NOUL MUCENIC, PREOTUL IOAN DIN SANTA CRUZ (19 mai), care a fost martirizat in America anului 1985

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse sa izvorasca mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia“. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuiaAtunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, i-a telefonat stareţului Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte.Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii.Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

  1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
  2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
  3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghii, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persoane: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, nemaiputându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.

Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe. În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt.Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.

Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.

Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

Reclame

13 mai: Mucenicii ucişi de catolici la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos (Ro, Gr, En)

                –  13 mai –
Călugării din Georgia au început să se stabilească în Muntele Athos în mijlocul veacului al X-lea, iar mănăstirea georgiană Iviron a fost întemeiată nu mult după aceea.
În acea vreme armate străine invadau Muntele Athos. În veacul al XIII-lea, cruciaţii romano-catolici făceau ravagii prin regiune, iar între 1259-1306 armata personală a papei a devastat Muntele Athos de multe ori. Călugării din mănăstirile Zografu, Vatopedi şi Protaton au fost martirizaţi pentru credinţa ortodoxă, iar călugării din mănăstirea Iviron au avut aceeaşi soartă.
În această perioadă  monahii georgieni şi greci se nevoiau împreună în mănăstirea Iveron şi numeroşi monahi tineri ai noii generaţii începuseră să sosească din Georgia.
Cruciaţii au cerut ca monahii din Iviron să se convertească la catolicism şi să accepte primatul papei de la Roma. Însă monahii au mustrat minciunile lor şi au anatemizat doctrina papistaşilor.
Potrivit “Patericului athonit”, monahii din Iviron au fost daţi afară cu forţa din mănăstire. Aproape 200 de monahi bătrâni au fost înghesuiţi ca nişte animale într-o barcă, care a fost ulterior scufundată în adâncurile mării. Cei mai tineri, monahii în putere, au fost deportaţi în Italia şi vânduţi ca sclavi evreilor.
Unele surse spun că această tragedie a avut loc în 1259, în timp ce alţii susţin că monahii georgieni din Sfântul Munte au fost supuşi persecuţiilor catolice timp de patru ani, din 1276 până în 1280.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: OCA)

Οἱ Ἅγιοι Ἰβηρίτες Ὁσιομάρτυρες

Ὁ αὐτοκράτορας τοῦ Βυζαντίου Μιχαὴλ Η’ Παλαιολόγος (1259 – 1282), γιὰ νὰ ἐπιτύχει τὴν παρέμβαση τοῦ Πάπα Γρηγορίου Ι’ (1271 – 1276) καὶ ἀργότερα τοῦ Ἰωάννου Κ’ (1276 – 1277) πρὸς τὸν Κάρολο τὸν Ἀνδεγαβικὸ προκειμένου νὰ σταματήσει τὶς ἐπιθέσεις του κατὰ τοῦ Βυζαντίου, προσχώρησε στὴν ἕνωση τῶν δύο Ἐκκλησιῶν, ποὺ διακηρύχθηκε στὶς 6 Ἰουνίου τοῦ 1274 στὴ Σύνοδο τῆς Λυὼν τῆς Γαλλίας. Ἡ πράξη ὅμως αὐτὴ τοῦ αὐτοκράτορα ἐξήγειρε ἐσωτερικὸ πόλεμο ποὺ κράτησε μέχρι τὸ 1281, διότι τόσο ὁ κλῆρος, ὅσο καὶ ὁ λαός, ἀντετάχθησαν σθεναρὰ κατὰ τῆς ἑνωτικῆς αὐτῆς πολιτικῆς. Ὁ αὐτοκράτορας μεταχειρίσθηκε ἐναντίον τῶν ἀντιφρονούντων αὐστηρὰ μέτρα: βαριὲς φορολογίες καὶ κατασχέσεις, δημόσιες τιμωρίες καὶ περιυβρίσεις.

Βοηθούμενος δὲ καὶ ἀπὸ τὸν λατινόφρονα Πατριάρχη Ἰωάννη ΙΑ’ Βέκκο (1275 – 1282), ἐπιχείρησε νὰ ἐπιβάλει τὴν ἕνωση βίαια. Θύματα τῆς βίας αὐτῆς ὑπῆρξαν οἱ Ἰβηρίτες μοναχοί, οἱ ὁποῖοι, δὲν ὑπάκουσαν στὶς πατριαρχικὲς καὶ αὐτοκρατορικὲς διαταγὲς περὶ ἀποδοχῆς τῆς ἑνώσεως, ἀλλὰ μὲ πνευματικὴ ἀνδρεία ἔλεγξαν αὐτοὺς γιὰ τὴν ἀνορθόδοξη πολιτική τους, συνελήφθησαν καὶ ρίχθηκαν στὴ θάλασσα, ὅπου βρῆκαν μαρτυρικὸ θάνατο.
Martyrs killed by the Latins at the Iveron Monastery on Mt. Athos

Commemorated on May 13
Georgian monks began to settle on Mt. Athos in the middle of the 10th century, and a Georgian monastery, Iveron, was founded there not long after.
At that time foreign armies were constantly invading Mt. Athos. In the 13th century the Crusaders stormed through the region, and between 1259 and 1306 the pope’s private army devastated Mt. Athos several times. Monks of Zographou and Vatopedi monasteries and the Protaton were martyred for the Orthodox Faith, and the monks of the Iveron Monastery eventually met the same fate.
During this period Georgian and Greek ascetics labored together at the Iveron Monastery, and many young ascetics of the new generation began to arrive from Georgia.
The Crusaders demanded that the Iveron monks convert to Catholicism and acknowledge the primacy of the Roman pope. But the monks condemned their fallacies and anathematized the doctrine of the Catholics.
According to the Patericon of Athos, the Iveron monks were forcibly expelled from their monastery. Nearly two hundred elderly monks were goaded like animals onto a ship that was subsequently sunk in the depths of the sea. The younger, healthier monks were deported to Italy and sold as slaves to the Jews.
Some sources claim this tragedy took place in the year 1259, while others record that the Georgian monks of the Holy Mountain were subject to the Latin persecutions over the course of four years, from 1276 to 1280.

Source: OCA

Sursa

28 aprilie: SFINŢII 9 MUCENICI DIN CIZIC (Viaţa, Canonul)


SFINŢII 9 MUCENICI DIN CIZIC 

  28 aprilie

Cetatea Cizicului se afla într-o parte a Asiei, care se numea Misia-mică, ce era veche şi slăvită, lângă marea Elespontului, care desparte Asia de Europa învecinându-se cu Troada, cea pe care picioarele învăţătorului limbilor, adică ale dumnezeiescului Apostol Pavel, au străbătut-o. Această cetate a primit sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, tot de la Sfântul Pavel, vasul alegerii. Deşi era strălucită cu lumina sfintei credinţe, la început nu avea mulţi creştini, din pricina tiraniei celor ce prigoneau Biserica lui Hristos, mai ales de către paginii împăraţi ai Romei, care au împărăţit mai înainte de marele Constantin, şi care dădeau înfricoşate porunci prin toate ţările şi se trimiteau ighemoni pagini, ca pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Hristos, să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor supune, cu munci şi cu moarte să-i pedepsească. Atunci mulţi credincioşi se ascundeau, fugind prin munţi şi prin pustie, iar alţii petrecând între pagini, îşi tăinuiau buna lor credinţă în Domnul. Iar cei ce iubeau mai mult pe Hristos, Dumnezeul lor şi râvneau după El mărturiseau pe faţă Preasfânt Numele Lui şi de bunăvoie se dădeau în mâinile muncitorilor şi îşi puneau sufletele lor pentru El.
Unii ca aceştia, în vremea aceea ni s-au arătat bărbaţi viteji, care erau nemişcaţi în sfânta credinţă, ca muntele Sionului şi cu râvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sunt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Aceştia, fiind din diferite locuri şi ţări, s-au adunat în Cizic şi, nebăgând în seamă groaznicele porunci împărăteşti şi frica tiranilor, preamăreau pe Hristos şi cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor şi Atoateţiitor. Iar rătăcirea elinească, cea fără de Dumnezeu şi cinstitoare de mulţi zei idoleşti, o ocărau şi o mustrau, căci în loc de Dumnezeu ei cinsteau pe diavoli; în loc să se închine Făcătorului a toate, se închinau făpturii celei nelucrătoare, adică idolilor; în locul Celui viu, celor morţi; în locul Celui adevărat, se închinau mincinoşilor zei şi în locul Celui Preamilostiv şi dătător de bunătăţi, se supuneau diavolului nemilostiv. Apoi sfinţii îndemnau pe oamenii cei orbiţi cu necredinţa, ca, lepădând întunericul cel înnegurat al minţii, să vadă adevărul; şi luminându-se cu lumina cunoştinţei, să creadă întru Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în cer şi toată lumea o stăpâneşte.
O îndrăzneală ca aceasta văzând-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca nişte lupi pe oi, cu sălbăticie şi fără de omenie şi, legându-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetăţii, în Cizic. Deci, vitejii ostaşi ai lui Hristos stăteau înaintea stăpânitorilor pagini cu dârzenie în suflet, având inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu şi cu râvnă, ca de o văpaie mare arzând după Dânsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, şi mai ales nevăzutului boier al întunericului şi la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiţi în multe feluri de chinuri şi pedepse, fiind aruncaţi în temniţă şi iarăşi scoşi şi chinuiţi, ca să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor. Iar ostaşii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul şi, văzând înşelăciunea păgâneasca şi deşarta închinare la idoli, au ocărât şi au ruşinat pe stăpânitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele şi tot în acel loc li s-au îngropat şi trupurile.
După câţiva ani, împărăţind marele Constantin, luminat cu Sfântul Botez, a încetat prigonirea şi a răsărit lumina dreptei credinţe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioşii creştini scoţând de sub pământ trupurile celor nouă sfinţi mucenici, şi găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preţ. Apoi s-au făcut multe minuni şi tămăduiri prin sfintele lor moaşte: diavolii erau izgoniţi, gârbovii se îndreptau şi bolile de friguri cu desăvârşire se tămăduiau.
Un vestit bărbat s-a izbăvit de idropică, atingându-se de vestita raclă a sfinţilor, şi cine era cuprins de orice boală, dacă se atingea numai de racla sfinţilor răbdători de chinuri, îndată primea tămăduire. Drept aceea, mulţime de popor necredincios, văzând unele tămăduiri de diferite boli, care se făceau la sfintele moaşte ale mucenicilor, s-au întors spre Hristos. Apoi, nu după multă vreme, aproape toată cetatea a primit sfânta credinţă în Hristos şi a sfărâmat idolii şi capiştile idoleşti; iar în locul lor au ridicat biserici lui Dumnezeu şi a înflorit în cetatea Cizicului sfânta credinţă, cu minunile şi rugăciunile sfinţilor, cei nouă la număr, care se odihnesc acolo.
Apoi, după marele împărat Constantin şi după Constantie, fiul lui, care împărăţiseră multă vreme, luând împărăţia Iulian Paravatul, unii din elini care rămăseseră în Cizic, s-au dus la împărat şi au clevetit asupra creştinilor, cum că în cetatea lor au stricat pe toţi zeii şi capiştile şi au răsturnat jertfele. Atunci împăratul, deşi a poruncit să înnoiască iarăşi zeii şi capiştile, dar fiind în Cizic foarte mult popor creştin, n-a îndrăznit să le facă vreo silă sau răutate, de teamă să nu se facă tulburare, ci a chemat numai pe episcopul lor, Elevsie, şi l-a băgat în temniţă. Apoi ducându-se asupra Persiei, a pierit ticălosul, liberându-se astfel episcopul.
Deci, strălucea cetatea aceea cu lumina sfintei credinţe, întărindu-se şi îngrădindu-se ca un zid nesurpat, prin mijlocirile cele calde ale sfinţilor mucenici făcute pentru dânsa către Dumnezeu. Cu ale căror rugăciuni să câştigăm şi noi tămăduiri de bolile noastre sufleteşti şi trupeşti şi să ne învrednicim darului şi milei Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
* * *

