Un model mai vechi pentru situația ucraineană, autocefalia poloneză

tteodosie.ro: În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

1

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

***

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

1Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950

[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.
[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.
[3] Ibid., p. 37.
[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.
[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.
[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.
[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924,Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.
[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.
[9] Ukazul din noiembrie 1920.
[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.
[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.
[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.
[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.
[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.
[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.
[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.:

Mantuitorul este batjocorit la Timisoara: Bebeluș dat cu ruj și Fecioara Maria coafată.

2

Ieslea de Crăciun

Ieslea de Crăciun din centrul Timișoarei a devenit virală pe Facebook. Asta pentru că trecătorii pot admira un bebeluș dat cu ruj, iar în loc de magi și Fecioara Maria sunt manechine și păpuși din plastic. De altfel, manechinul care o întruchipează pe Fecioara Maria este și coafat.

Nicolae Robu a declarat, astăzi, în cadrul conferinței de presă de la Primăria Timișoara, că ar putea fi vorba de artă modernă și a recunoscut că nici el nu înțelege prea bine aranjamentul de Crăciun din centrul orașului.

„Nu mă pronunț eu, așa i-au văzut creatorii pe magi, că presupun că sunt magi cei care apar acolo.

Nu am văzut ieslea, dar nu vreau să comentez lucrurile astea. Ce să fac eu ca primar? Să fiu și designer vestimentar? Trebuie să fim mai deschiși, așa o fi arta modernă. Mergeți să vizitați Muzeul Vaticanului, secțiunea de artă contemporană, și o să vedeți și acolo tot felul de lucruri care, pentru un neinițiat, cum mă declar eu, mă șochează, dar asta nu înseamnă că n-are valoare. Eu sunt foarte tolerant și consider că nu sunt eu inițiat să înțeleg această simbolistică. Este o chestiune de gust, de inițiere. Dacă este frumos sau nu, potrivit sau nu, nu pot eu să judec peste tot”, a afirmat Nicolae Robu.

Sursa
Ieslea de Crăciun din centrul Timișoarei a devenit virală pe Facebook

Citeste mai mult pe: https://www.pressalert.ro/2019/12/ieslea-de-craciun-din-centrul-timisoarei-de-rasul-curcii-bebelus-dat-cu-ruj-si-fecioara-maria-coafata-ce-spune-nicolae-robu/

Un Mitropolit, exarh în Cipru al Sfântului Mormânt, justifică o convocare a Întâistătătorilor la Ierusalim prin faptul că nu ar fi prima de acest fel

1

theodosie.ro: Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.

De ce nu o întrunire a Întâistătătorilor la Ierusalim?

Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.

Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.

Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».

Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea bisericii, care este cea mai mare teama (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.

Notă: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.

Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).

Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.

Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.

Renumit teolog grec: „Nu mă voi împărtăși din același potir cu arhiep. Ieronim al Greciei”

Savantul și teologul grec s-a opus nedreptății față de Preafericitul Mitropolit Onufrie și Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Omul de știință și teologul grec (doctor în fizică și teolog al Universității din Atena) Vasile Eustafiu în scrisoarea sa către Primatul Bisericii Ortodoxe a Greciei a declarat că nu se va mai ruga și nu se va mai împărtăși în bisericile unde va săvârși slujbele Primatuil BOG. Scrisoarea lui Vasile Eustafiu a fost publicată integral de resursa informațională greacă „Romfea„.
Teologul scrie că regretă profund pentru „situația creată în biserica ucraineană, care a afectat plinătatea întregii Ortodoxii iubitoare de Hristos”, în special după participarea Preafericitului Ieronim la liturghia din Salonic împreună cu Patriarhul Bartolomeu, când Epifanie Dumenko a fost pomenit în rând cu Întâistătătorii Bisericilor Locale.

