Despre Duhul Sfânt (I)

222.  În care articol din Simbolul Credinței se vorbește despre Duhul Sfânt?
În articolul al VIII-lea.
223. Care este acest articol?
Este următorul: “Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreuna cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci”.
224. Ce înseamnă: “Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”?
Aceste cuvinte arată că Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl și cu Fiul, fiind ca și Ei veșnic, atotputernic, atotștiutor, pretutindeni de față, cuvenindu-I-se așadar aceeași închinare și slavă ca și Tatălui și Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului i se cuvine aceeași închinare și cinste ca Tatălui și Fiului, ci și că atunci când ne închinăm și dăm slavă Tatălui și Fiului trebuie să ne închinăm și să dăm slavă și Sfântului Duh, căci e nedespărțit de Aceia, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, cum am văzut că este și Fiul de o ființă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl și în Fiul, precum și Fiul este în Tatăl și în Sfântul Duh, și Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Toți trei au o singură ființă, voință, putere și slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, așa cum soarele are disc, rază și lumină, dar e un singur soare .
225. Avem temeiuri pentru această învățătură în Sfânta Scriptură și în Sfinții Părinți?
Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: “Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt… N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl și în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotștiutor: “Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până și adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni știe cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfânt e totuși o persoană deosebită de Tatăl și de Fiul, însă de aceeași cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19).
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărțite, căci au împreună o singură ființă, nici amestecate, căci sunt trei ipostase și nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: “între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voință, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naștere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu… Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înțelesul că ele sunt unele în altele… Ele nu sunt despărțite unele de altele și nici împărțite în ce privește ființa”.
226. Ce înseamnă cuvintele “Care de la Tatăl purcede”?
Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naștere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea și prin ce se deosebește ea de naștere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinți au luat aceste cuvinte întocmai așa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 și le-au pus în Simbolul Credinței: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbește despre purcederea Duhului Sfânt. Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta știm, că ea e dinainte de veci, ca și nașterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl și Fiul fără Duhul. Nașterea Fiului și purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Așa cum îndată ce există focul, există și lumina și căldura lui, tot astfel, din veșnicie, de când există Tatăl, există și Fiul prin naștere și Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înțelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva și cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el. Se înțelege că nici o asemanare nu se potrivește întocmai la Dumnezeu.

Sursa

Reclame

Despre Duhul Sfânt (II)


227. Am auzit ca romano-catolicii și protestanții spun că Sfântul Duh purcede “și de la Fiul” și chiar au adăugat la Simbolul Credinței aceste cuvinte. Cum susțin ei aceasta?
Ei susțin că atunci când Mântuitorul zice: “pe Care Eu îl voi trimite de la Tatăl”, arată că și El îl purcede pe Sfântul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decât purcederea, că trimiterea Duhului Sfânt în lume încă nu se făcuse când vorbea Mântuitorul, pe când purcederea e din veci. De aceea vorbește Mântuitorul despre trimiterea Duhului Sfânt la viitor. Purcederea adică e veșnică, e mai presus de timp, pe când trimiterea în lume se face în timp. Purcederea veșnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.
228. Ce mai susțin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfânt?
Ei mai susțin că dacă Fiul îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn că îl și purcede din veșnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, când primește și existența veșnica de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se și naște veșnic din El. Dar noi le răspundem ca și Duhul Sfânt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naște sau e purces și din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima…” (Luca 4, 18).
229. Ce spun Sfinții Părinți în privința purcederii Sf. Duh?
Ei spun că Sf. Duh purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: “Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces”. “Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit și născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-Se”. La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: “Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl și Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului”. Sau: “Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza și lumina sunt din soare”.
230. Când au adăugat cei din Apus, în Simbolul Credinței, cuvintele “și de la Fiul” (Filioque)?
Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai târziu. La 809 Papa Leon al III-lea, când i s-a cerut să se spună și la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus și a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai tarziu s-au adăugat aceste cuvinte și la Roma, călcându-se porunca Sinoadelor ecumenice.
231. De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl și după Fiul?
Nu pentru că Sf. Duh ar fi mai mic decât Tatăl și decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl și Fiul, le are și Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârșită de Dumnezeu în lume e săvârșită de Cele Trei Persoane dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl, e înfăptuită de Fiul și e desăvârșită de Sfântul Duh. “Că de la El și prin El și întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeiești nu arată o deosebire de așezare și de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.
232. De aceea vorbește și Simbolul Credinței despre Sfântul Duh după Tatăl și Fiul?
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că și fapta mântuirii noastre a pornit, ca și aceea a creării noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul și acum e desăvâșită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o așezare din nou a oamenilor în starea în care au fost facuți de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi și o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârșea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârșește acum readucerea oamenilor la starea de la început și ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt.
233. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, “Domnul de viață făcătorul”?
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viață cele făcute la început și avea să le umple de o viață tot mai bogată. Și El e Cel ce umple de o viață tot mai bogată. Și el e cel ce umple de viață și de tot mai multă viață pe cei mântuiți din stricăciune și din moarte de Iisus Hristos. “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere I, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viață în materie. Și Duhul Sfânt s-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naștere Bisericii. Numai unde suflă Duhul, se va naște și viața cea nouă (Ioan III, 8). “Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).

