Mass media: Ceremonia pogorârii Sfintei Lumini va avea loc fără pelerini

1

spzh.news: Pentru reprezentanții altor țări Sfânta Lumină va fi adusă direct la avioane pe aeroportul Ben Gurion.

Din cauza măsurilor de prevenire în lupta cu răspândirea coronavirusului, ceremonia de pogorâre a Sfintei Lumini în Biserica Învierii lui Hristos din Ierusalim va avea loc „fără prezența pelerinilor” și „cu un număr limitat de participanți”. Şeful Departamentului pentru diaspora și religiile mondiale al Ministerului de externe din Israel Akiva Tor a anunțat acest lucru marți într-un comentariu pentru agenția TASS.

„Ceremonia din 18 aprilie va avea loc ca de obicei, dor fără prezența pelerinilor”, a spus diplomatul. „Ceremonia va avea loc cu un număr limitat de participanți. Vor participa în jur de 10 persoane”.

Şeful Departamentului pentru diaspora și religiile mondiale a menționat că transmisia directă a ceremoniei de la Biserica Sfântului Mormânt va fi realizată în întreaga lume.

„După ceremonie Sânta Luimină va fi adusă de reprezentanții Bisericii Ortodoxe a Greciei la Poarta Jaffa a Vechiului Ierusalim, după care reprezentanții ambasadelor, neea ne nu este obligatoriu, dar cel mai probabil este că anume ei vor fi cei care vor aduce Sfânta Lumină pe Aeroportul Ben Gurion. Reprezentanții care vor veni să ia Sfânta Lumină nu vor putea părăsi aeronavele din cauza condiției de carantină, dar vor primi Sfânta Lumină de la cei care o vor aduce de la Poarta Jaffa”, a declarat reprezentantul Ministerului de Externe din Israel.

Judecătorii s-au „spălat pe mâini”: Procesul care ar fi redeschis bisericile de Înviere a fost respins.

avereabisericii.ro: Curtea de Apel Iași a respins acțiunea formulată de magistratul Ioan Petrescu din Bacău. Acesta a atacat în instanță prevederile Ordonanței Militare nr. 1, cu privire la accesul creștinilor în biserici.

Sentința acestui proces era importantă pentru creștinii ortodocșii din România deoarece ar fi permis accesul acestora la biserică în noapte de Înviere.

Practic judecătorii au evitat un verdict ferm motivând prin „lipsa calității procesuale pasive a Ministrului Afacerilor Interne”.

Chiar dacă sentința nu este definitivă și poate fi atacată cu recurs, litigiul se va judeca după Sfintele Paști.

Judecătorul Ioan Popescu, magistrat la Secția a II-a civilă din cadrul Curții de Apel Bacău, le-a cerut colegilor de la instanța similară din Iași să anuleze parțial Ordonanța Militare nr. 1, emisă în urmă cu câteva săptămâni, susținând importanța deosebită, în această perioadă, pentru toți creștinii, de a participa la slujbele pascale.

Au închis Sfântul Mormânt de astăzi la ora 17 (25.03.2020)

1

Jidovii in martie au anuntat ca il prezinta pe antihrist inainte de Pasti! De ce suntem atat de orbi?

În urmă cu 2.000 de ani romanii au pus, la cererea evreilor, pază în jurul mormântului Domnului; acum „slujitorii” Domnului, la porunca sioniștilor, au pus lacătul pe biserica Învierii, în care se află Sfântul Mormânt.

Biserici închise duminică cu mascaţi şi jandarmi în România

biserica cruce

stiripesurse.ro: După ce mai mulți politicieni au cerut închiderea bisericilor, iar Guvernul Ludovic Orban a decis că slujbele nu pot fi ținute cu mai mult de 50 de credincioși în interior, poliția a descins, duminică, în timpul Sfintei Liturghii, să vadă dacă preoții respectă ordinul guvernamental.

Însă, ceea ce s-a întâmplat în unele biserici din Gorj depășește orice imaginație.

”Au intrat doi polițiști și un mascat, peste noi, în timpul Sfintei Liturghii”, își începe povestea unul dintre slujitorii altarelor, sub protecția anonimatului. ”Au început să numere oamenii care erau în biserică. Eram doar vreo 15. Credioncioșii s-au și speriat, când i-au văzut. Pe mine m-au întrerupt din timpul slujbei, lucru de neimaginat și de nepermis. Un abuz de prigonitori.”, a continuat același preot, din municipiul Târgu-Jiu.

Un altul ne-a spus că și peste el au intrat ”mascații” și polițiștii în biserică. ”Nu mi-a venit să cred când am văzut. Chiar în timpul slujbei? Nu puteau fi mai discreți? Eram vreo 35 de oameni, cu tot cu preoți și cântăreți.”, s-a plâns parohul.

