Avva Efrem Filotheitul despre STRIGATUL CONSTIINTEI si VIATA DUPA MOARTE. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine”

OMILIA a XXIII-a

Cartea constiintelor[1]

Fiii mei binecuvantati,

Iubirea lui Dumnezeu si nemarginita Lui milostivire care s-a aratat fata de om pana la jertfa pe cruce a binevoit, chiar si in acest an, sa indrume pasii mei – cu toate ca sunt pentru totdeauna un om nevrednic si nemernic – sa fiu langa voi cu sentimente de dragoste parinteasca, pe care cred ca le nutriti si voi in inimile voastre fata de mine.

Intr-o zi, la manastirea mea, cand citeam impreuna cu fratii din Sfintii Parinti, ceva m-a impresionat, as putea spune infricosator, o fraza prin adancimea sensului ei. Aceasta era urmatoarea:

“Am vazut cand s-au deschis cartile constiintelor inaintea lui Dumnezeu”.

M-am inspaimantat tare, incercand sa patrund in sensul si-n gandirea Sfantului Parinte al Bisericii care a scris-o. Oare ce intelegea prin “cartile constiintelor”?

balanta-humor

Fiecare om are constiinta, dar si cartea vietii lui plina de foi si pagini. Fiecare fila, in gandirea acestui mare Parinte, inseamna fiecare zi a vietii omului, care trece si este traita, in special, a crestinului. Pe o pagina se scriu pacatele omului, iar pe cealalta, faptele bune. Aici se consemneaza cele din minte, pacatele cu imaginatia, cele care au loc in inchipuirea omului, in mintea si in inima lui, dar si toate cele savarsite cu trupul. Toate acestea sunt scrise pe o pagina la prima vedere, iar pe cealalta, faptele bune savarsite in trup si in suflet.

Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse, caci toate se descopera inaintea Lui. Nici un cuget, nici un sentiment, nici un cuvant nu-i scapa, ci toate sunt consemnate in aceasta carte a vietii. Toate vor trece prin judecata lui Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns, si acest lucru este foarte important. In definitiv, nu constientizam ce ni se va intampla exact, cand sufletul nostru va iesi si va urca la Dumnezeu. Viata omului, de cele mai multe ori, se incheie in cateva clipite si in acest interval este evident ca se va deschide aceasta carte a vietii si a constiintei inaintea ochilor lui Dumnezeu si omul se va afla intr-o postura foarte dificila, aceea de a raspunde – daca va putea s-o faca – pentru faptele lui inaintea Celui care stie toate. La El nu incape raspuns de indreptatire sau de tainuire, pentru ca insasi constiinta va protesta impotriva sufletului inaintea Tronului. Aceasta va fi judecatorul sufletului, pentru ca ea nu poate sa falsifice realitatea si adevarul celor savarsite de om.

N-am realizat ca vom fi judecati si, de aceea, are loc la ceasul iesirii sufletului un act de pre-judecata, in acel moment sau dupa ce s-a despartit de trup. Sufletul se afla in fata unui mic tribunal care va hotari, intr-o anumita masura, fericirea sau nefericirea pe care o va primi inaintea marelui tribunal al lui Dumnezeu. Cunoastem toate acestea din Sfanta Traditie, din traditiile personale si, de cele mai multe ori, din experienta acestui eveniment care se intampla oricarui om de pe aceasta planeta. De aceea, va trebui sa facem o incursiune in gandurile noastre, in crezul nostru, sa ne adunam puterile sufletesti si sa ne pregatim pentru iesirea din aceasta problema foarte serioasa a fiecarui om.In lumea aceasta, toate lucrurile se pot schimba, nu putem s-o facem pe aceasta, o facem pe cealalta, si vine sfarsitul. Cand este vorba, insa, despre aceasta calatorie fara intoarcere, catre cer, crestinul ortodox trebuie sa mediteze foarte serios si sa se pregateasca sub toate aspectele, pentru ca dupa moarte “nu este pocainta“.

Death_of_Theodora

Biserica ne ajuta foarte mult sa cunoastem ceea ce se intampla cu noi dupa iesirea sufletului. Credem cu tarie ca sufletul va trece prin vamile vazduhului, va plati impozite grele si, oricum, trebuie sa aiba in ordine actele, pasaportul, pentru ca, altfel, undeva va fi coborat, oprit aici sau acolo, si situatia lui va fi foarte dificila. Desigur, atunci se va trezi, dar va fi prea tarziu, deoarece nu va putea sa se intoarca, sa arate cainta potrivita, sa-si aranjeze actele si pasaportul si s-o ia de la capat. Sufletul omului nu se intoarce, ci merge direct la Creatorul lui, si aceasta realitate nu este asa de simpla cum o vedem noi, si cel mai mult eu.

Poate ca ati citit despre iesirea sufletului unei femei, cunoscuta sub numele de Sfanta Teodora. Acest suflet a slujit un om sfant si a venit vremea sa plece. Urcand catre Dumnezeu, a trecut prin vami si acolo au inceput greutatile. Avea un pacat nemarturisit, iar ingerii care o insoteau, o protejau si o indrumau s-au aflat intr-un mare impas, din cauza multimii demonilor care-i asezau inainte pacatul si cereau de la Dumnezeu sa judece dupa dreptate. Si se spune in istoricul vietii ei ca mijlocirile acestui mare om sfant, care se numea Vasile, si caruia ii slujise, “au descurcat-o” din urzelile demonilor. Astfel, ingerii au purtat-o spre cer, vorbind intre ei si zicand ca daca nu ar fi intervenit mijlocirile lui Vasile, sufletul ei aflat in primejdie mare n-ar fi urcat la ceruri.

Viata pe care o ducem dovedeste ca n-am inteles seriozitatea acestei probleme. Sa luam un exemplu; am facut ceva rau si trebuie sa mergem la judecata raufacatorilor, ne aflam in situatia sa fim condamnati la moarte, la streang sau la altepedepse si mai dure. Atunci, pana in ziua judecatii, ne vom ingriji foarte mult de judecatori si de diferite mijloace de scapare, cu multa truda personala, cu nevointe, cu nesomn, cu una, cu alta, asteptand sentinta. Si cu cat se apropie ziua, ceasul Judecatii, starea sufletului va fi din ce in ce mai rea, si cum se va incheia? In cel mai rau caz, cu moartea trupului, nimic mai mult decat o stare trupeasca, si cata osteneala am depus mai inainte! Nu se intampla acelasi lucru cand este vorba de suflet, a carui moarte nu este una trupeasca.

