Să ne închinăm icoanelor, căci în ele, ca într-o oglindă, Dumnezeu și sfinții sunt arătați

Îndurerat la inimă și temându-mă de osânda tăcerii, de nevoie spun ceea ce spun, scurte și puține. Căci dacă ereticii nu încetează fie în mod privat, fie public, scris și nescris, să miște limbă hulitoare împotriva lui Hristos, noi nici șezând acasă nu vom vorbi unii către alții cele ce se cuvin? Și cum vom suferi urgia Domnului? Cum, dar, îi vom imita pe părinții noștri, care în vremuri asemănătoare spuneau că a tăcea și a se abține înseamnă trădarea adevărului? Prin urmare, trebuie să vorbim și să auzim și să luăm aminte cu fapta și cu cuvântul.
Cateheza 15
Învățătură dogmatică despre cinstirea și închinarea Sfintelor Icoane
Frați și părinți, ieri, fiindcă am prăznuit pomenirea Înainte Mergătorului, ne-am amintit numaidecât și de viețuirea noastră în mănăstire, cum eram când ne-am adunat noi laolaltă toți, În casa Domnului am umblat în același gând, și cum suntem acum, unii împrăștiați care încotro în diferite locuri și regiuni, dar fiindcă împrăștierea noastră este pentru cuvântul Domnului, suntem datori să ne bucurăm, potrivit cu porunca dată nouă: Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, și apoi că ne-am asemănat Stăpânului Care a zis: Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. Într-adevăr, așa cum iudeii nu L-au cunoscut pe Tatăl și nici pe Fiul nu L-au primit, tot așa și iconomahii, nu Îl cunosc pe Hristos și nici icoana Lui nu o acceptă. Și adevărul este vădit. Iar cei ce pricep, unul dintre mii. Dar vedeți cugetul lor cel rău, despărțit în două: unii spun că nu trebuie deloc să expunem icoana lui Hristos, iar alții spun că trebuie să o expunem, asemenea celor ce își expun trofeele de război sau de vânătoare, fiindcă spun: „Dar nu trebuie să i ne închinăm, fiindcă nu ne închinăm nici imaginii unui cal sau a unui bou, sau a unui câine, sau a unui leu, sau leopard, sau șarpe, sau a vreunei zburătoare sau pește”. La acestea, cine, având simțire, nu va suspina? Cine nu va vărsa lacrimi? Fiindcă icoana lui Hristos, căreia i se închină îngerii, de care tremură demonii, aceștia nu se rușinează să o așeze în rând cu fiarele și cu patrupedele, cu șerpii și zburătoarele și cu peștii și să o disprețuiască împreună cu acestea. O, înfricoșător cuget, și mai înfricoșătoare îndrăznire! Apoi ce fac? Imaginea unui om o numesc om, și cea a unui bou, bou, cea a unui măgar, măgar, cea a unei cămile, cămilă, a unei potârnichi, potârniche, și asemenea și imaginea altor specii fie de animal, fie de plante. Dar icoana lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu sau a vreunuia dintre toți sfinții, nu suferă nicidecum să o numească nici după prototip, nici după copie, ci o numesc simplu icoană, fără să adauge a cui este icoana, ca și cum nu de la prototip ar pleca icoana. Astfel sunt plini de toată hula și nebunia.
Dar voi, fraților, gândiți-vă și cunoașteți, încă și din cele spuse de sfinții părinții noștri și de noi, smeriții, că dacă locurile în care Hristos S-a născut sunt și sunt numite sfinte și vrednice de închinare, iar dacă cineva ar lua de acolo țărână sau piatră, le înconjoară pe acestea cu mare cinste ca pe o comoară sfântă. Cu cât mai mult trebuie să cinstim și să ne închinăm icoanei lui Hristos întru care ca într-o oglindă El Însuși este arătat și închinat. Căci aceasta este firea icoanei, poartă în sine chipul celui reprezentat de ea. Aflu că la Roma sunt cinstite și cheile corifeului apostolilor, Petru. Deși Domnul nu i-a dat lui chei sensibile, ci cele prin cuvânt, să lege și să dezlege. Dar ei au făcut chei de argint și le pun înainte la închinare. Atât de mare este credința lor. Și acolo este piatra nezdruncinată a credinței, pusă ca temelie, după cuvântul Domnului. Iar dincoace, pe cât pare, se înmulțesc necredința și fărădelegea. De aceea eu, smeritul, îndurerat la inimă și temându-mă de osânda tăcerii, de nevoie spun ceea ce spun, scurte și puține. Căci dacă ereticii nu încetează fie în mod privat, fie public, scris și nescris, să miște limbă hulitoare împotriva lui Hristos, noi nici șezând acasă nu vom vorbi unii către alții cele ce se cuvin? Și cum vom suferi urgia Domnului? Cum, dar, îi vom imita pe părinții noștri, care în vremuri asemănătoare spuneau că a tăcea și a se abține înseamnă trădarea adevărului? Prin urmare, trebuie să vorbim și să auzim și să luăm aminte cu fapta și cu cuvântul. Căci și fericiții apostoli au cucerit lumea nu numai cu dumnezeiasca propovăduire, ci și printr-o viață fără reproș, luminându-i pe cei întunecați, sărându-i pe cei stricați, purtând numai o traistă și un toiag. Pe care imitându-i, fraților, să bineplăcem prin ambele[1], pe de o parte, îndestulându-ne cu cele ce avem[2], nefiind iubitori de argint, ci neagonisitori, pe de altă parte – nu pentru voi spun aceasta, ci pentru cei sunt departe –, nefăcând ieșiri fără de vreme, nesălășluindu-vă împreună cu femeile, de la care este moartea. Și dacă ne vom purta astfel, Dumnezeu va fi slăvit întru noi, mărturisirea ce ne stă înainte se va preamări, se vor rușina și potrivnicii cât de cât pentru întoarcere. Iar dacă nu vom petrece astfel, frică în loc de fericire vom moșteni, osândă veșnică vom suferi. Dar Însuși Dumnezeul păcii, Cel ce preface și schimbă toate spre mai bine, să împace Biserica Lui, iar pe voi să vă înțelepțească și pe toți să vă mântuiască în Împărăția Lui cea Cerească, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 15 despre icoane, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, 2018, pp. 93-96)

[1] Adică și prin viață, și prin propovăduire.
[2] Evr. 13, 5.

Iisus Hristos ca inger

Una dintre reprezentarile iconografice rare ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos este aceea in care este infatisat sub chipul unui inger. In acest articol ne propunem sa aratam ca, desi aceasta reprezentare inedita a Mantuitorului poate induce o anumita confuzie si indoiala celor ce o privesc – intrucat El este Dumnezeu si Om adevarat si nu inger – ea este totusi conforma cu invatatura de credinta a Bisericii Ortodoxe.

Icoana, ca imagine a doctrinei, se intemeiaza pe textul Sfintei Scripturi, pe cugetarea teologica a Sfintilor Parinti si pe imnografia Bisericii. Iconografii sau zugravii, in lucrarea lor sfanta de scriere prin imagini a evenimentelor mantuitoare, de talcuire vizuala a adevarurilor credintei noastre, s-au straduit sa adanceasca intelegerea lucrarii de mantuire, vizualizand simbolurile si prefigurarile „tainei celei din veac ascunse”, realizand o teologie in imagini, o fereastra spre ceruri.
Iisus Hristos, Inger de mare sfat

Icoana in care Mantuitorul Iisus Hristos este reprezentat ca inger (sub chipul unui tanar inaripat, lipsit de barba) se intemeiaza pe textul scripturistic de la Isaia 9:5: „Inger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa fie”.

