Ce este lumina dumnezeiasca?

Sfantul Grigorie Palama dove­deste ca lumina de pe fata lui Moise, sau cea din Tabor nu au fost sensibile, ci insasi slava Dumnezeirii, pe care o vor vedea sfintii si in viata viitoare.
Varlaam sustinea ca „lumina aceea a fost sensibila si vazuta prin aer; atunci s-a produs pentru a uimi, dar indata a pierit; iar dumnezeire e numita fiind simbol al Dumnezeirii”. Palama il intreaba: cum poate fi numit dumnezeire ceva sensibil si care n-are decat o existenta de-o clipa? Si cum e sensibila lumina aceea o data ce va fi vazuta si in viata viitoare, unde nu vom avea lipsa nici de aer, nici de spatiu, nici de altceva asemanator? Si apoi, vom vedea tot numai simboale si in viata viitoare? Parintii spun ca lumina de pe Tabor a fost insasi Dumnezeirea. Grigorie Teologul zice: „Lumina este Dumnezeirea aratata pe munte ucenicilor”. Ioan Gura de Aur: „Domnul S-a aratat mai stralucitor decat era, Dumnezeirea aratandu-Si razele Sale”. Vasile cel Mare: „Dumnezeu e lumina neapropiata. De aceea au si cazut Apostolii cu fata la pamant, neputand privi slava luminii Fiului, pentru ca e lumina neapropiata. Lumina e si Duhul, caci s-a zis: „Care a luminat in inimile noastre prin Duhul”. Iar la Schimbarea la Fata se canta: „In lumina Ta aratata azi in Tabor am vazut pe Tatal lumina si pe Duhul, caci ai descoperit raza ascunsa a Dumnezeirii”.