Plecarea trupului din aceasta viata nu implica libertatea mantuirii sufletului omului, care, daca nu reuseste, se va chinui vesnic. Nu stim, nu putem sa intelegem sensul cuvantului vesnicie.Intelesul lui este urmatorul: viata fara sfarsit, fara final, neapusa. Asa cum existenta lui Dumnezeu n-are final, la fel si viata sufletului omenesc. Prin urmare, in cazul esecului mantuirii, vom trai intr-o nefericire vesnica. Nu este vorba despre o stare simpla, o durere usoara, de ceva care in cele din urma trece si primeste iertarea. Din nefericire, avem de-a face cu o chinuire infricosatoare si inspaimantatoare, de aceea zic ca nu stim ce se va intampla cu noi dupa moarte.

Biserica noastra, prin invataturile, predicile si tainele ei, ne ajuta sa intelegem mai bine, sa deschidem mintea si sa pricepem aceasta problema existentiala, de care avem nevoie, ca sa nu fim pedepsiti. Noi va trebui sa constientizam starea noastra, sa traim viata dupa cuviinta, sa intram imediat in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine. Nici clipele timpului nostru nu sunt sigure, pentru ca, iesind de aici, viata noastra poate sa se sfarseasca. Astfel, in mai putin de o ora, cartea constiintei va fi deschisa inaintea lui Dumnezeu si va incepe judecata. Hristos va rasfoi cartea, fila cu fila, si va zice: „Aici ai facut acest pacat, dincolo pe celalalt s.a.”, iar constiinta va raspunde: „Desigur, asa este, intr-adevar, asa s-a intamplat”. In momentul in care la judecata se va termina de rasfoit aceasta carte, sufletul va tremura precum frunza in anotimpul toamnei la cea mai mica adiere de vant, si precum pestele viu cand este scos din mare. Asa se va zbuciuma si sufletul inaintea infricosatoarei judecati. Iar daca hotararea lui Dumnezeu este pozitiva, atunci nu vom putea sa masuram fericirea nici in adancime, nici in inaltime, nici in latime, pentru ca sufletul acesta va intra in Imparatia lui Dumnezeu, Il va cunoaste cat se poate de mult, va reveni la Acelasi Dumnezeu si Parinte. Si ganditi-va ca Dumnezeu este izvorul intregii fericiri.

adancul_iadului

In cazul unei hotarari negative, cu osanda si nefericire, inaintea acestui suflet nenorocit se deschide un iad infricosator, pe care daca cineva ar indrazni sa-l incerce, i-ar sta mintea in loc. Nu se poate masura, in nici un caz, chinul infricosator. Am sa va dau un exemplu: ne doare un dinte, mintea este zapacita de durere si alergam imediat sa gasim un medicament ca aceasta sa inceteze. Si oare ce este aceasta durere? De multe ori, si despre alta durere spunem ca este mare, nu putem s-o rabdam si cerem imediat ajutor medical. Ce se va intampla, insa, cand sufletul nostru va intalni iadul? Daca un demon s-ar arata inaintea ochilor omului, acesta ar muri imediat, instantaneu. Omul chinuit in iad, insa, cum va trai vesnic nu cu unul, ci cu milioane de demoni impreuna? Cum va putea sa vietuiasca asa? Si totusi, asa se intampla.

Hristos, iubirea noastra, Mantuitorul, Dumnezeu-Omul Care si-a varsat Preacuratul Sau Sange pe cruce ne striga prin Sfanta Evanghelie:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Nimeni nu poate sa spuna ca n-a auzit acest glas, de aceea si repeta:

Sluga vicleana, din cuvintele tale vei fi judecat,

adica din ceea ce cunosti, marturisesti si propovaduiesti, te voi judeca.

Acest glas al constiintei este masura care ne judeca in toata vremea, si ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne usuram de mustrarea constiintei este sa ascultam de ea. Ce inseamna, insa, ascultarea de constiinta? Cand ea ne sfatuieste ca trebuie sa fugim, sa lepadam greutatea pacatelor noastre si sa spalam lepra sufletului in baia Sfintei Spovedanii, sa facem intocmai. De exemplu: ne vin ganduri pacatoase prin care savarsim faradelegea si constiinta ne striga:

„Ai pacatuit, te-ai intinat, ai smintit pe altii s.a. Mergi si cauta sa te vindeci, nu mai savarsi pacatul, alearga si indreapta-te”.

Omul, daca asculta, rezolva problema, se indreapta si rana se vindeca. In cazul in care, insa, nu asculta de constiinta, starea de lucruri se inrautateste, ispita patrunde mai adanc si dupa aceea vine si-l tulbura pe omul intreg, impingandu-l la pacat. Constiinta striga:

“Ia seama, vei cadea din ce in ce mai rau!”.

Daca omul isi astupa urechile si nu vrea sa asculte, pentru ca problema necesita osteneala, vai de el!

Imi veti spune, insa, ca exista oameni a caror constiinta nu-i mustra. Oare n-o au? Cu certitudine, au si acestia, dar este vlaguita pentru ca a strigat mereu, dar omul n-a auzit. De aceea, glasul ei a slabit si, in cele din urma, s-a stins. De multe ori, vedem oameni care-si ucid chiar parintii lor si fac atatea faradelegi si zicem: “Dar, oare, omul acesta este animal?”. Da, acesta s-a indobitocit pentru ca si-a sugrumat constiinta si, prin urmare, aceasta nu mai striga.

In afara de constiinta cea buna mai exista siconstiinta vicleana, cea care ne calauzeste pe drumul diavolului si al pacatului. Supunandu-se acesteia, omul savarseste fapte pe care nici animalele nu le fac si, astfel, la judecata lui Dumnezeu, nu-L va putea privi in ochi. Cum va putea sa-L intalneasca din moment ce nu L-a cinstit deloc si L-a blestemat?