Profesorul i-a amintit Preafericitului Ieronim că „până în acest moment Dumenko nu a fost pomenit de nici un alt Întâistătător, nici dintre cei dintre ce se află înaintea voastră în dipticuri și cu atât mai mult dintre cei care urmează după Preafericirea Voastră”.
Vasile Eustafiu a subliniat că „nu s-a luat prin vot hotărârea asupra acestei probleme importante, iar dreptul de a decide asupra aceastei probleme a fost acordat Arhiepiscopului Ieronim printr-un comunicat de presă prezentat ca o decizia Sinodului Arhieresc” și „mulți ierarhi au aflat despre această „decizie” după ce s-a încheiat ședința Sinodului”.
Teologul grec consideră că astfel de acțiuni au un substrat „de natură anti-canonică și anti-sinodală”.
În plus, se subliniază că „Comisia pentru probleme panortodoxe și inter-creștine nici nu a prezentat concluziile sale” și „nu a fost făcută nici cea mai mică analiză a problemei legate de valabilitatea hirotonisirilor și a succesiunii apostolice a schismaticilor excomunicați și autosfințiți, care datorită Tomosului au obținut autocefalia”.
Teologul a accentuat, de asemenea, că „Biserica canonică ucraineană a Mitropolitului Onufrie a fost complet ignorată, deși canonicitatea sa până în prezent este recunoscută de majoritatea Ortodoxiei mondiale, și suportă persecuție dureroasă în multe regiuni ale Ucrainei din partea turmei „Mitropolitului Epifanie, pe care astăzi l-ați pomenit”.
Totodată, Vasile Eustafiu i-a amintit Arhiepiscopului Ieronim că „nu a fost luată în considerare decizia Bisericii Ruse care, dorind să protejeze turma canonică din Ucraina, v-a avertizat despre încetarea comuniunii bisericești cu dvs. și despre extinderea și aprofundarea ulterioară a schismei la nivel panortodox”.

Anume din acest motiv, afirmă teologul, „după toate aceste evenimente triste și dureroase pentru Biserica noastră și unitatea ei am ajuns la concluzia că, din punct de vedere eclesiastic sau omenesc, conștiința nu-mi va permite să coslujesc cu Dvs. sau în eparhiile din jurisdicția Dvs. din Atena sau în alte locuri unde, probabil, veți sluji sau veți fi la o coslujire arhierească și unde veți fi pomenit împreună cu Mitropolitul Epifanie”.
Vasile Eustafiu susține că nu-și va schimba poziția „până când Ortodoxia Universală nu va găsi o soluție pentru „problema ucraineană” și nu vor mai exista obstacole pentru comunicarea între Bisericile Ortodoxe, care au fost create prin contribuția și atitudinea Dvs. actuală, iar comuniunea va fi pe deplin restabilită”.
Astfel, profesorul insistă: „Protestez ca un fiu credincios al Bisericii, împotriva nedreptății față de mitropolitul Onufrie și față de Biserica canonică suferindă din Ucraina, pe care Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a umilit-o prin decizia sa din 11 octombrie 2018, și la care ați luat parte și Dvs. prin ultimele voastre acțiuni”.
Mai mult, potrivit lui Vasile Eustafiu, „dacă situația se înrăutățește, ceea nu doresc cu profuzime, dar, din păcate, acest lucru se va întâmpla după momentul pomenirii lui Epifanie la liturghia comună de astăzi, deci, dacă se va ajunge la dezbinare și dificultăți serioase în ierarhia Greciei, voi urma cu fidelitate orice inițiativă ale celor zece ierarhi venerabili care, în timpul ședinței extraordinare a Sinodului Arhieresc din 12 octombrie 2019, au susținut și exprimat adevărul ecleziastic, regulamentul sfintelor canoane și structura sinodală a Bisericii Ortodoxe, dar au fost în totalitate ignorați. Opiniile lor trebuie să fie considerate ortodoxe și patristice”.
Recent, UJO a menționat că Epifanie a fost pomenit la liturghia Bisericii Elene din Salonic.