Canon de rugăciune către Sfinţii 9 Mucenici din Cizic

Troparul Sfinţilor 9 Mucenici din Cizic, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Pe Voievozii cei tari…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Mucenicilor cei purtători de chinuri, care cu adevărat vă veseliţi de Frumuseţile Cele Dumnezeieşti şi din destul vă îndulciţi din Izvorul desfătării şi prin împărtăşire vă îndumnezeiţi, izbăviţi de cumplitele primejdii pe cei ce vă fericesc pe voi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Luptătorilor, cei ce aţi răsărit ca soarele cel luminos cu razele luptelor voastre celor tari, luminaţi pe toţi cu strălucirile minunilor, pierdeţi şi noaptea patimilor şi întunericul demonilor îl risipiţi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Nori tainici v-aţi arătat înţelep­ţilor luptători, ca cei ce plouaţi peste credincioşi cu ploile sângiurilor voastre şi prin har uscaţi înşelăciunea necredinţei. Pentru acesta vă fericim pe voi, vrednicilor de laudă.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Din Preacurate sângiurile tale Maica luiDumnezeu, Preacurată, ai născut pe Hristos, Care S-a Întrupat mai presus de cuvânt, luând chipul nostru. Pentru aceasta toate neamurile cu bună credinţă te fericim pe tine, care eşti Lauda Sfinţilor Mucenici.
Cântarea a 3-a. Irmos: Nu întru înţelepciune…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Nevrând nicicum să jertfiţi idolilor celor morţi, v-aţi adus jertfă vie, Celui Ce S-a jertfit pentru noi, tineri preafrumoşi, Sfinţiţi Mucenici.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Întărindu-vă de Legile cele Dumnezeieşti, prin Puterea Duhului aţi surpat sfaturile şi cursele celor fărădelege. Şi chinuindu-vă după Lege, aţi dobândit mărire.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Privind la cinstea cea viitoare, mucenicilor, înţelepţeşte aţi părăsit cinstea cea stricăcioasă de pe pământ şi cu adevărat aţi luat Mărirea Cea Nemuritoare.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Tu, Preacurată, născând pe Hristos, Care a fost rănit cu suliţa, toate săbiile vrăjmaşului desăvârşit au lipsit acum, pentru care rănindu-se muceniciei s-au chinuit.
Cântarea a 4-a. Irmos: Cel Ce şade în Slavă…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Jertfe de junghieri jertfite de curând şi prinosuri Dumne­zeieşti, jertfe bineprimite v-aţi adus Celui Ce S-a jertfit de bunăvoie şi moartea a omorât-o. Pentru aceea vă fericim pe voi, purtătorilor de biruinţă.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Arătând minune foarte mare, mucenicilor, aţi vindecat mâini slăbănoage şi pe bărbatul cel vestit, care a năzuit cu dragoste la racla voastră l-aţi tămăduit odinioară de boala cea grea, vrednicilor de laudă.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Un cuget având în multe trupuri, mucenicilor, aţi primit toţi cununa muceniciei, dar stând înaintea Domnului în ceruri, şi fiind plini de slavă, priviţi la noi.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Cel Ce şade Nedespărţit în Sănurile cele Părinteşti, în braţele tale şade Fecioară ca un Prunc. A Cărui fericită patimă însemnând tinerii cei bine biruitori, foarte vitejeşte s-au luptat.
Cântarea a 5-a. Irmos: Necredincioşii nu vor vedea…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ca nişte jăratec înţelegător aprinzându-vă, înţelepţilor, cu adevărat aţi ars toată rătăcirea cea uscăcioasă şi focul idolilor l-aţi stins cu Roua Duhului, fericiţilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Slăbănogul cel ce s-a slobozit de legheonul demonilor cel viclean numai cât s-a apropiat de mormântul vostru cel cinstit, laudă minunile voastre, mucenici prealuminoşi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Să fie lăudaţi Sfinţii Mucenici Teognis, Artemas, Ruf, Magnon cel Lăudat, vestitul Filimon şi Teodot şi împreună cu Tavmasie şi Antipatru şi Teostih.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Arată-te Izbăvitoare din nevoi şi din greşeli, Izbăvitoare din stricăciune şi Mântuitoare de patimi, de scârbe şi de primejdii, nouă celor ce cu credinţă te lăudăm, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară.
Cântarea a 6-a. Irmos: Venit-am întru adâncurile…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cinstită s-a arătat moartea Dumnezeieştilor purtătorilor de biruinţă, înaintea Ta, Dumne­zeule al tuturor, pe care i-ai arătat adevărat casă de doctorie fără plată, pentru cei bolnavi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu râurile cinstitelor voastre sângiuri, cu adevărat aţi uscat marea înşelăciunii idoleşti şi Biserica lui Hristos aţi adăpat-o, mucenicilor, cugetătorilor de Dumnezeu.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu veşmânt împodobit, vopsit din sângiurile voastre, mucenicilor, arătat îmbrăcându-vă, aţi câştigat prin chinuri odihnă veşnică; pentru aceea vă cinstim cu laude, purtătorilor de biruinţă.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Ca un stog s-a arătat pântecele tău, Preacurată, purtând Grâul Nemuririi, Care hrăneşte sufletele tuturor credincioşilor şi lumi­nează pe mucenici.
CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cele de sus căutând…
Ceata cea tare şi luminată a celor nouă mucenici, care ca nişte mărturisitori ai Dumnezeirii Celei în Trei Străluciri, dintru început înaintea Divanului, aceştia au strigat: sângele şi sufletele noastre împreună cu trupurile, ca o jertfă fără prihană aducem Ţie, Stăpâne; numără-ne în Cetele celor Cereşti ai Tăi, ca un Dumnezeu Milostiv.
Cântarea a 7-a. Irmos: Cei trei tineri în Babilon…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind ispitiţi cu chinurile cele cumplite, asemănându-vă celor trei tineri, lăudaţi pe Mântuitorul Hristos, măriţilor mari mucenici.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Aţi stat înaintea divanurilor celor de judecată, mucenicilor, chinuindu-vă foarte tare şi aţi ruşinat pe cei necredincioşi, tuturor celor necredincioşi arătându-le ade­vărul.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Neîngrozindu-vă de înfricoşătoa­rele porunci ale tiranului, cu mare îndrăzneală aţi mărturisit pe Hristos a fi Dumnezeu Ziditor şi Atotţiitor, surpând mulţimile zeilor idoleşti; drept aceea v-aţi încununat cu cunună preastrălucitoare.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Omoară-mi mişcările trupului, Preacurată, Ceea ce ai născut Viaţa; înviază-mi sufletul meu, Fecioară, care este omorât de patimi şi de multe păcate.
Cântarea a 8-a. Irmos: Mântuitorule al tuturor…
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ceata pătimitorilor cea Dumnezeiască, cu toată virtutea iubindu-Te pe Tine, Mântuitorule Atotputernice, a sfărâmat cetele şi măiestriile demonilor, întărindu-se cu Puterea Ta.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu cântări să fie lăudaţi Sfinţii Mucenici Teognis, Teodot şi Filimon, Tavmasie şi Artemas, Antipatru, Magnon, Ruf şi Teostih, grăitorii de Dumnezeu cei cu cuget viteaz.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Săvârşind bine nevoinţa şi credinţa păzind-o nevătămată, prin chinuri şi prin tăiere petreceţi la cele de sus, măriţilor, veselindu-vă pururea împreună cu îngerii.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Cel Ce în chip de negrăit S-a Sălăşluit în pântecele tău, Prea­curată, a arătat locaş Luişi pe cei binecredincioşi, Căruia neîncetat strigăm: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.
Cântarea a 9-a. Irmos: Eva, adică, prin boala..
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Arătatu-v-aţi mucenici ai lui Hristos preaminunaţi, stele pe tăria muceniciei întru înălţimea mărturisirii, având în mijloc pe Hristos ca pe un Soare şi alungaţi întunericul înşelăciunii de la sufletele noastre, fericiţilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cinstim nevoinţele voastre cele cinstite, măriţilor şi chinurile şi rănile şi vitejia cea până la sânge, durerile şi moartea cea silnică şi noianul cel necuprins al minunilor, fericindu-vă cu veselie.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu cântări să săvârşim credin­cioşilor ziua de praznic lăudând pe Sfinţii Mucenici Filimon, pe Magnon şi pe Ruf şi Teognis, pe Antipatru, pe Teostih şi pe Artemas şi pe Dumnezeiescul Tavmasie, împre­ună cu Teodot să-i fericim.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Semnele naşterii tale, Preacurată, le-au propovăduit proorocii, alcătuindu-ţi numire minunată, unul într-un fel, altul într-alt fel. Căci ai născut celor din iad Viaţa, Care a surpat puterea morţii.
SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…
Înţelepţindu-vă cu cunoştinţa cea Dumnezeiască şi într-armându-vă cu armele cele înţelegătoare, prin vieţuire şi prin faptă, întru Duhul aţi biruit taberele vrăjmaşului şi după moarte v-aţi mutat către Viaţa Cea Nemuritoare şi către Lu­mina Cea Neînserată. Pentru aceasta izvorând vindecări tuturor, tămăduiţi bolile şi alungaţi duhurile, purtătorilor de chinuri cei nouă cu numărul. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră.

Sursa

Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia: Viata, Acatistul si Canonul de rugăciune (9 martie)

Condacul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie)

Glasul 6

Împlinind rânduiala…

Toată oştirea lumii pără­sind-o, de Stăpânul Cel din ce­ruri v-aţi lipit, purtătorilor de biruinţă ai Domnului, sfinţilor patruzeci de mucenici. Că, prin foc şi prin apă trecând, fericiţilor, după vrednicie aţi primit mărire din ceruri şi mulţime de cununi.

*

Troparul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Glasul 1

Pentru durerile pe care sfinţii le-au pătimit pentru Tine, Mi­lostiv fii, Doamne şi te rugăm vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.

*

Troparul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Glasul 1

Purtătorilor de chinuri, cin­stiţi patruzeci de ostaşi ai lui Hristos, prin foc şi prin apă aţi trecut şi v-aţi arătat împreună locuitori cu îngerii. Cu care rugaţi-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credinţă. Slavă Celui Ce v-a dat vouă tă­rie; Slavă Celui Ce v-a încunu­nat pe voi; Slavă Celui Ce a dă­ruit prin voi tuturor tămăduiri!

***

Viata

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.
Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sunt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: „Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.
La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: „Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: „Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.
Sfinţii ostaşi au zis: „Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: „Nu grăiţi multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicând şi cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopţii.
În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: „Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Citi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă că ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.
A răspuns Sfântul Candid: „Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: „Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfântul Candid a zis: „De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.
De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: „Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.
Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: „Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi”.
După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: „Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.
Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”
Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar când au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânşii, a zis: „Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: „Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.
Răspuns-a Sfântul Candid: „Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: „O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: „O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”
Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.
Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatră aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.
Voievodul a zis: „Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii”. Iar Sfântul Domnos a zis: „Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.
Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: „O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfântul Chirion răspunse: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.
Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sunt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.
Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: „Fă-ne orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae, ţinând în dreaptă o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche: „Al meu eşti, îmbărbătează-te”.
Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarnă, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.
Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre”.
Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.
Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: „Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindină, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.
Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine”.
Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată că ceară de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.
Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugetă, zicând în sine: „Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cunună a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”
Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: „Şi eu sunt creştin!” Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: „Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.
Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: „Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?”
Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.
A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apă în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: „Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: „Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la dânşii, strigând aşa: „Şi eu sunt creştin!””
Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: „Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!”
Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Şi zicând toţi „Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.
Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică să, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maică să, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.
După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: „De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.
Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: „Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!” Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se află cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.
Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt acestea: „Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idiş al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.