Hristos ii va spune:

„Eu, fiul Meu, M-am facut om pentru tine, M-am rastignit si atatea altele, ti-am dat viata si atatea bunuri, iar tu, drept rasplata a acestora, M-ai blestemat si nu M-ai luat in seama”.

Toate acestea se intampla cand omul nu asculta de constiinta cea buna.

Si vedem din nou ca bunatatea lui Dumnezeu vrea sa ne ajute si ne spune:

„De cate ori vei cadea, ridica-te”,

Este omeneste sa cazi, dar sa ramai in aceasta stare este lucru diavolesc. Daca de saptezeci de ori cate sapte cadem, de atatea ori sa ne ridicam.

Il intristam tare mult pe Dumnezeu prin lipsa noastra de evlavie, dar El, prin bunatatea Lui, fara final si limite, ne primeste atat de frumos si ne cheama cu atata dragoste langa iubirea Lui.Traditia ortodoxa ne relateaza despre un parinte care a coborat in cetate si a auzit pe un copil spunandu-i:

“Parinte, un om ma iubeste si eu il urasc, iar un altul ma uraste si eu il iubesc”.

Calugarul s-a gandit ca este adevarat acest lucru si a facut o apoftegma: Dumnezeu ne iubeste si noi Il uram, diavolul ne uraste si noi il iubim, prin faptele noastre.

Iar imi vine in minte o invatatura a Sfintilor Parinti, foarte frumoasa:

“Cand sufletul omului va iesi din trup si-l vor lua ingerii in cea de-a treia zi, desigur ca, dupa ce va ajunge la Dumnezeu si I se va inchina, va avea voie timp de 40 de zile sa se intoarca la toate locurile unde a vietuit. Ingerul pazitor il va purta peste tot, si-i va arata toate locurile unde a pacatuit si unde a facut fapte bune si-i va zice: «Aici ai savarsit acest pacat, aceasta uraciune». Si cand sufletul va vedea acel loc si-si va aduce aminte despre istoria acelui pacat, va simti o asemenea rusine incat isi va intoarce fata, ca sa nu mai vada acel loc. Cand, insa, va vedea locul in care a savarsit vreo virtute, s-a pocait, a plans, a batut matanii, acolo va simti o mare multumire”.

Putem sa meditam la cele pe care le-am spus pana acum si sa luam o hotarare. Daca Biserica, Sfanta Traditie, experientele personale ale oamenilor sfinti ne confirma acest mare adevar, si ca nu este altfel, trebuie sa punem lucrurile la punct, sa rezolvam problema, asa cum stim ca unu plus unu fac doi. Sa ne punem in randuiala pe noi insine, sa plinim lipsurile pe care le avem, sa ne pregatim adica pasaportul, pentru ca, daca nu-l avem, vom avea probleme atunci cand vom pleca de aici.

Si, astfel, cand suntem pregatiti, harul lui Dumnezeu ne va ajuta foarte mult pentru ca inima lui Dumnezeu este deschisa deplin si ne asteapta sa ne primeasca si sa fim fericiti. Este adevarat ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem,pentru ca, daca am sti, am face tot posibilul ca sa-L pastram si sa nu-L pierdem. Batranul meu imi povestea ca in vechime existau parinti care la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, “Hristos” ii podideau rauri de lacrimi, lacrimi de bucurie, de iubire dumnezeiasca. Noi, cand auzim sau citim despre Dumnezeu, avem ochii uscati, pentru ca El nu vorbeste in noi, nu-L simtim intru cele dinlauntru ale noastre.

Desigur, am simtit iubire pentru cel de langa noi, in diferite ipostaze, si stim ce inseamna sa fii iubit, dar oare in dreptul lui Dumnezeu am simtit acelasi lucru? Trebuie sa ne nevoim cat putem de mult ca sa ajungem la iubirea lui Dumnezeu.

V-as adresa din partea mea o rugaminte parinteasca: sa va nevoiti cat puteti de mult pentru acest un lucru iti mai trebuie si sa va pregatiti.

Iar cand noi facem un pas, Dumnezeu ne va impinge o suta, ne trebuie doar putina vointa, o mica fortare si El ne va darui multe. In pustie, cu cele cinci paini si doi pesti pe care i-a binecuvantat, a saturat mii de oameni si au ramas si cosuri cu firimituri, lucru care in mod firesc nu se putea realiza. Asa si cu noi, putinele noastre fapte binecuvantate de El vor deveni multe, adica vor realiza mantuirea vesnica si vom scapa de nefericire.

Un alt lucru caruia ar trebui sa-i dam importanta mare este notiunea de iad, de negru, pentru ca astazi diavolul este mult mai viclean. Inselaciunea lui consta in faptul ca prezinta iadul ca pe o problema de constiinta si nimic mai mult.Astfel, el nu exista ca realitate, ci doar in constiinta. Adica, ma gandesc ca-L intristez pe Dumnezeu si ma amarasc, cuget ca am facut o crima si simt o mare povara in sufletul meu, la aceasta se rezuma realitatea iadului. Desigur, pe diavol il intereseaza oamenii care vor sa-si traiasca viata, care se gandesc ca iadul este doar in constiinta, ca omul va suferi doar in suflet, ca el n-are existenta concreta, pentru ca zic: “Dar in lumea cealalta vor fi cazane si focuri?”.

Intr-o asemenea imprejurare, m-am intalnit cu cineva in Grecia si am indraznit sa-i spun ca gresea cand cugeta si, mai ales, propovaduia, astfel, despre iad. Si mi-a zis:

– Parinte, este o problema de constiinta si nu de stare reala.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastra.

– Ce, parinte, puteti sa va inchipuiti ca exista un iad cu flacari, cu cazane, cu viermi si cu atatea altele?

I-am spus urmatoarele:

Domnul, cand va veni a doua oara, va zice celor din stanga: Plecati de la Mine in focul cel vesnic pregatii diavolului si ingerilor lui(Matei 25, 41). Este adevarat?

– Este, a zis acela.

– Diavolul are constiinta? l-am intrebat.

– Adica?