In cuvinte aparent simple care par a se repeta, proorocul Isaia exprima de fapt intr-o forma concentrata adevarul despre persoana complexa a lui Iisus Hristos, pruncul nascut in iesle, Care insa este din vesnicie.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toata stapanirea. El este tare si biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este in schimb Cel care biruieste moartea, cel care aduce astfel pace in trupul omenirii dezbinat de pacat si moarte. Cuvantul („Inger de mare sfat”) si Intelepciunea („Sfetnic minunat”) lui Dumnezeu stapanesc nu prin teroare sau forta, ci prin pacea pe care doar El o poate darui omului, aceasta creatura care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decat primul in care se savarseste acest ideal al omului. In acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc si Fiu, ci El este si „Parinte” al tuturor celor care se mantuiesc, al tuturor celor care vor patrunde in viata viitoare, „ca sa fie El cel dintai intru toate” (Col. 1, 18). Pentru ca doar prin El poate cineva sa se mantuiasca, el devine Parinte al veacului viitor.

Iisus Hristos  – Inger de mare sfat
Pentru primii crestini Hristos era „Ingerul de mare sfat”. Ei nu intelegeau insa ca El ar fi impartasit natura ingerilor adica faptul ca ar fi reprezentat o creatura a Tatalui. Hristos, fiind „ingerul de mare sfat“, in sensul de trimis (aggelos, „inger“) al lui Dumnezeu Tatal, ramane insa si Dumnezeu adevarat.

Iisus Hristos ca inger

Mantuitorul este numit inger (trimis, mesager), din perpectiva iconomiei mantuirii neamului omenesc, a misiunii pe care i-a incredintat-o Tatal („cuvantul pe care il auziti nu este al Meu, ci al Tatalui care M-a trimis” In. 14, 23)

Icoana Intelepciunii

O alta icoana in care Mantuitorul apare reprezentat sub chip de inger este „Intelepciunea lui Dumnezeu”. Cel care sta pe tron, avand aripi de inger, chipul lui Hristos -Emanuel, cu aureola crucifera, in care citim trigrama „o on”, este Iisus Hristos ( IC XC) asa il identifica monograma, dar un Iisus Hristos sub infatisarea „ingerului Marelui Sfat”- „ingerul Legamantului”- „chipul misiunii sale in lume”.

                                            C.O

Sfântul Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului, Rusia (28 octombrie)

Acesta se născu în anul 1651 în apropiere de Kiev, Ucraina, primind la botez numele Daniil. Tatăl său fiind soldat şi lipsind adeseori vreme îndelungată de acasă, de creşterea micuţului Daniil se îngriji mama sa care îi insuflă dragostea pentru cele dumnezeişti.
Pe când avea 11 ani,  Daniil intră la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. De la acesta deprinse tâlcuirea Sfintelor Scripturi şi deveni sensibil la setea de cuvânt a credincioşilor.
La 17 ani, intră în Mănăstirea Sfântului Chiril unde îmbrăcă haina monahală cu numele Dimitrie. Pe lângă ascultările pe care le săvârşea în obşte, tânărul monah se adânci în citirea scrierilor duhovniceşti şi începu a scrie cele dintâi cuvântări duhovniceşti.
Pe când avea 24 de ani, fu hirotonit preot, fiind numit a rosti predici pe lângă arhiepiscopul Lazăr Baranovici de Cernigov (al cărui chip poate fi aflat aici, clic). Mai apoi, în ciuda împotrivirii sale, căci mult iubea liniştea, fu numit în fruntea mai multor mănăstiri. De două ori, fără izbândă, încercă să renunţe la această slujire. În cele din urmă sfântul Teodosie de Cernigov împreună cu alţi apropiaţi reuşiră să îl înduplece să rămână stareţ.
Din pricina incursiunilor tătarilor şi a romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe scrieri bisericeşti, precum „Vieţile Sfinţilor”, fură distruse. Astfel, arhimandritul Varlaam din Marea Lavră a Peşterilor din Kiev îl rugă stăruitor pe sfântul Dimitrie să ia asupra sa această uriaşă lucrare. Smeritul nevoitor se temu de greutatea unei asemenea lucrări. Temându-se să nu cadă în păcatul neascultării şi cunoscând nevoile mari ale Bisericii, se supuse în cele din urmă. Astfel, vreme de 25 de ani, sfântul Dimitrie s-a dăruit cu toată puuterea sa acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau în singurătate, restul timpului şi-l petrecea alcătuirii vieţilor de sfinţi. Petrecea cu sfinţii, vieţuia după pilda vieţii lor, împreună pătimea cu pătimirile lor şi cerceta cele mai mici amănunte despre dânşii din felurite documente.
Dragostea sa nemărurată pentru sfinţi îi fu răsplătită, căci Dumnezeu i-a dăruit adeseori vedenii. Astfel, în 1685, o văzu în vis pe sfânta muceniţă Varvara pentru care avea multă evlavie, iar dânsa îl dojeni că se roagă „în felul romano-catolicilor”, meditând asupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa romano-catolică se făcea deja simţită în Biserica Rusă. Văzându-i tulburarea, sfânta Varvara zâmbi şi îl linişti. În acelaşi an, pe 10 noiembrie i se arătă sfântul Orest (al cărui chip poate fi aflat aici, clic), a cărui viaţă o alcătuise sfântul Dimitrie şi îi spuse:
– Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc.
Apoi îi întinse braţul drept şi îi arătă venele care fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi adăugă:
– Iată, aceastea au fost tăiate.
Îi arătă apoi alte răni asemenea la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte, iar după aceea îi arătă rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i:
– Acestea au fost tăiate.
Stătu drept, iar apoi sfârşi:
– Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit.
Sfântul Dimitrie îl întrebă dacă dânsul este sfântul Orest a cărui pomenire se săvârşeşte la 13 decembrie, iar mucenicul îi răspunse:
– Nu sunt Orest din cei cinci sfinţi mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o.
În anul 1701, sfântul Dimitrie fu numit episcop al Mitropoliei de Siberia şi Tobolsk. Sănătătatea sa şubredă şi nevoia de a avea la îndemână scrieri trebuincioase pentru a continua scrierea vieţilor sfinţilor, îl făcu să ceară să fie mutat în altă parte. Astfel, în anul 1702, fu numit episcop al Rostovului, unde i se descoperi în vedenie că în mănăstirea Sfântului Iacov va trece la cele veşnice. Trei ani mai târziu, în 1705, îşi încheie opera sa monumentală, „Vieţile Sfinţilor”, dedicându-se apoi păstoririi oilor celor cuvântătoare. Se nevoi îndelung a îndrepta viaţa duhovnicească şi moravurile contemporanilor săi.
În pofida slăbiciunii trupeşti şi a îmbolnăvirilor dese, nu îşi curmă canonul aspru şi rugăciunea neîncetată.
Scrise multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi” (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei sunt mult mai importante decât detaliile tipiconale exterioare.
Mai ales prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turmei sale dragostea faţă de post şi rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi mila faţă de toţi, buni sau răi.
Sfântul ierarh şi-a prevăzut adormirea cu trei zile înainte. Cerându-şi iertare de la părinţii şi cântăreţii care slujeau în biserică, se închise în chilia sa pentru a se ruga. A doua zi, pe 28 octombrie 1709, fu aflat îngenuncheat la rugăciune, iar sufletul său plecat la cele veşnice. În chilia sa sărăcăcioasă, se aflau puţine lucruri de trebuinţă, în rest cărţi şi manuscrise.
Proslăvirea cu sfinţii se săvârşi la 22 aprilie 1757. Pomenirea sa se mai săvârşeşte şi în ziua de 21 septembrie, ziua aflării moaştelor sale (1752).
+ * + * +

Moaştele Sfântului Ierarh Dimitrie al Rostovului

Sursă: https://ortodoxiadreaptacredinta.files.wordpress.com/2017/10/18b78-3-moastele-sf-dimitrie-rostov-mare.jpg)

(Sursă: https://ortodoxiadreaptacredinta.files.wordpress.com/2017/10/ca616-12-man-sf-dimitrie-de-rostov-mare.jpg)

