Acolo Sever, cu diavolească pornire, s-a înfuriat iar asupra ta, dând poruncă ca să-ți înfigă o frigare arsă în piept. Dar multa lor osteneală cu nimic nu te-a vătămat, pentru că focul s-a stins și oamenii cei împărătești au ostenit. De aceea, o preaputernice sfinte, împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu cu umilință: Aliluia!

Icos 7:

În furia lui, pierzând Sever răbdarea, dacă a văzut el însuși această minune, a încercat cu viclenie a te îmblânzi și a te cerceta cu ce putere faci aceste minuni. Iar el, luând de la tine răs­puns, că în credința lui Hristos-Dumnezeu nă­dăj­duiești, te-a ispitit a cere să învii morții și să izbăvești pe cei stăpâniți de diavoli. Atunci tu, dreptule părinte, primind dar și putere de la Dum­­nezeu, ai arătat în fața acestui necredincios încă o minune, căci și pe mortul ce ți l-a adus l-ai în­viat, pe cel stăpânit de diavol l-ai izbăvit și însuși satana s-a înspăimântat și a ieșit din om, stri­gând către tine, cu rugăminte, ca să nu-l chinu­iești fără de vreme. Pentru aceasta, tot poporul cu umilință cântă ție unele ca acestea:
Bucură-te, mare mucenice Haralambie, fă­cătorule de minuni;
Bucură-te, mare mucenice sfinte, izbăvi­to­rule de nebuni;
Bucură-te, cel ce pe diavol din om cu un singur cuvânt l-ai izgonit;
Bucură-te, cel ce pe satana pe loc tu l-ai zdrobit;
Bucură-te, că însuși el a dat glas de rugă­minte, mărturisindu-te pe tine om dumnezeiesc;
Bucură-te, că tu cu aceste minuni ai rușinat pe Sever și pe Crisp, eparhul de neamul idolesc;
Bucură-te, că însuși împăratul Sever, văzând acea minune, a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor”;
Bucură-te, că tu ai făcut atunci pe mulți din popor a crede în Hristos-Dumnezeul milelor și al puterilor;
Bucură-te, izbăvitorule de tot soiul de neca­zuri și boli;
Bucură-te, că tu toate vicleșugurile și por­nirile diavolului omori;
Bucură-te, că înșiși îngerii cerești te numesc alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că toți creștinii pământești cin­s­tesc numele tău;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 8:

Arăsărit lumina cea adevărată a cunoș­tinței celei sufletești din rodul oste­ne­lilor tale, Sfinte Haralambie, care ai fost osândit cu multe feluri de chinuri și toate le-ai biruit prin credința ta cea puternică către Dumnezeu. Acea lumină îndată s-a răspândit peste închinătorii la idoli și mulți din aceștia crezând în numele Sfin­tei Treimi, s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea, lăudând noi vrednicia ta cea sufletească, împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Împăratul Sever, socotind mai apoi că tu faci cu farmece acele minuni, ți-a poruncit să jertfești idolilor lui, pentru ca să te scape de grozavele sale chinuri; însă tu, ca un om dum­nezeiesc, cunoscând rătăcirea sa, ai răspuns că pe cât trupul tău se zdrobește cu bătăile, pe atât se bucură întru tine duhul tău. Atunci Sever, mâni­indu-se din nou, a poruncit să te omoare, bă­tându-te cu pietre și arzând cu făclii aprinse barba și obrazul tău; iar tu, cu vitejia cea sufle­tească, ai întors focul asupra slujitorilor împă­ratului și i-ai pârlit pe ei. Pentru aceasta noi, creștinii, cu bucurie cântăm ție aceste cântări:
Bucură-te, dumnezeiescule sfinte, care ai biruit a lui Sever rătăcire;
Bucură-te, bunule părinte, care ai răspuns lui cu milostivire;
Bucură-te, cel ce ai primit pedepse grele în loc de odihnă trupească;
Bucură-te, cel ce ai socotit bătăile drept bucurie sufletească;
Bucură-te, viteazule ostaș, care ai îndreptat focul asupra dușmanilor tăi;
Bucură-te, vrednicule sutaș, care ai scăpat trupul tău de tiranii cei răi;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat ca un stâlp neclintit Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat ca un sfeșnic pururea luminos;
Bucură-te, înțelepte mucenice, care ai risipit întunecarea idolilor;
Bucură-te, strălucite Haralambie, care ai potolit durerea păcătoșilor;
Bucură-te, comoara cea neprețuită a cereș­tilor cununi;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 9:

Trecând, bunule părinte, fără vreo vătă­mare trupească acele chinuri pe care ți-au dat păgânii, ai dobândit prin aceasta lauda tu­turor apostolilor și bucuria mucenicilor, căci te-ai învrednicit a fi cu ei părtaș dumnezeieștii cu­nuni, prin care s-a întărit neamul creștinesc. Pentru aceea, o sfinte prealăudate, primește de la noi laudă de mulțumire, ca împreună cu tine să cân­tăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Ucigașul și nelegiuitul Sever, înțelegând mai la urmă că puterea și minunile tale sunt venite de la Hristos, Mântuitorul lumii, a îndrăznit dimpreună cu slujitorii săi a cârti și a huli chiar împotriva lui Dumnezeu. Atunci, pentru o asemenea cutezare, a venit asupra lor arătare cerească, pentru că pământul s-a cutre­murat și fulgere și trăsnete au cuprins pe Sever și pe Crisp, eparhul său, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Pentru aceea, îndrăznim și te rugăm, Sfinte mare mucenice Haralambie, fii apărătorul nostru de toate primejdiile și ne întărește și pe noi în credința Sfintei Treimi, ca să nu cădem în primejdia păgânilor. Așa, sfinte mare mucenice, mijlocește către Dumnezeu ca să ne miluiască după mare mila Sa, pentru ca să putem cânta unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce ai dobândit puterea mi­nunilor tale de la Mântuitorul;
Bucură-te, cel ce ai avut mărirea faptelor tale de la Ziditorul;
Bucură-te, cel ce întru Hristos te-ai jertfit și întru El te-ai sfințit;
Bucură-te, cel ce întru Domnul te-ai întărit și prin El ai biruit;
Bucură-te, că pe tiranii tăi i-ai osândit, ca să te cunoască de om dumnezeiesc;
Bucură-te, că pe dușmanii tăi i-ai umilit, ca să te cinstească de părinte sufletesc;
Bucură-te, că prin tine s-a înnoit izvorul bunătăților și al îndurărilor;
Bucură-te, că prin tine s-a vestit pomul milelor și al dreptăților;
Bucură-te, că însuși Sever împăratul și Crisp eparhul te-au rugat să-i scapi de pedeapsa lui Dumnezeu trimisă lor;
Bucură-te, că împăratul și eparhul au lăudat credința creștinilor;
Bucură-te, cel ce ai primit dumnezeiești da­ruri pentru creștini;
Bucură-te, cel ce ai primit bunătăți pentru pământeni;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 10:

Fierbinți au fost rugăciunile tale către Dum­­nezeu, dreptule mucenice, pentru că, mijlocind pentru iertarea și tămăduirea duș­ma­nilor tăi, Sever împăratul și Crisp ispravnicul, i-ai scăpat pe ei din osânda în care erau căzuți și, slobozindu-i în pace, le-ai dat sfătuire bună ca să nu mai greșească. Drept aceea, cunoscând și noi păcătoșii facerile tale de bine, bunule sfinte, ve­nim către tine cu umilință a te ruga să ne iz­băvești și pe noi din toate nevoile și necazurile pentru ca împreună cu tine să cântăm lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 10:

Harul dumnezeiesc a fost asupra ta, prea­lă­udate părinte, pentru că, învred­­ni­cindu-te a aduce la credința cea adevărată pe fiica împăratului Sever, anume Galini, ea însăși a stat mărturisitoare și propovăduitoare bună­tă­ților cerești și a îndemnat pe tatăl ei să se lepede de tirania păgânătății, ca să dobândească întru Hristos milostivirea bunătății. Pentru aceasta, o lăudatule sfinte, primește de la noi cu bucurie a-ți aduce aceste cântări:
Bucură-te, cel ce prin rugăciunile tale ai scă­pat de la pedeapsă pe vrăjmașii tăi;
Bucură-te, cel ce prin mijlocirile tale ai slo­bozit în pace pe cei ce erau în nevoi;
Bucură-te, cel ce i-ai sfătuit pe ei ca să nu mai greșească;
Bucură-te, cel ce i-ai îndemnat pe ei ca să se pocăiască;
Bucură-te, că tu ai adus la adevărata credință pe fiica împăratului Sever, anume Galini;
Bucură-te, că tu ai întărit a ei cunoștință și ai învățat-o în Domnul a se povățui;
Bucură-te, că ea însăși a îndemnat pe tatăl ei să se lepede de tirania păgânătății;
Bucură-te, că tot ea l-a chemat la Hristos, ca să câștige milostivirea bunătății;
Bucură-te, cel ce ai luminat cugetul celor întunecați;
Bucură-te, cel ce ai dobândit pocăința celor deșteptați;
Bucură-te, viața care ai odrăslit pentru în­tărirea neamului creștinesc;
Bucură-te, roada prin care ai primit harul dum­nezeiesc pentru tămăduirea neamului omenesc;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 11:

În vis, văzând fiica împăratului Sever că ea ședea într-o grădină cu pomi înmiresmați și cu fântâni preafrumoase și tot prin vis văzând că pe tatăl ei și pe Crisp ispravnicul i-a gonit de acolo păzitorul grădinii, a alergat cu grăbire la tine, bunule părinte, rugându-te ca să-i tâlcuiești acel vis. Iar tu, ca un izvor al cunoștinței, pre­țuind râvna cea adevărată a binecredincioasei fiice a împăratului, îndată i-ai dat povățuirea cea sufletească, căci ai numit grădina raiul drepților, și păzitorul raiului ai socotit că este Însuși Hristos; căci El a așezat în rai pe cei credincioși și a iz­gonit de acolo pe cei necredincioși. Pentru aceea, noi cu umilință cântăm Lui: Aliluia!

Icos 11:

Trecând treizeci de zile de la înfrico­șă­toarea pedepsire primită de la Dum­nezeu, împăratul s-a răzvrătit iarăși împotriva lui Hristos, Dumnezeul pe Care însuși Îl mărtu­risise. Și, chemându-te după aceea ca să jertfești idolilor lui spre a scăpa de pedeapsa sa, ai stat și aici vitejește împotriva păgânătății sale, căci i-ai răspuns că mari și nepricepute sunt cuvintele sale. Atunci el, mâniindu-se din nou, ți-a pus spre batjocură frâu și zăbale în gură și te-a tras prin toată cetatea ca și cum ai fi fost o ființă fără grai. Iar tu, mucenicule sfinte, făcând rugăciuni către Dumnezeu, ai scăpat și din aceasta. Pentru aceea, noi, cei binecredincioși, aducem cu mulțumire laudă biruinței tale, și voim a-ți cânta într-un glas unele ca acestea:
Bucură-te, tâlcuitorul visului credincioasei întru Hristos;
Bucură-te, propovăduitorul raiului celui frumos;
Bucură-te, viteazule împotrivitor cuvintelor păgânești;
Bucură-te, dreptule mângâietor sfaturilor sufletești;
Bucură-te, că tu ai întărit în credință pe Galini, fiica împăratului, de a sfărâmat idolii cei turnați;
Bucură-te, că prin tine s-a risipit necuviința slujitorilor idolești celor înrădăcinați;
Bucură-te, că însăși Galini a înfruntat pe tatăl ei de la închinarea păgânătății;
Bucură-te, că însăși ea a îmbrățișat și a apărat neamul creștinesc;
Bucură-te, că ai lăsat spre pomenire fapte duhovnicești;
Bucură-te, că ai dobândit spre răsplătire dra­goste îngerească;
Bucură-te, sfinte părinte, de roada bu­nă­tăților tale;
Bucură-te, cuviosule mucenice, de faptele minunilor tale;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 12:

Șezând tu, strălucitule sfinte, rezemat de stâlpul cel uscat al casei văduvei, unde te-a trimis Sever, ca să fii pus spre batjocură, ai arătat acolo încă o minune, căci stâlpul acela, înverzind, a înfrunzit și a făcut atâtea ramuri încât a acoperit casa. Atunci văduva, cunoscând puterea cea dumnezeiască, a căzut la picioarele tale, închinându-se și zicându-ți să mergi de la casa ei căci este nevrednică să fii aproape de ea. Iar tu, minunatule părinte, răspunzând cu blân­dețe să nu se teamă, ci să creadă în Domnul că este foarte milostiv și lăudat, ai îndoit după aceea minunile tale, căci a doua zi acel pom a înflorit și a rodit, iar vecinii văduvei, văzând asemenea minune, s-au mirat foarte. Și văduva, întărindu-se în credință, după râvna sa, și cunoscând că acele minuni le-ai făcut cu darul și puterea Mântuitorului Hristos, îndată s-a bo­tezat în numele Sfintei Treimi, izbăvindu-se de toate răutățile sale. Pentru aceea, toți drepts­lă­vitorii creștini vin cu bucurie să cânte lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 12:

Psalmul lui David cu bucurie l-ai cântat, sfinte, când erai dus la locul osândei, spre pierzare, ca să ți se taie capul, după porunca lui Sever, ca să nu mai abați pe păgâni din ră­tăcirea de care erau cuprinși, și așa ai zis în cale: „Mila și judecata Ta voi cânta ție, Doamne; cânta-voi și voi merge cu pricepere în cale fără prihană, când vei veni către mine”. Iar către sfârșit, ridicând ochii și mâinile tale către ceruri, ai mulțumit cu smerenie Dumnezeului milelor și al îndurărilor pentru mântuirea ta, zicând: „Po­menește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”. A­tunci cerurile deschizându-se, S-a arătat Domnul puterilor cu mulțime de îngeri asupra ta și te-a chemat pe tine în locașurile drepților ca pe un prieten preaiubit, care ai fost chinuit în lume pentru dragostea Sa, dându-ți totodată dar de tămăduire asupra celor ce vor cinsti în lume și vor prăznui numele tău, ca să fie scăpați de toate bolile și nevoile lor, iar mai ales de năprasnica boală a ciumei. Pentru aceea, o lăudatule sfinte, primește cu bucurie a-ți cânta ție aceste cântări:
Bucură-te, strălucite arhiereule, că ai înverzit și ai rodit stâlpul cel uscat al văduvei;
Bucură-te, strălucitule mucenice, că ai potolit și ai smerit pe păgânul cel înfuriat al cetății;
Bucură-te, cel ce ai adus la credința cea adevărată pe văduva care trăia în desfrâu;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăința cea dorită pe păgâna care era în nebunie;
Bucură-te, că prin minunile tale ai deșteptat în ea cuvântul adevărului;
Bucură-te, că prin sfaturile tale ai câștigat și asupra sa darul botezului;
Bucură-te, bunule sfinte, care ai săvârșit în viața ta destule minuni;
Bucură-te, dreptule părinte, care ai mântuit mulțime de păgâni prin chinurile tale;
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit a vedea cerurile deschise și frumusețea cea nemărginită a slavei dumnezeiești;
Bucură-te, cel ce ai primit glasul Domnului puterilor și bucuria cea negrăită a cetelor cerești;
Bucură-te, comoara cea neprețuită cu care s-a încununat cinstitul tău cap când s-a tăiat de păgâni;
Bucură-te, podoaba cea neașteptată cu care s-a îmbrăcat măritul tău trup când s-a despărțit de tirani;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 13:

O, întru tot lăudate Sfinte Haralambie, primește de la noi aceste cântări, ce cu umilință le aducem înaintea ta, și ne izbăvește pe noi din toate nevoile și necazurile, ca un bun și de oameni iubitor. Căci, deși suntem ne­vrednici milostivirii tale, pentru păcatele noastre cele multe și grele, pe care le săvârșim în tot timpul vieții noastre și în tot ceasul, însă cu­noscând bunătatea ta cea mare pe care ai arătat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine și asupra celor ce se pocăiesc cu credință întru numele Dom­nului, năzuim cu fierbinți lacrimi a mărturisi înaintea ta că am greșit. De aceea, ne rugăm ție ca să fii mijlocitorul nostru către preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile și de toate primejdiile și pentru întărirea noastră în credința cea ade­vă­rată, ca să nu mai greșim.