Sursa

Despre Duhul Sfânt (III)

234. Dacă Duhul Sfânt e cel ce desăvârșește lucrarea pornită din Tatăl și îndeplinită de Fiul, de ce se spune că Duhul Sfânt “a grăit prin Prooroci”, cum zice Simbolul de Credință, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?
Într-adevar, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai inainte venirea Lui. Dar pe de altă parte și aici Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înțeles el este Duhul Adevărului și călăuzește la tot adevărul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea să grăiască prin prooroci. Desigur Duhul era nedespărțit de Cuvântul lui Dumnezeu, când grăia. Dar Duhul cobora Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înțeleagă. În Duhul Proorocii primeau Cuvăntul. De aceea zic Proorocii necontenit: “Și a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în așa fel încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: “Și a zis Domnul către mine” (Is. VIII, 1), trebuie să înțelegem că vorbesc de Duhul, căci și Simbolul de Credință îi zice Duhului “Domnul”.
Sfântul Simeon noul Teolog zice: “Deci prin Cuvânt înțelegem  pe Fiul lui Dumnezeu și Tatăl adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăiește cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice Proorocul: “Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Și de ce Sfântul Duh se numește gura lui Dumnezeu și Fiul se numește Cuvântul? Fiindcă, precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rostește și se arată altora prin gura noastră și cu alt chip e cu neputință să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel și Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu se descoperă prin Prea Sfântul Duh”.
235. Cum desăvârșește Sfântul Duh mântuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu?
Am spus că Sfântul Duh desăvârșește orice lucrare dumnezeiască, îndreptată spre lume, deci și lucrarea mântuirii. El e cel ce o aduce până în inima noastră, o sădește în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne și leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine și prin Sine și de Tatăl. Un om stă în fața noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care își trimite cuvântul în noi. Așa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. “Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt”, spune Sf. Simion Noul Teolog.
Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e ușa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta ușa. Duhul ne descuie “ușa” – Hristos (Ioan 10, 9) și calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: “Și ce altceva este cheia cunoștinței, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinței? Acest har deschide mintea noastră încuiată și întunecată și pricinuiește în ea cu adevărat cunoștința prin luminarea dumnezeiască. Ușa este Fiul, precum Însuși zice: “Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9). Cheia ușii e Duhul Sfânt… și casa e Tatăl. Luați seama deci: dacă cheia nu deschide, ușa nu se deschide. Și dacă ușa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Însuși: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”. Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregătește pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viața veșnică.
Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârșește mântuirea, prin aceasta nu se înțelege că nu mai avem legatură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârșită prin jertfa de pe Golgota, și făcută prin înviere nemuritoare, ca să treacă și firii noastre curăția, desăvârșirea și nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi viețuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este “Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povățuiește mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este “Viața” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădește în noi Viața, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viață făcător; Hristos este “Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noștri sufletești lumină, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptății, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară și nu se pot uni cu ea, tot așa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu și nu se poate uni cu El.
236. Chiar persoana Duhului Sfânt e aceea prin care vedem pe Hristos și ne unim cu El?
Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfântului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbește de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucât unde e lucrarea e și cel ce lucrează, se poate spune că Duhul Însuși e în noi și lucrează în noi, fără ca lucrarea însăși să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată ca lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o faptură, cum zic romano-catolicii, ci pornește din ființa Lui și prin urmare ne unește nemijlocit cu Dumnezeu. Și întrucât prin lucrarea aceasta necreată lucrăm și noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci și cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu Însuși în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeași lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puțin, iar cu vremea tot mai mult.