Cârja de mitropolit a Sfântului Dimitrie al Rostovului

(Sursă: http://golden-ring-russia.ru/files/2010/03/Crosier.jpg)

+ * + * +

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s0625/s0625011.jpg)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s0625/s0625003.jpg)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s0625/s0625020.jpg)

(Sursă:http://lib.pstgu.ru/icons/images/stories/base/orig/00001139.jpg)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s0625/s0625014.jpg)

(Sursă: http://russkaya-icona.ru/d/98304/d/1.jpg)

(Sursă: http://lib.pstgu.ru/icons/images/stories/base/orig/00001137.jpg)

(Sursă: http://www.yarseminaria.ru/files/Image/svt.Dimitriy%20%285%29.jpg)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s0625/s0625007.jpg)

(Sursă: http://www.artlib.ru/objects/gallery_587/artlib_gallery-293818-o.jpg)

(Sursă: http://hram-mezhgorie.prihod.ru/users/90/790/editor_files/image/%D0%94%D0%B8%D0%BC%D0%B8%D1%82%D1%80%D0%B8%D0%B9%20%D0%A0%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9.jpg)

Sursa

Icoana aghiografică a Sfântului Dimitrie (Atena)

În icoana centrală, Sfântul Dimitrie este zugrăvit călare pe un cal roșcat, care stă cu picioarele ridicate deasupra împăratului păgân Maximian. Acesta din urmă zace la pământ, străpuns de sulița sfântului. Marele Mucenic Dimitrie este înveșmântat cu o tunică roșie, peste care poartă îmbrăcămintea militară.

Această icoană aghiografică a Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir a fost zugrăvită în tempera, pe lemn, în anul 1646, de Emanuil Tzanes. Icoana are dimensiunea de 91,8 x 56 cm și este expusă în Muzeul Bizantin din Atena.
În icoana centrală, Sfântul Dimitrie este zugrăvit călare pe un cal roșcat, care stă cu picioarele ridicate deasupra împăratului păgân Maximian. Acesta din urmă zace la pământ, străpuns de sulița sfântului. Marele Mucenic Dimitrie este înveșmântat cu o tunică roșie, peste care poartă îmbrăcămintea militară (armura). Peste ar­mură observăm o mantie lun­gă (himation), de nuanţe ver­zui, înnodată la nivelul umărului stâng. În picioare, sfân­tul poartă sandale specifice sol­daţilor romani.
Deasupra Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este zugrăvit un înger, care îi așază pe cap cununa muceniciei. În partea de sus a icoanei se observă inscripția O Agios Dimitrios (Sfântul Dimitrie), iar în planul îndepărtat se observă stâncile unor munți.
Scenele marginale zugrăvite în icoană sunt: în partea stângă – Judecarea Sfântului Dimitrie de către Maximian și lupta ucenicului Nestor, iar în partea dreaptă – Martiriul Sfântului Dimitrie (scena împungerii Sfântului cu sulițele) și Înmormântarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
În partea din stânga, jos, este pictat un bust al donatorului icoanei, iar în partea din dreapta, jos, se poate citi o inscripție în care se menționează numele lui (Loudovik Phoskardiou), precum și numele pictorului și anul în care a fost zugrăvită.
Icoana a fost pictată în perioada în care Emanuil Tzanes se afla în Rethymno sau în Kerkyra (Corfu), înainte de stabilirea sa la Veneția. Acest lucru face ca în icoană să fie evidente influențele artei italiene.

Din minunile de la Bisericani: Maica Domnului descoperă adevăratul criminal

wp-image--1891083397

Aici a fost minunea mare a Maicii Domnului: noaptea, chiar înainte de ziua procesului, poliția l-a prins pe adevăratul criminal. Cum, în ce context l-au descoperit, nu știu, dar a descoperit Maica Domnului pe cel care cu adevărat a înfăptuit crima”, își amintește Părintele protosinghel Serafim Mihali, starețul Mănăstirii Bisericani.

Un credincios era acuzat că ar fi săvârșit o crimă, dar de fapt nu era el vinovat. Omul acesta, nu știu în ce context, descoperise un cadavru. A anunțat poliția și crima aceasta i s-a pus lui în spate. S-a judecat cu rudele celui mort și ajunsese la ultima înfățișare la tribunal, în care urma să fie condamnat la 20 de ani de închisoare.
Omul se știa nevinovat, dar disperarea și frica îl cuprinseseră. A ajuns la Bisericani, a venit aici și mi-a spus:
‒ Am auzit că icoana face minuni.
‒ Da, cu adevărat face minuni pentru cine vine cu credință și se roagă și are încredere în ceea ce cere.
‒ Părinte, nu-s vinovat. Aceasta este fapta: am găsit, am denunțat, n-am făcut altceva. Dacă cu adevărat Maica Domnului de aici face minuni, să facă o minune cu mine, că eu mâine urmează să merg la tribunal, iar apoi să fiu ridicat și închis.
„Mergea, săracul, ca un miel spre junghiere”
Firește că rămâi neputincios în asemenea situație… Omul era dărâmat psihic. Nu mai avea nici o scăpare. Și-i zic: „Roagă-te la Maica Domnului cu credință, că va face ea o minune”. Am zis și eu așa, ca să-l consolez. Mă gândeam că Dumnezeu va descoperi, dar în sinea mea gândeam: ce știu eu, poate omul a greșit altceva în viață sau poate părinții lui, și acum ispășește acest păcat prin acest lucru.
Aici a fost minunea mare a Maicii Domnului: noaptea, chiar înainte de ziua procesului, poliția l-a prins pe adevăratul criminal. Cum, în ce context l-au descoperit, nu știu, dar a descoperit Maica Domnului pe cel care cu adevărat a înfăptuit crima. Mergea, săracul om, ca un miel spre junghiere, n-avea ce să mai zică. N-avea nici o mărturie cu care să se apere, decât prin aceea că spunea că nu-i adevărat. A venit plângând în hohote și spunându-mi: „Maica Domnului a făcut o minune, Părinte!”.

Sursa

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” – 16 septembrie


wp-image--784547234

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” este prăznuită pe 16 septembrie.

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” a apărut în anul 1420, în apropierea lacului Stonii din ținutul Pskovului.
Icoana a plâns cu lacrimi de sânge în septembrie 1426, fapt corelat cu evenimente ulterioare, precum: foamete, incendiu de proporții și invazia unui prinț lituanian aliat cu tătarii, toate din zona Pskovului. La 16 septembrie 1426 a avut loc mutarea icoanei în catedrala din Pskov, fapt comemorat până astăzi în Biserica Rusă.
În icoană, Maica Domnului e zugrăvită şezând. Capul îi este încununat de o coroană. În mâna dreaptă ţine sceptrul, iar cu stânga Îl ţine pe Dumnezeiescul Prunc. Pruncul este zugrăvit cum stă în picioare pe genunchii Maicii. Cu mâna dreaptă se atinge de obrazul ei, iar în stânga ţine globul pământesc ‒ simbol al stăpânirii asupra lumii. Această minunată icoană s-a aflat o perioadă îndelungată în catedrala din Pskov, dar în anul 1917 icoana a dispărut.
Una dintre copiile acestei icoane „care plânge pentru lume” se află la Kiev. Această copie a icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” datează din secolul al XIX-lea.

În toamna anului 1992, această icoană a fost dăruită Mănăstirii Vvedensky (Intrarea Maicii Domnului în Biserică) din Kiev, de către monahia Teodora (†1994).