Așa, strălucite sfinte, rugămu-te pe tine ca să ne aperi pe noi de toate răutățile, după făgă­duința ta, căci toți te cinstim și prăznuim numele tău, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de 3 ori).

Apoi se zice iarăși Icosul 1: „A cinsti căruntețile tale cele adânci și sfinte…“, și Condacul 1: „Alesule din ceata arhiereilor, mare mucenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă…“

Icos 1:

Acinsti căruntețile tale cele adânci și sfin­te, bine este, deoarece, întru ve­chimea vârstei și a sfințeniei tale, te-ai arătat viteaz răbdător tuturor chinurilor ce ai suferit de la păgâni. Tu ai înmulțit ceata mucenicilor, tu ai adăugat numărul apostolilor și al propovă­dui­torilor lui Iisus Hristos; ție, dar, se cuvine, după vrednicie, să-ți cânte toți ortodocșii creștini unele ca acestea:
Bucură-te, vrednicule și bunule între arhierei Haralambie;
Bucură-te, cel ce ai sfințit și ai cinstit bătrânețile;
Bucură-te, podoaba arhiereilor și luminăto-rul cetății Magnezia;
Bucură-te, învățătorul cuvântului lui Dum­nezeu spre calea mântuirii;
Bucură-te, povățuitorul cel bun, care ai ară­tat păgânilor calea mântuirii;
Bucură-te, strălucitorul cel drept, care ai în­demnat la credință duhurile tiranilor;
Bucură-te, mucenice, cel ce ai adus la cre­dința adevărată pe cei necredincioși;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăință sufle­tească pe cei păcătoși;
Bucură-te, următor al apostolilor și al proo­rocilor celor luminați de Duhul Sfânt;
Bucură-te, purtătorule de chinuri Hara­lam­bie, care ai dat sfaturi bune prin cuvânt;
Bucură-te, că tu ai îndepărtat rătăcirile păgânilor;
Bucură-te, că tu ai luminat nedumerirea credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 1:

Alesule din ceata arhiereilor, mare mu­cenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă, simțindu-ne nevrednici și cu împuținarea graiului omenesc, tu, care porți nume întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dum­nezeu, a fi luminător de bucurie, luminează-mi cugetul și dă putere graiurilor noastre ca întru bucurie să-ți cântăm ție: Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

și apoi se face otpustul.

sf-sf-mc-haralambie-preot-in-magnezia-langa-efes-5-2[1].jpg

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni (1) (10 februarie)

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai, Înţeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos şi ca un sfeşnic pururea luminos al Lumii, strălucit-ai în lume prin mucenicie, fericite şi ai risipit întunecimea idolilor. Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuiască pe noi.

Cântărea 1, glasul al 6-lea.

Irmos: Ca pe uscat umblând Israel…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Umblând cu bucurie prin Locaşurile Cereşti cele înţelegătoare şi luminându-te cu Lumina Cea Neînserată, izbăveşte-mă de patimi, cu rugăciunile tale, înţeleptule, ca să te laud pe tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pomenirea ta, cea purtătoare de lumină, străluceşte daruri ca de soare şi luminează pe cei ce întru dânsa cu credinţă te cinstim pe tine, cel asemenea cu numele bucuriei celei preluminate, cu adevărat.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu picăturile sângelui înecând marea cea sărată a necredinţei, râu mare de evlavie te-ai făcut lui Hristos, adăpând cu adevărat Biserica, pururea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Furtunile păcatelor şi valurile cele potrivnice ale cugetelor şi primejdiile patimilor au venit asupra mea; ci, cu rugăciunea ta cea tare, izbăveşte-mă, Născătoare de Dumnezeu.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Nu este sfânt precum Tu…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nicidecum nu este cu putinţă a povesti mulţimea minunilor pe care le-ai făcut, încă fiind în viaţă şi după ce te-ai mutat către Dumnezeu, purtătorule de biruinţă, mucenice, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărit fiind cu Putere Dumnezeiască, ai surpat semeţia cea neputincioasă a celor fărădelege, ca un tare ostaş, ca un într-armat al Dumnezeieştii tabere, Sfinte Haralambie, luptătorule.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Izvoare de sânge scurgându-se din trupul tău, fericite, au stins toată văpaia necredinţei şi arderea de foc cea cumplită; iar ţie ţi-au mijlocit pârâul desfătării.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Dumnezeu, Sfântul Sfinţilor, L-ai născut Preasfântă, arătându-te Casă Preacurată a Sfinţeniei şi Singura Poartă prin care a trecut Hristos, ca să mântuiască pe om.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Hristos este Puterea mea…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Frumos te-ai făcut, ungându-te cu sângele cinstitei mucenicii şi cu podoabe ai luminat-o pe ea, Sfinte Haralambie, podoaba şi întărirea luptătorilor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe idolii demonilor i-ai zdrobit cu bărbăţia ta, purtătorule de biruinţă, arătându-te pe tine însuţi locaş al Sfântului Duh, stâlp şi pildă a răbdării celei adevărate.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicând mâinile în sus, mărite, apărătorii întunericului scrijeleau cu ghiare de fier coastele tale, mijlocindu-ţi ţie adevărata Desfătare Veşnică.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tăria şi Lumina mea este Hristos Domnul, Cel Ce a Răsărit din tine, întrecând orice măsură, pentru mulţimea bunătăţii, Preacurată şi ne-a izbăvit pe noi de călcarea Poruncii celei de demult.

Cântarea a 5-a: Irmos:

Cu Dumnezeiască Strălucire…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Urmând întocmai Dumnezeieştii Patimi a lui Hristos, Cel Ce pentru noi a suferit patimi, mucenice, cu tărie ai răbdat pironirile cuielor peste tot trupul.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl, îndreptând nebunia prigonirilor, a insuflat în chip vădit cuvânt celor fără de înţelegere, care spuneau să te dezlege din legături, preaînţeleptule.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frigări fiind străpuns ai rănit cu lancea bărbăţiei şi a răbdării tale inima cumplitului vrăjmaş al pământenilor, înţelepţite de Dumnezeu, pătimitorule, vrednicule de laudă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu Dumnezeiasca lumina ta, Ceea ce eşti Bună, îndreptează la lumină sufletul meu cel întunecat de plăceri şi mă povăţuieşte spre calea mântuirii, Ceea ce Singură ai născut pe Mântuitorul Hristos.