Acatistul Sfinților 40 de Mucenici (9 martie)

Troparul, glasul al 1-lea

Pentru durerile Sfinților care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, și toate durerile noastre le vindecă, Iubito­rule de oameni, rugămu-ne Ție.

Condac 1:

Apărătoarei întruniri pentru credință, Mucenicilor de patruzeci, care în iezerul Sevastiei s-au aruncat de închină­torii la idoli, veniți să prăznuim cu dra­goste po­me­nirea lor. Că vrednici sunt a ne izbăvi de toată primejdia prin rugăciuni către Dumnezeu și să cântăm: Bucură-te, ceată prealuminată a Mucenicilor!

Icos 1:

Îngerii din cer cu cununi de cinste s-au arătat sufletelor voastre cele ne­veștejite de durerea trupului, că suferind răbdați as­pri­mea gerului, ca și tinerii evrei care oare­când văpaia focului privind, cân­tau: pe Domnul lucrurile lăudați-L și prea­înălțați-L întru toți vecii! Pentru aceasta și noi cântăm așa:
Bucură-te, turmă a adevăratului Păstor;
Bucură-te, că prin ale lui învățături ai aflat mântuirea;
Bucură-te, că printr-Însul ți s-au deschis ușile raiului;
Bucură-te, că ai dobândit viața cea ne­muritoare;
Bucură-te, că ai defăimat făgădu­in­țele barbarilor;
Bucură-te, că te-ai lepădat de cinstea celor necredincioși;
Bucură-te, în suferință cu totul ne­stră­mutată;
Bucură-te, în biruință multora nea­semănată;
Bucură-te, în lupte desăvârșit nerușinată;
Bucură-te, în ispite fără preget neplecată;
Bucură-te, că în chinuri ai stat neîntristată;
Bucură-te, vistieria lui Hristos cea ne­deșartă;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 2:

Voievodului ce vă îndemna din po­runca împăratului să aduceți jertfă capiștii idolești, cu un gând i-ați răspuns, fără sfială: că dacă pentru împăratul cel pămân­tesc, întru războaie ați biruit pe vrăj­­mași, cu cât mai vârtos pentru Împăratul cel fără de moarte nevoindu-vă, veți surpa și veți birui a lui răutate, cântând: Aliluia!

Icos 2:

Graiurile acestea auzindu-le, Agri­cola a zis către Sfinți: „una din două stă înaintea voastră să alegeți: ori zeilor să aduceți jertfe și să luați mari daruri, ori nesupunându-vă să fiți din oaste izgoniți și pedepsiți”, către care ei au răs­puns că „Domnul se îngrijește de noi în cele de folos”; pentru aceasta le cântăm:
Bucurați-vă, ostașii lui Hristos;
Bucurați-vă, Sfinților Mucenici;
Bucurați-vă, răbdători de chinuri;
Bucurați-vă, cei binecredincioși și înțelepți;
Bucurați-vă, că ați defăimat făgădu­ințele netrebnice;
Bucurați-vă, că ați rușinat pe cei ne­credincioși;
Bucurați-vă, că ați luptat împotriva iernii;
Bucurați-vă, că ați năzuit la puterea lui Dumnezeu;
Bucurați-vă, că ați dobândit mila și dra­gostea Lui;
Bucurați-vă, că s-au scris numele voastre în ceruri;
Bucurați-vă, că v-ați învrednicit de ase­menea dar;
Bucurați-vă, plinirea rânduielii sfinte;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 3:

De vreme ce singur mărturisești, au zis Sfinții ostași voievodului, că în mâna noastră stă a dobândi dragostea sau ura ta, să nu ne iubești pe noi căci ești fără de lege și de întunericul rătăcirii cuprins; ci mila lui Dumnezeu cel Atotputernic să fie cu noi, căci Lui Îi cântăm: Aliluia!

Icos 3:

Mărturia sfinților umplând de mâ­nie pe păgân, a poruncit ca să-i arunce în temniță. Iar Sfântul Kyrion a zis către dân­sul că „de la împărat nu ai stă­pânire a ne munci, fără numai a cerceta ple­­cările noastre”. După care cuvinte, el n-a mai îndrăznit a-i schingiui, însă în­dată i-a întemnițat; iar noi, cu evlavie, cân­­tăm așa:
Bucură-te, Kyrion înțeleptule;
Bucură-te, al frăției apărătorule;
Bucură-te, al semeției învingătorule;
Bucură-te, nădejdea celor de o credință cu tine;
Bucură-te, lauda legii lui Hristos;
Bucură-te, stâlpul Bisericii Răsăritului;
Bucură-te, ocrotitorul cetei tale;
Bucură-te, risipitorul eresurilor;
Bucură-te, chinuire neclintită;
Bucură-te, vas ales spre mântuire;
Bucură-te, trâmbiță insuflată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, paza cetei tale;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 4:

În temniță șezând sfinții, înțeleptul Ky­rion nu înceta a-i povățui zicând că „precum cu un suflet și cu un gând am viețuit, așa și mucenicia să o săvârșim îm­preună; și precum am plăcut împăratului celui muritor, așa și Celui fără de moarte, Împăratului Hris­tos Dumnezeu, să ne sâr­guim a fi iubiți și să-I cântăm: Aliluia!”

Icos 4:

Petrecând ostașii închiși șapte zile, a opta a venit Licie voievodul, de îm­păratul trimis, ca să-i judece cu Agricola dimpreună. Ei, însă, fără a se înfricoșa, mergând la înfă­țișare, se rugau împreună citind psalmul lui David: „Dumnezeule, întru numele Tău mân­tuiește-ne și întru pu­terea Ta ne judecă”; iar noi le cântăm acestea:
Bucură-te, turmă mică;
Bucură-te, ceată sfântă;
Bucură-te, că în cuget ai fost una râv­nitoare;
Bucură-te, și în trup cu un gând pă­timitoare;
Bucură-te, în război ageră biruitoare;
Bucură-te, de vrăjmași vrednică în­vingătoare;
Bucură-te, a păgânilor stea luminătoare;
Bucură-te, la nevoi tuturor folositoare;
Bucură-te, că în munci ai putut fi răbdătoare;
Bucură-te, că de idoli n-ai vrut a fi primitoare;
Bucură-te, de eresuri strașnică pri­gonitoare;
Bucură-te, creștinilor veșnică apărătoare;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 5:

Stând Sfinții înaintea lui Licie, acesta le-a grăit: „Voi poate mai mari dre­gătorii așteptați de la împăratul? Eu sunt trimis a vi le da vouă, de vă veți supune legilor țării ca să jertfiți zeilor”. Iar Sfântul Candidus i-a răs­puns: „Nu numai dregă­toria nu voim cu asemenea cuvinte, dar și trupurile noastre vă dăm spre a dobândi dragostea Mântuitorului nostru Hristos, Căruia îi cântăm: Aliluia!”

Icos 5:

Îndată dar, voievodul a poruncit sluji­torilor ce îi păzeau ca să-i lovească cu pietre spre a le astupa gurile; pietrele însă se răsfrângeau și tot asupra celor ce le az­vârleau se întorceau, încât se ucideau unii pe alții. „O, minune!” strigau Sfinții, întă­rindu-se în cre­dință; iar noi le cântăm:
Bucurați-vă, că ați biruit pe satana;
Bucurați-vă, că ați rușinat pe Licie;
Bucurați-vă, că ați uimit pe străjerii lui;
Bucurați-vă, că ați îmbărbătat toată oștirea;
Bucurați-vă, pentru asemenea mare faptă;
Bucurați-vă, că ați făcut a se minuna popoarele;
Bucurați-vă, că ați luminat înțelegerea privitorilor;
Bucurați-vă, că ați îngrozit pe închi­nătorii la idoli;
Bucurați-vă, că pentru voi s-a arătat puterea Duhului Sfânt;
Bucurați-vă, că întru voi a strălucit raza dumnezeirii;
Bucurați-vă, că prin voi s-au întors mulți eretici la credință;
Bucurați-vă, cei întocmai astăzi cu îngerii;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 6:

Voievodul rușinat văzându-se și ne­știind ce să mai zică, striga către po­por că vrăjitori sunt. Iar Sfântul Dom­nus i-a răspuns cu îndrăzneală că Dum­nezeu a voit ca fețele celor fără de rușine ce hulesc pe Fiul Său să se zdrobească, și astfel să cunoască puterea lui Hristos și să-I cânte: Aliluia!

Icos 6:

Și iarăși ducându-i pe Sfinți la închi­soare, ei se rugau cântând psalmul proorocului ce zice: „Precum sunt ochii slu­­gilor la mâna stăpânilor, așa sunt ochii noștri către Domnul…”. Atunci glasul Domnului a grăit către dânșii zicând: „Cel ce crede întru Mine, de va muri, viu este”; pentru aceasta să-i cinstim și să zicem așa:
Bucurați-vă, întru Domnul, Care a grăit către voi;
Bucurați-vă, cei ce v-ați învrednicit de asemenea cinste;
Bucurați-vă, că v-ați întărit prin putere de sus;
Bucurați-vă, că v-ați socotit întocmai cu Apostolii;
Bucurați-vă, că s-a rostit către voi cu­vântul lui Dumnezeu;
Bucurați-vă, că Cel ce S-a suit pe Cruce, S-a pogorât și în temniță;
Bucurați-vă, că Fiul Fecioarei întru voi S-a sălășluit;
Bucurați-vă, că biruitori v-ați arătat cu puterea Crucii;
Bucurați-vă, că Mielul lui Dumnezeu v-a rânduit răbdarea Sa;
Bucurați-vă, cântăreților de cântări duhovnicești;
Bucurați-vă, organe bine răsunătoare;
Bucurați-vă, strune cuvântătoare;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 7:

După ce a strălucit ziua cea mult do­rită de Sfinți, s-au dus ei din tem­niță îna­intea tiranilor, cărora le-au grăit așa: „Faceți-ne nouă ce veți voi, că suntem creș­tini și nu ne vom închina zeilor voștri”. Atunci au văzut ei pe diavolul lângă Agri­cola stând și la urechi șoptindu-i. După care, iarăși cu credință au strigat: Aliluia!

Icos 7:

Neputând a suferi mai mult Agri­cola și Licie defăimarea ce le fă­ceau Sfinții, au poruncit ostașilor să-i lege și să-i împingă ca pe o turmă de oi în iezerul de lângă cetatea Sevastiei, că era vifor mare și nu credeau a răbda asprimea timpului, înconjurându-i cu ostași; ei însă cu fața veselă au primit pe­deapsa aceasta, pentru care le cântăm:
Bucurați-vă, că ați ieșit din cetele pă­gânești;
Bucurați-vă, că intrați în legiunile cerești;
Bucurați-vă, că vă gonesc voievozii în­tunericului;
Bucurați-vă, că vă primesc începătorii luminii;
Bucurați-vă, că îngerii privindu-vă se veselesc;
Bucurați-vă, că diavolii plângând se tânguiesc;
Bucurați-vă, că heruvimii vă umbresc sub aripile lor;
Bucurați-vă, că puterea iadului se zdro­bește de sfaturile voastre;
Bucurați-vă, că serafimii cântă și prăz­nuiesc;
Bucurați-vă, că Agricola și Licie se oțărăsc;
Bucurați-vă, că apele Sevastiei v-au spă­lat de păcate;
Bucurați-vă, că în ele ați primit botezul;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 8:

După ceasul întâi din noapte, gerul întărindu-se foarte cumplit, tru­pu­rile Sfinților înghețaseră încât se puteau frânge. Unul, însă, dintr-înșii, nemai­pu­tând răbda această asprime, fiind slab de credință, s-a despărțit de ceata cea sfântă și a alergat la o baie pe care o făcuse vo­ievodul înadins pe malul iezerului pentru cel care s-ar întoarce din credința sa, dar toți ceilalți cu un glas au strigat: Aliluia!

