Iisus – Imparatul nostru si cele 4 intrari ale Sale in viata si in istorie. “Pana astazi, urmasii fariseilor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate, sa-L scoata cu totul din inimile oamenilor”. Predica Pr. Boris Raduleanu la Duminica Floriilor


“Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos…”

Duminica Floriilor

“Osana, Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”
(Ioan XII, 1-18)

Frati si surori crestine,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am implinit 40 de zile de nevointa, straduinta, rascolire, cercetare, de adancire a vietii si sufletelor noastre. Asa cum s-a framantat 40 de ani poporul iudeu in pustie, regretand ca n-a crezut in puterea lui Dumnezeu, prin care sa intre in Pamantul Fagaduintei, asa cum a staruit Moise 40 de zile ca sa poata vedea pe Dumnezeu in Muntele Sinai, cum a staruit proorocul Ilie 40 de zile ca sa vada pe Dumnezeu pe Muntele Horeb, cum 40 de zile a fost ispitit Iisus in pustie de diavol ca sa-L biruiasca, tot asa si noi, 40 de zile, fiecare in felul lui, am staruit sa ajungem la ziua de azi, pentru a intampina pe Iisus Hristos, ca El sa intre – ca Imparat – in viata si in sufletele noastre. In aceste 40 de zile, noi toti ne-am rugat la sfintii care ne sunt mai apropiati, la sfintii pe care ii invocam de obicei. Dar Sfanta Biserica ne pune inainte, in chip deosebit, in perioada Postului Mare, trei sfinti pentru a-i lua ca indrumatori ai vietii noastre: Sfantul Grigorie Palama, care prin invatatura lui iscusita ne arata cum si cat putem cunoaste pe Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul care ne ajuta ca si noi sa ne cataram pe treptele virtutii pentru a ajunge mai aproape de Hristos si Sfanta Maria Egipteanca, marea pacatoasa, care prin pocainta a putut ajunge intocmai cu ingerii. Cu ajutorul lor si al tuturor celorlalti sfinti, am implinit cele 40 de zile si am ajuns la intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim. De maine intram in Sfanta Saptamana a Patimilor Domnului.
Voi starui pe scurt sa subliniez, pe langa evenimentul Intrarii Domnului in Ierusalimul pamantesc, inca alte trei “Intrari” ale Lui ca Imparat, in viata si in istoria noastra.

1. Prima Intrare a lui Iisus Hristos este Intruparea Sa

1623742_729857450371672_1766586240_nEl, Dumnezeu fiind, este Imparatul intregii creatii, este din vesnicie Imparat. Creatorul nu poate fi decat Imparat fata de creatia Sa. Dumnezeu este Imparat peste tot pamantul, spune psalmistul, Imparat vesnic, Imparatul cerului. El, “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din cer si S-a intrupat“, avand insa adeziunea omului – Fecioara Maria.
Iisus Hristos, Imparatul cel din vesnicie, este vestit de inger la Buna Vestire, ca fiind Fiul Celui Prea Inalt, dar si Fiu al lui David, a carui Imparatie nu va avea sfarsit. Magii Il cauta intreband: “Unde este regele iudeilor, cel ce s-a nascut?“. Poporul Il numeste adeseori Fiul lui David si Iisus nu neaga aceasta denumire. El recunoaste astfel ca este Mesia, Cel preavesiti de prooroci si asteptat de tot poporul. Intrebat de Pilat: “Tu esti regele iudeilor?”, El raspunde “tu zici – eu sunt Imparat”, dar adauga “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta… acum, imparatia Mea nu este aici“ (Mt. XXVII, 11; Ioan XVIII, 33-37). La Creatie, Dumnezeu a incredintat lui Adam conducerea lumii vazute. Adam, in natura lui umana ne cuprindea pe toti, intreaga omenire. Supunandu-se satanei, Adam a trecut acestuia stapanirea lumii, iar pacatul lui s-a rasfrant asupra tuturor urmasilor sai. Satana a devenit astfel printul lumii vazute. Iisus, desi era Imparat din vesnicie, ca Dumnezeu, s-a facut Om pentru ca in natura Lui umana sa biruiasca pe satana, sa cucereasca astfel suprematia lumii si sa instaureze Imparatia lui Dumnezeu pe pamant. Iisus da lupta cu satana in calitatea Sa de Fiu al Omului.
Dar, Dumnezeu fiind, Iisus purta in Sine intreaga omenire. Prin Intrupare, El a luat natura umana neprihanita din Fecioara, ramanand Dumnezeu nelimitat, care strabate prin toate si umple toate. El n-a luat Trupul personal din Fecioara Maria si sa ramana in afara de trup in tot restul firii, ci a cuprins intreaga fire, de la Adam si pana in veac; a “uns” tot trupul cu dumnezeirea, cum spun Sfintii Parinti. Ceva mai mult, venind la Botez, la Iordan, el a luat asupra Sa, si-a impropriat si toate pacatele noastre, ale omenitatii intregi, ne-a cuprins pe toti in Sine, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceea, luptand El cu statana, ca Fiu al Omului, s-a luptat pentru toti; biruind pe satana, l-a biruit pentru toti.
Biruinta lui Iisus impotriva satanei formeaza incoronarea lucrarii Sale pamantesti. Dar1ultima biruinta a fost Crucea pe care s-a scris ca o sentinta si pecete a biruintei Lui: “Iisus Hristos Imparatul Iudeilor“. Prin moartea si Invierea Sa, “capul sarpelui a fost zdrobit“. Daca Adam a cazut pentru ca nu s-a supus lui Dumnezeu, Iisus biruieste supunandu-Se Tatalui pana la moarte.
Deci, Imparatia lui Iisus in lume a luat fiinta abia dupa Invierea Sa. Abia dupa Inviere, El a spus: “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“. Numai atunci si-a trimis ucenicii sa boteze toate neamurile in numele Sfintei Treimi. Numai atunci Dumnezeu Tatal i-a dat toata puterea in cer si pe pamant, si nu ca Fiul Sau unic din Sfanta Treime, ci ca Celui ce este Dumnezeu-Om, Care s-a smerit si a biruit in natura Sa umana, devenind vrednic de a primi puterea deplina asupra lumii.

2. Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim

1Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este un eveniment ingradit intre marea minune a invierii lui Lazar si Saptamana Patimilor. Biserica ii acorda o mare insemnatate, socotind-o printre cele 12 sarbatori Imparatesti ale anului. Si iata de ce:
Intrarea triumfala a lui Iisus in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care El a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. De data aceasta, chiar El singur isi pregateste intrarea conform profetiilor, ca sa fie recunoscut dupa Lege ca este Mesia, Imparatul lui Israel. De aceea, inainte de a intra in cetate, trimite doi ucenici ca sa-I aduca manzul unei asine pentru a intra calare pe el, dupa cum prevestise proorocul Zaharia:

“Salta de bucurie fiica Sionului… Imparatul tau vine calare pe asina“ (Zah. IX, 9; Mt. XXI, 4).

Iisus voia sa precizeze El Insusi, din timpul vietii, ca este Mesia, Imparatul lumii cel asteptat, a carui imparatie nu va avea sfarsit. In vederea acestei Imparatii Dumnezeu a creat lumea; Imparatia lui Dumnezeu este cauza si scopul creatiei. Intrervenind caderea, Iisus a coborat in lume pentru a o instaura din nou. De-a lungul vietii Sale a vestit neincetat “apropierea” ei, si-a inceput chiar propovaduirea spunand: “pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor“, si-a trimis ucenicii sa vesteasca, acelasi lucru. Intrand ca Imparat in Ierusalim, Iisus anticipeaza biruinta Sa apropiata, ca si biruinta finala a omenirii intregi pe care o purta in Sine.
Poprul Il intampina pe Iisus ca pe Mesia, cu ramuri de finic. Multimile mergeau inaintea Lui, altele veneau dupa El. Isi asterneau hainele, isi asterneau prin aceastea sufletele la picioarele Lui, ca sa le curateasca si sfinteasca. Era intampinarea bucuriei. Oamenii simteau ca insusi Dumnezeu a venit pe lume, pentru a aduce salvarea si mantuirea ei. Poporul Il intampina cu strigate, repetand psalmul mesianic:

“Osana! bine cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului, Osana intru cei de sus” (Marcu XI, 9-10; Matei XXI, 9; Luca XIX, 38).

Acest Psalm, 117, era cantat la marea Sarbatoare a Corturilor. Atunci, in ziua a 7-a a 1sarbatorii, se faceau procesiuni solemne cu ramuri de finic, salcii si palmieri. Agitand buchetele de ramuri verzi, se inconjura altarul, parca in intampinarea Celui ce trebuia sa vina, Mesia Cel asteptat. Se canta:

“Osana, Binecuvantat Cel ce vine in numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua“.

La intrarea in Ierusalim, Iisus este intampinat cu acelasi strigat. Toata cetatea s-a cutremurat. Insusi Cel asteptat a venit.
Dar daca unii L-au intampinat ca pe Imparatul, altii s-au intaratat impotriva Lui, ca si la intrarea Lui in lume. La Nastere, magii I-au adus daruri ca unui rege, pastorii I s-au inchinat ca Celui vestit de ingeri, ca Mantuitorului lumii. Irod insa a scos sabia ca sa-L ucida. La intrarea in Ierusalim, regasim tot doua categorii. Unii “Osana“, altii “rastigneste-L“. Fariseii si carturarii au hotarat rastignirea Lui, chiar inainte de a-L judeca. Desi au vazut puterea Lui Dumnezeiasca prin care L-a inviat pe Lazar, desi au vazut minunile, faptele, invatatura Lui, nimic n-a putut sa-i convinga. La farisei domina ura impotriva Lui. Trebuie nimicit. Ne incurca, ne impiedica de a ajunge sa dominam noi peste toate popoarele lumii.
Cele doua categorii le regasim pana in ziua de azi. Si pana astazi, in locul magilor, adevaratii oameni de stiinta se inspira de la adevarul adus de Dumnezeu in lume; si pana astazi in locul pastorilor, oamenii cu inima curata se inchina inaintea Lui; dar tot pana astazi in locul lui Irod si al fariseilor, urmasii lor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate – sa-L scoata cu totul din istorie. Sa acoperi soarele ca sa nu mai straluceasca? Sa acoperi luna ca sa nu mai lumineze? Este lipsa judecatii umane, vointa rea, care nu vrea sa recunoasca existenta unui Creator si Mantuitor, dorind sa-L stearga din istorie si din inimile oamenilor.
Dar Imparatia lui Dumnezeu va veni. Momentul Intrarii Domnului in Ierusalim marcheaza venirea Ei in slava. Ea a coborat in lume dupa Inaltarea lui Iisus si Coborarea Duhului Sfant si se zideste de-a lungul timpului pana la a doua venire, la Parusie.