In ce priveste ideea de simbol, trebuie facute oarecare distinctii. E un simbol care tine de natura lucrului simbo­lizat, si un simbol de alta natura. De pilda, zorile sunt un simbol natural al soarelui, caci sunt din lumina lui. Simbo­lul de alta natura poate fi, iarasi, un lucru care subzista de sine, sau unul care e numai iluzie, fantasma, aparitie fara realitate. De prima categorie e bunaoara leul, pentru un om tare, de a doua sunt anumite forme aratate profetilor, de pilda, secera vazuta de Zaharia si altele asemenea. Simbolul natural e totdeauna cu si in natura de la care isi are exis­tenta. Cel de alta natura si subzistand de sine nu poate fi totdeauna cu lucrul simbolizat, ci poate exista si mai inain­te si dupa momentul in care e socotit simbol. in sfarsit, simbolul fara subzistenta reala, produs de Providenta nu­mai pentru a exemplifica vreun alt lucru, nu exista decat in momentul in care serveste ca simbol. Nu exista nici mai inainte, nici dupa aceea, pierind indata cu desavarsire.
Daca lumina din Tabor e numita uneori simbol, sau e simbol natural, sau nu. Daca nu e natural, sau subzista de sine, sau e numai o fantasma nesubzistenta. Iar daca e fan­tasma nesubzistenta, n-a fost, nu este si nu va fi Hristos asa in veci. Or, toti Parintii spun ca Hristos asa va veni Ia jude­cata si asa va fi in veci. Asa a fost Hristos si inainte de a Se sui pe Tabor. Caci zice Damaschin: „Se schimba Hristos la fata nu insusindu-Si ceva ce n-avea, nici transformandu-Se in ceva ce nu era, ci aratandu-Se cum era ucenicilor Sai, deschizandu-le acelora ochii si facand din orbi vazatori… Caci El este lumina cea adevarata, frumusetea slavei”. Nu era deci fantasma lumina aceea. Asa a fost si asa va fi Hristos in veci. Parintii spun ca si acum, sezand de-a dreap­ta Tatalui, Iisus e plin de lumina. De pilda, Macarie cel Mare, parafrazat de Simeon Metafrastul, zice: „Framantatura naturii omenesti, pe care Si-a insusit-o Domnul, s-a asezat de-a dreapta maririi in ceruri, plina de slava; slava nu numai pe chip, ca Moise, ci in tot trupul”.
Dar daca nu e fantasma trecatoare, poate fi acea lumi­na ceva de sine subzistent, despartit de Dumnezeirea sim­bolizata si adus in legatura cu ea numai accidental? Dar ce este acel ceva si unde? Iar daca e de sine subzistenta, dar e in veci cu Hristos, cum s-a dovedit, Hristos consta din trei naturi: dumnezeiasca, omeneasca si din acea lumina. Nefiind nici fantasma, nici natura straina acea lumina, urmea­za ca ea tine de dumnezeirea lui Hristos, e simbolul ei na­tural.
Parintii nu numesc de sine subzistenta, dar o numesc subzistenta. De sine subzis­tenta nu o numesc pentru ca nu formeaza ipostas propriu. Nu o numesc nici nesubzistenta, pentru ca prin aceasta se indica fie aceea ce nu exista real, ci e nu­mai fantasma, fie ceva a carei existenta se risipeste iute, cum e fulgerul sau cugetarea noastra dintr-un anumit mo­ment. Ca sa indice durabilitatea, stabilitatea acelei lumini, o declara subzistenta. Varlaam ii acuza ca o declara subzis­tenta in sensul ca formeaza de sine un ipostas, ca e de sine statatoare, ceea ce nu e cazul.
Dar daca lumina din Tabor a fost simbol natural, nu in­seamna ca era simbol natural al ambelor naturi. Caci fie­care natura are alte insusiri naturale. A naturii omenesti insa nu putea fi. Natura noastra nu e lumina; si n-a urcat Iisus pe ucenici pe munte sa li Se arate ca om. Ca om il ve­deau deja de trei ani. Deci lumina aceea a fost simbolul na­tural al Dumnezeirii. Iar ca atare este eterna, caci cele va­zute la Dumnezeu fiintial sunt fara de inceput si fara sfarsit, spune Maxim Marturisitorul.
Ca lumina de pe Tabor tine de natura Domnului se vede chiar din faptul ca Maxim Marturisitorul zice ca Dom­nul S-a facut atunci din iubire de oameni simbolul Sau. Daca ar fi facut altceva, iar nu pe Sine insusi, simbol al Sau, n-ar fi tinut de natura Lui acea lumina. Numai cand simbolul apartine natural celui pe care-l simbolizeaza spunem de acela ca se face pe sine simbol siesi. Puterea caustica a focului, emanand caldura cea perceptibila prin simturi, se face pe sine simbolul ei; caci caldura emanata e pururea cu ea si in ea, si nu se dubleaza din cauza ei. Simtul care percepe caldura focului nu poate cunoaste puterea care o emana, stie numai ca exista; nu insa cum e si cat de mare e. Numai daca ar putea deveni foc si ar inceta sa fie simt, ar cunoaste puterea care emana caldura. Dar daca ar incerca sa cunoasca aceasta putere ramanand simt, s-ar retrage repede inapoi, neputand su­porta arsura.
Deci caldura e o lucrare a focului, impartasibila. Pu­terea caustica e insa cu totul neimpartasibila. Daca la foc e astfel, cum ar putea zice cineva ca Se face cunoscuta Dumnezeirea cea asezata in ascunsul mai presus de toate prin faptul ca e cunoscut simbolul natural al ei? Nici discul soa­relui nu se cunoaste in ascunsul sau prin faptul ca-i cunoas­tem ceva din lumina. Dumnezeirea se cunoaste deci numai prin cele ce ni se impartasesc din ea; in sine insa, n-o cu­noaste nimeni, nici duhurile ceresti.
Dar nici simbolul acela nu l-au vazut ucenicii decat pri­mind alti ochi, asa incat, desi nu l-au vazut cu ochii, l-au vazut insa cu ochii ridicati mai presus de ochi, percepand lumina cea duhovniceasca printr-o putere duhovniceasca. Lumina aceea e negraita, neapropiata, nemateriala, necrea­ta, indumnezeitoare, vesnica, e stralucirea naturii dumne­zeiesti. Varlaam o declara sensibila, creata, ceva inferior cugetarii.
Lumina aceea tine fiintial, natural, de Dumnezeu, dar nu e insasi natura Lui. E o putere fiintiala, ca bunatatea, viata si celelalte. Dionisie Areopagitul zice: „Cand numim ascunsul cel mai presus de fiinta Dum­nezeu, sau viata, sau fiinta, nu intelegem altceva decat puterile proniatoare izvorate din Dumnezeu, Cel neimpartasibil”. Deci toate acestea sunt puteri. Cel ce poseda adunat si unitar aceste puteri e suprafiintial. Asa si lumina aceea: este fiintiala, dar nu in­sasi fiinta lui Dumnezeu.
Varlaam insa declara orice putere si lucrare a lui Dum­nezeu creata, desi sfintii zic ca fiinta necreata are puterile necreate, precum fiinta creata are puterile create. „Dar cum nu e, zice Varlaam, aceasta lumina insasi fiinta lui Dum­nezeu daca are insusiri dumnezeiesti, daca e dincolo de orice creatura vazuta sau cugetata, daca e mai presus de simturi, mai presus de intelegere, daca are existenta prin excelenta, daca exista in veci, e nemateriala, neschimbata si subzistenta? Cum spuneti ca fiinta lui Dumnezeu e din­colo de-o astfel de lumina?”. Palama raspunde ca nu exista fiinta fara lucrare naturala. Daca fiinta lui Dumnezeu n-ar avea o lucrare naturala, n-ar exista. Din faptul ca suprafi-inta lui Dumnezeu are lucrare, nu urmeaza ca e compusa, caci lucrarea e nedespartita de ea. Degeaba acuza Varlaam pe Palama de diteism.
Varlaam continua: „Darul indumnezeitor este imitarea lui Dumnezeu. El e deci o aptitudine a naturii spirituale si rationale, incepand de la prima treapta si sfarsind cu cele din urma fiinte rationale”. La aceasta Palama raspunde ca imitarea singura a lui Dumnezeu nu indumnezeieste; e ne­voie si de harul dumnezeiesc cel necreat. Varlaam decla­rand harul indumnezeitor aptitudine naturala a omului cade insusi in masalianism, caci face pe om dumnezeu dupa na­tura; Dumnezeirea atunci s-ar cuprinde in natu­ra omeneasca cel putin virtual. in realitate, harul indum-nezeirii e cu mult deasupra naturii omenesti. Stradaniile proprii il fac pe om receptiv fata de har, dar nu ele insesi sunt harul.
Harul acesta care indumnezeieste, din care motiv se numeste si principiul dumnezeirii, adica al indumnezeirii, care n-are inceput si sfarsit, care se impartaseste si poate fi vazut in chip suprasensibil, are mai presus de sine fiinta cea mai presus de fiinta si de principiu a lui Dumnezeu. Ha­rul intra in relatie cu cele ce sunt mai jos de el, se impar­taseste; fiinta e mai presus de orice impartasire si relatie. Daca harul indumnezeitor e „o aptitudine care desavarseste natura rationala”, atunci degeaba a venit Hristos si degeaba ne-a fagaduit pe Duhul. Invatatii elini aveau acest har in de­plina masura. Iar indumnezeirea nu mai inseamna ridica­rea peste natura si unirea cu Dumnezeu. Sau, daca indum­nezeirea e o lucrare a lui Dumnezeu, iar pe de alta parte e creata, caci o are omul in natura sa, atunci insusi Dum­nezeu e creat. Nu poate fi doar necreata natura care are lucrari create. Varlaam rationalizeaza cu totul indumnezei­rea, caci n-a experiat-o. Cine a experiat-o stie ca e negraita; ca niciodata nu se poate exprima deplin.
Numai natura omeneasca a lui Hristos s-a indumnezeit prin fiinta cea mai presus de fiinta a lui Dumnezeu. Noua ne este aceea cu totul inaccesibila, chiar daca ne ridica Dumnezeu deasupra noastra. in cei ce se indumnezeiesc e numai lucrarea acelei fiinte. Nu ca arta in opera facuta. Caci asa se afla orice putere producatoare in lucrul facut si e vazuta de toti. Ci cum se afla arta in cel ce-o primeste. De aceea sfintii se si numesc organe ale Duhului Sfant, pri­mind in ei chiar lucrarea Lui.
Harul indumnezeitor al Duhului nu e insasi fiinta cea mai presus de fiinta, ci lucrarea ei. Si nici lucrarea toata, desi in sine e neimpartita aceasta lucrare. Nu toata, caci cine poate cuprinde puterea nemarginita a Duhului afara de Iisus Hristos, in Care a incaput „plenitudinea Dumnezeirii?”. Fiinta lui Dumnezeu e pretutindeni; pretutindeni e si puterea indumnezeitoare, fiind in fiinta ca putere a ei naturala. Dar precum focul nu se vede daca nu exista o materie sau un simt care sa primeasca lucrarea lui luminatoare, la fel nici puterea indumnezeitoare nu se vede si nu se simte daca nu exista un material care sa se umple de vederea sau simtirea ei. Un astfel de material e fiinta ratio­nala purificata, eliberata de invelisul diferitelor rautati. Atunci se umple si ea de lumina acelui soare, devenind ca un alt soare, radiind din sine aceeasi lumina; intocmai ca oglinda sau ca apa care, primind in ele razele soarelui, de­vin ele insele focar al acelorasi raze.
Si nu primeste numai lumina Duhului, ci si cunostinta si viata Lui. Astfel, Pavel spune ca nu mai traieste viata sa creata, ci pe cea necreata, a lui Hristos. Puterea dumneze­iasca din om e nedespartita de Dumnezeu. Nu voi sunteti cei ce graiti, ci Duhul Tatalui vostru e Cel ce graieste in voi” (Mt 10, 20).