Icos 8:

Punându-se Sfinții la rugăciune cu smerenie, spre a nu se putea răpi de puterea diavolului, către ceasul al treilea a strălucit peste ei o lumină mare de s-a în­călzit văzduhul, gheața s-a topit și apa s-a făcut priincioasă. Iar acel dintre ei care alergase la baie s-a desfăcut ca ceara de căldura focului; pentru care să cântăm Sfin­ților acestea:
Bucurați-vă, că ați îmblânzit stihiile;
Bucurați-vă, că iezerul de gheață s-a topit;
Bucurați-vă, că apele cele amare s-au făcut priincioase;
Bucurați-vă, că crivățul și-a schimbat pu­terea sa;
Bucurați-vă, că v-ați izbăvit de iarna suferinței;
Bucurați-vă, că ați dobândit căldura raiului;
Bucurați-vă, că din întuneric ați ieșit la lumină;
Bucurați-vă, că lepra păcatelor s-a curățat de pe voi;
Bucurați-vă, că Soarele dreptății v-a stră­lucit vouă;
Bucurați-vă, că dorința barbarilor a rămas rușinată;
Bucurați-vă, că hotărârea voastră a stat nestrămutată;
Bucurați-vă, că ați dobândit dumne­ze­iasca bunăvoință;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 9:

În acea vreme, mai marele temniței, văzând lumina și uitându-se la cer, a văzut treizeci și nouă de cununi strălucite ca soarele, pogorându-se spre Sfinți și în­țelegând că a patruzecea lipsea pentru acel ce se în­doise, a strigat către străjeri arun­cându-se în iezer: „și eu mărturisesc pe Hristos de ade­văratul Dumnezeu și Îi cânt Lui: Aliluia!”

Icos 9:

Cu această urmare a temnicerului, numărul Mucenicilor împlinindu-se după rânduiala de sus hotărâtă, diavolul ne­maiputând răbda mărimea de suflet a lor, în chip de om se tânguia pe țărmuri, zicând: Cum de au lăsat lumeștii stăpâ­ni­tori ne­chinuiți pe acești ostași semeți până a nu-i da în apă; iar noi, pomenind nu­mele lor, cântăm:
Bucură-te, Kyrion;
Bucură-te, Candidus;
Bucură-te, Domnus;
Bucură-te, Hesychius;
Bucură-te, Heraclie;
Bucură-te, Smaragdus;
Bucură-te, Evnoicus;
Bucură-te, Valens;
Bucură-te, Vivian;
Bucură-te, Claudiu;
Bucură-te, Priscus;
Bucură-te, Teodul;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 10:

Iar a doua zi, venind necurații tirani la iezer, au văzut pe Sfinți vii și nevă­tămați de asprimea gerului cu temnicerul dim­preună, de care minunându-se mai ales, fiind cel mai credincios slujitor al lor, au întrebat pe ostași pricina și ei le-au po­vestit ceea ce urmase după lumină și cum s-a aruncat în apă, măr­turisind pe Hristos și cântând: Aliluia!

Icos 10:

Atunci tiranii de mânie umplându-se, au poruncit ca legându-i să-i tragă spre mal și ducându-i la locul cel de muncă, au judecat ca să le sfărâme gleznele cu cio­cane, care muncă săvârșindu-se cu multă cru­zime, maica unuia dintre Sfinți ce se nu­­mea Meliton și era tânăr foarte, întâm­plându-se de față, cu jale mare îl îmbăr­băta, strigând către dânsul și către ceilalți:
Bucură-te, fiul meu cel iubit care as­tăzi te preaslăvești;
Bucură-te, Ioane, mult răbdătorule;
Bucură-te, Eutihie, înțeleptule;
Bucură-te, Xanthius, îndreptătorule;
Bucură-te, Aelian, preafericitule;
Bucură-te, Sisinnius, cel viteaz;
Bucură-te, Aggias, de Dumnezeu iubite;
Bucură-te, Meletie, primitorule de străini;
Bucură-te, Flaviu, cel cu nume mare;
Bucură-te, Acacius, fără de răutate;
Bucură-te, Ecdicius, învățătorule;
Bucură-te, Lisimah, de vrăjmași risipitor;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 11:

Când Mucenicii erau chinuiți de os­tași, gura lor nu înceta a rosti ru­gă­ciunea aceasta: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit; ajutorul nos­tru este întru numele Dom­nului”; și așa grăind, și-au dat sufletul în mâinile lui Hristos cântând: Aliluia!

Icos 11:

Dar după ce s-au săvârșit din viață ca niște jertfe ale lui Hristos, voie­vozii întunericului au poruncit slugilor să pună tru­purile Sfinților în căruțe și să le ducă la ardere, spre a nu rămâne creș­ti­nilor nici o nădejde de mângâiere, ne­știind ce va urma. Noi însă, slăvindu-i, cântăm acestea:
Bucură-te, Alexandru, apărătorule;
Bucură-te, Ilie, cu Tezviteanul petre­cătorule;
Bucură-te, Gorgonius, lauda Armeniei:
Bucură-te, Teofil, alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te, Domitian, cuviosule;
Bucură-te, Gaius, preafericitule;
Bucură-te, Leontie, mândria împăraților;
Bucură-te, Atanasie, dulceața preoților;
Bucură-te, Chiril, mângâietorule;
Bucură-te, Sacerdon, preaminunate;
Bucură-te, Nicolae, cel milostiv;
Bucură-te, Valeriu, stegarul credinței;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 12:

Și după ce s-au săvârșit Sfinții, pe cel mai tânăr, Meliton, dând încă semne de viață, tiranii au poruncit să nu-l ducă la ardere, voind încă să-l mai muncească; maica sa, însă, ridicându-l pe umerii ei, l-a dus la ceilalți, ca dimpreună să se topească trupurile lor; însă pe drum și-a dat sufletul cântând: Aliluia!

Icos 12:

Nici focul, nici apele n-au putut mistui Sfintele Moaște ale Mucenicilor. Căci, arzând lemnele, oasele lor au rămas nevătămate. Și în apă aruncându-i, a treia zi s-au arătat episcopului Armeniei, anume Petru, la mijlocul nopții, ca niște lumini stră­lucind, și așa i-au scos și i-au așezat la locuri de cinste, cântând:
Bucură-te, Philoctemon, iubitorule de cinste;
Bucură-te, Severian, făcătorule de minuni;
Bucură-te, Chudion, mângâierea bol­navilor;
Bucură-te, Aglae, bucuria celor întristați;
Bucurați-vă, stele neapuse ale Armeniei;
Bucurați-vă, crini neveștejiți ai Sevastiei;
Bucurați-vă, că numele voastre s-au scris în ceruri;
Bucurați-vă, că v-ați încununat prin îngeri;
Bucurați-vă, că ați surpat puterea ido­lească
Bucurați-vă, că ați sporit gloria creș­tinească;
Bucurați-vă, odrasle nemuritoare;
Bucurați-vă, oastea cea biruitoare;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 13:

O, de trei ori fericită și prea­ne­vi­no­vată ceată a Mucenicilor! ție ne ru­găm, grăbește de întărește credința noas­tră cu aju­torul tău cel sfânt, ca printr-însa să dobândim cele de folos, cu milă dum­nezeiască, ferindu-ne de dureri, de boli, de primejdii și de alte rău­tăți, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia!(de 3 ori).

Apoi se zice Icosul 1: Îngerii din cer cu cununi… și Condacul 1: Apărătoarei întruniri pentru credință…

Icos 1:

Îngerii din cer cu cununi de cinste s-au arătat sufletelor voastre cele ne­veștejite de durerea trupului, că suferind răbdați as­pri­mea gerului, ca și tinerii evrei care oare­când văpaia focului privind, cân­tau: pe Domnul lucrurile lăudați-L și prea­înălțați-L întru toți vecii! Pentru aceasta și noi cântăm așa:
Bucură-te, turmă a adevăratului Păstor;
Bucură-te, că prin ale lui învățături ai aflat mântuirea;
Bucură-te, că printr-Însul ți s-au deschis ușile raiului;
Bucură-te, că ai dobândit viața cea ne­muritoare;
Bucură-te, că ai defăimat făgădu­in­țele barbarilor;
Bucură-te, că te-ai lepădat de cinstea celor necredincioși;
Bucură-te, în suferință cu totul ne­stră­mutată;
Bucură-te, în biruință multora nea­semănată;
Bucură-te, în lupte desăvârșit nerușinată;
Bucură-te, în ispite fără preget neplecată;
Bucură-te, că în chinuri ai stat neîntristată;
Bucură-te, vistieria lui Hristos cea ne­deșartă;
Bucură-te, ceată prealuminată a Mu­cenicilor!

Condac 1:

Apărătoarei întruniri pentru credință, Mucenicilor de patruzeci, care în iezerul Sevastiei s-au aruncat de închină­torii la idoli, veniți să prăznuim cu dra­goste po­me­nirea lor. Că vrednici sunt a ne izbăvi de toată primejdia prin rugăciuni către Dumnezeu și să cântăm: Bucură-te, ceată prealuminată a Mucenicilor!

Rugăciune către Sfinții 40 Mucenici din Sevasta

Veniți, popoare, să-i cinstim cu evlavie pe Sfinții lui Dumnezeu, pe cei patruzeci de Mucenici din Sevasta, care pentru lupta lor au dobândit cununi luminoase și nestricăcioase. O, voi, care vă bucurați de cinstirea întregii Biserici, care ați dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni prin moaștele voastre, fiți ocrotitorii noștri, ai celor ce vă cinstim pomenirea. Rugați-vă pentru noi, fericiților Mucenici, ca să dobândim tărie în lupta cu patimile, răbdare în îndurarea necazurilor, credință nestrămutată în făgăduințele Domnului, smerenie adevărată și mântuirea sufletelor noastre. Nu ne lăsați pe noi să cădem fără de ridicare în adâncul deșertăciunii acestei lumi, nu ne lăsați să ni se împietrească de tot inimile în nepăsarea timpului în care trăim, nu lăsați să înghețe inimile în viforul acestui veac. Zid de apărare să fiți împrejurul nostru și loc de scăpare din cursele vrăjmașului.
O, preacinstit Sobor, tămăduiește neputințele noastre, ale credincioșilor slăbiți pe cale, ca să nu ne biruiască și să nu ne batjocorească necuratul vrăjmaș, care încearcă în tot chipul să ne abată de la lupta cea mântuitoare. Voi, Sfinților Mucenici, care toate le-ați suferit cu îmbărbătarea Duhului Sfânt, în credință și rugăciune îndelungată, nu încetați să ne întăriți și pe noi, cei ce ne minunăm de tăria sufletelor voastre strigând Domnului: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Preasfântă Treime, Cel ce Te proslăvești în sfinții Tăi, slavă Ție!

3

Canon de rugăciune către Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (1) 9 (martie)

Troparul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, glasul 1:

Pentru durerile pe care sfinţii le-au pătimit pentru Tine, Mi­lostiv fii, Doamne şi te rugăm vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.

Troparul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, glasul 1:

Purtătorilor de chinuri, cin­stiţi patruzeci de ostaşi ai lui Hristos, prin foc şi prin apă aţi trecut şi v-aţi arătat împreună locuitori cu îngerii. Cu care rugaţi-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credinţă. Slavă Celui Ce v-a dat vouă tă­rie; Slavă Celui Ce v-a încunu­nat pe voi; Slavă Celui Ce a dă­ruit prin voi tuturor tămăduiri!