Sursa

Sectantii și ortodoxia, Duhul Sfânt și lumea modernă

O parte a lumii creștine în care trăiește și Ortodoxia de astăzi include nu numai catolici, protestanți, ci și penticostali. Făcând furori la intrarea lor pe scena religioasă modernă în jurul anului 1900, penticostalii au fost grupul creștin cu cea mai rapidă creștere și au avut o influență enormă peste tot, cu excepția ortodocșilor.
Am trăit doi ani într-o comunitate harismatică, unde mi-am întâlnit și soția. Eram un penticostal fervent. Astăzi judec altfel lucrurile și văd gândirea și practica penticostală în cu totul altă lumină. Merită să vă împărtășesc puțin din propria experiență. Principalul motiv al plecării mele din gruparea penticostală este ceea ce astăzi aș numi o „schizofrenie” în chiar esența acesteia. [În penticostalism] există o schizofrenie între limbajul folosit și realitatea vieții. Astfel, limbajul folosit pentru experiențele religioase personale este cât se poate de concret: „Dumnezeu mi-a vorbit… etc.” Pentru ei, a vorbi în termeni mai cuminți, mai echilibrați, însemna a vorbi fără credință. Schizofrenia apărea când mă uitam la mine și la cei din jurul meu. Crezând că vorbeam cu credință, vorbeam într-un fel, foarte înalt, și trăiam altceva.

Asta nu înseamnă doar că eram ipocriți. Bineînțeles că exista ipocrizie – niciun creștin nu trăiește la nivelul credinței lui.

Ipocrizia aceasta este un păcat, dar nu acest păcat personal mă scandalizează!