Icoana a atras imediat atenția credincioșilor, încă dinainte de a face minuni cărora să li se ducă vestea, nu doar prin frumusețea exterioară și strălucirea deosebită a culorilor, dar și fiindcă toți cei ajunși înaintea ei se simțeau îndemnați a se ruga vreme îndelungată acolo, spunând Maicii Domnului toate durerile lor.
Într-o zi a anului 1993, starețul Damian a observat că icoana Maicii Domnului, care era așezată într-un baldachin de lemn prevăzut cu geam de sticlă, devenise mai întunecată. Îndepărtând geamul, starețul a observat din nou culorile luminoase ale icoanei. Pe sticla situată în fața icoanei apăruse imprimată o copie identică a icoanei Maicii Domnului, argintată, care în urma cercetărilor științifice s-a dovedit ca fiind „nefăcută de mână omenească”. Sticla cu oglindirea argintată a icoanei a fost așezată lângă icoană, spre închinare.
Minunea vizibilă a fost doar începutul. Au urmat multe vindecări, prima minune consemnată este cea a tămăduirii minunate a unei femei însărcinate, care era în pericol să piardă sarcina, din cauza unei hepatite confirmate prin analize medicale.
Icoana a fost purtată în pelerinaj prin diferite locuri ale lumii, printre care și la Mănăstirea Danilovsky din Moscova. Aici, în Catedrala „Sfânta Treime”, preoții au săvârșit înaintea icoanei făcătoare de minuni paraclisul icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți”.

Sărbătoarea din 16 septembrie a fost stabilită în Rusia, cinstindu-se astfel mutarea în catedrala din Pskov a icoanei originale a Maicii Domnului „Prizni na smirenie”.

Icoana Maicii Domnului „Novonichita” – 15 septembrie

wp-image--784547234
La 15 septembrie, a doua zi după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, sărbătorim o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos Care ține în mână o cruce cu care binecuvântează credincioșii. Această icoană poartă numele sfântului prin care ea a venit în lume: Sfântul Mare Mucenic Nichita Gotul.

Atât de mare este cinstea acordată acestui sfânt, încât numele său a devenit foarte comun ca nume de botez pentru creștinii ortodocși.
Sfântul Nichita s-a născut și a crescut pe malurile Dunării, pe actualul teritoriu al României. El era de neam got (un trib germanic) și ucenic al episcopului got Teofil, luminător al goților, care a participat la Sinodul I Ecumenic (din anul 325), și înaintea căruia Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce a Domnului la Ierusalim.

Sfântul Nichita, al cărui nume provine de la cuvântul grecesc care se tâlcuiește „biruință”, a primit Botezul de la Teofil, după ce o tânără creștină, Iuliana, l-a auzit cum povestește un vis misterios pe care-l avusese, în care un copil cu o cruce i-a zis să își privească pieptul. Când s-a trezit și a făcut acest lucru, a descoperit icoana pe care o pomenim astăzi, împreună cu Sfântul Nichita.

Sfântul Nichita a avut o lucrare importantă de răspândire a creştinismului printre discipolii săi goţi. Prin propriul exemplu şi prin cuvintele sale pline de duh, a adus mulţi păgâni la credinţa creştină.

Sfântul Nichita a devenit liderul spiritual al goților creștini, devenind chiar episcop. El l-a mustrat pe Atanaric, regele păgân al goților, pentru cruzimea sa și pentru faptul că persecuta creștinii.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc, la 15 septembrie 372. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunată strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita se găsesc la Mănăstirea Vsokie Decani în Serbia.

Crucea pe care Copilul Hristos o ține în icoană ne amintește de biruința Domnului nostru, care nu a fost câștigată prin mijloace militare. El le-a interzis celor care Îl urmau ca să-L apere cu sabia. În schimb, El a îmbrățișat de bună voie Pătimirile Sale și Crucea, încrezându-Se în Tatăl Ceresc, de a folosi acest lucru pentru binecuvântarea lumii pe care a venit să o salveze datorită iubirii Sale nemăsurate. Murind pe Cruce, El a biruit moartea pentru totdeauna și dăruiește această biruință tuturor celor care-L slujesc. El i-a arătat soldatului Nichita că adevărata izbândă nu vine din faptele sale eroice de pe câmpul de luptă, ci din urmarea lui Dumnezeu, a vieții și a pătimirilor Sale.

Sfântul Nichita a câștigat într-adevăr o victorie de durată. Creștinii ortodocși consideră această victorie finală, sărbătorindu-l pe Sfântul Nichita și prin icoana sa, precum și prin însemnarea prescurilor folosite pentru Euharistie cu „IC XC NI KA” care înseamnă „Iisus Hristos, Biruitorul”.
Doamne, ajută-ne să trăim zilnic acestă biruință, să ne întoarcem către Domnul, să-I mulțumim, să-L ascultăm cu umilință și să ne pocăim pentru greșelile și păcatele noastre.

Nasterea Maicii Domnului in iconografie

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca:

„Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale”. 

Nasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe data de 8 septembrie, este prima sarbatoare importanta a noului an bisericesc. Maica Domnului s-a nascut din parinti sterpi si inaintati in ani: Ioachim – descendent din neamul imparatesc al lui David, din spita lui Iuda – si Ana – care se tragea din neamul preotesc al lui Levi -, ca raspuns la rugaciunile lor.
Nasterea Maicii Domnului

*

wp-image--1316985483In iconografia traditionala, Nasterea Maicii Domnului este reprezentata astfel: Sfanta Ana sta pe pat inlauntrul unei case. Este zugravita la dimensiuni mari, in centrul icoanei.
In centrul icoanei sunt reprezentate slujitoarele, care se grabesc sa ii daruiasca mancare Sfintei Ana. Cea din mijloc probabil este Iudita, pe care o mentioneaza dupa nume Protoevanghelia lui Iacov.  In unele icoane, in spatele lor, se afla Sfantul Ioachim. Mai jos, in planul frontal, este reprezentata copila, Maica Domnului, gata sa fie imbaiata de doua femei. Sfanta Ana, Sfantul Ioachim si Maica Domnului au aureole.

wp-image-284168001.

Inscriptia icoanei, redata in partea de sus pe un rand sau pe doua, este: „Nasterea Maicii Domnului”.

Scena de sus din stanga a icoanei prezinta intalnirea lui Ioachim si a Anei dupa vestirea ingerului ca vor avea prunc. Cei doi parinti se imbratiseaza in usa casei lor. Sfanta Ana ii graieste lui Ioachim, potrivit Protoevangheliei: „Acum am cunoscut ca Domnul Dumnezeu mult m-a binecuvantat…”.

Imnografia bisericeasca pune in lumina semnificatia Nasterii Maicii Domnului in Troparul care se canta la slujbele praznicului: „Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea; ca din tine a rasarit Soarele Dreptatii, Hristos Dumnezeul nostru; si dezlegand blestemul, a dat binecuvantare; si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Cinstirea icoanei Maicii Domnului „Rugul aprins” – 4 septembrie

125384_rugul-aprins
Icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” este prăznuită pe 4 septembrie.

Icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” are la bază relatarea biblică din Vechiul Testament, la care a fost prezent Moise. În capitolul III din Ieșirea, Dumnezeu i Se arată lui Moise pe Muntele Horeb, din mijlocul unui rug care „ardea, dar nu se mistuia”:

„Şi depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (III Ieşire, 1, 2).

Din mijlocul rugului i-a vorbit Dumnezeu Însuşi. Moise a fost înştiinţat că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană, iar Domnul i-a spus numele Său: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14).

Biserica a considerat dintotdeauna imaginea rugului nears ca prefigurare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naşte pe Mântuitorul lumii rămânând Fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii şi după naştere. Această idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la vecernia sâmbetei, pe glasul 2), dar și în iconografie.
Una dintre cele mai vechi reprezentări ale icoanei Maicii Domnului „Rugul aprins” o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt (Ieșire 3, 5).
Acum majoritatea icoanelor reprezintă „rugul” într-un mod simbolic. Este reprezentat sub formă de stea cu opt colţuri, compusă din două romburi suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul.
Pe fiecare colţ al stelei roşii sunt zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) şi vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan), după cum sunt indicate la Iezechiel 1, 10 şi în Apocalipsă 4, 7. În celălalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri.
În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Prorocul Moise, Sfinţii Arhangheli şi rugul (Ieşire 3, 2); în alt colţ, Profetul Isaia şi serafimi cu cărbunele aprins din profeţia sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra, profeţie a acestuia (Iezechiel 44, 2), iar în ultimul colţ, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ţine, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micşorate, care-i urcă pe cei credincioși de la pământ la cer. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare şi „mlădiţa lui Iesei” (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului, din care răsare „Vlăstarul” divin.
Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului „Rugul aprins”. Un martor a văzut-o acolo și s-a minunat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Acest lucru explică faptul că icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii.
Cele mai timpurii icoane ale Maicii Domnului „Rugul aprins” au fost pictate, se pare, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.