Slava cea eterna a lui Dumnezeu nu e fiinta Lui cea neimpartasibila, caci au vazut-o atatia; iar ce se vede e si impartasibil. Cu ea se unesc ingerii si sfintii, pe cand fiinta ramane neatinsa si nevazuta. Dar slava aceasta nu e creata, caci Dionisie Areopagitul spune ca „ingerii se unesc cu razele fara de-nceput si fara de sfarsit ale Binelui si Frumosului”. Ca e necreata aceasta slava se arata si din faptul ca nu se vede cu ochii si cu mintea naturala, ci cu o putere mai presus de acestea, cu puterea Duhului Sfant. Hici ingerii n-o vad cu puterea lor naturala, dovada ca ingerii rai n-o mai vad. Puterea naturala a mintii insa n-au pierdut-o, caci stiau ca Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Si de aceea se vede ca lumina aceea nu e identica cu cunostinta prin minte. Desi se numeste si cunostinta, ca una ce e izvor de cunostinta. Precum se numeste si dumnezeire, fiind lucrarea lui Dumnezeu. Cel ce e luminat are un inceput, si el a inceput sa fie luminat, dar lumina este fara de-nceput.
Argumentul pe care se sprijina Varlaam declarand harul indumnezeitor si toate puterile lui Dumnezeu create nu e altul decat acela ca Dionisie Areopagitul a spus ca Dumnezeu le intemeiaza pe ele. Dar acest cuvant indica simplu aducerea la existenta, nu si modul acestei aduceri. Ca dovada, Palama aduce locuri din Vasile cel Mare si Grigorie Teologul, in care se spune prin acelasi cuvant de Fiul ca s-a intemeiat prin Tatal, si despre Tatal ca e intemeietorul Fiului.
Maxim Marturisitorul spune ca cele ce se lasa impartasite sunt fara de-nceput, iar cele ce primesc prin impartasire au inceput. Puterile ce izvorasc din ascunsul cel mai presus de fiinta, cele indumnezeitoare, cele de fiinta lucratoare etc. sunt din cele ce se lasa impartasite sau dintre cele care primesc prin impartasire? Daca sunt din cele ce primesc prin impartasire, trebuie sa existe puteri de acelasi fel din care sa se impartaseasca. Si asa in infinit. Deci acele puteri se lasa impartasite, nu primesc prin impartasire. Apoi, cele care se impartasesc de Dumnezeu, se impartasesc din fiinta Lui sau din puterea si lucrarea Lui? Dupa Varlaam, se impartasesc din insasi fiinta lui Dumnezeu, caci puterea si lucrarea Lui nu se lasa impartasite, ci primesc prin impartasire. Dar e absurd sa se dea prin impartasire insasi flinta Iui Dumnezeu. Iar daca puterile si lucrarile lui Dumnezeu nu sunt din cele care se lasa impartasite, ci din cele care se impartasesc, n-au altceva din ce sa se impartaseasca decat flinta lui Dumnezeu, devenind ele insesi flinta lui Dumnezeu. Rezultatul este ca lucrurile, in loc sa fie efectele lucrarilor dumnezeiesti, sunt flinte din flinta dumnezeiasca, incat avem o multime de fiinte dumnezeiesti. Exista deci fiinta neimpartasita si puterile si lucrarile care izvorasc din ea si care se lasa impartasite de lucrurile care sunt efectele, creatiunile lor; in sfarsit, exista insesi aceste lucruri care primesc prin impartasire din acele puteri si lucrari. Puterile din care se impartasesc lucrurile sunt eterne si nedespartite de Dumnezeu. Aceasta e doctrina Sfantului Maxim Marturisitorul.
Varlaam obiecteaza: „intrucat vorbiti de multe realitati eterne si necreate, si totusi subordonate, si de ceva care e deasupra lor, sustineti mai multi dumnezei; iar intrucat ziceti ca acelea nu subzista despartit de Dumnezeu, si una e slava vazuta a Lui, alta fiinta nevazuta a Aceluiasi, ca avandu-le El etern pe amandoua, reduceti pe cei doi dumnezei la unul singur, insa compus”.
Palama raspunde: Dumnezeu le are pe toate acelea, mai bine zis e deasupra tuturor, unitar si neimpartit. Asa cum sufletul are unitar in el toate puterile ingrijitoare ale trupului. Precum sufletul, chiar cand ochii sunt orbi si urechile surde, are in el puterile ingrijitoare ale trupului, astfel, nefiind inca lumea, Dumnezeu are in El puterile proniatoare ale lumii. Si precum sufletul nu e simplu aceste puteri ingrijitoare, ci are aceste puteri, la fel si Dumnezeu. Si precum sufletul e unul si simplu si necompus, neinmul-tindu-se si necompunandu-se din cauza puterilor ce sunt in el si ies din el, la fel si Dumnezeu, desi e nu numai multpu-ternic, ci atotputernic, nu-Si pierde simplitatea si unitatea din cauza puterilor din El.
Varlaam spunand ca nu exista alta realitate intre fiinta dumnezeiasca si cele facute, intelege prin fiinta sau puterea de fiinta facatoare a lui Dumnezeu, si reduce pe Dumnezeu la ea, sau ascunsul cel mai presus de fiinta, ceea ce are ca urmare ca toate lucrurile se impartasesc direct de fiinta dumnezeiasca. Aceasta insa nu poate fi. Intre fiinta neimpartasibila a lui Dumnezeu si lucruri sunt paradigmele din mintea dumnezeiasca, de care se impartasesc lucrurile si care totusi depasesc lucrurile; sunt puterile cele multe care nu stau insa de sine, ci unitar in ascunsul suprafiintial. Precum centrul cercului cuprinzand in el si emitand din el toate razele, nu inceteaza de-a fi unul, cu atat mai mult nu inceteaza Dumnezeu de-a fi unul avand in El puterile si paradigmele tuturor lucrurilor. (Aceasta inseamna ca le are in El concentrat, unitar). Ele nu sunt de sine subzistente; Dumnezeu este suportul lor, iar nu ele al Lui. Intrucat Dumnezeu este fiinta mai presus de fiinta, e negrait si necugetabil, fara relatii in afara si neimpartasibil.
Intrucat insa e fiinta a lucrurilor si viata a celor vii si intelepciune a celor intelepti, e cugetat, numit si impartasit de cele facute. Dumnezeu e si neimpartasibil, si Se si impartaseste: neimpartasibil, ca fiind mai presus de fiinta, Se impartaseste, ca avand puterea si lucrarea de fiinta facatoare.
Politeisti sunt Pitagora, Platon si Socrate, care si-au imaginat principiile lucrurilor de sine subzistente, impreuna cauzatoare cu Dumnezeu. Parintii insa nu le socotesc de sine subzistente, nici necauzate, nici impreuna cauzatoare cu Dumnezeu, ci existand unitar in fiinta lui Dumnezeu, ca razele in soare, Nu sunt mai multi dumnezei, nici unul compus, ci un Dumnezeu, simplu, dar atotputernic. Daca am fost facuti prin puterile Lui, nu suntem fapturile Lui? De la imparat la noi emana ordinele lui. Vom face din ordine alti imparati daca cinstim aceste ordine?
Cum vedem, polemica a inaintat si s-a oprit la problema cea mare si statornic prezenta in toata discutia ulterioara: raportul intre fiinta lui Dumnezeu si puterile si lucrarile Lui.
In Tratatul III, triada III, intitulat Contra concluziilor lui Varlaam, Palama respinge blasfemia care se degajeaza indirect din scrierile lui Varlaam, ca toti profetii si sfintii au avut vederi demonice si fanteziste, caci orice vedere de aceasta e inferioara cugetarii. Cu o sentinta generala, Varlaam declarase ca sunt „masalieni toti cei care spun ca ei cunosc sau ca trebuie sa cunosti din experienta aceste lucruri”. Varlaam intrebase: „Ce-i aceea ca omul ridicandu-se mai presus de om vede pe Dumnezeu? Devine oare inger? Dar nici cel mai profund teolog nu ajunge macar pana la cel mai din urma inger. Si chiar admitand ca devine inger, nici ingerii nu vad flinta lui Dumnezeu”. La aceasta Palama raspunde ca imparatul poate vorbi cu un soldat fara ca soldatul sa devina indata general.
„Dar nu se poate intalni omul cu Dumnezeu decat prin intermediul ingerului, zice Varlaam. Suntem doar subordonati ingerilor”. Afirmatia aceasta o respinge Palama usor, cu pilda lui Avraam si a lui Moise, care au vorbit direct cu Dumnezeu, cu pilda lui Iisus Hristos, Care S-a coborat pe pamant si Care a fagaduit ca Se va salaslui in cei ce-L iubesc. Dar n-a spus ca se poate vedea insasi fiinta lui Dumnezeu, ci harul si slava Lui.
„Dar eu, zice Varlaam, cand aud ca harul sau slava aceasta e mai presus de fire si asemenea lui Dumnezeu, si de aceea necreata si fara de-nceput, zic ca ea este fiinta lui Dumnezeu”. Pentru ce?, intreaba Palama. Oare nu poate exista lucrare a lui Dumnezeu mai presus de fire, fara de-nceput si necreata? „Doamne fereste, raspunde Varlaam, un singur lucru e necreat si fara de-nceput: fiinta lui Dumnezeu; orice lucrare a Lui e creata”. Dar atunci, zice Palama, nu exista Dumnezeu, caci, dupa Maxim Marturisitorul, „nici o natura nu exista si nu se cunoaste fara lucrarea ei fiintiala”. Sau daca are fiinta dumnezeiasca lucrari, dar sunt create, si fiinta dumnezeiasca e creata, caci fiinta corespunde lucrarilor ei naturale, prin care se si cunoaste. Hristos n-are doua vointe si doua lucrari? Daca fiinta dumnezeiasca n-are vointa si lucrare, sau le are create, de ce-a mai tinut Biserica la invatatura celor doua vointe si lucrari? Varlaam declara: „Orice lucrare a lui Dumnezeu, in afara de fiinta care lucreaza toate, a inceput in timp si in mod necesar e creata”. Daca-i asa, Hristos a avut numai lucrari create. Varlaam e mai eretic decat monotelitii, care macar i le acordau pe cele necreate.
„Dar chiar daca ar admite cineva, zice Varlaam, ca exista lucrari dumnezeiesti, nimeni nu le-a vazut daca n-au devenit create”. Palama aduce citate patristice ca marturie ca sfintii vad inca pe pamant slava necreata a lui Dumnezeu; si nu slava din fapturi, ci pe cea care straluceste direct din Dumnezeu. Dar nu vad cu simturile naturale, cum batjocoreste Varlaam mereu pe isihasti, ci cu puterea Duhului Sfant.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursa

Schimbarea la fata: Acatistul si Canonul la Schimbarea la Față a Mântuitorului (6 August)

Schimbarea la față a Domnului – Comentarii patristice (6 August)

Ev: Matei 17, 1-9

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Cu adevărat, într-un eveniment ca acesta ni se pune înainte rațiunea, armonia și pilda, căci după șase zile, ni se arată slava Domnului. Fără îndoială că trecerea celor șase sute de ani prefigurează slava împărăției cerurilor. Iar sus au mers trei, care să prefigureze pe cele trei neamuri din Sem, Ham și Iafet, făcându-se cunoscută prin aceasta alegerea viitoare a oamenilor de către harul divin.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile. Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

De ce ia numai pe aceștia trei cu El? Îi ia doar pe aceștia pentru că fiecare dintre ei a fost ridicat la o cinste mai înaltă decât oricare dintre ceilalți. Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan, fiind iubit foarte mult de către Iisus, iar Iacov, prin răspunsul său dimpreună cu ceilalți ucenici: putem să bem acest pahar (Mt. 20, 22), prin faptele și ascultarea sa. Căci atât era de zelos și urât de iudei, încât Irod și-a imaginat că le-a făcut o foarte mare favoare iudeilor, omorându-l (cf. Fap. 12, 1-3; Irod …a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan și văzând că este pe placul iudeilor…).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Unii s-ar putea întreba: când Hristos S-a schimbat la față înaintea celor duși de către El în munte, li s-a arătat ca Dumnezeu sau în forma preîncarnată pe care o avea mai devreme? Dacă celor lăsați jos li S-a arătat în chip de slujitor, atunci celor care L-au urmat în munte li S-a arătat tot în chip de slujitor sau ca Dumnezeu? Ascultați cu atenție și, dacă puteți, în același timp fiți atenți și cu duhul. Evanghelistul nu spune doar că S-a schimbat, ci cu un amănunt în plus foarte folositor. Atât Matei, cât și Luca au pomenit aceasta: S-a schimbat la faţă, înaintea lor, și se pune astfel întrebarea: este posibil ca Hristos să se schimbe la față înaintea unora, iar înaintea altora nu? (Origen afirmă că Logosul are o relație individuală cu fiecare ființă rațională, relație care variază în funcție de progresul sau regresul spiritual al fiecăruia – n.tr.).