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Veniţi, popoarelor, să cân­tăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ceata cea de Dumnezeu în­cununată a mucenicilor lui Hristos o laud în cântări de Dumnezeu insuflate, pomenirea cea de peste an a celor patru­zeci prăznuind luminat, că prin ea S-a preaslăvit Hristos.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toată numirea cea de pe pământ lepădând, cei patruzeci de mucenici au ales numirea cea după numele lui Hristos, prin Care întru cele de sus acum vieţuiesc.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce întru Hristos trupul şi lumea aţi urât, v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, odată cu hai­na cea trecătoare şi v-aţi îm­brăcat în haina nestricăciunii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cine va putea să spună, după vrednicie, zămislirea ta cea mai presus de cuvânt? Că ai născut pe Dumnezeu cu Trup, Prea­sfântă, pe Mântuitorul nostru al tuturor, Care s-a arătat nouă.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel Ce prin lemn ai omorât păcatul şi frica Ta sădeşte-o în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Neţinând socoteală nici de oaste, nici de viaţă, nici de fru­museţea trupurilor şi nici de bogăţie, cei patruzeci, în chip strălucit, în locul tuturor pe Hristos au ales.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu pietre, fără de milă, cei patruzeci fiind loviţi, din po­runca tiranului, loviturile se întorceau, cu ajutorul Duhului, împotriva celor ce porunciseră ca ei să fie loviţi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Prin buzele tiranilor, şarpele grăia hule împotriva Ta, Ziditorule. Dar gura lui cea împo­triva lui Dumnezeu grăitoare a fost sfărâmată de pietrele cele aruncate asupra mucenicilor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cădelniţă de aur a Cărbunelui Celui Dumnezeiesc făcându-te tu, cea Nenuntită, Ceea ce Singură eşti Fecioară după naştere, umple de bun miros inima mea cea plină acum de întinăciune.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am preaslăvit pe Tine, Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Darul cel pricinuitor de pa­gubă punându-ni-l înainte, vă arătaţi cu mintea deşartă, nele­giuiţilor, ziceau pătimitorii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Săbii ascuţite, fiare, foc şi Cruce puneau înaintea sfinţilor prigonitorii lui Hristos.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înfricoşător este nouă focul gheenei, ziceau pătimitorii, iar de cel de acum, care este rob ca şi noi, nu ne temem.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind, preamăriţilor, de Lumina cea înţelegătoare a lui Hristos, către Raza Cea Dumnezeiască m-aţi povăţuit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu umilinţă te rugăm, Prea­curată, Ceea ce ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, ca să te rogi pururea pentru robii tăi.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, întru lumina Poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi, că, afară de Tine, pe alt dumnezeu nu cunoaştem.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

De turbarea cea nebună a prigonitorilor fiind osândiţi mucenicii să petreacă toată noaptea afară în ger, au cântat lui Dumnezeu cântare de mul­ţumire.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos, veselindu-se, au răbdat îngheţul cel plin de du­rere, stând în lac, întăriţi fiind de nădejdea Dumnezeieştilor cununi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

De râs s-a făcut, înaintea ce­lor patruzeci de mucenici ai lui Hristos, şarpele cel ce se încui­base mai înainte în ape, înecându-se, căci i s-a smuls tăria cea lucrătoare de pierzare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ţie, Celei ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor îţi strigăm: Bucură-te, Curată! Bucură-te, Ceea ce ai răsărit nouă Lumina! Bucură-te, Ceea ce ai încăput pe Dumnezeu Cel Neîncăput.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: De adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel necurmat: din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Bucurându-se, începătorul răutăţii, diavolul, a voit să smulgă pe cel ce căzuse dintre cei patruzeci, ca şi pe Iuda ti­călosul dintre cei doisprezece, ca şi din Eden pe om.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fără de ruşine fiind tiranul, în zadar se întărâta; că, precum odinioară a fost ruşinat de che­marea tâlharului şi a lui Matia, tot aşa şi acum de a celuia ce pă­zea baia.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Deşert la minte şi vrednic de plângere este acela care a greşit cu privire la amândouă vieţile, căci de cea de aici este lipsit, topindu-se în foc şi în cea de din­colo merge în focul cel nestins.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Neispitită de bărbat ai năs­cut, Fecioară şi Fecioară ai ră­mas în veci, arătând adevăra­tele mărturii ale Dumnezeirii Fiului şi Dumnezeului tău.

CONDAC, glasul al 6-lea. Podobie: Plinind rânduiala…

Toată oştirea lumii pără­sind-o, de Stăpânul Cel din ce­ruri v-aţi lipit, purtătorilor de biruinţă ai Domnului, sfinţilor patruzeci de mucenici. Că, prin foc şi prin apă trecând, fericiţilor, după vrednicie aţi primit mărire din ceruri şi mulţime de cununi.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Cei trei tineri ai Tăi au căl­cat porunca cea potrivnică lui Dumnezeu, de a se închina chipului de aur din câmpul Deiera şi aruncaţi fiind în mijlocul focului, răcorindu-se, au cântat: Binecuvân­tat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înspăimântatu-s-a străjerul, văzând cununile celor patruzeci şi neţinând seamă de iu­birea acestei vieţi, s-a întrari­pat de dragostea Slavei Tale, Celei ce S-a arătat şi împreună cu mucenicii, a cântat: Binecu­vântat eşti, Dumnezeul părin­ţilor noştri!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Către baia cea stricătoare de suflet alergând, iubitorul aces­tei vieţi a murit; iar iubitorul de Hristos, folosindu-se prea bine de cele văzute, ca dintr-o baie de nestricăciune, împreu­nă cu mucenicii a strigat: Bine­cuvântat eşti, Dumnezeul pă­rinţilor noştri!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Foc înţelegător aprinzându-se în cugetele celor patruzeci, ne­bunia cea plină de vicleşug a nelegiuiţilor a ars-o, topind-o întocmai ca pe ceară. Iar Ţie, Hristoase, au cântat: Binecu­vântat eşti, Dumnezeul părin­ţilor noştri!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cât de luminată şi cât de bi­nefăcătoare este Puterea Crucii Tale, Hristoase, care prin cele potrivnice a împletit cununi ce­lor patruzeci de mucenici! Căci, trecând prin apă şi prin foc, întru nestricăciune strigă: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Moise mai înainte te-a văzut pe tine Rug arzând cu foc în Muntele Sinai, Preacurată, Ceea ce ai purtat fără de ardere Raza Cea de Neatins a Fiinţei Celei Negrăite, Care s-a unit cu firea trupului, una din cele două Ipostasuri dintru Ea.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evrei şi văpaia întru răcoreală a prefăcut-o, ca pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Nebuneşte întărâtând vrăj­maşul toată făptura asupra pă­rtinitorilor, de toate a fost ruşi­nat. Căci cei patruzeci neînce­tat strigă: lăudaţi şi preaînăl­ţaţi pe Hristos întru toţi vecii!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fără de milă zdrobindu-vi-se mădularele trupurilor voastre pentru Hristos şi Dumnezeiască jertfă aducându-vă lui Dum­nezeu, vă bucuraţi împreună cu Cetele îngerilor, mucenicilor, lăudând pe Hristos întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cugetul plin de tărie, luând pe umerii săi pe cel ce l-a născut, iubitoarea de Dumnezeu mamă îl aduce pe mucenic rod al dreptei credinţe împreună cu mucenicii, jertfei lui Avraam urmând.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Bine îndreptează-ţi calea, o, fiul meu, către viaţa cea fără de sfârşit, striga mama cea iubi­toare de Dumnezeu fiului celui iubitor de Hristos; că nu pot răbda să te arăţi tu Singur mai pe urmă înaintea lui Dumnezeu, Cel Care a hotărât lupta ta.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înţelegând, cu dreaptă cre­dinţă, Firea Cea în Trei Sori Cea Una, Lumina Cea în Trei Ipostasuri Una şi Nedespărţită, lăudaţi lucruri pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Caută spre rugăciunea noas­tră, a robilor tăi, Preabună Născătoare de Dumnezeu şi po­toleşte, degrab, Stăpână, năvă­lirea cea asupra noastră a celor rele şi valurile ispitelor, ca să te cin­stim pe tine, Preabinecuvântată.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Pe Dumnezeu Cuvântul Cel din Dumnezeu, Care cu negrăită înţelepciune a venit ca să înnoiască pe Adam, cel rău căzut din pricina mâncării întru stricăciune, din Sfânta Fecioară în chip de negrăit Întrupându-Se pentru noi credincioşii, cu un gând întru laude Îl slăvim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru Hristos fiind dezbră­caţi şi cu pietre loviţi, aţi răb­dat frigul aerului şi îngeţul apei şi zdrobirea mădularelor; şi fiind arşi cu foc, în apele râului aţi strălucit ca nişte făclii lumi­noase, mucenicilor, patruzeci la număr.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toiag al Dumnezeieştii Puteri Crucea dobândind, cei patru­zeci de pătimitori au strigat lui Hristos: Stăpâne, să fim încu­nunaţi de mâna Ta cea puter­nică şi biruitoare, ca toţi, cu cântări, pe Tine neîncetat să Te slăvim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cât de dureroasă a fost în­gheţarea şi cât de cumplit cu totul a fost frigul pe care l-aţi suferit, dar cât de dulce este Raiul! Că sânurile Patriarhului Avraam vă încălzesc pe voi, în corturile veşnice, mucenicilor, patruzeci la număr.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Biruind prin pătimirile voas­tre şi stând în faţa Preasfintei Treimi Celei în Trei Ipostasuri, pătimitorilor, rugaţi-vă acum să se dăruiască pace lumii, iar binecredincioşilor creştini biruinţă şi mân­tuire, mucenicilor, patruzeci la număr.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bucură-te, Izvorul Nestricăciunii! Bucură-te, Nor Uşor! Bucură-te, Raiul lui Dumnezeu cel Plin de desfătare! Bucură-te, Izvorul tămăduirilor sufle­teşti! Bucură-te, Muntele Sfânt, pe care l-a văzut Daniel! Bu­cură-te, Maică-Fecioară! Bucu­ră-te, Împărăteasa tuturor!

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Muceniceşte luptându-vă voi ca nişte ostaşi ai lui Hristos şi vitejeşte biruind pe vrăjmaşul, prin fapte aţi împlinit cuvintele proorocului: că, prin foc şi prin apă, vitejeşte aţi trecut, odihnă aflând şi viaţa cea veşnică. Pentru aceasta şi cununi din cer luând, fericiţilor, vă bucuraţi laolaltă cu Cetele celor fără de trup. Purtătorilor de biruinţă prealăudaţi, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de păcate celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Gândesc la judecată şi mă tem, de cercetarea cea înfrico­şătoare mă cutremur, de hotă­rârea Judecătorului mă înspăimântez şi mă îngrozesc de pe­deapsă, de durerea focului, de întunericul iadului, de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit. Vai mie! Ce voi face când se vor aşeza Scaunele şi cărţile se vor deschide şi faptele se vor vădi şi cele ascunse se vor da pe faţă? Atunci, Stă­până, Ajutătoare să-mi fii mie şi Ocrotitoare Fierbinte. Că pe tine te am Nădejde, eu, netrebnicul robul tău.

SFINTII 40 DE MUCENICI. Predicile Sfantului Nicolae Velimirovici si Mitropolitului Augustin: “Vin zilele crestinismului sangelui, sa nu ne distram, sa ne pregatim!”