Pericolul apare, însă, atunci când în limbajul vieții creștine folosim un nivel foarte înalt din punct de vedere teologic și duhovnicesc, chiar și pentru cea mai obișnuită dintre experiențele noastre personale. Astfel, în Penticostalism se fac niște promisiuni care pur și simplu nu sunt adevărate, și aceasta datorită unei învățături spirituale mediocre. „Marea Deșteptare” de la sfârșitul anilor 1700 a fost printre primele mișcări religioase care au făcut astfel de promisiuni legate de o experiență particulară. Acolo, fie se făcea o confuzie de limbaj între a fi „născut din nou” și faptul teologic de a fi născut de sus de către Duhul Sfânt și înfiat ca fiu al lui Dumnezeu, fie se confunda acea experiență cu niște emoții puternice sau cu o experiență dureroasă, hotărâtoare. Oricum, concluzia la care se ajungea era că o singură astfel de experiență personală este suficientă pentru a-ți schimba viața. Pasajele din Scriptură care se refereau la a fi „născut din nou” și care, în mod tradițional, au fost interpretate dintotdeauna ca referințe despre Botez, erau acum transferate în sfera experiențelor subiective. Așa încât astăzi, atunci când oamenii sunt întrebați dacă au fost „născuți din nou”, sunt de fapt întrebați despre experiența lor interioară. Dar, conform tradiției ortodoxe, o experiență este doar o experiență. Aceasta poate fi importantă în viața noastră și poate fi chiar un catalizator pentru o schimbare majoră, dar nu există nicio experiență în urma căreia cineva să devină altcineva.
Experiența Sfântului Pavel pe drumul Damascului, descrisă în termeni foarte dramatici și repetată de câteva ori în Faptele Apostolilor, este relevantă pentru această distincție. Eu cred întru totul relatarea și cred că raportarea Sfântului Pavel la Hristos Domnul cel înviat s-a schimbat imediat. Nu cred, însă, că Saul a devenit Sfântul Pavel în momentul acela! Îndată ce a ajuns în Damasc și a găsit pe creștinul către care l-a trimis Domnul, Saul a fost botezat și a devenit un creștin plin de căință. În momentul acela a început o perioadă îndelungată din viața Sfântului Pavel. În Epistola către Galateni 1, 17, Sfântul Pavel menționează o perioadă petrecută în Arabia (prin care înțelegea pustia de la est de Damasc, nu Arabia Saudită de astăzi) care a durat până la 10 ani, după estimările unor cercetători. Apoi s-a întors în Damasc și acolo a petrecut 3 ani înainte să meargă la Ierusalim. A avut nevoie de răstimpul acesta nu numai ca să stea în pustie și ca Hristos să-i vorbească despre viața Lui, așa cum susțin unii fundamentaliști, ci pentru a înainta în viața duhovnicească. Așadar, el a devenit marele om al lui Dumnezeu nu în urma unei singure experiențe, ci în urma tuturor experiențelor trăite de el și mai ales în urma multor necazuri, încercări și suferințe. Am spus în trecut că americanii vor viața spirituală a Maicii Tereza și toți pantofii Imeldei Marcos, faimoasa colecționară de pantofi. Și mare parte din Penticostalismul modern și din vlăstarele lui chiar asta oferă: o trăire a lui Dumnezeu care poate transforma cele mai banale persoane în profeți ai Împărăției, fără să-i transforme în același timp și în asceți ai pustiului. Ori, Sfântul Pavel a fost un ascet, nu un penticostal!
Am părăsit Mișcarea Harismatică la douăzeci de ani, pentru că am observat că mă ducea spre ateism. Gândul meu a fost simplu: dacă limba Scripturii, pe care noi o foloseam cu atâta ușurință, nu conține mai mult adevăr decât aiurelile pe care le vedeam, atunci poate că ea nu este deloc adevărată. Eram încercat de deznădejde. Pentru a crede, voiam o mărturie sigură a existenței lui Dumnezeu, dar nu o mărturie care să fie o interpretare forțată sau subiectivă. Am început atunci o întoarcere la Tradiție. Mi-a luat ani de zile până să străbat tot drumul până la Ortodoxie, și nu fără abateri din drum. Dar criticile și bănuielile mele inițiale s-au dovedit a fi adevărate.
1Ortodoxia, fără îndoială, a păstrat autenticitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experierea energiilor necreate este dogmă în Ortodoxie. Cu toate acestea, nu avem o slujbă unde vii și primești „descoperirea energiilor necreate”, cum cred penticostalii că ar trebui să fie. Altfel Îl cunoaștem pe Dumnezeu și ne apropiem de El. Pentru aceasta ajungem la lecția grea a supunerii față de poruncile Lui: ne mărturisim păcatele, primim iertarea, suntem povățuiți să ne rugăm neîncetat cu toate că arareori reușim, postim regulat, citim Scriptura, citim despre viețile sfinților. Și așa ne adâncim în teologia care nu a fost scrisă ieri sau alaltăieri, ci în teologia dintotdeauna a Bisericii. Nu mai căutăm o „ultimă revelație” care trebuie experimentată, pentru că nu există – există Hristos. El este revelația Tatălui. Alte revelații pe care penticostalii pretind că le primesc sunt adesea altceva – dar nu de la Dumnezeu.
Nu sunt deloc surprins că Penticostalismul american crește, creează și formează multe lucruri pe lângă el. Este, în multe privințe, o experiență „americană”, foarte potrivită pentru a susține expansiunea și dominația noastră asupra culturii lumii. Dar adevărata teologie trebuie întemeiată în ultimă instanță pe adevărul experienței vii a Bisericii. „Noi”, însă, așa cum Hristos spunea despre iudei, „vorbim despre ceea ce știm”. Ne închinăm Dumnezeului viu și adevărat, pe Care Îl cunoaștem în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. La noi în Ortodoxie minunile n-au încetat niciodată.
Zilele trecute am avut „o experiență ortodoxă”, una din situațiile care au devenit obișnuite în viața mea. Am ajuns la magazinul unei fiice duhovnicești „la fix”. Ea mersese mai devreme la serviciu în ziua aceea și era aproape timpul să închidă. Dar afară a început să plouă și ea avea un aparat care trebuia cărat acasă. Mă gândisem la ea și trecusem doar așa, ca să vorbim puțin. Ne-am dat seama amândoi că nu ajunsesem acolo întâmplător. Dumnezeu m-a dus unde a vrut El, dar nu erau nici surle, nici trâmbițe și nimic care să mă facă să gândesc despre mine mai înalt decât o făcea măgarul lui Valaam.