1

Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu ( 4 septembrie)

Condacul 1

Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineții,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtași ai sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de har,
să-şi afle firea
noastră înnoirea
dintru plămadă de har.
Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune.

Icosul 1

Cincizeci veacuri, să-mplinească
prin Avraam și prin David,
spiţa Ta proorocească
cerurile a obosit
cu lacrimi şi plecăciune;
hărăzind neprihănit
carnea Ta din rugăciune, vajnic Rug nemistuit.
Focul Sfânt în Tine cântă
ca-ntr-o floare de slăvire.
Firea prin Tine cuvântă
dorul ei de izbăvire.
Şi eşti Doamnă Ipostasul
laudelor suprafireşti;
încât noi prinşi de extazul
dragostei dumnezeieşti
aşa să ne sune glasul:
Bucură-Te, rod învăluit cu sinaitic soroc;
Bucură-Te, Tu ce-ai zămislit Zălogul de foc;
Bucură-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvânt;
Bucură-Te, muzical organ al Duhului Sfânt;
Bucură-Te, meşteşugul ceresc de mânecată mântuire;
Bucură-Te, filosofia cea vie de dreaptă îndumnezeire;
Bucură-Te, rug al răpirii cum altul nu se mai poate;
Bucură-Te, unitate şi salbă a simboalelor toate;
Bucură-Te, strună şi sunet, arcuş şi alăută;
Bucură-Te, trup şi întrupare de veselie neîncăpută;
Bucură-Te, încântare ce ai învins a Lumii deşertăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 2-lea

Precistă prea-mângâioasă,
Doamnă Pruncă Cuvioasă!
Cu străina cuviinţă a cuvântului Tãu cald
şi chemarea cu priinţă dintru a minţii rugăciune,
cea dintâi Tu ai intrat la pristolul de minune,
sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald.
Cu îndrăznită înţelepciune,
Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn
biruind blestemul firii, greul vieţii noastre domn,
prin puterea curăţiei, pentru care pururea
Celuia ce ni Te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aleluia!

Icosul al 2-lea

Fecioară a neînseratului veac,
Sfântă Maică a Luminii!
Ascultă-ne şi pre noi cei din păcat,
netrebnicii fii ai tinii!
Preablândă, bună, preasfântă Fecioară
polata Domnului Iisus!
dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară
deschide-ne „calea de sus”.
Ca prin aprinsă descoperire,
arcana doritului Mire
Şi noi să putem aşijderi cânta
aşa cum Moise, dezlegat de sanda,
cu faţa în văpaia de rug,
fierbinte de har Ţie Îţi striga
unele ca acestea-n amurg:
Bucură-Te, tulpină de lumină a Rugului nemistuit;
Bucură-Te, pridvorule de smirnă prin care Dumnezeu S-a ivit;
Bucură-Te, inel al unui foc ce-i mai presus de cer;
Bucură-Te, dezlegare care topeşti tot lăuntricul ger;
Bucură-Te, toiag cu floare întru a inimii călătorie;
Bucură-Te, fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie;
Bucură-Te, parafă de jar până în suflet pătrunsă;
Bucură-Te, zăpadă a minţii de nici o patimă ajunsă;
Bucură-Te, măsura a opta a împărăţiei din noi;
Bucură-Te, învăţătură scoasă din bucuria de apoi;
Bucură-Te, mirare sărutată cu duhovnicească minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 3-lea

Peste veacuri, Fecioară, eu Te aud,
prin gura lui Isaia proorocul de jar.
Şi-n cerul Scripturii vorba Ta sună
cu toate înălţimile de dar:
„Că, iată, prunc ni se va naşte
şi un fiu nouă s-a dat.
Pe umăr cu semnul stăpânitor
iar Numele Lui: Minunat,
Îngerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,
Domnul păcii depline şi Părinte al veacului viitor”.
Acesta e Numele Lui,
Numele celor cinci cuvinte,
Sfânt numele Domnului
pe care Iisus îl va purta.
Suflete al meu, ia aminte,
cu toţii să putem striga: Aleluia!

Icosul al 3-lea

Dintr-o Maică de-a pururi Fecioară
aşa S-a zămislit, S-a întrupat,
Cel ce a păzit nevătămat
trupul Rugului de pară.
Cuvânt de rostit S-a făcut
Numele Domnului de slavă
Dumnezeul cel nevăzut
ce-n inima focului s-a ghicit,
Faţa Frumuseţii cereşti
Chipul cel nemărginit
pre Sine S-a încăput
cu măsură S-a măsurat
şi aievea Cel nenumit
aci, printre noi, S-a arătat
în biruitor smerit
călare pe o asină.
Cercaţi dar, şi voi, calea Numelui de Lumină
Călătoria cea preaînaltă.
Şi de la moarte la viaţă veţi trece
cu firea îndumnezeită,
ca toţi să cântăm laolată
limpede şi fără ispită:
Bucură-Te, temeiul prin care şi în noi Dumnezeu Se încape;
Bucură-Te, putere prin care plutim cu Iisus peste ape;
Bucură-Te, milostivire, prin care Hristosul ni S-a dăruit;
Bucură-Te, umblare prin care Aminul în noi a venit;
Bucură-Te, răgazul în care Logosul în noi Se ascultă;
Bucură-Te, pătrundere şi împăcare cu firea noastră tăcută;
Bucură-Te, blândeţe prin care ajungem Emanuelului frate;
Bucură-Te, Călătorie prin care Duhul în sânge ne bate;
Bucură-Te, însingurare în care Cerul din inimă izbucneşte;
Bucură-Te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeste;
Bucură-Te, curăţie prin care Numele de slavă e în lume;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 4-lea

Cum să aflăm odihna de la gânduri?
Maică Fecioară, Preasfântă Fecioară!
Cum să ne rupem de-ale patimilor rânduri,
necovârşitele ispite ce ne-nfăşoară?
Fă-Te, Tu, nouă „zicerea” râvnită,
„măiestria cea bună a-nduhovnicirii”.
Cu ea să ne biruim firea robită,
până în scrumul despătimirii.
Şi furaţi întru Tine, „Apatie luminoasă”,
să putem şi noi ridica
dintr-o laudă întreagă şi nemincinoasă
un psaltiric şi adevărat: Aleluia!