Pomenirea celor 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei



“Toti acestia au fost soldati in armata romana, si puternic credinciosi Mintuitorului Hristos. Cind au inceput prigoanele impotriva crestinilor de sub imparatul Liciniu, ei au fost adusi inaintea comandantului. La amenintarea ca vor fi devestiti de onorurile lor militare, unul dintre ei, Sfintul Candid, a raspuns: „Nu doar onorurile militare, ci chiar si trupurile noastre poti sa ni le iei, caci nici o onoare nu este mai inalta decit aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru”.
Dupa aceasta comandantul a poruncit slugilor lui sa-i bata cu pietre pe ostasi. Dar pietrele pe care slugile le aruncau asupra ostasilor crestini se intorceau si izbeau pe cei care le aruncau, lovindu-i si de moarte. Una dintre ele a izbit capul comandantului, zdrobindu-i toti dintii. Tortionarii, infuriati ca niste fiare salbatice, i-au legat pe cei patruzeci si i-au bagat pina la git intr-un lac inghetat, punind garzi pe mal care sa-i impiedice sa fuga. Timpul era cumplit de geros, iar apa lacului a inghetat in jurul trupurilor mucenicilor. Ca sa le faca si mai mare chinul, si pentru a-l convinge macar pe unul sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor Romei, tortionarii au amenajat o baie la marginea lacului, in vederea ochilor mucenicilor.
Cu adevarat, unul dintre ei a cazut si s-a lepadat. El a iesit din iezer si a intrat in baie. Si iata, o lumina minunata a venit din cer si a incalzit apa, impreuna cu trupurile mucenicilor. Odata cu lumina, s-au pogorat din cer si treizeci si noua de cununi peste capetele lor. Vazind aceasta, una din garzile de pe mal si-a scos toate hainele de pe el, a marturisit cu glas mare Numele lui Hristos Dumnezeu si a intrat in lac, ca sa se invredniceasca el celei de a patruzecea cununi, in locul celui care tradase. Cu adevarat, a patruzecea cununa s-a pogorit pe crestetul lui.
A doua zi toti locuitorii orasului au aflat cu uluire si au vazut ca mucenicii nu murisera. Dar necuratul judecator a poruncit sa li se zdrobeasca fluierele picioarelor, iar trupurile lor sa se arunce in apa, asa incit crestinii sa nu-i mai poata gasi. Dar in a treia zi mucenicii s-au infatisat in vedenie lui Petru, arhiereul cetatii, poruncindu-i sa adune moastele lor si sa le scoata din apa. Episcopul impreuna cu clerul sau au iesit chiar atunci, in noaptea intunecoasa, si au vazut trupurile mucenicilor stralucind puternic in apa. Fiecare os care fusese smuls din trup plutea la fata apei, stralucind ca o candela. Episcopul a adunat cu cinste aceste ramasite mai scumpe decit orice piatra scumpa si le-a ingropat cu cinste. Sufletele acestor mucenici care s-au jertfit pentru noi toti s-au inaltat la Stapinul Hristos, inviate in slava. Ei au luat mucenicia cu cinste, acoperindu-se de slava cea nepieritoare, la anul 320 dupa Hristos”.

Cantare de lauda la Sfintii 40 de Mucenici

 

Sfintii mucenici, cu trupurile incatusate de ger,


Puternic credinta o au tinut.


Luminati de nadejde,


Ei au strigat catre Dumnezeul lor iubit:


„O, Tu, Care ai uimit lumea


Cu infricosata Ta moarte si inviere,


O, Doamne, invie-ne pre noi!


Caci taria cerului si toata zidirea


Pe Tine Te lauda,


Si adincurile toate, focul, grindina si gheata


Te lauda pe Tine.


Tu pe robul Tau Moise cu tot cu popor


Din robia Egiptului ai scos,


Iar apoi pe Iosua, fiul lui Nun, si apoi pe Elisei,


Poruncind firii apele sa le linisteasca si sa le desparta.


Ajuta-ne acum si noua, robilor Tai,


Care credem intru Tine, precum ai ajutat pururea


Tuturor robilor Tai celor din veac.


Nu ingadui frigului sa fie mai tare ca omul,


Nu ingadui ca noi, cei 40 de Mucenici ai Tai,


Sa fim dati de batjocura nelegiuitilor.


O, Tu poti toate, Stapine,


Care toate le stapinesti.


Caci Tu prefaci focul in gheata, si gheata, in foc.


Iata, pentru Numele Tau, gerul ne ucide trupurile


Ca o fiara salbatica,


O, ajuta-ne noua ca Numele Tau Cel Atotputernic


Pretutindeni sa fie slavit!”


Mucenicii din lac, incatusati de gheata,


S-au incalzit minunat de la lumina cea pogorita de sus.


Ei au murit cu cinste si au ramas mucenici patruzeci


Pina la sfirsit,


Spre spaima, groaza si rusinea necredinciosilor


Celor ce zac in intuneric.

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici:



Despre rabdarea pina la sfarsit

„Dar cel ce va rabda pina la sfarsit, acela se va mintui” (Matei 24: 13).
O, Stapine mult indurator si indelung rabdator, Tu ai indurat toate, totul pina la sfirsit. De aceea esti Tu nu doar binecuvintat in vecii vecilor, dar si izvorul tuturor binecuvintarilor tuturor oamenilor care isi doresc binele in vecii vecilor. Sfintii apostoli au indurat pina la sfirsit si au intrat in vesnicia cea binecuvintata. Sfintii cuviosi de buna voie au indurat toate chinurile si suferintele pina la sfirsit si s-au preaslavit si in cer si pe pamint. Sfintii mucenici au indurat de bunavoie toate schingiuirile trupurilor si sufletelor lor si s-au facut impreuna-mostentori ai imparatiei lui Hristos.
Orice intemeietor de vreo noua organizatie sau partid isi recruteaza urmatori fagaduindu-le bogatii multe si multe placeri daca fac aceasta, dar ascunzind cu buna stiinta greutatile si chinurile prin care trebuie sa treaca spre a ajunge la acele bogatii si la acele placeri. Stapinul nostru Hristos este singurul Care a grait adevarul urmatorilor Sai, aratindu-le atit partea amara, cit si cea dulce a lui.
El nu a fagaduit nicicum si nicicind roade dulci fara mai intii slujire, nici slava fara mai intii suferinta, nici odihna vesnica fara mai intii mergerea pe cararea cea strimta si plina de spini, nici biruinta fara lupta, nici placere fara mai intii gustul amar al nevointelor, nici imparatia fara mai intii plins cu lacrimi si jertfire de sine. Desi Stapinul nostru a insiruit cu exactitate toate suferintele prin care trebuie sa treaca ucenicii Lui, El nu-i lasa fara sa-i mingiie cu descoperirea bunatatilor ce vor sa fie. El le descopera intelesul mai adinc al suferintelor, nelasindu-i in intunericul deznadejdii. El zice: „Dar cel ce va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui”. Iar care anume este acea binecuvintare care ii asteapta pe cei ce rabda pina la sfirsit, Mintuitorul insusi a aratat-o cu indestulare. Aceasta binecuvintare a fost marturisita de multi pina astazi si continua sa fie marturisita de multi sfinti, fie dintre aceia care s-au infatisat in slava din tarimul celalalt celor dintre cei vii socotiti vrednici de aceasta, fie dintre cei care, inca in trup fiind, s-au invrednicit de vederile cele ceresti ale binecuvintarilor care ii asteapta pe cei putini care, cu credinta si cu staruinta, bine se nevoiesc si rabda pina la sfirsit.
O, Stapane Doamne Iisuse Hristoase, Tu esti puterea noastra. Ajuta-ne noua sa rabdam pina la sfirsit in credinta ca Tu cu noi esti pina la sfirsitul veacurilor. Caci Tie se cuvine toata slava si multumirea in veci, Amin!
(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, PROLOAGELE DE LA OHRIDA, Vol. I, Editura Cartea ortodoxa, Editura Egumenita, Bucuresti, 2005)

 

                     ***
Din predica Mitropolitului Augustin de Florina la Sfintii 40 de mucenici



” […] Comparaţi acum, iubiţii mei, viaţa celor 40 de Mucenici cu viaţa noastră, şi mai ales în ceea ce priveşte mărturisirea credinţei. Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Creştinismul nu te mai costă azi nimic. Nu-ţi consemnează numele, nici nu te dă afară din funcţie dacă mergi la biserică. Sunteţi liberi să mergeţi la biserică. Ia, imaginaţi-vă să iasă un decret care să spună: Cine merge la biserică, va fi arestat!… Dar vin zilele acestea! Va înceta creştinismul uşor şi comod şi va veni creştinismul sângelui. Aceasta este o pauză. Nu petreceţi, nu vă distraţi! Pregătiţi-vă mai dinainte!
Pe cei 40 de Mucenici i-au pus în linie şi i-au întrebat: Ce sunteţi? Răspundeau în două cuvinte: „Sunt creştin!”. Asta s-a auzit de 40 de ori. Patruzeci de canoane împotriva diavolului. Şi aceste două cuvinte le-au plătit cu capul lor.
Acum, unde este mărturisirea credinţei noastre? Ne-a pus diavolul lacăt la gură şi nu-L mărturisim pe Hristos. De aceea zice marele Vasilie: “O, fericite limbi, doar pentru aceste două cuvinte – “Sunt creştin!” – v-aţi dus în rai!”
În clipa în care mucenicii au spus “Sunt creştin!”, s-au întâmplat patru lucruri: În ceruri, de fiecare dată când se auzeau cuvintele “Sunt creştin!”, muzica îngerilor se auzea cântând în cor: Slavă Ţie, Hristoase, Care naşti astfel de copii-eroi. Al doilea: A urlat diavolul, ca să vorbesc pe scurt! Vroia să-i prindă în mreaja fricii, dar nu a putut! Al treilea: Un înger scria numele lor în cartea mărturisitorilor credinţei, pe ale cărei coperţi scrie: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri!” (Matei 10, 32). Şi ultimul: Doar ce au spus: “Sunt creştin!” şi s-a curăţit aerul! Ce înseamnă asta? Că noi, cu picioarele noastre, murdărim pământul. Cu mâinile noastre facem cele ruşinoase şi celelalte; aşadar, atunci când limba noastră va zice “Sunt creştin!“, prin mărturisire se face curăţirea.
Toţi trebuie să ne supunem curăţirii! Toţi trebuie să trecem prin Iordanul pocăinţei.
Din păcate, în vremurile din urmă puţini se vor pocăi. Atunci, un om credincios va fi o raritate. Mai uşor va fi atunci să găseşti diamante decât să găseşti un creştin credincios. Da, a spus-o Hristos: “Când voi veni”, zice „oare voi mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).
Când va veni Hristos? Nu ştim când. Deodată, trâmbiţa cerească va suna şi va cutremura toate. Va străluci cinstita Cruce. Se va arăta Cel răstignit ca să judece pământul. Să-i judece pe împăraţi, pe judecători, pe medici, pe preoţi, pe episcopi, pe toţi. Va veni Domnul! Dar nu ca un Prunc, nici ca Răstignit. Şi atunci, înaintea Lui, „tot genunchiul se va pleca” (Filipeni 2, 10). Tot genunchiul va îngenunchea şi fiecare inimă va plânge şi fiecare limbă va cânta şi va zice: “Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 11). Amin.
† Episcopul Augustin
(Kozani, 8.03.1964)

Viata si mucenicia Sfantului nou martir Filumen Cipriotul, torturat, ucis si despicat in forma de Cruce in 1979 la Fantana lui Iacob de militanti jidani fanatici


Fragmente din articolul apărut în Orthodox America, al monahului Yeghia Yenovkian de la Măn. Paradise, Ellisville, Mississippi:

„…În săptămâna de dinainte, un grup de sionişti fanatici venise la mănăstire, la Fântâna lui Iacov, pretinzând că este un loc sfânt al iudeilor şi cerând să fie înlăturate toate crucile şi icoanele… Grupul a plecat proferând ameninţări, jigniri şi obscenităţi pe care creştinii din zonă le aud în mod regulat.
După câteva zile, pe 16/29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a năvălit în mănăstire; [Părintele Filumen] îşi pusese deja epitrahilul pentru vecernie. Tăierea în bucăţele a celor trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată faptul că a fost chinuit, pentru a-l face să se lepede de credinţa sa creştină ortodoxă. Chipul îi era despicat în formă de Cruce. Biserica şi cele sfinte au fost pângărite. Nimeni n-a fost arestat pentru aceasta, niciodată.
Aş vrea să afirm că dacă nu l-aş fi cunoscut pe noul sfinţit mucenic Filumen, poate mi-aş fi pierdut credinţa. Eram necăjit, precum mulţi alţii, pentru că Adevărul este slujit atât de rău. Propăşesc tot felul de greşeli. Noi, clerul, suntem rareori păstori buni, şi cei ce-l caută pe Dumnezeu nu sunt mulţi, în vreme ce ereticii şi sectarii atrag la ei mulţimi, fără a conta cât de rele sunt învăţăturile şi vieţuirea lor. Reuşesc să merg mai departe doar ţinând înaintea ochilor mei chipul Părintelui Filumen.”