Cântarea a 6-a. Irmos: Marea vieţii văzând-o…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminător te-ai făcut cu lumina patimilor tale, îndreptând la Lumină marginile pământului; mărturisit-ai numele lui Hristos înaintea tiranilor, purtătorule de biruinţă al Domnului, Sfinte Haralambie, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înflăcărându-te de focul dragostei Dumnezeieşti, cu rourarea credinţei ai stins focul celor nelegiuiţi, arătând necredincioşilor minunile lui Hristos, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind după Viaţa Cea Nemuritoare, ai omorât săltările trupului cele spre păcat, Mucenice Haralambie şi cu rugăciunea pe morţi ai înviat, lăudând pe Cel Ce în toate te-a slăvit pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Clătinându-mă de potrivnicele năvăliri ale patimilor, întăreşte-mă, Maică a lui Dumnezeu, ca Ceea ce ai născut pe Izvorul nepătimirii; căci către tine am scăpat, Ceea ce eşti Scăparea cea Mare a oamenilor.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Făcutu-te-ai preoţilor strălucit purtător de lumină şi părinţilor laudă şi cinste înveselitoare, Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie. Că tu păzeşti de vătămare pe robii tăi.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca o comoară de mult preţ a câştigat Biserica al tău cap, Sfinte Sfinţite Mucenice, pătimitorule şi purtătorule de biruinţă, Haralambie. Drept aceea se şi bucură, slăvind pe Ziditorul.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Tinerii în Babilon…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind supus la chinuri şi topindu-te, purtătorule de biruinţă al lui Hristos, ai ajuns mai curat decât aurul şi prinos Sfinţit cu adevărat te-ai făcut.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu roua rugăciunilor tale, înţeleptule, s-a stins cuptorul celor fărădelege şi te-ai izbăvit, cântând Celui Ce te-a zidit: Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu prelungirea chinurilor tale, copac cu frunziş des te-ai arătat, umbrind pe credincioşii ce sunt aprinşi de văpaia păcatului, care strigau: Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai primit Bucurie în Preacuratul tău pântece, Preacurată, umple de bucurie inima mea, alungând întunecarea patimilor, pururea Fecioară.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Din văpaie cuvioşilor…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu valurile sângelui fiind stropit, cu podoaba rănilor înfrumuseţat şi frumos împodobit cu diademă de biruinţă, stai înaintea lui Dumnezeu, mucenice.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mulţimile chinurilor nu au acoperit bărbăţia şi vitejia ta mucenice şi nici împotrivirea prigonitorilor nu a întunecat răbdarea ta cea prealuminată, de Dumnezeu înţelepţite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preot şi mucenic nebiruit, ostaş viteaz şi stâlp neclintit, sprijin credincioşilor şi vrăjmaş nelegiuirii, cu adevărat te-ai arătat, purtătorule de biruinţă, de Dumnezeu înţelepţite.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce a făcut toate cu voia cea Dumnezeiască, voind S-a Sălăşluit în pântecele tău, Preacurată, vrând să ne înnoiască pe noi, cei ce am fost stricaţi; pe Acela Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici focul, nici sabia, nici moartea, nici prigoana, nici întristarea, nici foamea, nici primejdia şi nici născocirea a tot felul de chinuri, n-au putut, cu adevărat, să te despartă de dragostea Celui Ce te-a zidit, pătimitorule, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu scrijelirile ghearelor de fier lepădând hainele trupului, te-ai împodobit pe tine cu podoabele sângelui, purtătorule de biruinţă; pentru aceasta bucurându-te, stai cu îndrăzneală înaintea Stăpânului şi Dumnezeului tuturor, nebiruite mucenice.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pomenirea ta, Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, a răsărit lumii prilej de bucurie şi de Dumnezeiască Strălucire, alungând iarna patimilor şi pe toţi luminându-i; pe care prăznuind-o, să aflăm iertare de greşeli, cu rugăciunile tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Viforul patimilor mă tulbură şi întreitele valuri ale necazurilor mă îneacă; ci, Preacurată, ca Una ce ai născut pe Mântuitorul Hristos, întinde-mi mână de ajutor şi mă miluieşte, Ceea ce Singură eşti Ocrotitoarea celor ce cu credinţă te fericesc pe tine.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: Pentru mărturisirea…

Stâlp neclintit al Bisericii şi sfeşnic nestins al lumii te-ai arătat, purtătorule de biruinţă Sfinte Haralambie; şi strălucind mai luminat decât soarele, goneşti întunericul idolilor. Mucenice mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Cetele credincioşilor adunându-ne, cu evlavie să lăudăm, după vrednicie, pe mucenicul lui Hristos, pe Sfântul Haralambie cel Mare, pe apărătorul dreptei credinţe, pe diamantul şi supărătorul nelegiuiţilor, pe cel ce a propovăduit Dumnezeu a toată lumea pe Hristos Dumnezeu Omul.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Marie, Ceea ce eşti Locaş Preacinstit al Stăpânului, ridică-ne pe noi cei căzuţi în prăpastia cumplitei deznădăjduiri şi a greşelilor şi a necazurilor. Că tu eşti Mântuirea păcătoşilor şi Ajutătoarea şi Apărătoarea Tare şi miluieşti pe robii tăi.

Sf.-Haralambie-05

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni (2) 10 Februarie

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, făcătorul de minuni, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai, Înţeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos şi ca un sfeşnic pururea luminos al Lumii, strălucit-ai în lume prin mucenicie, fericite şi ai risipit întunecimea idolilor. Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuiască pe noi.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmos: Deschide-voi gura mea…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind a lăudacinstitul cap şi luptele slujitorului tău, Doamne, cer Dumnezeiască Strălucire din Înălţime, prin care voi putea să-l laud pe acesta, cu cântări.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Sever, cel fără de Dumnezeu, leul cel ce răcnea, împreună cu nebunul de Crisp i-ai surpat, Sfinte Mucenice Haralambie, lepădându-te de păgânătatea lor. Pentru care te-ai încununat de mâna Ziditorului tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împărătească podoabă Biserica te-a câştigat, Dumnezeiescule Haralambie şi demonilor izgonitor şi a tot felul de boli izbăvitor. Pentru aceasta prăznuieşte sfântă pomenirea ta, sfinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Maria cea Preacurată şi de Dumnezeu Născătoare, Muntele cel Sfânt, Năstrapa cea cu totul de aur, care a purtat Dumnezeiasca Mană Cea Firească, Ceea ce hrăneşte pururea pe credincioşi cu harul, să o lăudăm.

Catavasia:
Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împără­tesei Maici; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe ai tăi cântăreţi, purtătorule de Dumnezeu, carecu credinţă s-au adunat în Biserică să se închine ţie şi capului tău cel Dumnezeiesc şi cinstit, apără-i şi-i păzeşte de smintelele protivnicului.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înviind pe tânărul cel mort şi demonilor izgonitor arătându-te, mulţimile oamenilor ai înspăimântat şi lui Hristos le-ai adus prin sângele tău mucenicesc, smulgându-le din mâinile balaurului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Veniţi, mulţime a celor numiţi cu numele lui Hristos, să lăudăm cu credinţă pe mucenicul Domnului şi cu cântări duhovniceşti să încununăm preacinstitul său cap, ca să aflăm dezlegarea de greşeli.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Încăpând în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, Cel Neîncăput în toată lumea, în braţele tale L-ai purtat Fecioară Maică Preacurată, Scăparea creştinilor.

Catavasia:
Pe ai tăi cântăreţi, Născă­toare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i, în Dumnezeiască Mărirea ta, de cununile măririi învrednicindu-i.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Cel Ce şade în Slavă…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce şade în Slavă pe Scaunul Dumnezeirii, te-a primit pe tine ca pe un porumbel cu aripi mărite, zburând către Cereştile Locaşuri ca un nebiruit şi slăvit pătimitor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucit fiind de Slava lui Dumnezeu, mucenice slăvite te-ai aflat fără de teamă înaintea scaunelor de judecată ale celor fărădelege şi pe Hristos cu îndrăzneală L-ai propovăduit Dumnezeu Desăvârşit cu firea omenească îmbrăcat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mare comoară cu adevărat şi preafericită s-a arătat cinstitul tău cap, nebiruite Haralambie, care alungă tot felul de boli şi molima ciumei, cu Puterea Duhului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Preacurata Maria, Născătoarea de Dumnezeu să o lăudăm, pe cea care întru curăţie a născut pe Soarele dreptăţii, Poarta cea Cerească, prin care intră întru Împărăţia lui Dumnezeu cei ce o preamăresc pe dânsa.