– Diavolul sufera in constiinta cand savarseste faptele lui urate? Nu sufera, i-am raspuns tot eu. El face praznic, sare de bucurie cand face fapte rele, caci se razboieste cu Dumnezeu. Asadar, nu asezati problema iadului in constiinta diavolului, pentru ca atunci pedeapsa lui care va fi?

N-a raspuns.

– Prin urmare, avem un iad real, dar de natura spirituala si nu materiala. Spiritul n-are nici o legatura cu materia.

In continuare, a inceput sa se clatine in convingerile lui si i-am zis urmatoarele.

– Credem ca exista o Traditie ascetica, autentica a nevoitorilor, a celor care au vorbit cu Dumnezeu, s-au bucurat si au primit de la El adevarul? N-au cunoscut ei practic si o stare si alta, n-au explicat cu de-amanuntul despre faptul ca iadul nu exista in constiinta?

Mi-a zis:

– De-a lungul timpului, prin aceste reeditari continue ale cartilor, invataturile se falsifica.

I-am zis:

– A, cand este vorba de acest subiect, sa credem ca prin reeditarile succesive toate cartile Bisericii sunt gresite?

– Nu, mi-a zis.

I-am spus:

0081_st_andrew

– Il avem pe Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos care, intr-o imprejurare, citea cu ucenicul sau, Epifanie cel sfant, un text din Sfantul Vasile cel Mare. Ucenicul a simtit o mireasma bine mirositoare foarte puternica si i-a zis:

„Parinte, de unde vine aceasta mireasma?”.

Si Sfantul Andrei i-a raspuns:

„Fiul meu, ingerii tamaiaza cuvintele Sfantului Duh pe care Sfantul Vasile le-a scris aici, in aceasta carte”.

Epifanie l-a intrebat din nou:

„Parinte, dar au si ingerii cadelnita?”.

Sfantul Andrei i-a zis:

„Oamenii trupesti au cadelnite materiale, in timp ce duhurile le au duhovnicesti”.

Prin urmare, vorbim despre o stare duhovniceasca a lucrurilor si trebuie sa intelegem clar ca iadul nu exista in constiinta, ci este o realitate spirituala de sine statatoare pentru ca duhul din constiinta nu poate sa chinuiasca. Cand va fi invierea mortilor, trupurile care au fost inmormantate, s-au stins si s-au transformat in tarana, vor fi plasmuite din nou duhovniceste:

Se seamana trup insufletit si se arata trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44).

Si toti vor fi rapiti pe norii cerului, ca sa intampine pe Domnul (I Tesaloniceni 4, 17).

Precum Trupul lui Hristos cel material a devenit spiritual, ca incepatura a celor adormiti, asa va fi si cu trupurile omenesti ce vor fi pnevmatizate.

Iar la sfarsit, inainte de despartire, mi-a zis:

– Nici ale tale, nici ale mele!

Nu sunt lucrurile noastre, ca sa cadem de acord, i-am zis. Toate cate le-am spus aici sunt ale Bisericii si ale lui Dumnezeu si, prin urmare, trebuie sa le dogmatizam si sa le propovaduim corect. Daca spunem ca iadul este in constiinta, atunci vom incepe sa ducem o viata total schimbata, vom petrece, vom savarsi pacate si, cand va veni constiinta, o vom dispretui si nu vom mai fi deranjati de aceasta. Lucrurile nu stau asa.

Aici inchei, fiilor, si acum va trebui ca toti sa ne nevoim si mai intai eu, cel care va spun aceste lucruri. Aceasta pentru ca voi da raspunsul cel mai greu daca n-o fac. Sa facem ascultare de constiinta, de tot ceea ce ea ne sfatuieste bine si, cand cartea constiintelor se va deschide inaintea lui Dumnezeu, sa nu fim rusinati, sa nu ne pierdem sufletul, ci sa traim vesnic cu Hristos. Amin.


[1] Cuvântare ţinută înaintea credincioşilor din Canada

(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

eik2-12s

Sursa:Cuvântul Ortodox

Când vă veţi nevoi, dacă nu vă nevoiţi acum când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor?

Stareţul Iosif se lupta cu asprime împotriva somnului, deoarece vedea din experienţă că nici o altă nevoinţă nu aduce atâtea binecuvântări pentru lucrarea Rugăciunii minţii, precum lipsirea de somn.

Ne mărturisea adeseori că în tinereţe îl lupta mult somnul. Acest război îl îngreuna mai ales iarna, fiindcă nu putea noaptea să se mişte puţin afară din chilia sa, deoarece era ger.
Războiul somnului nu era adus doar de pricini fireşti, ci şi de diavolul care se porneşte cu o ură nestăpânită împotriva celui care priveghează întru cunoştinţă cu lucrarea niptică. De multe ori cei doi Stareţi, Iosif şi Arsenie, pentru a birui somnul, îşi făceau metaniile desculţi în zăpadă.
Programul obştii noastre presupunea să ne sculăm întotdeauna la ora rânduită. Chiliile noastre erau separate şi depărtate una de cealaltă. Nu era rânduit un părinte pentru a bate la uşă şi a ne trezi. Atunci cine ne scula? Cu siguranţă că exista un ceas. Dar mai ales râvna lăuntrică, dorinţa şi dragostea de priveghere şi de rugăciune ne făceau să ne sculăm. Nu era nevoie de un ajutor.
Eu personal, care eram cel mai slab şi cel mai mic, aveam dureri înfricoşătoare în piept. Atunci când deschideam ochii şi trebuia să mă scol, această durere mă pironea de parcă aş fi avut foc în plămâni. Cu toate acestea rugăciunea Stareţului şi dragostea mea de a-l odihni nu mă lăsau nici măcar un minut să dorm mai mult. Nu-mi amintesc să fi spus măcar o singură dată: „Lasă să mai dorm puţin!”. Acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi. Un astfel de gând ne era străin. De ce? Fiindcă luam aminte la cuvântul Stareţului:

Dacă nu vă nevoiţi acum, când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor, atunci când vă veţi nevoi? Când veţi îmbătrâni? Când patimile se vor întări? Când noi vom fi plecat din această viaţă? Acum este timpul să vă nevoiţi. Acum să războiţi patimile şi slăbiciunile voastre şi cu această nevoinţă a voastră veţi cunoaşte în faptă Harul lui Dumnezeu şi viclenia demonilor. Nu este vreme pentru nepăsare. Să deveniţi ca Heruvimii cei cu mulţi ochi, observând cursele demonilor, căci de multe ori aceştia se arată sub chipul îngerilor, pentru a vă împiedica şi a vă târî spre pierzare”.