Din buletinul informativ nr. 46, al Departamentului de relaţii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, apărut în Orthodox America, aprilie-mai 1984:

Pe 17/30 noiembrie, patriarhul Diodor al Ierusalimului, însoţit de mai mulţi episcopi, arhimandriţi, preoţi şi monahi greci, a deschis mormântul arhimandritului Filumen, ce fusese omorât cu sălbăticie la Fântâna lui Iacov, cu patru ani înainte (în 1979).
Sicriul fu scos cu grijă din mormântul aflat în cimitirul Frăţiei Sfântului Mormânt de pe Muntele Sionului, şi, după ce fu înlăturat giulgiul, moaştele sale au fost aflate a fi nestricate. Apoi trupul a fost spălat cu vin, şi înfăşurat într-o pânză. După aceasta, s-a cântat o scurtă slujbă de pomenire.
Arhimandritul Filumen a fost păzitorul Mănăstirii Ortodoxe greceşti de la Fântâna lui Iacov, din oraşul Nablus, în Cisiordania(West Bank). A vieţuit în sfinţenie şi a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru Ortodoxie.
Virtutea sa îl scotea în evidenţă printre monahii şi preoţii Ţării Sfinte. Se cunoaşte că cu puţină vreme înainte de mucenicia sa, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanţi iudei fanatici, care i-au cerut să înlăture Crucea şi icoanele din preajma Fântânii lui Iacov, deoarece este un loc sfânt al religiei lor, iar ei nu primesc să se roage în prezenţa unor astfel de simboluri ale creştinismului. Părintele a refuzat să facă aşa ceva, susţinând că Fântâna lui Iacov este de secole a creştinilor. Atunci, a fost ameninţat şi i s-a spus să părăsească acel loc sfânt sau va suporta urmările.
Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfântului Apostol Matei), în timpul unei ploi torenţiale, ucigaşii au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce. Cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.”
Ucigaşii nu s-au mulţumit să-l măcelărească pe monahul cel fără de vină, ci au continuat apoi să profaneze şi biserica. A fost distrusă o troiţă, au fost împrăştiate şi murdărite vasele sfinţite, şi întreaga biserică a fost pângărită într-un chip înspăimântător.
Autorităţile israeliene au declarat pe moment că poartă o investigaţie, pentru a-i identifica pe cei vinovaţi, dar nici până astăzi nu a fost anunţat vreun rezultat.
Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Noului Sfinţit Mucenic Filumen, să-i învrednicească pe ortodocşii prigoniţi ai Ţării Sfinte să reziste valului de violenţă împotriva creştinilor, ce se ridică, ameninţând să-i copleşească, şi fie ca El să le dăruiască tăria şi harul de a mărturisi Credinţa cu bărbăţie şi râvnă fierbinte.

Trad.: R. H.

Sursa

***

1

Kostis Kokkinoftas, cercetător la Mănăstirea Kikku despre SFANTUL MUCENIC FILUMEN

Generalităţi

Oamenii care au oferit faptic mărturia credinţei ortodoxe au reprezentat puncte de referinţă pentru poporul nostru şi exemple de urmat. Mai ales în timpul ocupaţiei turceşti, au fost mii de oameni care au înfruntat moartea cu mult curaj, întărind prin jertfa lor sfântă spiritul luptei pentru eliberare naţională. Între aceştia au fost şi ciprioţii Polidor († 1794), Gheorghe († 1752) şi Mihail († 1835), la care se adaugă jertfa celor treisprezece mucenici din Kandara, din perioada ocupaţiei francilor, care au căzut omorâţi de catolici († 1231). Singurul imbold al sfinţilor mucenici era dragostea faţă de Hristos şi faţă de aproapele. Semnele care au însoţit moartea acestora nu numai că i-au convins pe oameni de intrarea lor în rândul sfinţilor mucenici, dar le-au oferit încă o dată dovada tăriei credinţei lor, fapt care le dădea mai multă putere de a lupta împotriva cotropitorilor.
Tema mucenicilor nu este numai istorică, ci mai ales de ordin duhovnicesc, deoarece influenţează conştiinţa credincioşilor de-a lungul veacurilor. Un exemplu în acest sens este şi jertfa arhimandritului Filumen, în spaţiul Patriarhiei Ierusalimului.

2. Copilăria părintelui Filumen

Sofocle Hasapis, după numele de mirean, s-a născut pe 15 octombrie 1913, în parohia Sfântului Sava din Lefkosia. A fost frate geamăn cu Alexandru, cel care a devenit mai apoi arhimandritul Elpidie, un alt cleric de mare excepţie al Ciprului. Părinţii lor, Gheorghe şi Magdalena Hasapis sau Orundiotis, aşa cum mai erau ei cunoscuţi, pentru că se trăgeau din satul Orunda, au avut în total 13 copii, din care au supravieţuit 10 – 7 băieţi şi 3 fete. Familia locuia într-o casă din parohia Sfântul Sava. Se bucurau de o stare materială destul de bună, întreţinându-se din munca tatălui, care avea în proprietatea sa un cuptor de pâine şi un han. Mama avea ca singură ocupaţie îngrijirea casei şi creşterea copiilor. Fiind oameni foarte evlavioşi, ei au transformat una din camerele casei lor în iconostas şi loc de rugăciune. Înainte de culcare, aveau obiceiul să treacă cu toţii prin acea cameră ca să spună rugăciunea de seară. Cei doi fraţi gemeni se rugau cu cea mai multă râvnă, zăbovind multă vreme dinaintea icoanelor. Ca urmare, uneori copiii se certau între ei, pentru că trebuiau să stea la rând ca să-şi spună rugăciunea de seară, iar gemenii nu mai terminau de rugat.
Un rol important în educaţia copiilor l-a jucat bunica lor, Loxandra, prin exemplul vieţii sale. Posturile, rugăciunile şi privegherile bunicii au fost o şcoală de religie unică, în care au învăţat foarte multe. Şi pentru că bunica nu ştia carte, cei doi fraţi gemeni îi citeau cu multă râvnă din lucrări religioase, mai ales din Vieţile Sfinţilor. Desigur, aceste lecturi au avut şi asupra lor o influenţă deosebită, formându-le caracterul.

3. Viaţa monahală

1Dorinţa atât a părintelui Filumen, cât şi a părintelui Elpidie să trăiască la Mănăstirea Stavrovuni, faimoasă pentru respectarea tradiţiei monahale, alături de părinţi sporiţi duhovniceşte, era puternică, în ciuda vârstei lor fragede. Astfel, la câţiva ani după terminarea şcolii primare, în iulie 1928, fără să spună nimic părinţilor, au plecat spre mănăstire. În acel an, familia şi-a petrecut vara în Lefkosia, unde trebuiau să meargă şi cei doi gemeni, după tatăl lor, care lucra acolo. I-au căutat peste tot, fără nici un rezultat. La un moment dat, un căruţaş le-a spus părinţilor că i-a văzut pe băieţi pe drumul către Stavrovuni. S-au dus imediat acolo. Dinaintea stareţului mănăstirii, tatăl lor i-a întrebat dacă se gândiseră bine înainte să ia hotărârea de a urma viaţa monahală. Atunci Elpidie, temându-se ca tatăl lor să nu-i oblige să se întoarcă înapoi, i-a spus: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iar o să plecăm… Ai mulţi copii. Lasă-ne să mergem pe drumul nostru“. Atunci tatăl lor i-a binecuvântat şi a plecat.
Pe vremea aceea, la Mănăstirea Stavrovuni trăiau unii din cei mai mari părinţi ai secolului douăzeci, cum ar fi egumenul Varnava Haralambidis (1864-1948) şi fraţii săi după trup Calinic (†1943) şi Grigorie (1870-1933), ca şi ieromonahul Ciprian (1878-1955). Alături de aceşti părinţi, cei doi fraţi au învăţat foarte multe, trăind după rânduiala aspră de la Stavrovuni. Dar viaţa lor avea să ia o nouă întorsătură în 1934, când Mănăstirea a fost vizitată de Timotei Themelis, Arhiepiscopul de atunci al Iordanului (1878-1955), care a fost mai apoi Patriarh al Ierusalimului. Acesta i-a propus stareţului Varnava şi tatălui celor doi gemeni să-i ia pe copii la Ierusalim, unde aveau posibilitatea să facă gimnaziul. De altfel, viaţa aspră de la Stavrovuni şi condiţiile grele de trai de pe atunci le şubreziseră sănătatea, fapt care l-a determinat pe stareţ să accepte propunerea Arhiepiscopului Iordanului. Starea de sănătate a celor doi a impus pentru o perioadă întoarcerea lor acasă, ca să-şi revină. Respectându-le voia, tatăl lor le-a dat din nou binecuvântarea şi, în acelaşi an, gemenii au plecat spre Palestina.

4. Şederea părintelui Filumen la Ierusalim

Sub protecţia lui Themelis, cei doi fraţi gemeni s-au înscris la Gimnaziul Sfântului1Mormânt, pecare l-au terminat în 1939. În tot acest timp, s-au distins prin faptul că respectau cu stricteţe regulile călugăreşti, aşa cum fuseseră învăţaţi la Stavrovuni. Obişnuiau să se închidă în camerele lor şi să-şi petreacă timpul citind şi rugându-se. Colegii lor, care erau în majoritate mai mici ca vârstă decât ei, îi evitau, deoarece ştiau că petrec mult timp citind cărţi sfinte, ceea ce pe ei nu îi entuziasma. După ce au terminat gimnaziul, cei doi fraţi au pornit fiecare pe un drum diferit.
În 1937, Alexandru s-a călugărit, primind numele de Elpidie. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1940, presbiter. A slujit în diferite locuri aflate sub ascultarea Patriarhiei. Între altele, a fost stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător al Domnului din Ierusalim şi epitrop patriarhal în Nazaret.
În 1947 a intrat în slujba Patriarhiei Alexandriei, fiind trimis în Mozambic în calitate de responsabil arhieresc al comunităţii greceşti. Mai târziu, în 1952, a ajuns în Atena, unde a studiat teologia. A absolvit în 1956, iar în anul următor a plecat spre Londra, unde a slujit la biserica Tuturor Sfinţilor. În paralel, a urmat cursuri de interpretare a Noului Testament şi de Istorie Bisericească, la Colegiul Regal. Trei ani mai târziu, în 1959, a fost trimis de Patriarhia Alexandriei mai întâi la Odessa, iar apoi în Grecia. În continuare, a activat în Cipru, ca preot al Mitropoliei din Pafos, după care a fost ales stareţ la Mănăstirea Maicii Domnului din Maheras. Puţin mai târziu, s-a întors în Atena, unde a slujit aproximativ şase ani ca preot la Spitalul Crucii Roşii. În timpul acesta, a primit mii de oameni, care mergeau la el ca să afle sprijin şi îndrumare în viaţa grea pe care o duceau. Apoi a activat la biserica Sfintei Treimi, iar de acolo, a plecat în Athos. Fiind bolnav, a fost dus la Spitalul Crucii Roşii din Atena, unde, la puţină vreme, s-a săvârşit din această viaţă, pe 29 noiembrie 1983.
Părintele Filumen a avut în viaţă un cu totul alt drum, rămânând până la moarte la Ierusalim. S-a călugărit în 1937, când a primit numele de Filumen. Doi ani mai târziu, pe 5 septembrie 1939, la puţină vreme de la terminarea Gimnaziului Sfântului Mormânt, a fost hirotonit diacon. Presbiter a devenit pe data de 1.11.1943, iar cinci ani mai târziu, pe 20.03.1948, a fost hirotonit arhimandrit. A slujit în foarte multe locaţii, începând cu Patriarhia, unde a fost ghid, în 1940. În continuare, din iunie 1940 până în septembrie 1941, a stat la Mănăstirea Sfântul Sava, după care s-a întors la Patriarhie, unde a devenit supraveghetor al birourilor Patriarhiei. Pe 15 iulie 1944 i-a fost încredinţat postul de ajutor de supraveghetor la bucătăria centrală. În februarie 1946 a fost numit stareţ în Tiberiada, până în martie 1953, când a devenit stareţ în Ioppe. Acolo a rămas şase ani, până pe 6 noiembrie 1959, când a fost rechemat de Patriarhie şi numit director al Orfelinatului Şcolii Patriarhale. A mai împlinit şi alte slujiri, cum ar fi: de pe 9 mai 1961 până pe 23 februarie 1962 a fost stareţ la Mănăstirea Arhanghelos; apoi, până pe 7 august 1965, a fost stareţ în Ramalla; după aceea, până pe 12 august 1970, a fost stareţ la Mănăstirea Avvei Teodosie, iar până pe 18 august 1970, a ocupat aceeaşi poziţie, la Mănăstirea Proorocului Ilie. În continuare, până pe 14 ianuarie 1976, a fost iarăşi în Ramalla şi, în fine, de pe 8 mai 1979, a slujit la Fântâna lui Iacov, unde a şi primit moartea mucenicească.
Pe tot parcursul activităţii sale, ca membru al comunităţii Sfântului Mormânt, părintele Filumen a trăit în smerenie şi linişte. Ascetismul şi râvna cu care a respectat regulile monahiceşti au fost principalele trăsături ale vieţii sale. Preţuind duhul Ortodoxiei, a căutat ca niciodată să nu îşi promoveze numele în nici un fel. Principala sa grijă era să îşi ducă traiul ca un călugăr smerit şi să sporească duhovniceşte. Cei care nu îl cunoşteau bine nu-şi puteau da seama de înălţimea vieţii duhovniceşti pe care o ducea. De multe ori, se prefăcea nebun, pentru a se putea ascunde de lume. Se ştie faptul că vreme de opt ani, cât a pustnicit împreună cu Imeneu, Arhiepiscopul Lidei, cei doi nu stăteau nicicând la masă, ci mâncau în picioare, din oală.