Altă dată stăteam pe un doc, meditând la spovedania pe care urma să o fac curând. În timp ce așteptam, am văzut un bărbat cu un caiac pe râu. În cele din urmă acesta a ieșit la mal și, surprinzător, a venit pe doc. I-am vorbit politicos și apoi l-am ignorat dar, spre consternarea mea, el a început o discuție. Trebuie spus că eram îmbrăcat civil. Din una în alta, discuția, care era despre căutarea spirituală, a ajuns la Ortodoxie și mi-a spus că tot căutase pe cineva cu care să vorbească despre creștinismul ortodox. În momentul acela l-am întrerupt: „Știi unde te afli?” „Nu!”, a răspuns.

I-am spus că suntem în Așezământul ortodox „Sfântul Siluan Athonitul”. De asemenea, i-am spus că în cinci minute am programată o întâlnire, care în mod clar era pentru el și nu pentru mine. L-am condus la capelă, i-am făcut cunoștință cu părintele John Breck, spunându-i succint despre cum ne-am întâlnit. „În mod clar el este aici ca să vorbească cu dumneavoastră. Eu o să mă mărturisesc după Vecernie.” Nu surle. Nu trâmbițe. Doar Dumnezeu la lucru. Un prieten de-al meu, călugărul bielorus Inochentie, spunea: „Voi, americanii! Vorbiți despre minuni ca și cum n-ați crede în Dumnezeu.” Foarte adevărat. Înțeleg foamea care întreține Penticostalismul și îi compătimesc pe membrii acestei mișcări. Cultura secularizată în care trăim i-a despuiat pe mulți oameni de credința în Dumnezeu sau de credința în orice tip de realitate dincolo de propria lor experiență personală. Și totuși, inima tânjește după Dumnezeu. Dar, pe mine, aceeași tânjire nu mă lasă să ignor faptul că oamenii se lasă manipulați emoțional și se angajează într-o teologie de proastă calitate, pentru a confecționa un răspuns care nu este Dumnezeu. Când tata, care este predicator penticostal, a aflat că m-am botezat ortodox, a fost dărâmat. Mi-a zis: „Aveam așa mari speranțe în tine. Urma să ai o mega-biserică…” Dar eu i-am spus: „Tată, în sfârșit am găsit o teologie care este vrednică de demnitatea sufletului uman. O teologie care transcende puterea vieții și a morții.” Provocarea cea mai mare pentru o persoană ca mine, care o viață întreagă am fost penticostal, este aceea de a scăpa de modelul „Iisus pe post de drog”, adică de a folosi credința ca să continui să trăiesc bine, să fiu cât mai plin de succes, cât mai profitabil etc. Dumnezeu este prea important pentru ca noi să ne mulțumim cu altceva decât El. Unul dintre cele mai importante aspecte din spiritualitatea ortodoxă este un simț acut în problematica înșelării spirituale. Cartea clasică „Despre înșelare” a Sfântului Ignatie Briancianinov este una dintre cele mai bune în domeniu. Inimile noastre tânjesc după Dumnezeu, dar sunt adesea victime ale surogatelor, chiar în cadrul Ortodoxiei. Trăirea personală este extrem de importantă, dar este inevitabil un tărâm minat. Numai înțelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în Scriptură și în viețile sfinților Lui, ne pot călăuzi printr-un asemenea teritoriu.

putna.ro

Un profesor suedez spune că planeta ar putea fi salvată dacă omenirea adoptă canibalismul 

Un profesor suedez din domeniul ştiinţei comportamentale aplicate a sugerat că omenirea ar putea fi nevoită să regândească canibalismul şi să înceapă să mănânce carne de om, pentru a salva planeta de schimbările climatice.

Într-un interviu pentru TV4, profesorul Magnus Soderlund a vorbit despre subiectul controversat al unei prezentări pe care a făcut-o recent la Târgul gastronomic din Stockholm – un eveniment bazat pe „mâncarea viitorului”.

Subiectul a fost consumul de carne de om, ca mod de a combate schimbările climatice. Soderlund şi militanţi pentru mediu care gândesc în termeni asemănători tind să dea vina pe carne, consumul de carne şi industria agricolă pentru încălzirea globală.