Însă, ceea ce a urmat este de-a dreptul scandalos și revoltător. Polițiștii, cu de la sine putere, au întrebat cu ce sunt dezinfectate icoanele. ”Cu spirt, cu ce să le dezinfectăm? Ne-au spus că spirtul nu este bun, deși el este pe lista oficială a Ministerului Sănătății ca dezinfectant.”, a declarat, revoltat, unul dintre preoți. După ”lecțiile” de epidemiologi ale polițiștilor, deveniți, peste noapte, specialiști în virusologie, comițând un mare abuz, au urmat un episod extrem de grav.

”Când au venit, slujba era pe final. Trebuia să miruim credincioșii din biserică. Însă, poliția nu ne-a lăsat, că să nu se răspândească virusul. Asta, deși la noi, în Gorj, nu mai este niciun caz. Ei nu au niciun drept să se implice în ceea ce facem noi. Este o durere foarte mare, în ce situație ne-au pus.”, a spus, aproape în lacrimi, un alt părinte.

***

Știrea vorbește despre descinderi ale poliției și jandarmeriei în biserici, care ar fi avut loc în duminica aceasta, în timpul Sfintei Liturghii, când ofițerii de poliție au întrerupt sau perturbat slujba. Subliniem că aceste fapte nu reprezintă un abuz administrativ oarecare, ci sunt calificate de legiuitor ca fiind extrem de grave, sunt sancționate de art. 381 din Codul penal cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Considerăm că, în contextul declarării stării de urgență și al limitării drepturilor civile, autoritățile bisericești trebuie să rămână extrem de vigilente să nu fie tolerate atingerile aduse libertății religioase și să combată predispoziţia spre abuz de care dau dovadă autorităţile.

Faţă de cele arătate, îndemnăm să fie formulate plângeri prealabile pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 381 Codul penal, tocmai pentru a preveni proliferarea unor astfel de măsuri complet inadecvate şi inoportune, care vin totuşi pe fondul unei pasivităţi şi indiferenţe faţă de cele sfinte, din partea autorităţilor.

Înţelegem interesul Bisericii de a colabora în toate cele de folos cu statul, de a întări autoritatea dispoziţiilor administrative pentru combaterea infecţiei cu coronavirus, însă considerăm că înainte de toate Biserica rămâne primordial obligată să asigure desfăşurarea serviciilor religioase în condiţii fireşti, cu respectarea demnităţii credincioşilor şi a cultului ortodox.

Aşa cum starea de urgenţă nu permite statului să deposedeze arbitrar pe cetăţeni de bunuri, ci acestea, dacă sunt necesare, trebuie rechiziţionate cu respectarea unor condiţii legale clare şi previzibile, întocmai este nevoie ca limitarea accesului la servicii religioase sau desfăşurarea slujbelor religioase să fie clar precizată şi delimitată, pentru a fi expres înlăturată reiterarea acestor forme de abuz!

Prin urmare, credem că este absolut necesar să fie completate îndrumările pe care Patriarhia le-a adresat clerului şi credincioşilor în contextul crizei epidemice Covid-19, cu un punct suplimentar care să facă vorbire despre supravegherea măsurilor dispuse de autorităţi şi a modului concret de aducere la îndeplinire a acestora, în raport de necesităţile şi specificul cultului ortodox. În caz contrar, ortodocşii riscă să fie mai vătămaţi prin acţiunea autorităţilor de stat decât prin consecinţele îmbolnăvirilor cu coronavirus.

PREMIERĂ Mitropolitul Banatului le cere credincioşi lor să NU mai intre în biserici: ‘Să asculte slujbele din curtea lăcașurilor de cult, la difuzoare’

mitropolitul ioan al banatului

Reprezentanţii Mitropoliei Banatului au transmis unele recomandări preoţilor din Centrul Parohial Timişoara, printre care aceea că enoriaşii pot asculta slujbele din curtea lăcaşurilor de cult, la difuzoare. Recomandarea Mitropoliei Banatului vine în contextul infectărilor cu coronavirus, pentru a nu se crea aglomeraţie.

„Duminica, în biserici, mai ales în Timişoara, unde se adună câte 200 de credincioşi, se poate sta şi în afara lăcaşurilor de cult, în curtea bisericilor, pentru că marea majoritate a bisericilor au sisteme de sonorizare. Sunt foarte mulţi credincioşi care vin, intră cinci minute în biserică, aprind o lumânare, apoi pleacă mai departe. Instrucţiunile sunt transmise acum şi în teritoriu, pentru a anunţa toţi preoţii”, a declarat pentru News.ro, Ionel Popescu, vicar eparhial la Arhiepiscopia Timişoare

Citește și: Ce face Klaus Iohannis în plină criză de coronavirus COVID-19

Potrivit sursei citate, în Centrul Parohial Timişoara se dezinfectează, periodic, toate obiectele cu care intră în contact enoriaşii, iar oamenii care sunt bolnavi sunt rugaţi să stea acasă.