Astfel privegheam în fiecare noapte şi ne luptam cu somnul. Ore întregi la rugăciune. Unul pe scăunel, altul jos, iar altul în picioare. Inspiram şi expiram Numele lui Hristos. Stareţul ne cerea să ne nevoim până la sânge împotriva somnului şi a gândurilor ruşinoase, el fiind cel dintâi care ne dădea pildă petrecând în chiliuţa sa întunecată şi având ca însoţitor Rugăciunea minţii cea neîncetată.
Decât să dormim şi să pierdem privegherea, era mai de preferat războiul şi greutatea nevoinţei. Chiar dacă nu înţelegeam Rugăciunea, ajungea să fim trezi, să ne luptăm şi să arătăm voinţa noastră cea bună lui Dumnezeu. Cinci ore de chinuire şi de mucenicie! Mergeam pe cărări, prin desişuri, prin pădure, urcam pe stânci, numai ca să nu dormim. Din pricina oboselii ne istoveam cu totul, dar somnul tot nu ceda. Era un demon puternic! O adevărată mucenicie era acest somn! Dar adeseori se întâmpla ca după patru-cinci ore de nevoinţă somnul să fugă dintr-o dată. Pleca în chip minunat, de parcă cineva l-ar fi tăiat cu cuţitul. In chip firesc, de vreme ce eram istoviţi de osteneala zilei, de căldură sau de frig şi din pricina lipsei de somn, ar fi trebuit ca mintea noastră să fie tulbure. Deodată însă mintea dobândea limpezime, uşurare şi pace, ca după o rugăciune de multe ceasuri, în care chemarea Numelui lui Iisus Hristos ne trăgea spre contemplaţie. Iată rodul binecuvântat al stăruinţei Stareţului de a ne sili la priveghere! De aceea răspândea mireasmă nu numai gura şi trupul fiecăruia dintre noi, ci întreg locul dimprejurul nostru.
Dumnezeu voia ca să ne odihnească pentru osteneala făcută şi parcă ne-ar fi spus: „După osteneala privegherii pe care aţi făcut-o şi pentru ascultarea pe care aţi arătat-o, priviţi care este roada! Luaţi aminte ca nici mâine să nu cedaţi!”. Şi astfel dobândeam experienţă, şi înţelegeam că războiul era şi din pricina oboselii trupeşti, dar şi a demonului somnului.
Pe noi, ucenicii, ne lupta somnul în chip înfricoşător şi de aceea nu puteam face Rugăciunea minţii mai mult de patru ore. Stareţul însă nu mai avea un astfel de război, fiindcă câştigase biruinţă asupra lui încă din primii zece ani de nevoinţe aspre. Şi astfel, putea să stea şapte-opt ore la priveghere, dăruindu-se cu totul Rugăciunii minţii şi contemplaţiei.

După ce priveghea, Stareţul ieşea din chilia sa, plin fiind de lumină şi de Har, şi mă întreba:

– Ei, bobocule, cum merge? Mai rezişti pe front? – Gheronda, cam şchiopătez.

– Fiul meu, ţine bine arma rugăciunii şi nu te teme!

Vara, când veneau bărci şi pescuiau cu lămpile, Stareţul îmi spunea:

– Vezi, fiul meu, cum se nevoieşte şi cum priveghează pescarul toată noaptea pentru ceva material şi pământesc, ca să prindă o mână de peşti? Vezi cum uneori cântă ca să-i treacă timpul? Oare noi, care am venit aici ca să pescuim Harul lui Dumnezeu, nu trebuie să priveghem? Şi noi trebuie să cântăm, adică să psalmodiem, să-I cântăm lui Dumnezeu, luând aminte la gânduri, şi să nu dormim. Acest pescar se osteneşte pentru puţini peştişori, însă noi suntem datori să ne nevoim pentru vânatul cel duhovnicesc, pentru pescuitul împărăţiei Cerurilor, pentru dobândirea de mai mult Har, pentru răsplată veşnică de la Dumnezeu. Mare lucru!

– Aşa este, Gheronda.

Cu astfel de cuvinte înţelepte, scurte, dar cuprinzătoare, ne întărea credinţa.

Câtă nevoinţă făceam în „pustie” în timpul verii! La amiază stâncile fierbeau de căldura pe care apoi noaptea o degajau. Atunci noi ne coceam de căldură în chiliile noastre şi în bisericuţa ce se afla într-o peşteră mică care se încingea atât de tare, încât credeam că plesnim.

Dumnezeiasca Liturghie se săvârşea la sfârşitul privegherii noastre. De aceea, înainte de a intra în bisericuţă pentru Liturghie, ne înarmam cu toate gândurile cele bune de răbdare pentru a putea rezista. Din pricina oboselii şi a căldurii înăbuşitoare moţăiam foarte tare. Dar de îndată ce capetele noastre se lăsau în jos, Stareţul ne stropea cu apă şi ne striga:

– Dormiţi?

– Iertaţi!

Şi Stareţul ne făcea destule „duşuri” de felul acesta cu apă rece.

Când eram începător, mă lupta gândul să plec. îmi venea un gând care îmi aducea aminte de casa mea, un altul de duhovnicul meu care voia să facem o mănăstire, un alt gând îmi spunea să mă întorc înapoi. Fara un adevărat roi de gânduri. Eu însă mă nevoiam şi mă împotriveam lor. Stareţul îmi spunea:

– E bine, aşa cum faci, e foarte bine. Să nu-ţi laşi nici o clipă îndatoririle, privegherea, canonul şi rugăciunea şi atunci nu te va stăpâni niciodată diavolul plecării.