Sursa

Despre Duhul Sfânt (IV)

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne unește cu Hristos și lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit?
Are. Lucrarea aceasta se numește harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.
238. Harul este numai al Duhului Sfânt, sau și al celorlalte persoane dumnezeiești?
Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeiești, pornind ca orice lucrare din ființa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit și har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos îl trimite pe Duhul în noi. “Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toți” (II Cor. 13,14). Sau: “Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeiești se sălășluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numește, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru că ușor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.
239. Este un singur har, sau sunt mai multe?
Harul Mântuitor este unul singur și el se dă tuturor. Dar, după trebuința sau însușirea naturală a omului și după puterea lui de a primi, harul împlinește, pe lângă lucrarea de mântuire, – sau tocmai întrucât o împlinește pe aceea, – și acea trebuință a fiecăruia și sporește însușirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogăție nesfârșită de lumină și de putere dumnezeiască, din care primește fiecare cât poate. Această bogăție de raze ale aceluiași izvor se numește dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.
240. Care sunt harismele, darurile și roadele Duhului?
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite și neobișnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deși cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi și darurile mai obișnuite. Astfel de harisme ca aceea a proorociei, a vindecărilor și altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creștinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbește Sf. Apostol Pavel în 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obișnuite, sunt pomenite mai ales șapte, după Isaia 11, 2: duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoștinței, duhul temerii de Dumnezeu și duhul bunei credințe.
Iar ca “roade ale Duhului” pomenește Sf. Apostol Pavel următoarele: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal, 5, 22).
241. Afară de acestea, mai sunt și alte daruri și roade ale Duhului Sfânt?
Da. Darurile și roadele Sfântului Duh sunt așa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăția Duhului e nesfârșită, iar trebuințele oamenilor, însușirile lor naturale și măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul și același Duh Sfânt sau har are nesfârșite lucrări. “Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogația numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez și în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii și al vieții. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeiește, El mă desăvârșește. El premerge Botezul și El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtășește în limbi de foc și înmulțește darurile. El face predicatori, păstori. Iar Sf. Vasile zice: “El e total prezent în fiecare și peste tot. Împărtășin-du-Se, El nu suferă împărțire. Când ne împărtășim din El, El nu încetează , rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în așa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul și marea și străbate cerul, tot așa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca și când nu S-ar împărtăși decât aceluia singur, și cu toate acestea El revarsă peste toți harul întreg, de care se bucură toți și se împărtășesc după măsura și capacitățile lor, căci pentru posibilitățile Duhului nu e masură”.
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din același har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: “Darurile sunt de multe feluri”, dar toate “după harul care ne este dat nouă” și înșiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obișnuite, numite de el tot harisme: “Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinței; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să se sârguiască în învățatură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inima; dacă miluiește, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: “Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate și adevăr” (Efes. 5, 9).

Sursa

Despre Duhul Sfânt (V)

242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru și dacă prin El Însuși Duhul Sfant lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul și fără de har?
Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuință omului chiar de la început (Ioan 3,5). Harul pune începutul mântuirii în om, și nu omul prin stăruințele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască.
Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face așa de statornic și dintr-un cuget așa de curat, încât să se sfințească prin ele și să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele și câtă vreme e în robia păcatului strămoșesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuință numai la începutul mântuirii omului, ci și după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în așa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuință de har. Binele statornic și curăția deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci și al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea și sfințirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înțelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuință pentru mântuire și dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem și noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?
Da, avem și noi o parte. Deși harul e de neapărată trebuință pentru mântuirea noastră, totuși el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem niște bușteni, sau niște pietre cu care face Dumnezeu ce voiește. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i silește. Aceasta e însă o învățătură a calvinilor numită predestinație (mai inainte rânduire). Dupa aceasta învățătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni și să-i piardă pe alții, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i silește să lucreze după voia Lui, celorlalți nu li-l dă.
244. Dar învățătura Bisericii noastre care este?
Învățătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: “Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă nu. “Iată, stau la ușa și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuși atârnă și de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, și să se mântuiască sau nu. De aceea “mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voiește mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuiește sau osândește pe oameni după faptele lor.