Catavasia:
Cel Ce şade în Slavă pe Scaunul Dumnezeirii, pe Norul cel Uşor, a venit Iisus, Cel cu totul Dumnezeiesc, din Preacurata Fecioară şi a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Spăimântatu-s-au toate…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Spăimântatu-s-au toţi de Dumnezeiască mărirea ta; căci preacinstitul tău cap îndepărtează bolile, pe demoni alungă şi tuturor credincioşilor ce aleargă la el, le dăruieşte vindecare şi izbăvire de rele.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Bolile trupeşti şi sufleteşti contenesc, Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, prin căderea la pământ înaintea Dumnezeiescului tău cap şi prin cinstirea lui cu sfinţenie; căci Hristos ni l-a dăruit nouă vindecător şi mijloc de izbăvire din necazuri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Spăimântatu-s-au demonii şi elinii cei fără de Dumnezeu, văzând mâinile îndrăzneţului defăimător ighemon, tăiate cumplit şi spânzurate de trupul tău; iar tu, ca un următor al lui Hristos, l-ai făcut iarăşi pe el sănătos.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cuvântul lui Dumnezeu Cel Ipostatnic, Ceea ce eşti fără de prihană, S-a pogorât ca Ploaia pe Lână în pântecele tău, Preacurată şi a mântuit toată firea omenească ce era uscată de arsura căderii.

Catavasia:
Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Înţelepţii lui Dumnezeu…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săvârşind acest Dumnezeiesc şi preacinstit praznic al Preafericitului Haralambie, veniţi să sărutăm preacinstitul lui cap şi să primim izbăvire de necazuri.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având Izvor de tămăduiri cinstitul tău cap, Sfinte Haralambie, cu căldură alergăm, căzând la pământ înaintea lui şi lăudând pe Dumnezeu, Cel Ce te-a slăvit pe tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mare har ai luat de la Dumnezeu, preaviteazule luptător, Mucenice Haralambie; că a făcut Domnul capul tău izvor bogat de tămăduiri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Focul Dumnezeirii S-a Sălăşluit întru tine, Preacurată, Dumnezeiască Mireasă şi n-a ars pântecele tău, Preafericită, ci mai vârtos l-a rourat şi l-a luminat.

Catavasie:
Înţelepţii de Dumnezeu, care faceţi acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit, al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce s-a născut dintr-însa.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Făcutu-te-ai preoţilor strălucit purtător de lumină şi părinţilor laudă şi cinste înveselitoare, Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie. Că tu păzeşti de vătămare pe robii tăi.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca o comoară de mult preţ a câştigat Biserica al tău cap, Sfinte Sfinţite Mucenice, pătimitorule şi purtătorule de biruinţă, Haralambie. Drept aceea se şi bucură, slăvind pe Ziditorul.

Cântarea a 7-a.

Irmos: N-au slujit făpturii…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Te lăudăm pe tine strigând: bucură-te, Slăvite Mucenice Haralambie; că ne-ai dăruit Dumnezeiescul tău cap, ca o fântână ce izvoreşte bogăţie neînpuţinată, care veseleşte sufletele celor ce cu credinţă te măresc pe tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mărim nevoinţele şi luptele tale, Dumnezeiescule mare mucenic al lui Hristos; că ai surpat altarele idoleşti şi vitejeşte ai nimicit îngâmfarea demonilor, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un Luceafăr pururea strălucitor a răsărit nouă capul tău, care ferindu-ne de întunericul înşelăciunii, de primejdii şi de necazuri, ne izbăveşte de pierzătoarele boli şi ne dăruieşte sănătate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Răsărit-a tuturor oamenilor, din pântecele tău, pe Marele şi Neînseratul Soare Care a luminat, cu lumina cunoştinţei, pe toţi cei ce strigă: Binecuvântat este Preacurată, Rodul pântecelui tău.

Catavasia:
N-au slujit făpturii cuge­tătorii de Dumnezeu, ci numai Făcătorului; ci, groaza focului bărbăteşte înfruntând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat!

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mare ajutor ortodocşilor şi izbăvitor din primejdii te-ai arătat, Preaînţeleptule Haralambie. Că izbăveşti pururea pe toţi cei ce aleargă la cinstitul tău cap şi cer dezlegare de rele, preaînălţând pe Hristos în veci.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împotrivitu-te-ai lui Sever, la locul de chinuri, fiind întărit ca un diamant şi ca un stâlp neclintit, Mărite Mucenice Haralambie şi pe Hristos L-ai propovăduit Dumnezeu şi Om şi nu te-ai plecat nicidecum, fericite, la măgulirile cele pierzătoare de suflet ale ucigaşilor.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Dezleagă lanţurile greşealelor mele, celui ce laud, Sfinte Haralambie, capul tău, care izvorăşte pururea ape de vindecări, dăruindu-mi mie, celui ce te laud pe tine, întru toţi vecii, scăpare de ispite şi izbăvire de boala cea cumplită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Aflându-te pe tine Mirele tău, Stăpână Dumnezeiască Mireasă, Trandafir în spini şi Floare bine mirositoare în văi şi Crin Preacurat, de sus întru tine S-a Sălăşluit şi a umplut de mireasmă toată lumea, care te preaînalţă întru toţi vecii.

Catavasie:
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum plinită, pe toată lumea ridică să-Ţi cânte Ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Tot neamul pământesc…

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toţi credincioşii să mergem la capul cinstitului mucenic; că Stăpânul tuturor a dat acestuia har preamare prin care pe demoni îi îndepărtează, bolile le conteneşte şi dăruieşte tuturor celor ce se ating de el sănătate, întărire şi mare milă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pământul şi cerul se înspăimântează astăzi de minunile marelui mucenic; căci taberele demonilor sunt alungate, bolnavilor li se dă întărire trupească şi boala ciumei conteneşte cu atingerea de capul tău, mărite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Să stăm cu evlavie în Casa Domnului nostru şi să cădem înaintea cinstitului cap, cel cu adevărat sfânt şi vrednic de laudă, care s-a înroşit prin sângele Dumnezeiescului mucenic şi face minuni uimitoare, că unul ce a fost încununat de mâna Atotţiitorului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cântări de laudă primeşte de la noi, Dumnezeiască Mireasă, Ceea ce eşti de Dumnezeu cu har Dăruită, Maica Dumnezeului nostru; şi harul tău dăruieşte-l nouă, robilor tăi, celor ce cu evlavie te cinstim. Iar pe Hristos, pe Care în chip de negrăit L-ai născut, Milostiv dăruieşte-ne-L nouă, Fecioară.

Catavasie:
Tot neamul pământesc să salte cu duhul, fiind luminat; şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-te, Preafericită Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: Pentru mărturisirea…

Stâlp neclintit al Bisericii şi sfeşnic nestins al lumii te-ai arătat, purtătorule de biruinţă Sfinte Haralambie; şi strălucind mai luminat decât soarele, goneşti întunericul idolilor. Mucenice mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Cetele credincioşilor adunându-ne, cu evlavie să lăudăm, după vrednicie, pe mucenicul lui Hristos, pe Sfântul Haralambie cel Mare, pe apărătorul dreptei credinţe, pe diamantul şi supărătorul nelegiuiţilor, pe cel ce a propovăduit Dumnezeu a toată lumea pe Hristos Dumnezeu Omul.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Marie, Ceea ce eşti Locaş Preacinstit al Stăpânului, ridică-ne pe noi cei căzuţi în prăpastia cumplitei deznădăjduiri şi a greşelilor şi a necazurilor. Că tu eşti Mântuirea păcătoşilor şi Ajutătoarea şi Apărătoarea Tare şi miluieşti pe robii tăi.