3. A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre

1A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre, al fiecaruia dintre noi. Iata, spune Iisus, in Apocalipsa Sfantului Ioan: “Eu stau la usa si bat“ (III, 20), la usa inimii fiecaruia.
Daca vei auzi si vei voi, vei deschide, si Eu, Iisus, voi intra si voi cina impreuna cu tine si tu cu Mine.
Cat de aproape este Iisus de fiecare dintre noi! “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, a spus El. Dar fiind inlauntrul nostru, El asteapta ca noi, de buna voie sa-I deschidem usa, pentru ca El sa se instaureze Imparat in sufletele noastre.
Iisus ne-a invatat care este binele si cum sa-I urmam, ne-a aratat calea desavarsirii pentru toti oamenii si anume calea divino-umana, cu Dumnezeu si prin Dumnezeu: Dumnezeu prin om si omul prin Dumnezeu. Aceasta este calea vietii pe care ne-a dat-o Iisus, pentru a ne intoarece la Dumnezeu Tatal, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se instaureze – cu voia noastra – in noi si in lume. Iisus ne-a daruit si Adevarul abosolut din care sa scoatem adevarurile vietii noastre. Adevarul este Darul Lui, numai sa-l intelegem si sa ni-l insusim. “Fara de Mine nu puteti face nimic” a spus El si asa este!
De 2000 de ani, Iisus, cu bunatatea, cu blandetea, cu intelepciunea Lui, bate la usa inimii fiecaruia, ca sa-I deschidem si sa putem spune impreuna cu Apostolul Pavel:
Nu mai sunt eu, nu mai sunt eu egoistul, nu mai sunt eu mincinosul, egolatrul, stricatul. Nu! De acum inainte Hristos este in mine, de aceea si port numele Lui de crestin.
Dar trebuie sa marturisim ca si in noi insine coexista doua cai: si da; si nu; si: Iti deschid; si: nu-Ti deschid. Stiu ca ma ajuti, dar stiu ca imi restrangi si voia mea, de om ticalos. Asa cum spune tot Apostolul Pavel: “nu fac binele pe care-l voiesc, ci fac raul pe care nu-l voiesc“. Si daca il fac, o face pacatul din mine, o face ispita satanei. Totusi eu sunt cel care raspund de faptele mele. Deci, vedeti, chiar atunci cand blandul Iisus bate la usa inimii mele, si atunci eu spun: Da, vino, Doamne, dar si: nu veni; faca-se voia Ta, dar si: eu vreau sa fac voia mea. Asta sunt eu, om. Asta suntem toti. Totusi trebuie sa luptam cu noi insine. In aceasta lupta nu suntem singuri, Iisus Hristos este cu noi. Pentru cel ce se incredinteaza Lui, toate sunt cu putinta.
Iisus isi zideste Imapratia de-a lungul istoriei prin lupta cu fortele negative, dusa prin oameni. Dumnezeu nu stapaneste lumea din afara, ci dinlauntrul ei, prin noi, oamenii. Este o lupta la care participa cei care slujesc pe Iisus si nu s-au inchinat satanei, ci au biruit prin viata lor personala, prin renasterea lor spirituala. Iisus zideste prin acestia Imparatia Sa. Este o lucrare ce se implineste in timp, in Biserica. Prin Sfanta Liturghie, Imparatia lui Dumnezeu coboara neincetat in lume. De aceea, Sfanta Liturghie si incepe prin cuvintele: “Binecuvantata este Imparatia Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh“. Impartasirea constienta cu Sfintele Taine ale lui Hristos reprezinta intrarea faptica in Imparatie.
Noi nu traim intr-o lume in care Imparat este Dumnezeu, dar noi putem cunoaste pe Imparat si Imparatia Lui in noi si in Biserica. Ne si rugam neincetat:

“Vie Imparatia Ta… precum in cer, asa si pe pamant“.

Imparatia lui Dumnezeu, ca si viata de veci, incepe de aici, inainte de Invierea de obste. De 1fapt, trairea, in mod concomitent, a celui vesnic cu cel din timp este taina si bucuria vietii spirituale, este trairea Imparatiei lui Dumnezeu, care este Dreptate, Pace, Bucurie in Duhul Sfant. Crengutele acestea mici, verzi, pe care le purtam in ziua de astazi, sunt semnul biruintei. Cu ele Il intampinam pe Iisus, primindu-L Imparat.

4. Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei

Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei. Atunci va veni Fiul Omului ca Imparat biruitor, cu putere multa, intru slava Sa si toti ingerii impreuna cu El insotindu-L la a doua Lui venire, numita si Parusie. Atunci toti oamenii vor invia.
Prin biruinta personala, si Inaltarea Sa, Iisus Hristos a indrepartat pe satana din cer, dar nu l-a eliminat din creatie. Dupa Inaltare, satana a fost aruncat din cer pe pamant (Apoc. XII, 9). Toata lupta lui Iisus cu satana desfasurata in cursul vietii Sale pamantesti, este reluata si dusa de intreaga omenire. Hristos urmeaza sa biruiasca prin vointa si participarea tuturor. El ne-a cuprins pe toti in Trupul Sau cosmic, S-a jertfit, a biruit pentru toti, lasand insa ca fiecare sa-si aleaga si sa-si hotarasca viata sa. Libertatea nimanui nu este stirbita, fiecare a ramas liber sa se integreze – sau nu – in Hristos si sa castige – sau nu – Imparatia lui Dumnezeu. Daca, in timpul vietii pamantesti a lui Iisus Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu era in lumea aceasta, dupa Inaltare si Coborarea Duhului Sfant, ea incepe sa se zideasca in lume, pentru ca la Invierea de obste sa devina triumfatoare. In orice caz, la Imparatia lui Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin Duhul Sfant intru Hristos. El a rascumparat si mantuit omenirea. Numai prin El poate fi biruit satana si omenirea poate cunoaste indumnezeirea prin Duhul Sfant.
1Dupa cum rezulta din Apocalipsa, toata istoria reprezinta lupta oamenilor cu ei insisi si cu satana, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu, care la inceput era in germene, cat “un graunte de mustar“, sa creasca. Ea se ia cu nevointa si silinta de catre oameni, de neamuri, de lumea toata. Istoria nu este un timp care se implineste oricum, insumand un numar de vieti omenesti. Istoria este o lupta si o lucrare a intregii omeniri care trebuie sa-si decida soarta. Tot ceea ce patimeste Hristos, retraieste omenirea care creste, recapituland Trupul Lui cosmic. Inaintea sfarsitului, Iisus prevesteste razboaie, foamete, cutremure, molime. Cei ai lui Hristos vor fi prigoniti, defaimati, ucisi, dupa cum El Insusi a fost defaimat si ucis. Altii isi reneaga credinta. Vor aparea hristosi mincinosi, iubirea de Dumnezeu va seca. Dar Evanghelia va fi vestita la toate neamurile, ca sa nu spuna nici un neam ca nu a auzit de Hristos-Dumnezeu. Atunci, se va auzi trambita si cei morti se vor scula, iar cei ce se vor gasi in viata se vor schimba. Sfarsitul va veni ca fulgerul. Noi nu putem cunoaste nici ziua, nici ceasul lui. Doar Dumnezeu Tatal il cunoaste, intrucat sfarsitul depinde si de oameni, de intoarcerea lor la Dumnezeu.
Noi, din pacate, nu tinem seama de acest mare eveniment care ne-a fost prevestit. Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos. Toti vom da socoteala de faptele noastre, toti vom aparea in fata Judecatii, de-a dreapta sau de-a stanga, dupa cum am fost caramizi prin care Iisus si-a zidit Imparatia sau unelte de-ale satanei prin care a fost vandut. Cele doua categorii le regasim astfel pana la sfarsit, la Judecata de Apoi.
Chiar daca Parusia se savarseste si de-a lungul istoriei, ea are loc in mod vadit la sfarsit, in1eshatologie. Raportul dintre Dumnezeu si lume se va schimba atunci. Dumnezeu se va apropia de lume in asa fel incat El va deveni o realitate evidenta, nemijlocita. Nu cunoastem amanunte. Stim insa ca atunci, Adevarul, Dreptatea si Iubirea lui Dumnezeu vor fi Principiul unic al vietii, singura lege. Pe pamant se va pogorî Noul Ierusalim, in care omului ii va fi dat “a fi pururea cu Domnul“, intr-o comuniune permanenta “fata catre fata” cu El. Pamantul si cerul si intreaga faptura vor fi transfigurate intr-un cer nou si pamant nou. Intre Facator si faptura, intre Hristos si om nu va mai fi distanta, si Dumnezeu va imparati in mod vadit peste toti.

“Atunci si Fiul Insusi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie totul intru toate”, in vecii vecilor, Amin.

(Din: Preot Boris Raduleanu, Semnificatia marilor Sarbatori crestine. Predici, vol. 1, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2005)

sursa: cuvantulortodox

996536_491605180924213_192454254_n

Intrarea Domnului in Ierusalim

Intrarea Domnului în Ierusalim

Saptamana a sasea din post este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre” (Vineri, tripesnit).
De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemislotiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles duhovnicesc. Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane:
„Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare”, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata”. De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam”.
Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.
Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: invierea lui Lazar si Intrarea Domnului in Ierusalim.
Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar: „Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarasi le spune: „Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania”. Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei invieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului: „Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foame!”
Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar”. Ca sa inteleaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.
Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.
Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne”. Sau: „Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ti aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului” (Duminica seara).
A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea”, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Si, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteste si ne inmultim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata”. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii. Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.
Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra in Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pentru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si „Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se smereste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un Imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de „Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale. Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa intampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.
Daca invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, Il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii „Osana” si-I asternem haine pe cale.
Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama: „Veniti si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”. Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intampinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dragoste fara rezerve.
De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca „Dragostea desavarsita alunga frica” (I Ioan 4, 18).
Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinul, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam „Osana”, intampinam pe Biruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut biruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, semnele de biruinta pe care le tinem in mana.
Carturarii si fariseii crapa de zavistie: „Invatatorule, cearta-Ti ucenicii, nu auzi ce striga pruncii?” „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, vazand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.
Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. In partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobeasca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea Il intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o Insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfintelor Patimi. Carturarii si fariseii, vazand marea minune a invierii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. „Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: „Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).
Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel intampina pe Domnul intrand in Ierusalim.
„Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecer-nia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…”.
„…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”.