Vreți să fiți și voi martori ai schimbării la față a Mântuitorului? Priviți împreună cu mine la Iisus din Evanghelii, ca să fie lesne de înțeles. În Evanghelii poate fi privit și după trup, și după adevărata dumnezeire a Sa, putând fi văzut ca Dumnezeu după putința noastră de înțelegere. În acest chip a fost privit de către cei care au mers cu El în munte ca să fie deoparte, dar împreună cu El. Iar cei care nu merg în munte pot și ei să-I privească faptele, să-I asculte cuvintele, cuvinte care sunt înălțătoare. Înaintea celor care merg sus se schimbă Iisus la față și nu înaintea celor de jos. Atunci când se schimbă, fața Sa strălucește ca soarele, ca să se arate copiilor luminii care au lepădat lucrurile întunericului și s-au îmbrăcat cu armele luminii (cf. Rom. 13, 12). Aceștia nu mai sunt fiii întunericului sau ai nopții, ci au devenit fii ai zilei. Pășesc cinstit ca ziua. Făcându-li-Se cunoscut, va străluci înaintea lor nu doar ca un simplu soare, ci ca Cel care S-a arătat că este Soarele Dreptății.

(Origen, Comentariu la Matei 12.37, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Cu siguranță, Domnul S-a schimbat în acea slavă cu care va veni mai târziu în împărăția Sa. Schimbarea Sa a fost accentuată de splendoare și nu a redus cu nimic înfățișarea Sa exterioară, căci presupunem că trupul Său a devenit spiritual. Chiar și veșmintele I s-au schimbat într-un alb atât de puternic, încât un alt evanghelist spune: albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Mc. 9, 3).Ceea ce poate înălbitorul pământesc să facă este ceva material și supus atingerii, nu supranatural și ceresc, care păcălește ochii, putând fi văzut doar în vedenie

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Adevărat, Iisus strălucea precum soarele, arătând că este lumina care luminează pe tot cel ce se află în această lume (In. 1, 9). Soarele este soare pentru ochii trupești, iar Hristos este soare pentru ochii inimii. Veșmintele Sale sunt un simbol al Bisericii, căci veșmintele, dacă nu stau pe cel ce le-a îmbrăcat, cad grămadă la pământ. Pavel a fost precum cea mai de jos margine a acestor veșminte, el însuși spunând: Sunt ultimul dintre apostoli. La un veșmânt, marginea este ultima și cea mai mică parte a sa. Dar, așa cum acea femeie care s-a atins de marginea veșmintelor lui Iisus și s-a vindecat, la fel și Biserica, care s-a format între neamuri, a fost mântuită prin predica Apostolului Pavel.

(Fericitul Augustin, Predica 78, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Hristos se schimbă la față pentru a-Și face cunoscută slava de pe cruce, pentru a mângâia pe Petru și pe ceilalți când vor fi martori Pătimirilor Sale și ca să ridice mintea lor la o înțelegere mai înaltă. Cei care L-au însoțit în munte aveau mai apoi să vorbească despre slava pe care trebuia să o împlinească în Ierusalim, adică despre slava Pătimirilor și a morții Sale pe cruce.

Însă Hristos nu numai că i-a dus la o gândire mai înaltă, ci a ridicat virtuțile lor pe o treaptă superioară pentru ca mai apoi să poate îndeplini poruncile ce li se vor da, pentru că tocmai le spusese: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24) .Le-a pus apoi înainte pe Moise și pe Ilie, care erau gata să moară de zece mii de ori pentru cele rânduite Dumnezeu și pentru cei încredințați spre păstorire. Fiecare dintre ei pierzându-și viața, și-au aflat-o, căci amândoi au vorbit cu curaj înaintea tiranilor, unul cu cel egiptean, celălalt cu Ahab, vorbind în numele oamenilor fără de inimă și neascultători și erau pe punctul de a fi pierduți chiar de oamenii pe care i-au salvat, căci amândoi și-au dorit să îndepărteze pe oameni de la idolatrie. Cei doi nu erau oameni învățați. Moise grăia cu anevoie și era gângav, iar Ilie avea acea cruntă înfățișare (4 Reg. 1, 8), însă amândoi respectau de bună voie sărăcia. Moise nu s-a ostenit pentru câștigul lumesc, iar Ilie nu avut al său nimic altceva decât cojocul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Atunci când cărturarii și fariseii încercau să-L ispitească pe Iisus, El nu a vrut să le dea semnele ce ei le cereau, ci i-a lăsat fără cuvânt de apărare cu răspunsul pe care l-a dat. Însă, de data aceasta, le dă apostolilor un semn din cer pentru a le întări credința, coborând pe Ilie din locul unde se ridicase, iar pe Moise ridicându-l din cele mai de jos.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Apuci pe un drum greșit, Petre, precum în al loc spune evanghelistul că nu știi ce spui. Nu căuta să faci trei colibe, ci caută doar adăpostul Evangheliei, în care se recapitulează legea și proorocii [observația lui Ieronim este menită să arate strânsa legătură dintre Vechiul (legea și prorocii) și Noul Testament – n. tr.]. Vrând să construiești trei colibe, nu faci decât să pui la un loc pe cei doi slujitori cu Domnul lor. Caută doar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, Căruia trebuie să te închini în coliba inimii tale.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Petru nu știa ce vorbește pentru că înainte ca Domnul să pătimească, să învieze și să aducă biruință asupră morții și stricăciunii, era imposibil ca Petru să fie cu Hristos și să i se permită să intre în corturile ce se sunt în cer. Aceste lucruri vor fi posibile doar după ce Domnul va învia și se va înălța la cer.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 200, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Emoționat așadar de revelațiile lucrurilor tainice, apostolul Petru, nesocotind cele lumești și urând cele pământești, a fost cucerit de o izbucnire a dorinței de a avea parte de lucrurile veșnice. Umplându-se de bucurie la vederea celor ce se petreceau înaintea sa, își dorea să rămână cu Iisus acolo unde se împărtășea de slava văzută a Sa. De aceea a și spus Petru: bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: „Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Însă Domnul nu i-a răspuns la propunere, nu pentru că ar fi fost rea, ci doar pentru că nu era potrivită, deoarece lumea putea fi mântuită doar prin moartea Sa. Iar în atenționarea Domnului, credința credincioșilor este chemată să fie cu băgare de seamă. Îndurând ispitele acestei vieți, trebuie să înțelegem că înainte să cerem slavă, trebuie să cerem îndurare. Șansa cea bună de a conduce pe alții nu poate veni înaintea unei vremi de suferință.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Cred că Dumnezeu, vrând să schimbe gândul lui Petru de a face trei colibe, în care, dacă ar fi fost după el, ar fi vrut să locuiască, îi arată un alt adăpost, unul mai bun și mai presus decât oricare altul: norul. Coliba la aceasta slujește, să aducă umbră celui care intră în ea și să-l adăpostească, lucru pe care l-a făcut și norul cel strălucitor. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât parcă era un cort divin, atât era de strălucitor, ca să fie ca un model al învierii ce va să vină. Pentru că norul cel strălucitor aduce umbra sa peste cei drepți, îi ocrotește și-n același timp le aduce lumină și-i luminează. Cine ar putea fi acest nor strălucitor care îi umbrește pe cei drepți? Este poate puterea Tatălui, din care vine vocea care spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit îndemnând pe cei care sunt umbriți de către El să asculte doar de Domnul și de nimeni altcineva? Dumnezeu vorbește, ca întotdeauna, prin cei prin care voiește El s-o facă. Poate că norul cel strălucitor este Sfântul Duh, umbrind pe cei drepți și predând cuvintele lui Dumnezeu și spunând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Chiar m-aș aventura să spun că norul cel strălucitor este chiar Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 12.42, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Pentru că Petru a întrebat fără chibzuință, nu se învrednicește ca Domnul să-i răspundă, însă răspunde Tatăl în locul Fiului, ca să se împlinească cuvântul Domnului: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (In. 8, 18). Norul se arată strălucind cu putere și-i umbrește pe cei de acolo, ca cei ce caută corturi sau colibe lumești făcute din ramuri să ajungă să fie ocrotiți de umbra unui nor strălucitor. Apoi se aude și vocea Tatălui din cer, care mărturisește și-l învață pe Petru adevărul fără pic de greșeală și de fapt, învață, prin Petru, pe toți apostolii că Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Lui trebuie să-I faci colibă și Lui trebuie să I te închini. Fiul Meu este deosebit de slujitorii Săi, Moise și Ilie. Ei, împreună cu tine, vor pregăti un sălaș pentru Domnul lor în lăcașul sfânt al inimii lor.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Tatăl revelează pe Fiul atunci când se aude cu putere vocea ce se pogoară din cer. Prin ea, face cunoscută o mărturie ce vine de sus. Nimeni nu trebuie să se gândească că vocea lui Dumnezeu se poate auzi cu urechea trupească și nici că cineva ar putea atinge o ființă netrupească. Așa cum nimeni nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu (In. 1, 18; 1 In, 4, 12), la fel, nici nu L-a auzit. Cuvintele să-L ascultați au puterea să facă deosebirea necesară întrei cei ce s-au arătat pe munte, căci Dumnezeu poruncește să fie ascultat Hristos, și nu Moise sau proorocul care era cu ei, pentru că sosise vremea ca oamenii să pășească înainte și să treacă peste introducerea la împlinire, adică să treacă de la prefigurare la realitate (Vechiul Testament a prefigurat atât simbolic, cât și profetic Noul Testament și de aceea progresul de la unul la celălalt este definit ca progresul de la simbol la realitate, de la profeție la împlinire – n.tr.).