Amin

Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului – 1 februarie

Tropar la Praznicul Înainteprăznuirii Întâmpinării Domnului

Glasul 1

Cereasca ceată a îngerilor privind spre pământ vede venind pe Cel mai Întâi-Născut decât toată făptura, aducându-Se ca un Prunc în Biserică, purtat de Maica ce nu ştie de nuntă şi cântă acum, împreună cu noi, cântare de Înainteprăznuire, bucurându-se.

*

Condac la Praznicul Înainteprăznuirii Întâmpinării Domnului

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Credincioşilor, deschideţi-vă astăzi inimile, ca nişte braţe şi primiţi cu cuget preacurat pe Domnul, Cel Ce vine, cântându-i cântare de Înainteprăznuire.

***

Canon de rugăciune la Praznicul Înainteprăznuirii Întâmpinării Domnului

Troparul Înainteprăznuirii Întâmpinării Domnului, glasul 1:

Cereasca ceată a îngerilor privind spre pământ vede venind pe Cel mai Întâi-Născut decât toată făptura, aducându-Se ca un Prunc în Biserică, purtat de Maica ce nu ştie de nuntă şi cântă acum, împreună cu noi, cântare de Înainteprăznuire, bucurându-se.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Cânta-voi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu; că ai povăţuit pe popor în mijlocul mării şi ai acoperit carele de război ale lui Faraon şi puterea lui.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cânta-voi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, Celui Ce Te-ai făcut Prunc cu Trupul şi Legii Te-ai supus şi ai mântuit pe om, pentru care Om Te-ai făcut.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

În braţe primind bătrânul pe Dătătorul de viaţă şi Dumnezeu, din viaţă s-a desprins, strigând: acum slobozeşte-mă, că Te-am văzut pe Tine, astăzi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Legilor firii Te-ai plecat şi aşezămintelor Scripturii după Lege Te-ai supus, Hristoase, Cel Ce mai înainte mi-ai dat mie Legea, în Muntele Sinai.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cânta-voi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că Te-ai născut din Maică Fecioară Sfântă şi pe Aceasta ai arătat-o Nădejdea sufletelor noastre.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Întăritu-s-a inima mea întru Domnul Dumnezeul meu; drept aceea cei slabi s-au încins cu putere.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Să se deschidă Biserica! Că Biserica lui Dumnezeu a venit acum să ne facă pe noi biserici ale Sfântului Duh.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Venind harul, umbra a trecut acum şi în locul ei a venit Adevărul; Drepte Simeon, primeşte acum pe Hristos.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Văduva Ana cea înţeleaptă, care trăia retrasă, dar lui Dumnezeu îi era cunoscută, să se mărturisească acum Celui Ce S-a făcut Prunc cu Trupul pentru noi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Maica lui Dumnezeu, Fecioara, cu dreaptă credinţă să o lăudăm; că se roagă Domnului neîncetat pentru noi.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase şi pământul s-a umplut de Slava Ta. Pentru aceasta neîncetat strigăm: Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cetele îngereşti s-au înspăimântat văzând în braţele bătrânului pe Cel Ce este Lăudat împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ca Fiu şi ca Dumnezeu al nostru.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Nedesăvârşirea noastră însuşindu-Şi-o Dumnezeu, Cel Ce este cu totul Desăvârşit, cu aducerea Sa cea după Lege ne-a dăruit nouă desăvârşirea harului.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Fost-ai mai cinstit decât Moise, cel ce a primit Legea în Muntele Sinai: că pe Hristos Domnul în braţe L-ai purtat, bătrâne.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfânta Ana proorocind cele viitoare, pe Cel din pântecele tău, mai înainte L-a vestit Dumnezeu. Pentru aceasta neîncetat roagă-te, Maica lui Dumnezeu, să se mântuiască robii tăi.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cel Ce ai Răsărit Lumina şi ai luminat zorile şi ai arătat ziua, Slavă Ţie! Slavă Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

În umbra Legii, Dreptul Simeon a făcut cunoscut în chip vădit Cuvântul harului, primind trupeşte pe Hristos.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Ca pe un Prunc primindu-l în braţe Simeon şi cu duhul Dumnezeu a fi văzându-L, a propovăduit pe Hristos Mântuitorul lumii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Acesta spre cădere şi spre ridicare este pus; spre căderea necredincioşilor şi spre ridicarea credincioşilor, a zis oarecând Dreptul Simeon, mai înainte proorocind.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

De Dumnezeu Născătoare Preacurată, roagă pe Fiul tău să mântuiască de nevoi şi de toată asuprirea pe cei ce te măresc pe tine, Născătoare de Dumnezeu Preacurată.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Precum ai izbăvit pe proorocul Iona din chit, Hristoase Dumnezeule, aşa şi pe mine scoate-mă din adâncul greşealelor şi mă mântuieşte, Iubitorule de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Înştiinţare luase bătrânul că nu va muri mai înainte de a vedea pe Stăpânul Hristos; iar astăzi în braţe Îl poartă şi-L arată pe El la tot poporul lui Israel.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Făcătorul veacurilor primindu-L bătrânul, ca pe un Prunc, Dumnezeu mai înainte de veci pe Hristos L-a cunoscut şi Lumină a neamurilor şi a lui Israel.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Acum Sfântul şi Dreptul Simeon prooroceşte; acum Sfânta Proorociţă Ana se mărturiseşte lui Dumnezeu: acela Maicii şi Fecioarei, iar aceasta Cerului Ce S-a arătat din Fecioară cu Trup.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

O, fericit pântece! De unde ai odrăslit o Slavă ca aceasta? Dumnezeu este Cel Ce S-a născut, o, Fecioară! Şi Lumina neamurilor şi Slava şi Izbăvirea.

CONDAC,glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Credincioşilor, deschideţi-vă astăzi inimile, ca nişte braţe şi primiţi cu cuget preacurat pe Domnul, Cel Ce vine, cântându-i cântare de Înainteprăznuire.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Dumnezeul părinţilor, nu ne ruşina pe noi, ci ne dăruieşte nouă a striga cu îndrăzneală Ţie: Binecuvântat eşti Dumnezeule.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Dumnezeu, Cel Ce S-a Sălăşluit în pântecele Fecioarei, stă astăzi în braţele Dreptului Simeon, ca pe un scaun de foc.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Luând firea noastră cea pământească, Cuvinte, Prunc Te-ai făcut cu Trupul şi curăţirilor celor după Lege Te-ai împărtăşit, ca un Prunc.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Înţeleaptă Ana ne prooroceşte nouă cele viitoare şi arată de mai înainte, în chip Tainic, Aşteptarea neamurilor şi Izbăvirea lui Israel.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bucură-te Pământ Neînsămânţat, care ai născut din pântecele tău, fără de sămânţă bărbătească, pe Cuvântul Întrupat, Ceea ce eşti Acoperământul sufletelor noastre.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Pe Împăratul Hristos, pe Care L-au mărturisit tinerii cei robiţi în cuptor, grăind cu mare glas cântau: toate lucrurile lăudaţi-L ca pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Cel Ce pentru noi S-a făcut Prunc asemenea nouă, Care a fost adus sub Lege, ca să izbăvească pe toţi de legea cea scrisă, toate făpturile lăudaţi-L ca pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Văzându-Te pe Tine, Lumina Cea Înţelegătoare, Dreptul Simeon, bătrânul, în braţe Te-a luat, strigând: acum mă slobozeşte, Stăpâne, din această viaţă trecătoare, la viaţa cea întru Duhul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, Care a binevoit a Se face Prunc pentru noi şi în braţele bătrânului Simeon a fi primit, toate lucrurile lăudaţi-L ca pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Împăratul Hristos, pe Care L-a născut nouă Fecioara Maria, care şi după naştere a rămas Fecioară Curată, toate făpturile lăudaţi-L ca pe Domnul.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Mărim cu toţii iubirea Ta de oameni Hristoase Mântuitorul nostru, Cel Ce eşti Mărirea robilor Tăi şi Cununa credincioşilor; Care ai mărit pomenirea Celei ce Te-a născut pe Tine.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cel Ce a săpat pe table Legea Scripturii, de mâinile bătrânului este îmbrăţişat ca un Prunc şi ne dă nouă ca Lege Sfântă, Dumnezeiasca Evanghelie.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Astăzi în Templu, bătrânul Simeon a luat în braţe pe Hristos Dumnezeul nostru şi a strigat, zicând: acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cetele îngerilor văzând în Trup pe Ziditorul lor în chip de Prunc, în braţele bătrânului, cu frică lăudându-L, L-au slăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Primitorule de Dumnezeu, Dreptule Simeon, văzătorule al Domnului, cel ce eşti sfârşitul Legii şi începutul harului, fă pomenire şi de noi, cei ce cinstim sfântă mutarea ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bucură-te Preacinstită Curată, Lauda fecioriei şi Bucuria lumii, Marie, Maica şi Slujitoarea Mântuitorului Hristos. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