Sursa

Despre Duhul Sfânt (VI)

245. Dar Dumnezeu nu știe din veci pe cei ce se vor mântui și pe cei ce se vor pierde? Dacă-i așa, cei pe care-i știe că se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, și cei pe care-i știe că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?
Dumnezeu îi știe, desigur, din veci pe unii că se vor mântui și pe alții că se vor pierde. Și fiindcă știința Lui e neînșelătoare, cei pe care-i știe că se vor mântui, se vor mântui negreșit; iar cei pe care-i știe că se vor pierde, se vor pierde cu siguranță. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiti de Dumnezeu la mântuire, iar alții la pierzare.
Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că așa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi vor primi harul și vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alții spre pierzare, nu de buna plăcere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, așa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-știința Lui despre hotărârea liberă a oamenilor:”Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, și nu libertatea omului, și dacă de-abia după ce bate harul la ușa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrâurește libertatea să-l primească? Și aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertății?
Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la ușa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertății să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertății, care era slăbită de păcat. Dar totuși, această întărire nu înseamnă o silire a libertății. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăși adevărata libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul și libertatea, după învățătura ortodoxă, nu sunt două lucruri așa de contrarii, ca după învățătura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau ca după învățătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea și nu și-o mai poate câștiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învățătura ortodoxă, între har și libertate este o înrudire, ca între medicament și sănătate, sau ca între aer și plămân. Așa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporește în har, omul se întărește în libertate și deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci și omul cu libertatea lui. Astfel, viața omului renăscut în Hristos se datorează și harului, dar și libertății omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbește ca și cum harul ar face totul în om: “Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca și cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întărește, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: “Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul să nu-L stingeți” (I Tes. 5, 19).
În Epistola către Romani (12, 9-21), același Apostol le dă credincioșilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puțin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumina (Efes. 5, 8-9), se înțelege că e vorba și de har și de strădania lor liberă. Tot așa trebuie să se înțeleagă și cuvintele acestea către Timotei: “Deci tu, fiul meu, întărește-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinții și Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voință nu ne putem mântui, dar și că voința, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: “A numit credința și lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voința singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: și voința noastră, și ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoință, nici voința, lipsită de aceasta putere, nu poate aduna bogăția”.

Sursa

Hula împotriva Duhului Sfânt.  Chiar de ai împlini toate poruncile, dar una o calci, te numești călcător de poruncă.”Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; ceea ce va semăna omul aceea va și secera.”

Fraților, bun lucru și mântuitor este mărturisirea, dar vă rog să vă lăsați călăuziți doar de înțelepciunea dumnezeiască, știind bine că înțelepciunea omenească ne umple de trufie și de dispreț, și este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Înțelepciunea dumnezeiască ne învață că nu doar ecumenismul este o prăpastie în calea mântuirii, ci, așa cum spun Sfinții Părinți, chiar de ai împlini toate poruncile, dar una o calci, te numești călcător de poruncă. Așadar, nu doar ecumenismul este un rău cumplit; ci și împărtășirea iresponsabilă cu Sfintele Taine, cand creștinii noștri se împărtășesc foarte des fără pocăința absolut necesară; apoi, tot un rău cumplit este și faptul că, creștinii se cramponează efectiv de „sfinții” contemporani, și asta pentru că le convine de minune învățătura lor mincinoasă, și încă un alt lucru, de fapt cel mai grav, este hula împotriva Duhului Sfânt! Ce vreau să spun? Ei bine, cei ce hulesc pe Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci și cei dreptslăvitori, care din pricina grozavei neștiințe, declară fără nici o reținere, sfinți, pe toți acei povățuitori pe care lumea i-a încununat cu laude răsunătoare! Ce-i asta? E amăgire de sine, e înșelare. E de dorit ca toți să fim sfinți, după poruncă sfântului Apostol Petru: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt”, (1 Petru 1-16), dar a afirma, a aclama că cutare părinte e sfânt, este cea mai cumplită trufie din partea noastră, este hulă împotriva Duhului Sfânt!