Parintele Petroniu Tanase

sursa

“Inceputul Crucii” – Intrarea Domnului in Ierusalim


Alaturi de Sambata lui Lazar, Duminica Intrarii triumfale a Mantuitorului in Ierusalim reprezinta “inceputul Crucii“. Stereotipul nostru mental care asociaza bucuria cu absenta suferintei este contrariat de aceasta sarbatoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebreaza acum, daca Iisus intra in Ierusalim pentru a fi rastignit? Cum de este primit ca un imparat Cel ce vine calare pe smeritul asin? Cum de I se striga “Osana!” Celui asteptat de catre mai-marii poporului pentru a fi ucis?

Biserica insa vede si altceva dincolo de acestea si ne indeamna:

“Veniti sa mergem cu El, sa ne rastignim cu El, pentru a-L auzi spunandu-ne: nu la Ierusalimul pamantesc Ma sui pentru Patima Mea, ci la Tatal Meu si Dumnezeul Vostru, pentru ca sa intrati cu Mine in Ierusalimul ceresc, in Imparatia Cerurilor“.

Acesta este Ierusalimul in care intra biruitor Hristos prin Patimirea si moartea Sa.

Bucuria crestinilor nu are nicio legatura cu veselia indiferenta si superficiala a omului lumesc, nici cu “autosugestia” pozitiva a optimismului pamantesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare si izvoratoare de nemurire, a constiintei ca prin Cruce si numai prin Cruce dobandim Invierea. Este bucuria provenita din biruinta asupra patimilor noastre, biruinta pe care nu o putem castiga decat intru Hristos, dar nu automat si magic, ci numai prin propria noastra lupta.

“Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru”(2 Corinteni 4, 10-11).

Vrem si noi sa intram in Ierusalim, impreuna cu Domnul? Chiar vrem cu adevarat? Atunci sa incepem sa purtam si Crucea impreuna cu El! De nu, fi-vom, poate, mostenitori ai altei imparatii, din aceasta lume, dar nu a celei ceresti.

cuvantulortodox

1

Intrarea Domnului in Ierusalim – drumul spre moarte de bunavoie

Sarbatoarea Intrarii in Ierusalim a Mantuitorului este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Este un eveniment care se petrece cu o saptamana inainte de Patimile Sale. Din aceasta zi incepe Saptamana Patimilor, iar in biserici se savarsesc in fiecare seara Deniile.
Domnul intra in Ierusalim calare pe un manz de asin. Intra smerit, aratandu-le celor de fata ca nu este o persoana care a venit sa stapaneasca aceasta lume. Totodata ne descopera prin acest gest, ca nu-L putem intalni pe Domnul decat in smerenie.

Intra cu seninatate, nu cuprins de nelinisti. Aceasta intrare este drumul spre moartea de bunavoie. Chiar daca moartea Sa a fost hotarata de conducatorii carturarilor si fariseilor, Sfantul Ioan Evanghelistul vorbeste de ea ca fiind o jertfa de bunavoie. Hristos, desi avea puterea de a-i infrunta pe cei care ii doreau moartea, caci era si Dumnezeu, nu fuge de moarte. Dimpotriva, o primeste pentru a o birui din interiorul ei. Astfel, intrarea Sa in Ierusalim este o anticipare a biruintei asupra propriei Sale morti. Ramurile de salcie care sunt binecuvantate si daruite credinciosilor exprima tocmai aceasta biruinta asupra mortii. Intr-o predica rostita in duminica Floriilor, Sfantul Chiril al Alexandriei spunea: „Ieri, Hristos daruia viata unui om, adica lui Lazar, iar astazi, El insusi vine spre moarte. Ieri il invia pe mortul de patru zile, astazi vine in Ierusalim ca sa invieze din morti dupa trei zile”.
Aceasta intrare a Domnului in Ierusalim a fost vestita de proroci cu mult timp inainte de a se petrece. De aici reiese ca ea face parte din planul de mantuire a lui Dumnezeu.
Cunoastem din Sfanta Scriptura ca Mantuitorul a plans in momentul in care a vazut ca Lazar este mort si pus in mormant. Plansul Sau ne arata ca moartea nu este o stare fireasca, ca omul nu a fost adus la existenta pentru a muri, ci pentru a trai vesnic. In Evanghelii se mentioneaza de doua ori ca Hristos a plans. Prima data, atunci cand S-a aflat in fata mortii prietenului Sau, Lazar, iar a doua oara, atunci cand venea spre Ierusalim (Luca 19, 41).

Sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim este o sarbatoare a bucuriei pentru ca ea descopera biruinta lui Hristos asupra mortii lui Lazar si prefigureaza biruinta Lui asupra propriului Sau trup mort.
Adrian Cocosila

Sursa

 

Sambata lui Lazar: Inceputul Saptamanii Patimilor, inceputul drumului catre biruinta asupra mortii

Învierea lui Lazăr

Biruitorul mortii

Inainte de spectaculoasa minune a invierii lui Lazar, cel mort de patru zile si ajuns cadavru urat mirositor, Iisus a plans. Autori patristici, ca sfantul Chiril al Alexandriei, arata ca El a plans ca om — ca sa arate ca era om adevarat —, dar s-ar putea spune ca a plans si ca Dumnezeu.

Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, cre­ate, in loc de mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit ele­mentul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, ran­gurile si telurile, devin desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti.
1Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt irever­sibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu e izvorul vietii si al sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e acela de a examina felul in care trateaza moartea. Are moartea un sens sau distruge orice sens?
Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil.
Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lu­crurile in starea in care sunt. El a facut ceva pentru con­ditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si a suferit El Insusi moartea — in toata grozavia ei, cea mai rea, moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale.
Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1 Co 15, 55). A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea irever­sibila a lui Dumnezeu intr-o alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului, mantu­ieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru.

Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar […] sta acum la propria lui masa de pomenire im­preuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oa­meni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si un preot.

Femeia pacatoasa sparge un vas de alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele1 lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor. Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie. Dar moartea nu era invatatorul sau.
Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanato­sul si bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare.
Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce nu exista Inviere.

Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!”— dar nu Biruito­rului Romei, ci Biruitorului Mortii.

(Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

Despre un om care a murit de două ori, trăind trei vieți

Despre un om care a murit de două ori, trăind trei vieți

arhim. Mihail Daniliuc 

Lazăr nu s-a reîntors printre cei vii cu puterea sa, ci Iisus, Stăpânul Vieții, l-a readus la existenţa biologică, supusă din nou bolii și pierzării. Aşadar, potrivită ar fi denumirea de reanimare, revenire la viața firească oricărui pământean. Când vorbim de Învierea Domnului, lucrurile stau cu totul altfel: Hristos S-a ridicat din moarte prin forțe proprii, iar viața de după înviere era una nouă, duhovnicească, nepieritoare. Cu pași repezi ne apropiem de sâmbăta lui Lazăr, rânduită de Biserică înaintea Duminicii Floriilor. Cele două sărbători constituie de fapt limita, dar și liantul, ce unește Postul Păresimilor cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos. Împreună alcătuiesc o preafrumoasă prevestire a bucuriei și luminii neînserate a praznicului celui mare al Învierii Mântuitorului. Despre minunata întâmplare a învierii lui Lazăr nu se pomeneşte decât în Postul Mare ori în unele biserici când, deși tipicul nu prevede, la rânduiala de înmormântare se adaugă fragmentul din Evanghelia de la Ioan unde se relatează înfricoșătoarea minune. De Lazăr, cel a patra zi ieşit din mormânt, ne amintim la toate slujbele de pomenire pentru cei adormiți, căci în formula de încheiere, numită apolis, preotul pomenește și pe fericitul mort înviat, care a cunoscut iarăși moartea și va învia la sfârşitul veacurilor, împreună cu noi toți. Se cuvine să facem o precizare foarte importantă: între învierea lui Lazăr și cea a Domnului există o deosebire fundamentală. Pe amândouă le numim folosind același substantiv, însă ele se diferențiază esențial. Lazăr nu s-a reîntors printre cei vii cu puterea sa, ci Iisus, Stăpânul Vieții, l-a readus la existenţa biologică, supusă din nou bolii și pierzării. Așadar, potrivită ar fi denumirea de reanimare, revenire la viața firească oricărui pământean.