SEDELNA Înainteprăznuirii Întâmpinării Domnului, glasul 1. Podobie: Piatra fiind pecetluită…

A vieţii Comoară şi a tuturor Viaţă, Prunc sub Lege venit-ai în lume pentru minune, Cel Ce odinioară ai scris Legea pe plăci în Muntele Sinai, ca pe toţi să-i slobozeşti din robia cea veche a Legii. Slavă milostivirii Tale, Mântuitorule; Slavă Împărăţiei Tale; Slavă Iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni.

Cinstirea Sfantului Arhidiacon Stefan

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?

Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.
Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita .
), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? „A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.”
Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui „ca o fata de inger”.
Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.
De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.
Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o
Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.
Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.”

Marcu 8, 38: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri.”

Luca 9, 26: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu.”

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.
Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: „Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire.”
Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.
Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.
Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. „De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.
Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.
De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in vic1enii ieftine de tipul „am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.
Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de „ceilalti „. Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti.

Nicolae Steinhardt

sursa

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin: Viata si Canonul de rugăciune (4 decembrie)

john-damascus2064353333.jpg

Troparul Sfântului

Cuvios Ioan Damaschin (4 decembrie)

Glasul 8

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

*

Condacul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Pe scriitorul de cântări şi cin­stitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii, pe dască­lul şi luptătorul împotriva vrăj­maşilor, pe Sfântul Ioan să-l lăudăm. Că luând Crucea Domnului toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi ca un cald mijlocitor către Dumnezeu, tuturor cere iertare de greşeli.

***

john_of_damascus2436865654.jpg

Viata

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creştinilor, pe unii omorându-i, iar pe alţii vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.
Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrând întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfântului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberându-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.
Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânţă în Israil şi ca o scânteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dânşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.
Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.
Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.
Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz şi i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moştenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorică, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvârşit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavând nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng şi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinţii cei trupeşti când vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moştenitor, la atâta bogăţie de înţelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să şi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea şi odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dânşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dânşii prin învăţătură, creşte-i prin blinda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar şi pe mine mă covârşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvârşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după câţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrând şi s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.
În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.
Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până la sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?” Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.
Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpânul meu, porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre dânsul şi zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi, ridicându-şi mâinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel dintâi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugind şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.
Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul şi acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma să cea aleasă.
Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpânirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie şi sărăcie, încât voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrând a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covârşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicând că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă şi multe cunoştinţe şi osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.
Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa şi, începând al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sârguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârşesc prin osteneală trupească.
Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi până în sfârşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sunt greşite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvârşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintâi, adică în minte.
Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.
Toate învăţăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mânie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvârşesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mâinilor lor, şi a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coşurile cu mai mare preţ decât în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Şi îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi râdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.
Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seamă bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orânduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dânsul, mândria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilinţă spre mângâierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu puţind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puţind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu ştie, nici să audă el despre aceasta”.

Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sunt deşertăciuni!” şi celelalte care şi până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducându-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând şi, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cântări?” Ioan, spunând pricina cântării sale şi, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzând cu faţa la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.
Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sunt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mâna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru şi neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i şi închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurăţenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzând stareţul o smerenie că aceea, s-a umilit şi alergând a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!” Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrânului, căzând cu faţa la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugându-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.
Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata şi binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sârguinţă la apă şi câţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vândă împătimirile lor şi mergând să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atât în dogme, cât şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – şi va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârşi cântările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cântările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvânt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineaţa, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi până astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit”. Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura” şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi până acum se hrănesc credincioşii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin.
Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cântărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemând şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfântului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui şi Bisericii lui Hristos, cât şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

Apoi, ajungând întru desăvârştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

st-john-of-damascus-211x300-882289459.jpg

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (4 decembrie)

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmos: Întru adânc a aşternut…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Laude voind a-ţi aduce, aş avea nevoie de glasul tău cel dulce ca mierea, cuvioase, prin care ai luminat cu cântări, Părinte Ioan, Biserica Orto­doxă, care prăznuieşte pomenirea ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un judecător înţelept şi iscusit, cugetând preabine la firea celor ce sunt, ai ales cele veşnice, în locul celor trecă­toare şi ai schimbat cele vre­melnice cu cele mai bune, Sfinte Părinte Ioan. Pentru aceasta şi Hristos acum te-a preamărit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Şarpele cel viclean, insuflându-mi pofta de a fi ase­menea cu Ziditorul, ca pe un rob m-a răpit. Iar prin tine, Preacurată, am fost chemat ia­răşi la cele dintâi, îndumnezeit fiind cu adevărat. Că tu, Maica lui Dumnezeu, ai născut pe Cel Ce m-a îndumnezeit.

Catavasie:
Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Înflorit-a pustiul…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Risipitu-ţi-ai averea, dând cu împrumut lui Dumnezeu; pentru aceasta ţi s-a gătit Împărăţia Cerurilor, şi ai luat răsplătire cu mult mai mare, Sfinte Părinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Talantul înţelepciunii primind şi cu faptele împodobindu-te, ai luminat, Sfinte Ioan, Biserica lui Hristos; pe care îl înmulţeşti şi după ce ai ieşit din viaţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cetele îngereşti s-au minunat, Preacurată şi inimile omeneşti s-au înfricoşat de naşterea ta. Pentru aceasta cu credinţă te cinstim pe tine, de Dumnezeu Născătoare.

Catavasie:

Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne!

Cântarea a 4-a.

Irmos: Venit-ai din Fecioară…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Supunându-te Poruncilor lui Hristos ai lăsat frumuseţea lumii, bogăţia, desfătarea şi strălucirea şi ai urmat lui Hristos, luându-ţi crucea ta, Sfinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreună sărăcind cu Hristos, Cel Ce a sărăcit pentru mântuirea oamenilor, împreună cu El te-ai preamărit, precum Însuşi a făgăduit şi împreună împără­teşti cu Cel Ce Împărăteşte pururea, Sfinte Ioan.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine toţi credincioşii te ştim Liman de mântuire şi Zid Neclintit, Născătoare de Dum­nezeu, Stăpână; că tu, cu rugăciunile tale, izbăveşti sufletele noastre din nevoi.

Catavasie:
Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel Lăudat, din Muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, Întrupându-Te din Cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Cântarea a 5-a.