„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Mt 7,31)

Sfințenia este un atribut doar a lui Dumnezeu, e de competența doar a lui Dumnezeu, o dă doar Dumnezeu. Noi judecăm după fața omului, Dumnezeu judecă după adâncurile inimii. Se cuvine ca noi, cei dreptslăvitori, să fim cu adevărat binecredincioși până la capăt, arătând un gram de smerenie față de Domnul Dumnezeu, și cu fruntea plecată am putea spune fiecare dintre noi: Tu Doamne, care știi adâncurile inimii, și cele nepătrunse de mintea noastră foarte limitată, Tu Doamne știi dacă cineva e bineplăcut înaintea Ta.

Până la urmă e vorba de un gram de bun simț! Nu poți să-L dai deoparte pur și simplu pe Domnul Dumnezeu și să strigi tu sus și tare că, cutare părinte e sfânt! Aceasta-i hulă împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta nici în cel ce va să fie. Un eretic dacă se întoarce la credință, și face pocăință adevărată, are șanse de mântuire; dar ce te faci cu creștinii dreptslăvitori care știu ei, sigur și precis, că cutare părinte este sfânt!!! Ar trebui să cunoaștem care ne este locul, și ce ține de judecata noastră foarte limitată! A ne cunoaște nimicnicia noastră este deja un început de smerenie. Vedeți fraților, noi, de fapt, nu ne cunoaștem bine nici pe noi înșine, dar cum atunci putem afirma că, cutare bătrân este sfânt?!!! Știm noi adâncurile inimii altor oameni? Adevărul e, că nici pe noi înșine nu ne cunoaștem îndeajuns, dar a afirma că, cutare părinte vestit este un maaare sfânt, arată din partea noastră cea mai cumplită trufie, cea mai amară înșelare!!! Aceasta doar Dumnezeu o știe. Haideți să nu ne batem joc de Dumnezeu dându-L deoparte într-o decizie pe care numai El o poate da. Judecățile oamenilor nu se potrivesc niciodată cu judecățile lui Dumnezeu.

„Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; ceea ce va semăna omul aceea va și secera.” Sf Apostol Pavel ~ Galateni 6,7
Sfântul Ignatie Briancianinov:
„ÎNFRICOȘĂTOARE NENOROCIRE este lipsa din om a adevăratei cunoașteri de Dumnezeu; ea primește lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu. Înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, când creștinismul, cunoașterea duhovnicească și dreapta socotință se vor împuțina cum nu se poate mai mult între oameni, <căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.>”

(”PREDICI ”, pag. 274, Editura Sophia 2008)
„Vorba mincinoasă și vicleană nu poate să nu fie rea și vătămătoare. Împotriva unei asemenea meșteșugiri trebuie să ne purtăm cu băgare de seamă. Cercetează Dumnezeiasca Scriptură, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, precum și scrierile Sfinților Părinți, mai cu seamă cele practice, pentru ca, punând alături de ele învățătura și purtarea învățătorului și starețului tău (a duhovnicului), să o poți vedea ca în oglindă și să o înțelegi. Ceea ce este potrivit cu Scriptura, să-ți însușești și să ții minte, iar ceea ce este rău și mincinos, să recunoști și să lepezi, ca să NU FII ÎNȘELAT. Să știi că în zilele noastre au apărut mulți înșelători și învățători mincinoși.”

(”Ofrandă monahilor contemporani, pag.79, Editura Egumenița 2011)
„De voiești să te lepezi de lume, le spunea sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din vremea sa, și să te deprinzi cu viețuirea evanghelică, atunci nu te încredința unui îndrumător neiscusit sau împătimit, ca nu cumva, în locul viețuirii evanghelice, să te deprinzi cu viețuirea diavolească, pentru că îndrumătorii buni dau învățătură bună, iar cei răi, învățătură rea. Din semințe viclene cresc negreșit roade viclene. Oricine nu vede, dar făgăduiește că-i va povățui pe ceilalți, este un înșelător și pe cei ce îl urmează îi aruncă în groapa pierzării, după cuvântul Domnului: <dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.> (Mt 15,14)” (…)
„Acei bătrâni, care își asumă rolul – folosim acest cuvânt neplăcut, care aparține lumii păgâne, pentru a explica mai bine lucrarea ce în esență nu este altceva decât actorie pierzătoare de suflet și cea mai tristă comedie – își asumă rolul sfinților stareți de demult, neavând darurile lor duhovnicești, să știe că însăși intenția lor, gândurile și ideile lor despre înalta lucrare monahicească, despre ascultare, sunt greșite și că însuși felul lor de a gândi, însuși înțelepciunea și știința lor sunt înșelare de sine și amăgire diavolească, ce nu pot să nu-și dea rodul lor în sufletele celor povățuiți de ei.