Icosul al 4-lea

Aprinsă floare a necovârşitei Văpăi,
De Dumnezeu Născătoare.
Tu chip al păcii văzut în foc într-un ocol de răcoare,
apleacă-te acum, Preabună, peste noi.
Şi sub blânda Ta îndurare,
darnic ne dă să putem afla,
darul cel rar al Sfântului Fior,
răsuflul cel larg al odihnitului zbor,
din pieptul Porumbiţei de argint,
pe care şi Împăratul prooroc o vedea
pe culmile Vasanului plutind.
Şi ne trece în făptură, fiecãruia în parte
acest aprins tain de bunătate
rupt chiar de la suflarea Ta.
Şi ne pune pe buzele noastre întinate
măsura pâlpâirii celei curate
ca să-Ţi putem învăpăiaţi cânta:
Bucură-Te, salt isihast cu zbor de binecuvântare;
Bucură-Te, rãsuflul cel cast de paşnică înfiorare;
Bucură-Te, lancie de cuvânt în cugetatul văzduh;
Bucură-Te, întoarcere cu avânt a porumbiţei de duh;
Bucură-Te, zare arcuită cu heruvimice aripe;
Bucură-Te, vecie oprită în încăperea unei clipe;
Bucură-Te, vâslă uriaşă întru suişul cel ales;
Bucură-Te, sorbire a cerului, cu subţiatec înteles;
Bucură-Te, fântână acoperită cu unduiri de Apă Vie;
Bucură-Te, căldură iscusită crescută din Filocalie;
Bucură-Te, măiestrită aflare a tâlcului de-nchinăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 5-lea

„Foc am venit să cobor pre pământ”,
zice Hristos cu arzător cuvânt.
Şi Preacurată, furtuna dragostei Lui
să ne aprindă cu tot răscolul pârjolului
şi să ne umple de lumină nemăsurat
ca pre Tine, fecioară, care L-ai purtat.
Dragostea Lui să ne fie de nelipsit
cu Numele de slavă de suflet lipit,
Şi cu fiece fir smerit de răsuflare
să se aprindă în noi a Numelui chemare,
Să ne ardem de pară în Dumnezeu
din toată dragostea Numelui Său.
Şi-nvăpăiaţi de sărbătoare în Domnul aşa
ca flăcările dragostei să strigăm: Aleluia!

Icosul al 5-lea

De la Tine înţelegem Fecioară,
Stăruinţa cea neînţeleasă,
şi puterea pomenirilor line,
din ruga smerită şi ştearsă.
Da, firea apei e moale;
a pietrei – nespus de vârtoasă.
Dar ulciorul de deasupra de piatră
cu prelingerea lui din atârnare,
prin picul boabei de apă,
găureşte piatra cea tare.
Fecioară, stăruieşte, aşadar,
şi peste a noastră împietrire.
Şi biruieşte-ne cu picurul de har,
ca să-Ţi cântăm în imn de slăvire:
Bucură-Te, îndrăzneala gingăşiei din „zicerea” Sfântului Nume;
Bucură-Te, ulcior al picăturii cu stăruinţă anume;
Bucură-Te, statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului;
Bucură-Te, fagure preadulce a lui Iisus Fiul Omului;
Bucură-Te, cuib de gând, cel al Hristosului meu;
Bucură-Te, împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu;
Bucură-Te, revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă;
Bucură-Te, mătania cea în fir a lui „miluieşte-mă”;
Bucură-Te, iureş ce mă răpeşte şi pre mine păcătosul;
Bucură-Te, noian de pomenire care-şi sporeşte prisosul;
Bucură-Te, harică depănare a unei grăiri de minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 6-lea

Fecioară Preasfântă, în faţa Ta
pururi, peste veac de ruşine, se vor da
cugetarea şi ritorii înţelepciunii.
Că Tu eşti sigiliul nestricăciunii,
Poartă – pentru cei isteţi – încuiată,
şi oglindă vie de trăirea minunii.
Tu cunoşti cã viaţa nu ne-a fost dată
să fie numai răstălmăcită.
Că ea se cere cu mult mai bogată
decât să fie numai trăită.
Ea e a Minţii de dincolo de gând şi de loc,
de dincolo de şirul clipelor dăinuirii.
E vădirea unui cer lăuntric de foc,
peste fântânile inimii şi-nfăptuirii.
E a Cuvântului lumii ce pentru ea se vrea
cale şi întrupare spre veşnic: Aleluia!

Icosul al 6-lea

Fecioară şi Maica noastră Curată!
Tu eşti într-adevăr trezia,
voinţa frunţii, în mir adunată,
ochiul cel dinlăuntru deschis
în rotundul zărilor toate,
inimă cu centrul învins
de străvezimea stărilor curate.
Tu eşti cea mai dreaptă luare-aminte,
care uneşti în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,
într-un fulger al minţii:
ascuţimea gândului de gheaţă,
cu arsura iureşului de viaţă,
caldul şi recele puse-n cruce,
care pe Înţelesul cel înalt Îl aduce.
Dar trezia aceasta e trezie de prunc,
clară cheie de adânc
cu repeziş iute şi străin,
ce cu nimic nu clinteşte sufletul Tău cel lin;
ci, dimpotrivă, Îţi dă sfânta mare simplitate,
de care noi pururea ne uimim
şi faţă de care, pe cât se poate, ne plecăm
întreaga suflare să-Ţi cântăm:
Bucură-Te, cruce a înflăcărării şi agerimii alesului;
Bucură-Te, osia cerului cu luceafărul înţelesului;
Bucură-Te, spargerea gândurilor cu al lor zădarnic stup;
Bucură-Te, oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup;
Bucură-Te, cleştarul cel mai dinlăuntru al sufletului meu;
Bucură-Te, străpungerea strălucită a pomenirii lui Dumnezeu;
Bucură-Te, psaltirion al inimii sub arcuş de gând;
Bucură-Te, strigăt de cinci strune tot una zicând;
Bucură-Te, muzică negrăită a celei de-a doua naşteri;
Bucură-Te, înălţime unică a desăvârşitei cunoaşteri;
Bucură -Te, logodnă la Numele cel de Înţelepciune;
Bucură-Te, Mireasã urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 7-lea

La iscusinţa Ta cea sfântă, Maică, noi venim,
sub palmele Tale sã ne primenim.
Fiindcă la slăvita nuntă a Marelui Mire
e cerută o grijă de întreagă neprihănire.
Nu e îngăduită necurăţia ochilor şi a hainelor.
Nimeni dar, dintre cei ce sunt „ne-nvăţaţii tainelor”,
de unele ca acestea să nu se atingă.
Cine va lăsa porcii din mărgăritare să se hrănească
şi în vasele sfinte câinii să lingă?
Îndemnarea ca şi primirea este numai duhovnicească,
Numai de la Tine, Maica noastră cerească.
Vino, dar, suflete smerit, împăcat şi curat,
Şi aşa cu toţi laolaltă ne vom avânta
din bucuria cea curată şi întreagă a unui Aleluia!

Icosul al 7-lea

Prea-sfântă, prea-mărită, prea-frumoasă,
prea-filocalică Mireasă!
A nimburilor toate Împărăteasă!
Tu eşti Maica binevoitoare
şi dăruitoare
a tuturor celor sfinte;
zestrea cea vie a bunelor haruri,
celor din Taine, celor din Daruri,
din odoare, din palme şi din cuvinte.
Eşti Marea Predanie îmbietoare
şi mult strălucitoare
a toată Iconomia de binecuvântări,
ca un policandru cu şapte lumânări
înaintea Marelui Tron dumnezeiesc
pentru care toţi îngerii şi sfinţii Te preamăresc:
Bucură-Te, blagoslovenie pascală a împlinirilor noi;
Bucură-Te, vârtute patriarhală în creştet pusă peste noi;
Bucură-Te, înfiere iscusită spre îndumnezeirea tuturor;
Bucură-Te, scumpătate dăruită cu-atingere de har curăţitor;
Bucură-Te, lumină miruită peste minţile cele smerite;
Bucură-Te, hărăzire cumplită de puteri sufleteşti negrăite;
Bucură-Te, sporire vitează ce se dă inimilor întemeiate;
Bucură-Te, unire în cuget a toate Bisericile împăcate;
Bucură-Te, adevăr de safir întru simţirea noastră încrustat;
Bucură-Te, sechină însufleţită ce ne dai liniştea de Sabat;
Bucură-Te, voroava înveşnicită peste tăcerea de minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 8-lea

Împărăteasă, Doamnă Preasfântă,
Maică neispitită de nuntă,
Tu eşti singura inimă de om întru care nescăzut
Numele de mărire cântă,
din tot rostul lui cel viu şi neprefăcut.
Cununa laudelor o ai pentru aceasta Preacurată
fiindcă în Tine doar, ca niciodată
inima omului,
cu inima Domnului
au bătut şi bat laolaltă.
Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al cerului
curge la lăuntrul Tău
şi se-ngeamănă cu limpedea ectenie a misterului
lângă dragostea lui Dumnezeu.
O, Tu, Căruţă de Lumină neîntinată
ne-ntrecută, ne-nserată!
Îmbunează-ne şi pre noi cu darurile inimii, Binecuvântată!
Şi aşa înzestraţi şi vrednici,
ca unei Biserici,
din toată fiinţa Ţie ne vom da
ca drept şi sfânt să putem cânta: Aleluia!