„Am transmis în biserici să se ia măsuri de dezinfectare a tuturor obiectelor cu care vin în contact direct credincioşii: uşi, strane, icoane, balustrade, podeaua se dezinfectează cu materiale de dezinfecţie specială. Suntem conştienţi de ceea ce înseamnă protecţia credincioşilor. Toţi preoţii îi anunţă pe credincioşii care sunt răciţi să nu vină la biserică. Sunt chemaţi în timpul săptămânii cei care doresc să se spovedească şi să se împărtăşească în acest post, pentru ca atunci sunt mai puţini oameni în biserică”, a mai spus Ionel Popescu.

Citește și: Ciolacu: ‘PSD va vota joi’

Conform hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, adunările la care participă mai mult de 1.000 de persoane sunt strict interzise, iar pentru orice eveniment în care se adună peste 200 de oameni este nevoie ca organizatorii să solicite un aviz de la Direcţia de Sănătate Publică şi să ofere toate datele despre participanţi.

Sursa

Mărturia unui DJ

De multă vreme îmi doresc să le vorbesc tinerilor. Simt o sete acută de comunicare cu cei din jurul meu, dar mai ales cu tine, cel care, în pragul tinereţii, descoperi complexitatea vieţii, te afli în faţa unei mari provocări şi eşti dus de un val, de pe care ţărmul încă nu se întrezăreşte.

În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi.

Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil. Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club?dj3

Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui – rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

 

Cătălin B.
http://www.orthograffiti.ro/425/marturia-unui-dj/

Un model mai vechi pentru situația ucraineană, autocefalia poloneză

tteodosie.ro: În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

1

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

***

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

1Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950

[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.
[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.
[3] Ibid., p. 37.
[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.
[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.
[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.
[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924,Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.
[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.
[9] Ukazul din noiembrie 1920.
[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.
[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.
[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.
[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.
[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.
[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.
[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.:

Mantuitorul este batjocorit la Timisoara: Bebeluș dat cu ruj și Fecioara Maria coafată.

2

Ieslea de Crăciun

Ieslea de Crăciun din centrul Timișoarei a devenit virală pe Facebook. Asta pentru că trecătorii pot admira un bebeluș dat cu ruj, iar în loc de magi și Fecioara Maria sunt manechine și păpuși din plastic. De altfel, manechinul care o întruchipează pe Fecioara Maria este și coafat.

Nicolae Robu a declarat, astăzi, în cadrul conferinței de presă de la Primăria Timișoara, că ar putea fi vorba de artă modernă și a recunoscut că nici el nu înțelege prea bine aranjamentul de Crăciun din centrul orașului.

„Nu mă pronunț eu, așa i-au văzut creatorii pe magi, că presupun că sunt magi cei care apar acolo.

Nu am văzut ieslea, dar nu vreau să comentez lucrurile astea. Ce să fac eu ca primar? Să fiu și designer vestimentar? Trebuie să fim mai deschiși, așa o fi arta modernă. Mergeți să vizitați Muzeul Vaticanului, secțiunea de artă contemporană, și o să vedeți și acolo tot felul de lucruri care, pentru un neinițiat, cum mă declar eu, mă șochează, dar asta nu înseamnă că n-are valoare. Eu sunt foarte tolerant și consider că nu sunt eu inițiat să înțeleg această simbolistică. Este o chestiune de gust, de inițiere. Dacă este frumos sau nu, potrivit sau nu, nu pot eu să judec peste tot”, a afirmat Nicolae Robu.

Sursa
Ieslea de Crăciun din centrul Timișoarei a devenit virală pe Facebook

Citeste mai mult pe: https://www.pressalert.ro/2019/12/ieslea-de-craciun-din-centrul-timisoarei-de-rasul-curcii-bebelus-dat-cu-ruj-si-fecioara-maria-coafata-ce-spune-nicolae-robu/

Un Mitropolit, exarh în Cipru al Sfântului Mormânt, justifică o convocare a Întâistătătorilor la Ierusalim prin faptul că nu ar fi prima de acest fel

1

theodosie.ro: Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.

De ce nu o întrunire a Întâistătătorilor la Ierusalim?

Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.

Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.

Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».

Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea bisericii, care este cea mai mare teama (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.

Notă: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.

Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).

Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.

Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.