Potrivit lui Soderlund, profesor de marketing şi şef al Centrului pentru Marketing de la Şcoala de Economie din Stockholm, o cale prin care se poate limita emisia de gaze cu efect de seră este pur şi simplu să ne mutăm dieta spre consumul bazat pe carne umană.

În timpul interviului, Soderlund spune că principalul obstacol care stă în faţa propunerii este tabuul care înconjoară consumul de carne de om. Soderlund mai precizează că mulţi oameni sunt „uşor conservatori” atunci când vine vorba despre consumul de alimente cu care nu sunt obişnuiţi.

                                         Sursa:Adevarul

PROFANARE! Spurcatii de unguri au acoperit cu saci de gunoi crucile eroilor români din cimitirul Valea Uzului!!! ”Sunt amplasate ilegal!”

a1.ro: Un autointitulat ”grup de inițiativă maghiar” a luat decizia de a acoperi, cu saci de gunoi, crucile eroilor români din Cimitirul Internațional din Valea Uzului, pe care le-au considerat ”amplasate ilegal”. Locul este subiect de dispută între UDMR și autoritățile locale, fiind situat la ”granița” dintre județele Bacău și Harghita. Primăria Dărmănești a hotărât ca lângă ostașii maghiari să odihnească și cei români.

Crucile a zeci de eroi români, amplasate de primăria orașului Dărmănești în Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului, au fost profanate de către un ”grup de inițiativă maghiar”, după cum se arată pe site-ul Erdely.ma. Pentru că sunt considerate a fi ”amplasate ilegal”, monumentele au fost acoperite cu…saci de gunoi, de culoare neagră, legați cu scotch!

1

2

1

Locul este subiect de dispută, de ani buni, între UDMR și autoritățile locale, fiind situat la granița județelor Bacău și Harghita. Primăria Dărmănești a amenajat o parte a cimitirului pentru a amplasa și cruci ale unor eroi români, lângă cele ale maghiarilor sau ale ostașilor ruși ori italieni. Conform presei de la Budapesta, pe 12 mai a avut loc o slujbă ecumenică, maghiarii prezenți aici solicitând anchetarea tuturor ilegalităţilor săvârşite în timpul activităţii profanatoare şi pedepsirea celor vinovaţi, restaurarea fără întârziere a stării iniţiale a cimitirului, rezolvarea imediată a disputei privind linia de demarcaţie dintre localităţi şi judeţe, stoparea imediată a proceselor de pângărire a maghiarilor şi de falsificare a istoriei, scuze publice adresate aparţinătorilor soldaţilor care se odihnesc în cimitirul profanat şi naţiunilor ofensate”. La final acțiunii, s-au intonat imnurile maghiare și cel secuiesc.

1

Care este adevărul istoric?

În Cimitirul Internațional al Eroilor din localitate sunt înhumați 1143 de soldați aparținând de șapte naționalități diferite, decedați pe frontul ambelor Războaie Mondiale și care au provenit din patru armate (austro-ungară, germană, română și rusă), motiv pentru care locația a căpătat această denumire. Astfel, pe lângă majoritatea formată din soldați maghiari și germani, au fost înmormântați aici ostași români, precum și soldați ruși, sârbi, austrieci și italieni. O proporție semnificativă (984) este formată din suflete neidentificate. Inițial, a reprezentat cimitirul civil al localității, profilul său schimbându-se în timpul Primul Război Mondial, mai exact în anul 1917, când Armata Ungară a îngropat aici 350 de soldați din regimentele 9 și 10 Honvezi.

*

1

Asta e Cosmin. Nascut in Sfantu Gheorghe, Covasna. E student la Brasov si militeaza pentru unitate nationala si pentru drepturile romanilor din Harghita si Covasna. Astazi a fost batut in fata Cimitirului din Valea Uzului fiindca a mers acolo sa scoata sacii de gunoi de pe crucile Eroilor români. Politia a venit la fata locului dupa mai bine de o ora! Azi, ora 19:00, protest tacut fata de tacerea autoritatilor „romanesti”! (In fata ministerului de interne, Piata Revolutiei)