Alcătuirea lor strâmbă și nedesăvârșită poate rămâne neobservată doar pentru o vreme de începătorul (creștinul) nepriceput, povățuit de ei, dacă acest începător (creștin) este cât de cât ASCUȚIT LA MINTE și se îndeletnicește cu SFÂNTA CITIRE din DORINȚA SINCERĂ DE MÂNTUIRE. La un moment dat ea tot se va da în vileag și va fi prilej pentru cea mai NEPLĂCUTĂ DESPĂRȚIRE, pentru cea mai NEPLĂCUTĂ RELAȚIE dintre stareț și ucenic, pentru tulburarea sufletească și unuia și a celuilalt. Înfricoșător lucru este să-ți asumi, din îngâmfare și dorință de stăpânire, obligații ce pot fi împlinite numai din porunca Sfântului Duh și prin lucrarea Duhului.”

(Ofrandă monahilor contemporani, pag. 73-74, Editura Egumenița 2011)

” <Va fi o vreme, (a proorocit Sfântul Apostol), când învățătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor își vor alege loruși învățători să le resfețe auzul, și de la adevăr își întorc auzul, și către basme se vor pleca.> (2 Tim 4, 3-4)

Nu te lăsa înșelat de titlurile răsunătoare ale cărților care făgăduiesc să-i învețe desăvârșirea creștină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înșelat nici de podoaba cea din afară a cărții, de vioiciunea, puterea, frumusețea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfânt, care și-a dovedit sfințenia prin numeroase minuni. Învățătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înșelăciune ca să dea basmelor sale înfățișarea adevărului și astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele.

Învățătura mincinoasă este deja, în sine, înșelare. Ea amăgește, înainte de cititor, pe scriitor.”

(”Expierențe ascetice”, pag. 95, Editura Sophia 2008)
„Ne alegem drept povățuitori cu precădere acei îndrumători pe care lumea îi declară sfinți și care se găsesc fie în adâncul înșelării fie în adâncul neștiinței. Ne alegem drept călăuze cărți scrise de nevoitori eterodocși, aflați în cea mai cumplită înșelare demonică, în comuniune cu diavolii. Ne alegem drept povățuitori scrieri ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe care înfățișează rugăciunea monahilor sporiți, pe care începătorii nu o pot nici măcar înțelege, darămite s-o urmeze, și ca roadă a nevoinței duhovnicești apar ca niște monștri neorânduiala sufletească, pierzania.”

(”Expierențe ascetice”, pag. 220, Editura sophia 2008)
„Păziți-vă de împătimirea față de îndrumător! Mulți nu s-au ferit, și au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul și ascultarea sunt curate și plăcute lui Dumnezeu doar atât timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol; Dumnezeu Își întoarce fața cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Și se pierde în zadar viața, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăștie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceți loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol.”

(”Scrisori către mireni”, pag. 185, Editura Sophia 2012)
„Minunat a zis sfântul Simeon Noul Teolog: < Pe cei ce se prefac înbunătățiți și sunt îmbrăcați în piele de oaie, care pe din afară arată una, iar după omul cel lăuntric sunt altceva, plini de toată nedreptatea, de zavistie și de sfădire și de patimile cele cu rău miros foarte mulți îi cinstesc ca pe niște nepătimași și sfinți, având necurățit ochiul sufletului, și nu îi pot cunoaște după roadele lor, iar pe cei ce petrec întru buna credință și în virtute și întru simplitatea inimii, care sunt sfinți cu adevărat, îi disprețuiesc și, disprețuindu-i, îi nesocotesc, ținându-l de învățător și de sfânt pe cel limbut și plin de slavă deșartă. De cel care grăiește în Duhul Sfânt cei ce bolesc de semeția și de trufia diavolească se îngrețoșează ca de un semeț și trufaș, de cuvintele lui mai vârtos îngrozindu-se decât umilindu-se, iar pe cel ce grăiește subțire din pântecele său și din învățăturile lumești și minte împotriva mântuirii sale îl laudă foarte și îl primesc.>”

(”Armele războiului nevăzut”,  pag. 223, Editura sophia 2012)

~ Un monah

Sursa