Renumit teolog grec: „Nu mă voi împărtăși din același potir cu arhiep. Ieronim al Greciei”

Savantul și teologul grec s-a opus nedreptății față de Preafericitul Mitropolit Onufrie și Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Omul de știință și teologul grec (doctor în fizică și teolog al Universității din Atena) Vasile Eustafiu în scrisoarea sa către Primatul Bisericii Ortodoxe a Greciei a declarat că nu se va mai ruga și nu se va mai împărtăși în bisericile unde va săvârși slujbele Primatuil BOG. Scrisoarea lui Vasile Eustafiu a fost publicată integral de resursa informațională greacă „Romfea„.
Teologul scrie că regretă profund pentru „situația creată în biserica ucraineană, care a afectat plinătatea întregii Ortodoxii iubitoare de Hristos”, în special după participarea Preafericitului Ieronim la liturghia din Salonic împreună cu Patriarhul Bartolomeu, când Epifanie Dumenko a fost pomenit în rând cu Întâistătătorii Bisericilor Locale.

Profesorul i-a amintit Preafericitului Ieronim că „până în acest moment Dumenko nu a fost pomenit de nici un alt Întâistătător, nici dintre cei dintre ce se află înaintea voastră în dipticuri și cu atât mai mult dintre cei care urmează după Preafericirea Voastră”.
Vasile Eustafiu a subliniat că „nu s-a luat prin vot hotărârea asupra acestei probleme importante, iar dreptul de a decide asupra aceastei probleme a fost acordat Arhiepiscopului Ieronim printr-un comunicat de presă prezentat ca o decizia Sinodului Arhieresc” și „mulți ierarhi au aflat despre această „decizie” după ce s-a încheiat ședința Sinodului”.
Teologul grec consideră că astfel de acțiuni au un substrat „de natură anti-canonică și anti-sinodală”.
În plus, se subliniază că „Comisia pentru probleme panortodoxe și inter-creștine nici nu a prezentat concluziile sale” și „nu a fost făcută nici cea mai mică analiză a problemei legate de valabilitatea hirotonisirilor și a succesiunii apostolice a schismaticilor excomunicați și autosfințiți, care datorită Tomosului au obținut autocefalia”.
Teologul a accentuat, de asemenea, că „Biserica canonică ucraineană a Mitropolitului Onufrie a fost complet ignorată, deși canonicitatea sa până în prezent este recunoscută de majoritatea Ortodoxiei mondiale, și suportă persecuție dureroasă în multe regiuni ale Ucrainei din partea turmei „Mitropolitului Epifanie, pe care astăzi l-ați pomenit”.
Totodată, Vasile Eustafiu i-a amintit Arhiepiscopului Ieronim că „nu a fost luată în considerare decizia Bisericii Ruse care, dorind să protejeze turma canonică din Ucraina, v-a avertizat despre încetarea comuniunii bisericești cu dvs. și despre extinderea și aprofundarea ulterioară a schismei la nivel panortodox”.

Anume din acest motiv, afirmă teologul, „după toate aceste evenimente triste și dureroase pentru Biserica noastră și unitatea ei am ajuns la concluzia că, din punct de vedere eclesiastic sau omenesc, conștiința nu-mi va permite să coslujesc cu Dvs. sau în eparhiile din jurisdicția Dvs. din Atena sau în alte locuri unde, probabil, veți sluji sau veți fi la o coslujire arhierească și unde veți fi pomenit împreună cu Mitropolitul Epifanie”.
Vasile Eustafiu susține că nu-și va schimba poziția „până când Ortodoxia Universală nu va găsi o soluție pentru „problema ucraineană” și nu vor mai exista obstacole pentru comunicarea între Bisericile Ortodoxe, care au fost create prin contribuția și atitudinea Dvs. actuală, iar comuniunea va fi pe deplin restabilită”.
Astfel, profesorul insistă: „Protestez ca un fiu credincios al Bisericii, împotriva nedreptății față de mitropolitul Onufrie și față de Biserica canonică suferindă din Ucraina, pe care Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a umilit-o prin decizia sa din 11 octombrie 2018, și la care ați luat parte și Dvs. prin ultimele voastre acțiuni”.
Mai mult, potrivit lui Vasile Eustafiu, „dacă situația se înrăutățește, ceea nu doresc cu profuzime, dar, din păcate, acest lucru se va întâmpla după momentul pomenirii lui Epifanie la liturghia comună de astăzi, deci, dacă se va ajunge la dezbinare și dificultăți serioase în ierarhia Greciei, voi urma cu fidelitate orice inițiativă ale celor zece ierarhi venerabili care, în timpul ședinței extraordinare a Sinodului Arhieresc din 12 octombrie 2019, au susținut și exprimat adevărul ecleziastic, regulamentul sfintelor canoane și structura sinodală a Bisericii Ortodoxe, dar au fost în totalitate ignorați. Opiniile lor trebuie să fie considerate ortodoxe și patristice”.
Recent, UJO a menționat că Epifanie a fost pomenit la liturghia Bisericii Elene din Salonic.

Sursa