Mi-am făcut îndatoririle cu sârguinţă şi, intr-adevăr, aşa cum spusese Stareţul, a venit clipa când toate gândurile au plecat. Şi dintr-odată pustia, care mai înainte mi se părea întunecată, a devenit atât de frumoasă şi de iubită. Cu rugăciunile Stareţului meu Harul lui Dumnezeu m-a ajutat şi m-a slobozit de războiul acestor demoni şi toate cele din lăuntrul meu s-au schimbat.

Uneori mergeam şi la bătrânul Arsenie:

– Nu te necăji, căci şi eu am fost luptat, şi Stareţul a fost luptat, îmi spunea el.

Şi mă întărea şi acesta cu cuvintele sale cele simple. Vorbea o greacă stricată, fiindcă crescuse în sudul Rusiei, dar cuvintele sale simple aveau o mare valoare duhovnicească, pentru că trăise ceea ce învăţa şi de aceea aveau mult Har şi multă putere. Căci una este învăţătura izvorâtă din făptuire şi alta cea din înţelepciunea lumească. Când ne războiau gândurile de mândrie şi de nepăsare, Stareţul ne învăţa să le dispreţuim cu desăvârşire:

– Ţineţi Rugăciunea! Este o furtună, dar va trece, va ceda. Când vă împotriviţi şi vă luptaţi cu bărbăţie şi nu vă pierdeţi curajul, toate gândurile cedează. De altfel, aceasta şi este tactica vrăjmaşului: să atace, pentru a putea sparge frontul, să surpe zidul şi tot ce există în picioare. Să ţineţi stindardul sus şi el va ceda.

Şi într-adevăr, gândurile dispăreau.

Stareţului îi descopeream tot prin mărturisire curată şi sinceră a tuturor gândurilor. Nu lăsam dorinţe ascunse înlăuntrul meu, fiindcă ştiam că acestea sunt lucruri putrede. Şi fiecare lucru putred răspândeşte o duhoare. Şi nu m-aş fi simţit bine, de vreme ce sufletul meu ar fi răspândit acea duhoare. Ştiam că un singur gând ascuns de aş fi primit, sufletul meu s-ar fi clătinat până în străfunduri. Imi dădeam seama de aceasta din presiunea pe care mi-o pricinuiau ca să le primesc.
Aşadar, nevoinţă! Luptă corp la corp! Iar atunci când simţeam o apăsare înfricoşătoare din partea gândurilor, luam un lemn şi mă loveam. Şi astfel, ocărându-l pe vrăjmaş, tăiam gândurile şi războiul înceta. Iar dacă gândul venea a doua şi a treia oară ca să mă atace, cu şi mai multă mânie îl înfruntam, aplicând aceeaşi tactică.

Când îi spuneam Stareţului despre acest război, el, ca un războinic foarte încercat, îmi răspundea:

– Nu-i nimic. Nu te teme! Eşti ca acel frate din Pateric care s-a descurajat şi a spus: „Awa, atât de multe gânduri, atâtea patimi… cum voi putea eu să le dezrădăcinez? Pentru Numele lui Dumnezeu, Awa, ajutaţi-mă, căci mă pierd!”. Şi îi răspunde acel experimentat stareţ: „Fiul meu, gândurile nu năvălesc toate odată asupra ta, nu se scoală toate patimile odată asupra ta, ca să te înăbuşe”. Când va năvăli gândul trupesc, loveşte-l, taie imaginaţia, chipul persoanei care te sminteşte, alungă-l, şterge-l, aşa cum ştergi un diavol din imaginaţia ta, aşa cum ştergi ceva cu un burete. Şterge imaginea şi ţine Rugăciunea! Şi aşa, s-a terminat. Ai sugrumat gândul. Va veni din nou? Iarăşi, sugrumă-l! Vine, de pildă, un gând de trândăvie şi-ţi spune: „Culcă-te!”. Atunci tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să mă culc?”. Vine un gând de judecată şi îţi şopteşte: „Spune şi tu un cuvânt împotrivă!”. Tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să-l spun?”. Aşa se duce războiul.

Mă aflam în obşte de nouă luni şi cunoscusem bine deja viaţa şi rânduiala ei, precum şi pedagogia zilnică a înţeleptului nostru Stareţ. Cu rugăciunile lui, urmam rânduiala de fiecare zi a chiliei. Fireşte, în acest timp n-a lipsit războiul gândurilor. Diavolul se silea cu mânie să-mi zdruncine credinţa în Stareţul meu şi încrederea în discernământul său, ca să mă scoată din ascultare. „Nu, aceasta nu o voi face niciodată!”. Vrăjmaşul însă continua să mă atace. „Ne vom lupta, îi spuneam eu. Nu voi ceda… Prefer să mor”.
Stareţul, văzând gândurile mele şi lupta mea, a vrut să mă încerce, ca un general iscusit ce era. De aceea mi-a spus:

Cum o s-o scoţi la capăt tu, care eşti o mână de om şi un netrebnic? Eşti umflat de gânduri. Uită-te ce războaie ai! Nu cred că o s-o scoţi la capăt.

Atunci eu, fălindu-mă, i-am spus:

– Gheronda, unu plus unu fac doi. Nu există capitulare. Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre mă voi arunca în foc şi fie ce-o fi. Nici nu mă gândesc să dau înapoi sau să mă las biruit de gânduri!

– Bine, bine, vom vedea.

Atât i-a trebuit. Ceea ce a voit să audă, a auzit. Văzând un omuleţ vorbind astfel, s-a gândit: „Ei, ceva trebuie să aibă şi acesta”. Şi se pare că, prin această probă la care m-a supus, a cumpănit bine ce trebuia să facă. Căci dacă cineva vrea să biruiască, trebuie să fie hotărât să moară. Cel care voia să rămână lângă Stareţ trebuia să-şi semneze moartea.

După puţin timp Stareţul mi-a spus:

– Pregăteşte-te să te fac schimonah. Dar înainte de asta va trebui să-ţi semnezi moartea. Fie că o să te doară ceva, fie că o să te îmbolnăveşti, un singur lucru să ai în minte: doar moartea te va despărţi de aici. Nu căuta mângâiere, nici vindecări. Eşti hotărât pentru moarte? Rămâi! Dacă nu, pleacă!