Icosul al 8-lea

Maică a Domnului, Inimă de Lumină,
Maică a Domnului, Inima pământului,
Maică a Domnului, Inimă fără vină,
Maică a Domnului, Inima Cuvântului!
Cãtre Tine râvnim ruşinaţi şi scăzuţi
cu sufletul apus şi genunchii frânţi,
Că de atâta pacoste de păcat,
inima ni s-a învârtoşat
cum e steiul cremenii albastre, mohorâtă nespus.
„Lăsatu-ne-a pe căile minţii noastre
Domnul să umblăm.”
Ne atârnă prin pâclă gândul răpus.
Dar, iată, acum către Tine ne plecăm
Maica lui Iisus,
îmbrăţişează-ne ca pre nişte pietre ale vieţii
dornice de izvoarele dimineţii
dimineţii neînserate,
şi înviază-ne cu inimi noi şi curate
ca să-Ţi cântăm:
Bucură-Te, arca de alianţă a sufletului meu;
Bucură-Te, cufăr ferecat cu Numele lui Dumnezeu;
Bucură-Te, corabie vie ce pluteşti peste talazurile lumii;
Bucură-Te, sicriaş ferit de toate zădărniciile humii;
Bucură-Te, tronule pre care viaţa se întemeiază;
Bucură-Te, cutie de cântec prin care sună o rază;
Bucură-Te, naos cuprinzător al tuturor slujirilor de har;
Bucură-Te, chivot de gând al prea duhovnicescului altar;
Bucură-Te, hram al cerurilor, în care mintea-i liturghisitor;
Bucură-Te, sipet de foc în pieptul nostru al tuturor;
Bucură-Te, Bisericã preadoritoare treimic să se cunune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 9-lea

Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!
Sunt şi eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând.
Către Tine mă aplec cu fruntea,
şi mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt.
Strâns adunat în mine, aşezat fără cuvânt
aştept ca orbu-n puntea
„Luminii din adânc cea fără înserare,
şi care-i pusă-n om ca un lăuntric soare
să lumineze întreagă în încăperea fiinţei”.
Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,
Te pipăi cu sfială,
cu degetul nădejdii, cu degetul credinţei,
cu deget bănuială, cu deget de dorire şi chiar de îndoială,
Şi neajuns aş pune încă cealaltă mână;
dar inima străpunsă de fulger de arsură,
îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână
chemarea Ta întreagă şi fără voia mea
bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aleluia!

Icosul al 9-lea

Preasfântă Fecioară Atotfolositoare,
Tu eşti mai înalt-străvăzătoare
decât tot vârful Minţilor cereşti
şi cunoşti şi tot chipul rânduielii suprafireşti
pentru Schimbarea la Faţă cea izbăvitoare.
Tu eşti măiestria, eşti meşteşugul, eşti hărnicia,
şi toată sfânta migală omenească,
care la un loc ne face stihia
prielnică să se mântuiască.
Şi pentru care gura noastră stăruie atâta să Te proslăvească:
Bucură-Te, încuviinţată cunoştinţă a sfinţeniei la amănunt;
Bucură-Te, sofianică ştiinţă a lucrării prin lăuntric cuvânt;
Bucură-Te, dumnezeiască îndulcire a Numelui ca mirul vărsat;
Bucură-Te, monahicească iscusire în cântecul de lacrimi udat;
Bucură-Te, măsură de picătură pentru o serafică pruncie;
Bucură-Te, asprimea cea de aur de pe rogojina din pustie;
Bucură-Te, cununa de litănii din nodul mătăniilor de păr;
Bucură-Te, anahoree de ungher sub al candelei sfielnic adevăr;
Bucură-Te, izvod de scăunel pentru isihia rugătoare;
Bucură-Te, Tu zborul palmelor la răpirea cea drept în picioare;
Bucură-Te, surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 10-lea

O! Doamna cea harică fără cusur
Fecioara cu înariparea Marelui Vultur,
Semnul de-apocalipsă al neprihănitului pântec
Biserică născătoare a omului lăuntric!
Ajută-mă să mă zidesc în negrăita fire
din depănarea litaniei cu chemare subţire.
Şi dă-mi naşterea cea luminoasă, Duhovnica mea,
ca din măsura Învierii să strig şi eu: Aleluia!

Icosul al 10-lea

Tu, Darnica Maică, Povăţuitoare de taină,
Doamna nădejdii, a înserării albastre,
Stăpână cu trei luceferi pe haină
şi Sfântă Arghiră a neputinţelor noastre!
Către Tine din nou, iată am silit!
Răpus sunt de lume, de gânduri zdrobit.
Că după sfatul cel sfânt şi binecuvântare
părtaş m-am făcut la izbăvirea mea.
Hotărâre am pus, îndreptată şi tare,
să nevoiesc, toată clipa, în a mă ruga.
Dar idolul de ţărână, cugetul meu
nu-mi lasă răgazul să mă cuceresc,
să fac din rugăciune cristelniţa lui Dumnezeu
întru zdrobirea inimii spre care râvnesc.
Ajută-mă, dar, Ajutătoarea mea
şi dă-mi darul de lacrimi, sarea pocăinţei
ca să-mi spăl cu ele duhul neputinţei
şi învrednicit iar să îţi pot cânta:
Bucură-Te, trandafirul cel plâns al întoarcerii de taină;
Bucură-Te, duioşia pocăinţei ce ai lumina drept haină;
Bucură-Te, bogoslovia lacrimii, dezvăluirea Înţelepciunii;
Bucură-Te, discernământ potrivit la suspinele lumii;
Bucură-Te, raiule dăruit cu toate ploile izbăvirii;
Bucură-Te, uimirea umezită din privirea copilăriei;
Bucură-Te, porfira sudorilor împărătesti ale Aminului;
Bucură-Te, cristalul cel de har din lacrimile Spinului;
Bucură-Te, bunăvoinţa de rouă ce pe credincioşi îi întăreşti;
Bucură-Te, ajutorinţă, şi-n cădere a celor neduhovniceşti;
Bucură-Te, omofor care te aşterni peste orice slăbiciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 11-lea

Mulţumesc Ţie, Preamilostivă Maică-Fecioară,
că m-ai scăpat de moartea cea de-a doua oară,
Primejdia şi ispita sunt doară spre cercare.
Şi prin chemările cele fără de încetare
ale prea-luminosului Nume de putere
simţurile şi voia inimii mele
au intrat în praguri de tăcere.
Slobod de ele
aştept să mă năpădească
auzul, văzul şi graiul cel dumnezeiesc,
În mine de-acum doar acestea să se rostească.
Şi Iubitul meu Însuşi, Iisusul ceresc,
să vadă, să vorbească şi să înţeleagă
prin chiar văzul, auzul şi voia mea întreagă.
Hristos să vieţuiască aşa
prin toată vlaga mea
Ca Domnul Însuşi să strige prin mine: Aleluia!