Când vorbim de Învierea Domnului, lucrurile stau cu totul altfel: Hristos S-a ridicat din moarte prin forțe proprii, iar viața de după înviere era una nouă, duhovnicească, nepieritoare. De aceea imnul pascal glăsuiește: „Hristos a înviat”, deci nu L-a înviat altcineva, vreo putere exterioară ființei Sale. Ni se pare interesant să ne gândim la perioada petrecută de Lazăr pe „tărâmul celălalt”: patru zile, chiar mai mult decât Marele Răstignit. Pe când Iisus, coborând cu sufletul în iad, a zdrobit lanţurile morții, binevestind drepților Lumina, Lazăr a rămas cu sufletul acolo, îngrozindu-se de muncile înfricoșătoare la care se supun cei osândiţi. Tradiția afirmă că, odată revenit în lumea aceasta și întrebat adeseori „Cum este? Ce ai văzut dincolo?”, Lazăr nu a izbutit să mărturisească nimic, căci limba nu reuşeşte să zugrăvească vreuna dintre cutremurătoarele imagini. Tot din tradiție știm cât de profund l-au marcat priveliștile stăpânirii întunericului: după ce sufletul i s-a întors în trupul ce zăcea de patru zile în mormânt, redându-i vitalitatea, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată, deși va fi avut și motive binecuvântate. Sinaxarele spun că el a trăit încă vreo 30 de ani: o „a doua viață”, o existență dedicată în exclusivitate Celui ce l-a scos din infern. Nici până a fi mușcat de fiorul morții Lazăr nu era străin de prezența și învățătura Domnului; Triodul îl numeşte chiar „prietenul lui Hristos”. Cu toate acestea, am putea lua în calcul probabilitatea ca el să fi gândit precum una din surorile lui, Marta, care, în dialog cu Mântuitorul, și-a exprimat oarece îndoială în puterea Lui, reproșându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici fratele meu n-ar fi murit”.
Revenind la debutul „celei de-a doua vieți”, cel care s-a înfricoșat de muncile iadului, a trăit permanent cu uriaşa povară, căci, se pare, nu i s-a îngăduit să vorbească despre ce văzuse. Cu siguranță că au existat încă de pe-atunci nenumăraţi curioși, doritori să afle ce și cum. Dar Lazăr a tăcut, crezând în dumnezeirea Izbăvitorului său. După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor, a plecat în insula Cipru, însoțit de Marta și Maria, surorile lui. Mulți dintre adversarii Domnului doreau numaidecât uciderea sa: oare cine ar fi mărturisit mai viu despre puterea Învățătorului decât cel ce șezuse în mormânt patru zile, încât trupul începuse a i se descompune? Odată înviat, Lazăr reprezenta dovada incontestabilă a dumnezeirii lui Iisus Hristos: zăcuse mort, dar acum trăia. Iar martorii nemaiauzitului  eveniment erau prea mulți ca să fie reduși la tăcere.
Stabilit pe meleagurile cipriote, la puţin timp a primit vizita Sfântului Apostol Pavel însoțit de ucenicul său, Barnaba, care l-a hirotonit episcop al Ciprului. Ca arhipăstor, cu smerenie și nezdruncinată credință, L-a mărturisit prin cuvânt și faptă pe Cel Ce l-a scos din gheara morții, conștient fiind că va veni vremea despărțirii din nou de lumea materială, pentru a gusta bucuria părtășiei din veșnicie – în cazul lui, „cea de-a treia viață”. Nu știm dacă dreptul Lazăr a lăsat ceva scris, dar ne închipuim lesne cu cât patos vorbea despre Prietenul său. Cu tărie în cuvânt, îndemna păstoriții să lucreze la mântuirea lor, râvnind la „un colțișor de rai”, după cum ar spune un părinte drag nouă tuturor, Cuviosul Paisie de la Sihla.
Înainte de a-și începe drumul spre Casa Tatălui Ceresc, Lazăr a dorit s-o revadă pe Fecioara Maria. De aceea a trimis o mică ambarcațiune ca s-o aducă în Cipru. Buna Maică, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, i-a împlinit dorința. Pe mare s-a iscat o furtună şi, în loc să acosteze în Larnaca, unde se găsea Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos, pe-atunci dominat de credințele deșarte în timp ce templele păgâne dominau întreaga regiune. Tradiția spune că atât Fecioara Maria cât și Apostolul Ioan au predicat Cuvântul  lui Hristos, s-au rugat și au stăruit pentru luminarea celor ce încă nu primise vestea cea bună. Folosințele misiunii lor au fost uriașe doar dacă ne gândim că Athosul a devenit „țară a monahilor”, fiind supranumit Grădina Maicii Domnului. De la Athos, Preasfânta Fecioară a ajuns în Cipru, întâlnindu-l pe statornicul ucenic al Fiului ei, dăruindu-i, potrivit tradiției, un omofor lucrat de binecuvântate sale mâini. La sfârșitul călătoriei pământești, Lazăr, cu dor nestins după Prietenul său, a adormit, fiind îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormânt s-a ridicat o mică biserică, dar, pe la anul 890, împăratul Leon Înțeleptul, având o adâncă evlavie către Sfânt, i-a mutat moaștele la Constantinopol, zidind în locul bisericuței originare una impunătoare, care poate fi admirată și astăzi.
Pe lângă corvoada pregătirilor din zilele premergătoare sărbătorilor pascale, să medităm mai îndelung la acest moment de dinaintea Sfintelor Pătimiri ale Răscumpărătorului nostru, ca să înțelegem că învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște, căci toți vom învia. Dar, ca să stăm la masă cu Domnul precum Lazăr, cade-se a ne strădui să devenim prietenii Lui.
Sursa: doxologia.ro

SAMBATA LUI LAZAR si PREGUSTAREA INVIERII IN VIATA NOASTRA: “Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca”

Gusturile vietii celei duhovnicesti – antidotul duhului lumesc



Un drum pe care se afla toate

Astazi este Sambata lui Lazar, iar pericopa evanghelica de astazi am auzit-o inca de mici, apoi am citit-o de multe ori. Am auzit-o si astazi. Este caracteristic acest fragment din tropar:
“Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintandu-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“.
asupra caruia ne-am indreptat atentia si altadata. Hristos, inainte de Patima si de Inviere a vrut sa ne asigure ca va urma invierea cea de obste si l-a inviat, spune troparul, mai intai pe Lazar.
Folosindu-ma de acest exemplu, as vrea sa spun ca in felul acesta cred ca ne lumineaza Dumnezeu astazi. Şi in general si in particular. Tuturor, precum si fiecaruia in parte, Dumnezeu le ofera o pregustare. Cunoastem, desigur, faptul ca Dumnezeu inca din aceasta viata ne ofera o pregustare a Imparatiei Cerurilor, a vietii ceresti, ne ofera logodna Duhului Sfant, nu numai teoretic, ci cu adevaratul gust. Aceasta se intampla in particular, nu cu titlul general in sensul ca Dumnezeu ofera tuturor Duhul Sfant, ci in sensul ca in lupta si efortul zilnic pe care-l face cineva primeste o astfel de pregustare, are parte de astfel de semne.
Este un fapt important, la care trebuie sa luam aminte. Daca aceasta lipseste, daca nu simtim o pregustare a vietii adevarate pe care ne-o ofera Hristos, inseamna ca este cazul sa ne nelinistim. Am umila parere ca, daca stam si analizam cu smerenie cele ale noastre, nimeni nu cred ca se va afla fara simtul unei pregustari. Nu ascultam unele lucruri, le acceptam doar teoretic, iar lupta noastra se da pe uscat.
Mai devreme sau mai tarziu vom primi aceasta pregustare, adica aceea ca Lazar a inviat cu adevarat, toti au vazut, iar acesta ne asigura ca intr-o zi toti oamenii vor invia. Este o pregustare reala, nu una teoretica. Pregustarea duhovniceasca a harului, a energiilor necreate ale lui Dumnezeu nu sunt numai ganduri bune sau simtaminte, ci pregustari adevarate.
Aflam astazi ca invierea lui Lazar nu are loc la intamplare:
“Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata acesta, suntem mai de plans decat toti oamenii“ (I Corinteni 15, 19)
In viata duhovniceasca, in special, aceluia care are buna dispozitie, sete, sinceritate, credinta, Hristos va gasi modalitatea de a-i oferi gustul adevarat al vietii duhovnicesti, atat cat poate sa cuprinda fiecare, ca sa-i indul­ceasca sufletul.
Dumnezeu iti deschide drumul spre toate