Iar atunci când mi-am dat cu toată inima mea încuviinţarea zicând: „Să fie binecuvântat!”, m-a tuns în Schima Mare, tunderea săvârşindu-o părintele Efrem de la Katunakia pe data de 13 iulie 1948, într-o zi de joi.
Rânduiala canonică, desigur, este ca începătorul să treacă printr-o perioadă mai lungă de încercare. Această hotărâre însă se ia în funcţie de vremea şi de oamenii care trăiesc în acea vreme. Iar Stareţul, cu experienţa pe care o avea, a socotit că aşa trebuie să se petreacă. După ce s-a săvârşit tunderea în Schima Mare, am făcut gogoşi. Pe atunci aşa era obiceiul.

Uneori Stareţul avea un sughiţ firesc. Diavolul a exploatat aceasta şi a început să-mi sufle la ureche: „A, ceea ce face acum Stareţul dovedeşte că are demon. Demonul îl face să sughiţe aşa”. Ce amărăciune, ce otravă mi-a cuprins sufletul meu! „Auzi ce-mi spune gândul!”, îmi ziceam în sinea mea, fiindcă eu, de obicei, nu aveam astfel de gânduri. De îndată ce mi-au venit, m-au răscolit cu totul. Cu neputinţă să primesc un astfel de gând despre Stareţul meu! „Te voi sfâşia!”, mi-am spus în sinea mea şi mă sileam să mă împotrivesc. Când i-am spus aceasta Stareţului, care era un ascet încercat, a zâmbit şi mi-a spus:

– Nu te necăji, fiul meu! Lasă-l să spună ce vrea. Nu-i da nici o importanţă. Tu doar să rosteşti Rugăciunea. O să-ţi mai spună şi altele. însă pe o ureche să-ţi intre şi pe alta să-ţi iasă. Vărsătura iadului nu are sfârşit. Să nu te împotriveşti cu cuvântul, pentru că eşti mic şi fără experienţă. Tu doar să dispreţuieşti gândul, să spui Rugăciunea neîncetat şi gândul va pleca de la sine.

Eu însă nu ştiam că dispreţuirea gândurilor este cea mai bună soluţie şi de aceea am răspuns:

– Nu, Gheronda, am să mă lupt şi eu cu gândul. N-o să-l las să-mi spună aşa ceva despre Sfinţia Voastră, care îmi sunteţi Stareţ.

– Hm!, a făcut el şi a zâmbit. Probabil că şi-a spus în sinea sa: „Micuţul acesta habar n-are ce i se întâmplă”. Şi astfel m-a lăsat să mă lupt prin împotrivirea în cuvânt.

Mă luptam eu cu asprime, dar diavolul era maestru la aşa război. Ce-mi făcea? De îndată ce mă sculam ca să priveghez, ţac! venea îndată atacul: „Ia uite ce Stareţ ai!”. Şi cu multă măiestrie, diavolul arunca gândul în inima mea, ca să-mi otrăvească privegherea. Şi astfel, cu aceste gânduri, mă secătuia de puteri. Venea apoi o simţire demonică: „Iată, Stareţul nu e ceea ce crezi tu. Are demon”. Insă nici eu nu cedam deloc, ci îndată curmam gândul printr-un cuvânt împotrivitor: „Nu, Stareţul este un general. Un om care mă povăţuieşte la mântuire nu poate să aibă demon, ci este Sfânt, înger al lui Dumnezeu”. „Nu, nu este înger, pentru că face asta, face ailaltă…”. „Ba nu”, răspundeam eu împotrivă.

Şi astfel, ore întregi duceam luptă de împotrivire, deşi nu aveam experienţă în aceasta. Aveam doar un curaj firesc şi de aceea mă aruncam în această luptă, deşi eram mic şi fără experienţă. Mă încumetam să mă împotrivesc, tactică pe care o folosesc doar nevoitorii sporiţi, în timp ce eu trebuia să evit gândul prin dispreţuire, ca să scap repede.
Această luptă a durat zile întregi. Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile şi îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el. In cele din urmă mi-am spus în sinea mea: „E nevoie de o intervenţie mai drastică”. Atunci am luat un lemn şi am spus: „Ce ai spus despre Stareţul meu?”. Şi poc!, îmi loveam atât de tare picioarele cu lemnul, încât mă tăvăleam pe jos de durere.
Şi în felul acesta a fost îndepărtat războiul; iar de atunci nu a mai apărut. Nu m-a mai atacat niciodată gândul acesta ucigaş, deşi pe Stareţ îl mai apuca câteodată sughiţul său firesc. Am şi uitat că am fost vreodată războit de acest gând. Atât de repede au dispărut gândurile, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mi-a dispărut până şi amintirea că am fost războit, deoarece am înfruntat cu curaj şi lepădare de sine acest război. Însă sufletul celui care cedează se umple încet-încet de necurăţie şi începe să răspândească duhoare. Fiecare gând rău devine în suflet un abces care, dacă nu este lepădat degrab, ulcerează, putrezeşte şi răspândeşte duhoare.
Odată, de praznicul Cincizecimii, părintele Atanasie ne-a adus posmag, roşii şi struguri. Atunci Stareţul se întoarce către noi şi ne spune:

Traistele în spate şi la drum! Altfel ni le vor mânca şoarecii.

Gândurile au năpădit îndată ca furnicile. „O astfel de zi şi noi să umblăm pe drumuri?! Când trebuia să te linişteşti, să citeşti şi să te rogi cu metania?!”. Eu însă îi răspundeam gândului: „Strâmtă şi plină de întristare este calea. Ascultarea mai presus de toate. «Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”108». însă povara gândurilor era mai grea decât cea din spate. îmi spunea gândul, îi răspundeam însă şi eu: „De îndată ce vom merge la Gheronda, te voi pârî”.