5. Moartea mucenicească

1În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor credincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu. Scopul acestui evreu, ca, de altfel, al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de închinăciune iudaic.
Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că făptaşii erau „necunoscuţi“.
Înmormântarea mucenicului Arhimandrit Filumen din Cipru a avut loc pe 4 decembriefb_img_1492951028062.jpg1979, slujba săvârşindu-se la biserica Sfintei Tecla. A fost îngropat în cimitirul comunităţii Sfântului Mormânt din Sion. Patru ani mai târziu, când a murit un alt membru al comunităţii, s-a deschis mormântul părintelui Filumen pentru a i se muta osemintele de acolo. Atunci, toţi cei de faţă au avut parte de o privelişte minunată: trupul său era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, aşa cum s-a întâmplat cu moaştele atâtor sfinţi, ca, de exemplu, Sfântul Spiridon, Sfântul Ioan Rusul etc. După aceea, mormântul a fost închis din nou, până în anul 1984, de Crăciun, în timpul îngropării lui Claudiu, Arhiepiscopul din Pella. Şi de această dată, trupul era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, semn că smeritul rob al lui Dumnezeu Filumen intrase în ţara celor vii, ca sfânt. Moaştele sale au fost aşezate cu evlavie în partea nordică a Altarului bisericii Sfântului Sion, devenind obiect de închinăciune pentru mii de credincioşi.

(…) Viaţa sa ascetică, moartea mucenicească, trupul nestricat, minunile care au fost săvârşite după moartea sa, toate acestea constituie mărturii incontestabile ale sfinţeniei sale. Fie pomenirea sa veşnică!

(Acest studiu s-a bazat îndeosebi pe mărturiile celor care l-au cunoscut, fapt pentru care bibliografia este săracă. Cele mai însemnate surse bibliografice sunt:

1. Kostas Gheorghiadis, Chipul contemporan al Bisericii Sionului. Părintele Filumen, Mărturia ortodoxă, Nr. 4, Lefkosia, 1982.
2. Ioan, Noul Mucenic Filumen, Mărturia ortodoxă, nr. 19, Lefkosia.
3. Necrolog: Moartea mucenicească a Arhimandritului Filumen Hasapis, Noul Sion, Vol. 72, Ierusalim, 1980.
4. Arhimandritul Filumen: un mărturisitor contemporan al credinţei noastre, Drumul nevoinţei, nr. 101, Lefkosia, 1992.
5. Arhimandritului Elpidie, în cartea lui Iosif Monahul Figuri patristice de la Nea Skiti, Salonic, 1988, pp. 63-70.
6. Din revista Mărturie ortodoxă, nr. 41, 1993, pp. 34-37.).

Sursa: Patericul secolului XX

cuvantulortodox

1

Ziua Sfantului Arhidiacon Stefan

Inainte de întoarcerea sa la credință Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioși, prigonea pe Apostoli, și a ajutat la uciderea sfântului Ștefan, și nu cruța nici bărbați nici femei. Ascultă, cum vorbește de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case si trăgând bărbați și femei îi da la temniță” (Fapt. VIII, 3).
Așadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă și prin case.
Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbați și pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Și nu numai bărbați, ci și femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruță nici sexul, și nu simțea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.
Pentru aceasta alți iudei care făceau aceeași, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-și câștige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreșit din o râvnă mincinoasă și fără de minte.
Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioși, ci numai pe bărbați, pentru că ei vedeau, că prin faptele și prin minunile acelora ei își pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca știa toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creștinilor nu s-a potolit încă, de aceea povestește el mai departe: „Pavel suflă cu groază și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. IX, 1).
Moartea lui Ștefan și prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe și furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ștefan, el prigonea pe Apostoli, și se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul si răpind și sfâșiind un miel, prin aceea se face mai furios și mai lacom de sânge. Tocmai așa a năvălit Saul asupra cetei bărbaților apostolici, a răpit de acolo un mielușel al lui Hristos, adică pe Sf. Ștefan, l-a sfâșiat, și prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.
A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ștefan? Pe cine nu a fi împăcat blândețea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigași, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ștefan, Pavel s-a întors la credință, și Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ștefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât și pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!
Această rugăciune trebuie să o asculte toți cei ce au vrăjmași, și sunt jigniți de dânșii. Când ți-ar fi făcut vrăjmașii tăi mii de jigniri, totuși nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ștefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creștinătății, adică Sfântul Ștefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie și râuri.
Când a amuțit gura lui Ștefan, a răsunat trâmbița Sfântului Pavel. Așa Dumnezeu nu părăsește nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruiește mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmașii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ștefan au răpit un luptător slăvit din oastea creștinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul și mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.
Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba și era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere și omor, Hristos l-a atras la sine. N-a așteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniștit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit și l-a învins în mijlocul zgomotului și al turbării sale.
Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbințeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, și l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulțimea cea mare în liniște și s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voiește să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, așa a năvălit Saul asupra Apostolilor și cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.
De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi vițele” (Ioan. XV, 5). Cu cât vițele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, și încă în număr mai mare decât înainte. Ștefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, și împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povestește mai departe: „Și a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Și căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigonești? (Fapt. IX. 3,4).
Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în liniște. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru și totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta și cu Saul, și pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată țintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniștit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, și a restatornicit odihna și liniștea în duhul lui.
Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curățit de mândria cea deșartă, să socotească cu mintea trează și cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voiește să se îndrepteze. „Ce mă gonești”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluiești asupra mea? De ce ai tu să te tânguiești asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morții voștri, am curățit leproșii voștri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă gonești? Iată tu acum zaci la pământ și ești legat fără lanțuri. Ca și când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, poruncește să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: așa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică și de tremur, lipsit de toată puterea și mișcarea. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujește această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legați la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poți mișca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigonești! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, și fără dânsul nu poți merge un pas! Așadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă gonești”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioșilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de față nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare și păsuială, în cele de față îngrijirea sa pentru Saul.
Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine ești tu”? (Fapt. IX, 5). Din îngăduința cea de mai înainte și din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, și zicea: „cine ești tu, Doamne”?
Vezi tu felul cel bun al sufletului său și duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotrivește, nu se oțărăște, ci îndată cunoaște pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morți sculați, orbi cu vederea dobândită, și leproși curățiți, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înșelător, și în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut așa, el îndată s-a întors.
Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu gonești”. (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu gonești”?
Pentru ca să atingă inima lui, și să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuși Sfântul Pavel, cum el încă după mulți ani, după ce el săvârșise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea și căința sa si zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. XV, 9).
Dacă el și după un timp atât de îndelungat, și după ce săvârșise atâtea fapte mari, totuși pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui și a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conștiința sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoșată?
Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire si zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas așa zicând ca o funie pe grumaz și l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiți-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-și dezvinovăți necredința lor. Așadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, și dacă s-ar întâmpla și cu noi aceasta, și noi am crede și ne-am îmbunătăți”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă si pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuși tu nu asculți.
Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, și tu ar trebui să asculți. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot așa slobodă trebuie să fi fost și ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeți, că strigarea ce a venit la Pavel, deși a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuși de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta și din altă întâmplare, încă și iudeii au auzit odinioară un glas din cer, și încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. III, 17).
Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuși ziceau: „Acesta este un înșelător și amăgitor” (Mat. XXVII, 63). Așadar ei s-au împotrivit Insuși lui Dumnezeu și au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.
Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată și sinceră, și un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, și acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă și pe Sfântul Duh în chip de porumb, și au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălțămintelor Lui” (Ioan. l, 27; Luc. III, 16). Ei totuși nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Il gonea, și îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat și s-a întors din toată inima.
Dacă veți voi să-mi mai hărăziți luare-amintea voastră, aș vrea să vă mai aduc și o altă întâmplare. Și iudeii au auzit o dată glasul a Insuși Fiului, și tocmai așa ca Pavel, și în asemenea împrejurări, și totuși nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai așa s-a întâmplat și cu iudeii. Cum și când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare și cu arme, ca să-L prindă (Ioan. XVIII, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, și să le dovedească, că El este Dumnezeu și că ei calcă împotriva boldului (Fapt. IX, 5), așa a grăit către dânșii: „pe cine căutați”? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El și nu-L vedeau. El Insuși, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, și că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El Insuși n-ar fi voit.
Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar și când El vorbea cu dânșii, ei încă nu știau, cine stă înaintea lor.
Așa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt și au căzut la pământ (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot așa El a aruncat la pământ pe toți acești iudei, și precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot așa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Il căutau.
Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, așa au fost și ei loviți cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Insuși Hristos.
Acolo erau legături, și aici legături, acolo prigonire, și aici prigonire, acolo orbire, și aici orbire, acolo glasul Domnului, și aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeași aici și acolo, aceleași mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuințat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeași îndreptare.
Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poți trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credință și la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său și din inima lui cea sinceră. Așadar voi știți, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoință la aceasta.
Dumnezeu nu silește pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voiește ca toți să se mântuiască.
Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voiește, ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie” (l Tim. II, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toți se mântuiesc, când totuși Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voință omenească urmează voinței lui Dumnezeu, iar el nu silește pe nimeni cu puterea.
Așa zice și Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, și nu ați voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. XIII. 34, 35). Așadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voiește a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.
Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, și după putere să căutăm a face viața noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veșnică. De care fie ca să ne împărtășim prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine lauda si slava, acum, și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Sfantul Ioan Gură de Aur

sursa