(Apolinarie, Fragmentul 85, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

O voce din nor s-a auzit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Eu mă voi face cunoscut prin predica Sa și voi fi preaslăvit prin smerenia Sa, de aceea să-L ascultați fără să șovăiți. El este Adevărul și Viața, El este puterea și înțelepciunea Mea. Ascultați-L pe Cel pe care L-au prefigurat tainele legii și despre care au cântat gurile prorocilor. Ascultați-L pe Cel Care a răscumpărat lumea prin sângele Său, Care a legat răul și toate puterile sale (Apoc. 20, 2) și Care a rupt datoria păcatului și legăturile nedreptății. Ascultați-L pe Cel care a deschis calea către rai și Care prin durerea crucii pregătește pentru voi scările care duc în împărăția Sa.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.

De ce s-au poticnit la auzul acestor cuvinte? Căci mai înainte, o voce asemănătoare se auzise la Iordan, fiind de față și mulțimea, însă nimeni nu s-a cutremurat. Iar după aceea, chiar și după ce au spus că a fost tunet, tot nu s-au înspăimântat (In. 12, 28-29). Cum de acum au căzut cu fața la pământ? Au căzut la pământ pentru că era singurătate, și înălțimea muntelui, și o deplină liniște, și o transfigurare plină de fior, și o lumină curată și un nor cere se întinsese. Toate acestea i-au înfricoșat. În orice parte ar fi privit, erau uimiți de ceea ce vedeau și de aceea au căzut cu fața la pământ, atât de teamă, cât și pentru a se închina.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.

Prin vorbirea lor împreună se arată că cei doi proroci au vestit și ei același lucruri ca Iisus, chiar dacă au făcut-o într-un chip enigmatic. Cuprinși de spaimă la auzul lor, ucenicii au căzut cu față la pământ, de unde mai apoi i-a ridicat Iisus. Acest lucru ne arată că, dacă Iisus nu s-ar fi întrupat, dacă n-ar fi devenit un Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și dacă n-ar fi întărit natura umană, ea n-ar fi fost în stare să reziste la auzul vocii lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 199, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 7) Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.

Din cauza a trei posibile motive au împietrit de teamă: fie pentru că știau că sunt păcătoși, fie pentru că au văzut că sunt acoperiți de un nor strălucitor, fie pentru că au auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl. Slăbăciunea umană nu poate suporta vederea unei asemenea slave dumnezeiești, căci tremură din toată inima și din tot trupul său și cade la pământ… Dar Iisus S-a apropiat şi s-a atins de ei. Pentru că zăceau întinși la pământ și nu se puteau ridica, făcându-I-se milă, a venit și S-a atins de ei pentru ca prin atingerea Sa să le alunge teama și să redea putere trupurilor, zicând:Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Pe cei pe care i-a vindecat cu atingerea Sa, acum îi vindecă și de teamă prin porunca nu vă temeți. Mai întâi este alungată frica, pentru ca mai să poată fi împărtășită învățătura de credință.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 8) Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.

Fiți cu băgare de seamă la amănuntele acestui verset și vedeți dacă nu cumva l-am putea tâlcui astfel: Ucenicii au înțeles că Fiul lui Dumnezeu vorbise cu Moise pentru că El spusese mai înainte despre Dumnezeu că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască și au înțeles mărturia lui Moise despre Dumnezeu pentru că nu erau în stare să suporte strălucirea Sa și s-au smerit pe sine sub atotputernica mână a Sa.

Însă, după atingerea Cuvântului, și-au ridicat ochii și au văzut doar pe Iisus lângă ei, fără nimeni altcineva. Moise, adică Legea, și Ilie, adică proorocul au devenit una cu Evanghelia, adică cu Iisus. N-au rămas în continuare trei, ci au devenit una. Gândiți-vă la aceste lucruri într-un chip duhovnicesc.