Icosul al 11-lea

O, tu inimă şi minte şi cugete al meu!
Răneşte-te cu întrebările la Faţa lui Dumnezeu.
Oare ce semn de-adeverire au roadele cereşti?
Şi ce rãspuns sã auzi şi tu, în răspicări duhovniceşti:
De rourează peste tine chipul Vederii nezărite,
întru lărgimea cea de aur a închipuirilor sfinţite,
adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat,
cum a fost duhul Precistei în Sfânta Sfintelor curat,
Şi-ai să ajungi atât de nalt-răsunător şi potrivit
cum e o trâmbiţă de laudă în care îngeri s-au rostit.
Şi-ntru simţiri gingaş vei fi ca floarea dreptului Iesei
care tresare-n patru zări în aşteptarea Celor Trei.
Spre acest semn flămânzi suntem şi Sfânta Doamnă să ni-l dea
ca-n mijlocirea-i milostivă toţi să-i strigăm cu un stih aşa:
Bucură-Te, Tu scară cu pragul în inima ce se închină;
Bucură-Te, ascetică neprihănire de rugăciune senină;
Bucură-Te, căldură de har ce până în carne năpădeşti;
Bucură-Te, străină lucrare ce din urzeli ne sfinţeşti;
Bucură-Te, Tu apă cerească izvorâtă la gene din fund;
Bucură-Te, pace dezlegată de toată puzderia de gând;
Bucură-Te, luminiş suitor al unei minţi desţărmurite;
Bucură-Te, vedere în duh a tainelor necovârşite;
Bucură-Te, ciudată străfulgerare spre capul scării negrăit;
Bucură-Te, iluminarea din inimă ce eşti de nedestăinuit;
Bucură-Te, nemărginirea desăvârşirii cu trup de nestricăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 12-lea

Tu eşti Amma împărătească a sufletului meu.
Odihneşte-mă sub adăpostul Chipului Tău;
ca sub privirile Tale de auriu cărbune
să ard şi eu nemistuit,
din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune.
Şi dintru inelul Tău de răcoare,
Izvorule pecetluit,
din nou, mereu, să îmi pot împrospăta,
cu unda harului Tău de nelipsit,
marea pace a odihnei săltătoare.
Şi mă încinge Sfântă Amma aşa
cu veselia cea vie a biruinţei
ca învăpăiat la alb să pot cânta
din toată isihia cunoştinţei: Aleluia!

Icosul al 12-lea

Maică a Domnului, Duhovnica iubitoare a pământului!
Odrăsluitoarea predaniei de taină a Cuvântului!
Tu eşti dumnezeieşte de lină şi smerită,
dar precum vorbeşte Cântarea Cântărilor,
Tu eşti şi nespus de dreaptă şi cumplită
„ca nişte oştiri sub steagurile lor”.
Eşti clară, eşti senină, eşti ascuţită
ca un palos neîmblânzitor.
Şi ai la Ierusalimul cerului grabnici ajutători,
pe toţi cei ce sunt ai „lepădării de sine” fiii Tăi sârguitori,
toţi cei ai cetelor de pustnici, de anahoreţi,
spiţa Ta toată de duhovnici înţelepţi,
ce au în grija lor comori de binecuvântare,
toate cele lămuritoare, curăţitoare şi îndreptătoare
ale neprihănirii şi milostivirii Tale neţărmuite,
toate cele ce la un loc sunt numite
„Gnoza cea curată” sau Moştenirea Sfinţilor
şi pe care ni le pui la îndemână vădite
prin slovele, palmele şi vorbele Părinţilor,
pentru care de-a pururi nu vom şti a Te lăuda
a Te cinsti, a Te preamări decât numai cântându-Ţi aşa:
Bucură-Te, Spadă oblăduitoare a predaniei isihaste;
Bucură-Te, garanta nemuritoare a înfierilor noastre;
Bucură-Te, năstrapa unde odihneşte binecuvântarea Domnului;
Bucură-Te, zadă care străjuieşti sfânta prefacere a omului;
Bucură-Te, destoinică lucrătoare a măiestriilor tăcute;
Bucură-Te, arhistratega cea mare a războaielor nevăzute;
Bucură-Te, ochi care ocroteşti dintru dulcea asprime;
Bucură-Te, canon care rânduieşti cu ascuţită agerime;
Bucură-Te, pavăză ce păzeşti pământul celor vii;
Bucură-Te, portal care opreşti tot chipul de necurăţii;
Bucură-Te, roată de spulberare a duhului de urâciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul al 13-lea(Acest condac se spune de trei ori)

O! Maică a Domnului, de-a pururi curată
şi Maică a Omului binecuvântată!
Ca douăzeci şi patru de alăute şi potire
această închinăciune a noastră să fie
în revărsarea ei neîncetată.
Şi către Preasfânta Treime, suită bucurie,
aducerea ei prea binemiresmată,
de pe palmele Tale către Hristosul Mire,
să-şi treacă prinosul de dreaptă-slăvire.
Ca să putem cu Cerurile toate striga,
dintr-o îmbrăţişată necovârşire
cel mai presus: Aleluia!

Icosul 1

Cincizeci veacuri, să-mplinească
prin Avraam şi prin David,
spiţa Ta proorocească
cerurile a obosit
cu lacrimi şi plecăciune;
hărăzind neprihănit
carnea Ta din rugăciune, vajnic Rug nemistuit.
Focul Sfânt în Tine cântă
ca-ntr-o floare de slăvire.
Firea prin Tine cuvântă
dorul ei de izbăvire.
Şi eşti Doamnă Ipostasul
laudelor suprafireşti;
încât noi prinşi de extazul
dragostei dumnezeieşti
aşa să ne sune glasul:
Bucură-Te, rod învăluit cu sinaitic soroc;
Bucură-Te, Tu ce-ai zămislit Zălogul de foc;
Bucură-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvânt;
Bucură-Te, muzical organ al Duhului Sfânt;
Bucură-Te, meşteşugul ceresc de mânecată mântuire;
Bucură-Te, filosofia cea vie de dreaptă îndumnezeire;
Bucură-Te, rug al răpirii cum altul nu se mai poate;
Bucură-Te, unitate şi salbă a simboalelor toate;
Bucură-Te, strună şi sunet, arcuş şi alăută;
Bucură-Te, trup şi întrupare de veselie neîncăpută;
Bucură-Te, încântare ce ai învins a Lumii deşertăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Condacul 1

Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtaşi ai sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de har,
să-şi afle firea
noastră înnoirea
dintru plămadă de har.
Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Cinstirea icoanei Maicii Domnului din Pisidia – 3 septembrie

Icoana Maicii Domnului din Pisidia este prăznuită pe 3 septembrie.

Icoana Maicii Domnului din Pisidia a fost proslăvită prin minuni în orașul Sozopol, dar originea sa este necunoscută. Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, pomenește de „icoana Maicii Domnului din Pisidia” în scrisorile sale despre venerarea icoanelor, care au fost citite la cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. El a spus că „din mâinile Născătoarei de Dumnezeu curgea mir înmiresmat” și a descris icoana ca fiind „din vechime”.

Minuni săvârșite de icoana Maicii Domnului din Pisidia au fost înregistrate încă din secolul al VI-lea.

Una dintre multele minuni a fost consemnată de preotul Eustațiu, care a fost contemporan cu Patriarhul Eutihie (6 aprilie). La Amasea, în apropiere de Sozopolis, era o familie ai cărei copii se nășteau morți. Îndurerați de nenorocire, ei au mers la Patriarhul Eutihie, pentru povățuire. Sfântul Eutihie s-a rugat și i-a uns cu untdelemn sfințit de la Sfânta Cruce a Mântuitorului și de la icoana Maicii Domnului, spunând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos! Botează-ți copilul tău, Petru, și el va trăi”. Curând soția a dat naștere unui fiu pe care l-au numit, într-adevăr, Petru. Mai apoi au avut un al doilea fiu, pe care l-au numit Ioan. Oamenii din oraș I-au dat slavă lui Dumnezeu când au auzit de această minune.

Timp de aproape 600 de ani, din icoana Maicii Domnului din Pisidia a curs mir înmiresmat. Eleusie, un ucenic al Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul (22 aprilie), a dat mărturii despre aceasta.
O copie a acestei vechi icoane făcătoare de minuni a fost făcută în Rusia în anul 1608, la Mănăstirea Novospasky din Moscova (noua Mănăstire a Schimbării la Față a Mântuitorului). Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este înfățișată ținându-L pe Pruncul Hristos pe brațul stâng, iar cu mâna dreaptă binecuvântând.