In piata mergem sa cumparam diverse, gustam inainte de a cumpara si vanzatorul nu ne impiedica sa gustam produsele, ci ne indeamna, ceea ce este important. La fel in cele duhovnicesti, nimic nu vine dintr-odata, cu totul. Faptul ca Dumnezeu ne ofera posibilitatea sa gustam, sa incercam, nu are doar sensul ca totul decurge treptat, ci are si rostul de a se arata putina bunavo­inta, asa cum vanzatorul cunoaste intentia clientului sau si scopul este sa-i intareasca dispozitia de a cumpara incurajandu-l sa guste. Are foarte multe sanse sa-l determine sa cumpere, lucru care se intampla adeseori. La fel si Dumnezeu, nu ne da totul dintr-o data, ci putin cate putin, si ne pastreaza plinatatea pentru viata viitoare, dandu-ne atat cat sa ne obligam si sa ne stimulam.
Din pacate, pentru ca omul este incurcat cu pacatul si cu grija cea lumeasca, desi are din cand in cand parte si de gusturi duhovnicesti, simtind ca acestea inseamna altceva, totusi nu se desprinde usor de viata cea pamanteasca si egoista. Intalnim destui astfel de oameni cu oarecare gusturi duhovnicesti, care au gustat bucuria, dulceata harului, stiu teoretic ca este cu totul altceva, dar nu se elibereaza, nu parasesc viata pacatoasa. Nu numai in sensul ca i-a acaparat pacatul si nu-i lasa, ci si in sensul ca in realitate au sentimentul ca-i satisface mai mult pacatul. Se ataseaza de pacat, iar pacatul are si el „dulceata” lui. Prin urmare, Hristos ofera pregustarea pentru a indatora sufletul.
Acesta este punctul delicat. Binecuvantat este sufletul acela care are parte de o pregustare — Dumnezeu urmareste si vede aceasta – si se obliga sa actioneze pe masura: numaidecat se conformeaza, numaidecat alearga la Hristos ca sa se invredni­ceasca de acea pregustare, de atractia, de trairea duhovniceasca. Daca insa te faci ca ai pierdut-o, ca nu ai inteles, daca neglijezi, intrucat pierde pacatul dinlauntrul tau si castiga trairea duhov­niceasca, atunci ai pierdut ocazia. Hristos iti deschide drumul spre toate cele ceresti, nu numai cu invatatura, dar iti ofera si gustul adevarat, real, iar tu esti nepasator.
Binecuvantat este sufletul acela care pune in valoare ingadu­inta si dragostea lui Dumnezeu, daca pot spune asa – pe care le exprima si le ofera nu teoretic, ci cu adevarat. Sunt de parere ca, cu cat faci mai bine fata celor pe care Dumnezeu ti le da – poate sa fie mult, dar tu sa simti putin —, cu atat mai mult Dumnezeu te acopera, te considera al Sau, iti deschide drumul, iti ofera noi pregustari, plinatate a degustarilor. Totusi, calitativ pregustarea este aceeasi, dar cantitativ este de fiecare data mai mult.
Aceasta este doar o mica doza, pentru a starni pofta duhovniceasca

In lupta noastra duhovniceasca, in stradania noastra trebuie sa avem in vedere ca Hristos nu numai ne invata si ne aminteste, ci gaseste chiar modalitati sa ne ofere pregustari ale vietii adevarate. Daca cineva se crede nedreptatit, daca are retineri, nu este-n ordine. Nici sa aiba sentimentul ca s-a saturat si sa spuna:„Ajunge atat!” Este rau si daca este nepasator si daca i se pare ca este prea mult. Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca. Asa sunt si cele duhovnicesti, din acest punct de vedere, asemenea celor materiale.
Ziua de astazi ne ajuta sa luam aminte la cele de mai sus si sa apucam pe drumul drept, sa dibuim realitatea. Ca atunci cand cineva cauta un drum, il gaseste si porneste pe el. Şi acesta este, am spune, un drum care ne duce inspre Imparatia lui Dumnezeu, un drum pe care se afla toate. Asa cum omul poate sa gaseasca un drum oarecare, cred ca Dumnezeu asteapta de la noi in ziua de astazi sa luam aminte la acest drum care se prezinta in fata noastra, care este deschis inaintea noastra. Şi pe el nu trebuie sa lenevim, ci sa tragem cu mult zel.
22.04.2000 La Sambata lui Lazar.
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

Sursa