(Origen, Comentariu la Matei 12.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Cu cât erau mai mari lucrurile care se spuneau despre El,cu atât le era mai greu oamenilor din vremea aceea să le priceapă. Iar ocara crucii avea să complice toate acestea și mai mult, de aceea le-a cerut să nu spună nimănui nimic despre schimbarea Sa la față. Apoi le-a adus aminte din nou de Patimi și aproape le-a pomenit și motivul pentru care le-a poruncit să țină totul în taină. Căci nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată nimic, ci (să aștepte – n.tr.) până când Fiul Omului Se va scula din morți, fără a le pomeni nimic de chinurile ce avea să le îndure, ci doar despre partea bună, a Învierii. Cerându-le aceasta, s-au supărat ucenicii? Chiar deloc, pentru că tăcerea care se ceruse de la ei se referea doar la vremea de dinainte de răstignire, pentru ca după aceea să se învrednicească de primirea Duhului. Minunile aveau să mărturisească pentru ei și orice ar fi spus de acum încolo, ar fi fost mai ușor de înțeles. Pentru că evenimentele petrecute au vestit puterea Sa mai lesne decât orice trâmbiță, evenimente pe care nimic nu ar fi putut să le împiedice să se petreacă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

O prefigurarea a viitoarei împărății și a slavei biruinței Sale a fost văzută pe munte. Hristos nu voia ca oamenii să cunoască cele petrecute pe munte pentru că n-aveau să le creadă din cauza măreției lor și pentru că după o asemenea arătare în slavă, crucea care avea să urmeze ar fi făcut ca mințile care n-au învățat tainele dumnezeiești să se poticnească.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

1

Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos (6 August)

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 2-lea

Văzând, Iubitorule de oameni, Doamne, că ucenicii Tăi nu sunt încă luminaţi şi nu pricep că Tu trebuie să mergi la Ierusalim şi acolo să pătimeşti multe şi să fii omorât, ai început de atunci să le spui că toate acestea trebuie să le rabzi de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Totuşi, ei neputând înţelege dacă sunt de la Dumnezeu sau de la om, după şase zile ai luat cu Tine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi i-ai dus pe muntele Taborului, ca să le arăţi, înainte de Cruce, slava Ta dumnezeiască, ca şi în timpul pătimirilor Tale să-Ţi cânte: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelesul cel greu de pătruns al pătimirii Tale celei de bunăvoie neputând să-l înţeleagă ucenicii Tăi, Doamne, mai înainte de crucea Ta, ai dus pe trei dintre ucenicii Tăi într-un munte înalt, ca să vadă minunea înfricoşatei Tale Schimbări la Faţă şi dumnezeiasca Ta slavă, cea pururea fiitoare, ca atunci când Te vor vedea răstignit să înţeleagă că pătimirea Ta este de bunăvoie şi să-Ţi cânte aşa:
Iisuse, Care de jos ai urcat pe un munte înalt, urcă-ne şi pe noi întru cele de sus, ca să căutăm desfătarea întru cele înalte;
Iisuse, Care ai îndepărtat pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu de mulţimea grijilor lumeşti, îndepărtează şi mintea noastră de lucrurile pământeşti, ca să învăţăm a ne feri de patimile cele josnice;
Iisuse, Care cu multă trudă ai dus pe prietenii Tăi la o înălţime preafrumoasă, învaţă-ne şi pe noi ca prin sudoare şi multă trudă să ne nevoim în toate zilele;
Iisuse, Care ai arătat ucenicilor, în tăcerea rugăciunii, Schimbarea Ta la Faţă, învredniceşte-ne acum şi pe noi, credincioşii Tăi, să ne luminăm cu dulceaţa cuvintelor Tale;
Iisuse, Care ai arătat trei martori ai slavei Tale în liniştea Taborului, dă-ne şi nouă, celor tăcuţi şi goi, să cugetăm totdeauna la slava Ta;
Iisuse, Care pentru numele Tău s-a veselit Taborul şi Ermonul, dă-ne şi nouă, ca prin chemarea preadulcelui Tău nume, să săvârşim urcare la cele înalte;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 3-lea

Aleşii Tăi Apostoli, îmbrăcaţi fiind cu putere de sus, Doamne, i-ai urcat în Tabor, ca să înveţe a cânta cele înalte şi să cugete la cele cereşti, iar nu la cele pământeşti. Îmbracă-ne, dar, şi pe noi cei căzuţi întru cele de jos şi biruiţi totdeauna de neputinţele trupului, cu puterea şi slava Ta, ca puterea Ta să lucreze în neputinţele noastre, şi să-Ţi cântăm Ţie cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Vrând ca înainte de Cruce, de pătimirea cea de bunăvoie, să descoperi în parte slava dumnezeirii Tale, Hristoase, Mântuitorul nostru, ai ales numai trei dintre muritori care să fie martorii acestei slave: pe Petru, care Te-a iubit mai mult decât toţi şi Te-a mărturisit, primul dintre toţi, Fiu al lui Dumnezeu, pe Iacob, care, având nădejdea bunătăţilor viitoare, capul sub sabie şi-a plecat şi, astfel, a pus început mucenicilor Tăi, şi pe Ioan cel feciorelnic, care, mai mult decât toţi păstrând neprihănirea trupului şi a duhului, a primit har deosebit întru vederea unor negrăite descoperiri şi a slavei Tale dumnezeieşti. Împreună cu ei primeşte şi de la noi aceste cântări de laudă:
Iisuse, Cel ce de la Petru, mai înainte de Schimbarea la Faţă, ai primit mărturisirea, primeşte şi calda noastră mărturisire;
Iisuse, Cel ce aceluiaşi Petru, în Tabor, i-ai dat îndrăzneală să vorbească cu Tine, spune şi inimilor noastre celor paşnice şi bune;
Iisuse, Cel ce pe fiii lui Zevedeu, pentru iubirea lor înflăcărată, i-ai numit fiii Tunetului, nu ne birui cu tunetul mâniei Tale;
Iisuse, Cel ce aceloraşi ucenici nu le-ai îngăduit să coboare foc din cer asupra samaritenilor, stinge focul patimilor noastre lăuntrice;
Iisuse, ridică-ne împreună cu feciorelnicul Ioan în Taborul cel de sus, întru curăţia trupului şi a sufletului;
Iisuse, Cel ce ştiai că Iacob va bea întâiul Tău pahar, găteşte-ne şi nouă locuri în rai;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 4-lea