Irmos: Mijlocitor lui Dumnezeu…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Începând a te deprinde, părinte, cu frica lui Hristos, pentru viaţa cea Dumnezeiască ai supus toată gândirea cea tru­pească duhului, curăţindu-ţi simţirile, Sfinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi trupul şi sufle­tul ca Sfânta Varvara Muceniţa, cu grijă ai primit, Sfinte Ioan, de Dumnezeu înţelepţite, Strălucirea Cea de trei ori mai Luminoasă decât soarele, care te-a îmbogăţit cu daruri luminoase.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Roagă, Fecioară Preacurată, pe Fiul tău şi Domnul să dăruiască celor robiţi, care se încred în tine, izbăvire paşnică din îm­prejurarea cea potrivnică.

Catavasie:
Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, ai trimis nouă pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace; deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Întru adâncul greşelilor…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat fiind de harul Duhului şi îmbogăţit cu adevărat cu ştiinţa lucrurilor Dumnezeieşti şi omeneşti, le-ai împărţit pe acestea din belşug, Sfinte Ioan, celor ce aveau nevoie de ele.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luându-te la întrecere cu Cetele cereşti, înţelepte, ai pus rânduială în cetele cântăreţilor bisericilor, pentru a aduce Preasfintei Treimi cântare de Dumnezeu grăitoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără ispită bărbătească ai născut, Fecioară şi Fecioară în veci ai rămas, arătând semnele Adevăratei Dumnezeiri a Fiului şi Dumnezeului tău.

Catavasie:
Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară Sălăşluindu-Se şi Trup luând, a ieşit lăsând-o Nestricată; că Cel Ce n-a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut a păzit-o Nevătămată.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Pe scriitorul de cântări şi cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii, pe dască­lul şi luptătorul împotriva vrăjmaşilor, pe Sfântul Ioan să-l lăudăm. Că luând Crucea Domnului toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi ca un cald mijlocitor către Dumnezeu, tuturor cere iertare de greşeli.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Porunca cea potrivnică…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De râvnă fiind aprins, toată vrăjmăşia eresurilor celor potrivnice Dumnezeirii ai surpat-o, prin scrieri osârduitoare lămurind tuturor în chip limpede cele scrise de demult pe alocuri, cu agerime, de cei înţelepţi, Sfinte Părinte Ioan!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin cuvintele şi dogmele cele drepte, pe care le-ai alcătuit, Sfinte Ioan, ai defăimat cu căldură nelegiuita hulă a ucenicilor lui Manant, celor cu nume rău, care se ispiteau să strice Biserica lui Hristos.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfântă a Sfinţilor te cunoaş­tem pe tine, ca pe Ceea ce Singură ai născut pe Dumnezeu Cel Neschimbat, Fecioară Neîntinată, Maică Nenuntită. Că prin naşterea ta cea Dumnezeiască ai izvorât tuturor credincioşi­lor Nestricăciunea.

Catavasie:
Tinerii în dreapta credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat; ci în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Cuptorul cel cu foc…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Vădit-ai limpede în scris, Sfinte Ioan, erezia lui Nestorie, care despărţea cele două firi în Hristos, şi erezia lui Sever care le amesteca, ca şi nebunia monotelită şi credinţa cea într-o singură lucrare; şi ai făcut să strălucească tuturor marginilor lumina Ortodoxiei.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Semănat-a vrăjmaşul, după obicei, neghina ereticilor în Biserica lui Hristos, pentru a nimici închinarea Lui la cinstitele icoane; ci, te-a aflat neador­mit pe tine, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioan, smulgând toată sămânţa cea înşelătoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Cel Nedespărţit de Tatăl, Care ca Dumnezeu şi Om a petrecut în pântecele tău, fără sămânţă L-ai zămislit şi L-ai născut în chip de negrăit, Născătoare de Dumnezeu Preacurată. Pentru aceasta pe tine te ştim Izbăvirea noastră a tuturor.

Catavasie:
Cuptorul cel răcorit a închipuit Chipul Minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Fiul Părintelui…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Învăţat-ai pe toţi fiii Bise­ricii să cânte cu dreaptă credinţă Cinstita Unime Cea în Treime şi să teologhisească Dumnezeiasca Întrupare a Cuvântului, Sfinte Ioan, lămurind în sfintele tale scrieri, cele cu anevoie de înţeles de cei mulţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cetele Sfinţilor cu cântări lăudându-le, cuvioase, pe Curata Născătoare de Dumnezeu, pe Mergătorul înainte al lui Hristos şi pe Apostoli, pe proo­roci împreună cu sihaştrii, pe înţelepţii învăţători, pe drepţi şi pe mucenici, în locaşurile lor acum sălăşluieşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca o Lână primind în pântece Ploaia Cea Cerească, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, ai născut nouă pe Cel Ce dă dulceaţă celor ce-L laudă cu dreaptă credinţă şi te vestesc pe tine Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti cu totul Lăudată.

Catavasie:
Taină Minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl slăvim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Lăudăm cinstitele şi sfintele lupte pe care le-ai purtat cu adevărat pentru Biserică, cinstim cu cântări sfintele viersuiri, pe care ni le-ai lăsat spre lauda Domnului şi spre veselia credincioşilor, Sfinte Părinte Ioan Preaminunate, vrednicule de laudă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Minunea cea Uimitoare a zămislirii şi chipul cel negrăit al naşterii, întru tine, s-au făcut cunoscute, Curată, pururea Fecioară. Mintea mi se înfricoşează şi cugetul mi se înspăi­mântă de mărirea ta, ce se în­tinde asupra tuturor, spre mân­tuirea sufletelor noastre.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Lângă Crucea Domnului stând şi plângând, ca o Maică Bună, Curata striga: vai mie, Fiul meu! Vai mie, Lumina ochi­lor mei! Cum ai fost întins pe cruce, Tu, Care Dumnezeieşte ai întins cerul ca un cort şi scoţi din mare izvoare de ape, cu Porunca Ta?

Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschinul

Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, cela ce singur ai putere de a ierta oamenilor păcatele, ca un bun şi iubitor de oameni, iartă mie toate greşelile făcute cu ştiinţa şi cu neştiinţa, şi mă învredniceşte, fără de osândă să mă împărtăşesc cu dumnezeieştile, preamăritele, preacuratele, şi de viaţă făcătoarele Tale Taine, nu spre pedeapsă, nici spre adăugarea păcatelor, ci spre curăţire şi sfinţire, şi spre agonisirea vieţii şi împărăţiei ce va să vie, spre zid de ajutor, şi spre fugărirea celor potrivnici, spre stârpirea greşelilor mele celor multe. Că Tu eşti Dumnezeul milei, şi al îndurărilor, şi al iubirii de oameni, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

SFANTUL APOSTOL ANDREI, CEL INTAI CHEMAT – prima sa intalnire cu Hristos

Predica Mitropolitului Augustin de Florina






Astăzi, iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte pomenirea Sfântului Apostol Andrei.
Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.
Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

6a00e5502b4212883400e554fb6f3a8834-320wi1112737454.jpg

Sf. Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.
Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.
De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!
Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice:

Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare:

Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii. Andrei şi Ioan, când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă:

 Ce căutați?

Ei răspund:

„Învăţătorule, unde locuieşti?”

Iar Hristos le spune:

Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39).

1130andrew-apostle05-678227586.jpg

Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin. În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.
Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus :

„L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46).

Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.
Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

andrei1430976197.jpg

Cel mai important moment! Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane…
Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos.
O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.
Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?
Răspundeţi-vă singuri!
† Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, luată din prima ediţie a cărţii „Picături din apa cea vie”, Atena, 1982, cu o mică revizuire în 30-11-2002 ).
(traducere din elină: monahul Leontie)

Sursa