Când am intrat pe poarta colibei, gândurile au pierit cu totul. S-au risipit ca vântul. Cum să îndrăznească demonii să se arate înaintea celui ce le venise de hac?
Dar fiindcă nu am avut prilejul în acel moment să-l văd pe Stareţ deosebi, deoarece ne spusese să mergem să ne schimbăm hainele şi să ne odihnim, mi-am spus în sinea mea: „Ispititorule, te voi aranja eu…”. Am adunat un sac de pietre şi am spus: „Acum îţi voi da canon, ţie, celui care nu voiai să cari greutate într-o astfel de zi, şi vei dormi pe pietre. Hristos pe Cruce a avut o mucenicie mult mai mare”. Această faptă a mea nu avea valoare, dar Dumnezeu mi-a dat pentru voinţa mea cea bună o mică răsplată.
Îndată ce am adormit, am visat că mă aflam într-o câmpie. De-a dreapta mea se afla părintele Iosif cel tânăr, iar la stânga părintele Arsenie. În partea stângă, pe vârful unei coline frumoase şi pline de verdeaţă, se afla Stareţul. El s-a întors către noi şi ne-a spus: „Va trece Marele Constantin. Să vă închinaţi lui, ca să luaţi binecuvântare”. Atunci eu i-am făcut semn, zicând: „Să fie binecuvântat!”.
Când acela a venit, fără să-l privesc, i-am făcut metanie. Nu ştiu însă ce a făcut fratele de lângă mine. Pe când mă ridicam, în loc să-l văd pe Marele Constantin, L-am văzut pe Hristos ca un Copil mic, Care S-a plecat către mine, mi-a zâmbit şi m-a sărutat. Apoi a plecat, lăsându-mi în suflet o bucurie de nedescris.
Când m-am trezit, păstram încă în suflet acea bucurie. Am mers la Stareţ şi i-am spus ce văzusem. Atunci el m-a întrebat ce gânduri avusesem în timpul zilei, iar eu i-am mărturisit gândurile, cum le-am înfruntat şi care au fost roadele.

– Dumnezeu, pe robii Săi, în chipul acesta îi mângâie, atunci când fac o nevoinţă. Dar tu de acum înainte să nu mai pui pietre.

În astfel de situaţii trebuie să ai un povăţuitor încercat, care să poată discerne cu siguranţă adevărul de minciună. Căci Apostolul Pavel ne învaţă că diavolul se preschimbă în înger de lumină pentru a-l înşela pe om. Iar Sfinţii Părinţi ne spun: „Vinul şi oţetul seamănă, însă cel care a gustat vinul cunoaşte diferenţa”. Stareţul meu era unul dintre puţinii Părinţi aghioriţi ce gustaseră din belşug beţia Harului dumnezeiesc şi care puteau să cunoască îndată şi cu siguranţă dacă o stare era de la Dumnezeu, de la demoni sau de la firea noastră.

Arhim. Efrem Filotheitul
Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

1

Starețul Efrem Filotheitul – Sfaturi duhovnicești

Orice osteneală și suferință și ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viață fericită. Mii de vieți să fi avut și pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic în comparație cu slava cea viitoare, pe care Stăpânul Hristos, prin Cinstitul și de viață făcătorul Său Sânge, vrea să ne-o împărtășească. Pentru aceasta Apostol Pavel spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi”[1].
Cugetă și la aceasta că omul „ca floarea se ofilește și ca visul trece”. Și iarăși, „la glasul trâmbiței pământul se va cutremura și toți morții vor învia” pentru întâmpinarea lui Hristos. Când se va deschide poarta veacului viitor și când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale”[2]. Căci firea este cea care suspină și împreună-pătimește, așteptând cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă”[3].
Neasemănată este măreția omului, pe care Dumnezeu îl înalță la atât de mare înălțime și slavă! Iar noi, păcătoșii și pătimașii, rămânem nepăsători față de această mare bogăție și aveam cugetări cu totul pământești. Trupul acesta, care este pământ și duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc! Oamenii sunt materiali în comparație cu Îngerii, care sunt ființe cu totul duhovnicești. Îngerii în comparație cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu sunt ființe cu totul imateriale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci și oamenii vor deveni îngerești și se va face unirea plinătății Bisericii, adică a credincioșilor, cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”[4].
Se aseamănă bogăția lumească cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Să fim și noi acolo unde este Domnul nostru! Acolo unde Îngerii se înfricoșează și nu îndrăznesc să se apropie! O, Înțelepciune și bogăție a lui Dumnezeu nesfârșită!
Fragment din Povețe părintești, ale Starețului Efrem Filotheitul.

[1] Romani 8,18.
[2] Filipeni 3,21.
[3] Romani 8, 19.
[4] Ioan 17,24.

Sursa

Dacă am avea fiecare mii de guri, n-am putea să-L lăudăm cu vrednicie şi cu cuviinţă pentru nemărginitele Lui daruri faţă de noi

Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
Fiecare om din această lume, mai mult sau mai puţin, este nemulţumit. Dumnezeu este Cel Care ne hrăneşte, ne îmbracă, ne păzeşte, ne trimite înger păzitor, ne hrăneşte cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Lui, ne pregăteşte Împărăţia Lui nemărginită, ne rabdă, ocrotindu-ne, ne primeşte când ne pocăim, iar noi Îl blestemăm, nu-I arătăm cinstire, Îl ocărâm, Îl dispreţuim, şi Acesta rabdă îndelung şi ne aşteaptă. Noi ne comportăm ca şi cum Dumnezeu ne este dator, n-avem în minte frica de Dumnezeu, respectul faţă de Acesta, evlavia cuvenită faţă de amintirea şi prezenţa Lui, nu ne lovim piepturile, închinându-ne Marelui Dumnezeu, Făcătorului de minuni, Celui negrăit şi necuprins, Preadulcelui nostru Stăpân. Dacă am avea fiecare mii de guri, n-am putea să-L lăudăm cu vrednicie şi cu cuviinţă pentru nemărginitele Lui daruri faţă de noi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, după repetatele căderi în extaz şi desfătări dumnezeieşti, striga aceste cuvinte nemuritoare: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11, 33). Cine poate să cunoască cum lucrează Înţelepciunea cea nemărginită, atât în lumea cerească, cât şi în lumea pământească, cât şi în lumea cea de sub pământ?
Avva Efrem Filotheitul
Extras din Sfaturi duhovniceşti, Ed. Egumeniţa, Alexandria, 2012, pag. 121-122