Furtună a fost arătarea dumnezeirii Tale în muntele Sinai, deoarece în tunete şi fulgere ai dat legea slugii Tale Moise; tot aşa şi în Horeb a fost duh de tărie ce despica munţii; vijelie şi foc când Ilie proorocul a vrut să Te vadă. Totuşi nu în vijelie, nici în cutremur şi nici în foc nu a fost Domnul, ci în glas de adiere de vânt Ţi-ai arătat Faţa şi slava dumnezeirii Tale, precum şi în muntele Taborului ai şezut în faţa lor şi cu bucurie Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Moise şi Ilie în Tabor cuvintele Tale, că vei sfârşi la Ierusalim, s-au făcut martori la toată lumea, Doamne, că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl spre mântuirea oamenilor, aşa cum a mărturisit şi glasul Său din cer. Căci Moise a fost chemat din morţi, ca să mărturisească celor ţinuţi în iad venirea Ta în lume. Ilie însă a fost chemat din rai, ca să spună lui Enoh despre slava Ta, văzută în Schimbarea Ta la Faţă. Iar noi, mirându-ne de taina arătării proorocilor Tăi în Tabor, cu umilinţă îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai vrut ca văzătorul de Dumnezeu Moise să-Ţi privească Faţa Ta, arată-ne şi nouă, în veacul ce va să vie, dulceaţa cea dorită a Feţei Tale;
Iisuse, Cel ce de demult lui Moise i-ai arătat strălucirea slavei Tale, arată-ne şi nouă, întru Împărăţia Ta, Faţă către faţă, bunătatea cea nespusă a privirii Tale;
Iisuse, Cel ce în linişte şi în glas de adiere de vânt lin l-ai învăţat pe Ilie descoperirea Ta, învaţă-ne şi pe noi, în chip minunat şi în linişte, nepătimirea dumnezeiască;
Iisuse, Cel ce l-ai adus pe robul Tău Ilie în rai, în car de foc nearzător, ridică-ne şi pe noi, în chip minunat, la înălţimea desăvârşitei vieţuiri;
Iisuse, Cel ce de demult în multe chipuri ai grăit proorocilor, iar în Tabor le-ai vestit moartea Ta, hrăneşte cu cuvintele vieţii veşnice şi sufletele noastre cele flămânde;
Iisuse, Cel ce prin gura a doi martori ai descoperit ucenicilor taina Schimbării Tale la Faţă, aprinde şi credinţa noastră cea rece cu adierile cele negrăite ale Duhului Sfânt;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 5-lea

Stelei celei izvorâtoare din Dumnezeu Te-ai asemănat prin strălucirea negrăită a Preacuratului Tău Trup, Dătătorule de Lumină, Doamne, când, apropiindu-Te de ucenicii Tăi care dormeau, ai înălţat Tatălui Tău, pe înălţimea muntelui, rugăciunea Ta de împăcare. Atunci s-a luminat Faţa Ta ca soarele şi îmbrăcămintea s-a făcut mai albă decât zăpada. Apostolii, trezindu-se, au văzut slava Ta, a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, şi stând cu frică Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te Apostolii Tăi în Tabor, având chip de om şi Schimbându-Te la Faţă întru slava dumnezeiască şi vorbind cu Moise şi cu Ilie despre sfârşitul Tău, au înţeles puterea Ta cea pururea fiitoare şi dumnezeirea ascunsă sub acoperământul trupului, s-au înspăimântat auzind cele grăite şi s-au desfătat de vederea dumnezeieştii Tale slave. Dar numai atât au văzut cât a putut să încapă vederea ochilor trupeşti, iar noi împreună cu dânşii Îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai strălucit ucenicilor Tăi dumnezeiasca şi nespusa Ta slavă, străluceşte în inimile noastre Lumina Ta cea pururea fiitoare;
Iisuse, Cel ce ai împărtăşit pe întâistătătorii Legii şi harului cu lumina Ta cea mai presus de lume, prin acea împărtăşire adună mintea noastră ce rătăceşte pururea;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai dezgolit puţin fulgerul dumnezeirii Tale, ascuns în trup, dezvăluie căderile în păcat, ascunse în conştiinţa noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce cu razele Luminii celei necreate ale Trupului Tău ai luminat muntele sfânt, luminează cu lumina poruncilor Tale şi sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce prin Schimbarea la Faţă ai luminat marginile lumii, luminează-ne şi ne înfrumuseţează şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea luminii Tale din Tabor ai curăţat precum zăpada pe ucenicii Tăi, curăţeşte-ne şi ne înnoieşte şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 6-lea

Văzând binecuvântata şi mântuitoarea Ta grăire, Hristoase, Dumnezeul nostru, împreună cu Moise şi cu Ilie pe muntele Taborului, ucenicii Tăi Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat foarte. Petru, având glasul plin de iubire dumnezeiască, a zis: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una”. Noi însă, nevrednicii, nu cutezăm a Te întreba, ci cu smerenie Te rugăm pentru milă şi cu glas tremurând Îţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nor luminos a strălucit în Tabor spre însemnare la toată lumea. Petru vorbea despre colibe, glasul Părintelui vestea descoperirea şi venirea Duhului Sfânt i-a umbrit pe Apostoli şi vârful muntelui l-a înconjurat. Aceştia şi mai mult s-au înfricoşat şi, intrând cu frică în nor, au simţit nepătrunsa Ta dumnezeire şi cu multă îndrăzneală Ţi-au cântat unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce pe Israel de demult în pustie l-ai condus cu stâlpul de nor, Însuţi şi acum arată-ne calea în Împărăţia Ta;
Iisuse, Cel ce pe Apostolii Tăi, în Tabor, cu nor luminos i-ai învăluit, acoperă-ne şi pe noi cu roua Duhului Tău Cel Sfânt;
Iisuse, Cel ce locuieşti în ceruri, în Biserica nefăcută de mâini, arată-ne şi nouă biserica dătătoare de lumină şi umbra preacurată a dumnezeirii Tale;
Iisuse, Cel ce nu ai vrut pe pământ corturi făcute de mâini, zideşte-ne cortul cel lăuntric, cu bun chip, al Duhului Sfânt, cu care să mergem la ceruri;
Iisuse, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, îmbracă-ne şi pe noi cei dezbrăcaţi cu haina ţesăturii dumnezeieşti a neprihănirii şi curăţiei;
Iisuse, Cel ce ai întins cerul ca o piele, îmbracă-ne şi pe noi cei răniţi în haina luminoasă ca zăpada a cereştii Tale frumuseţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 7-lea

Vrând să descopere taina cea din veac ascunsă a dumnezeirii Tale, Hristoase, Părintele Tău Ceresc, acum, iarăşi, precum la Iordan, în timpul Botezului, a vestit că Tu eşti Fiul Lui, şi astfel, cu glas, din nor, a mărturisit zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”. Iar Apostolii, înfricoşându-se, au căzut cu faţa la pământ, cântându-Ţi: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Nouă şi preaslăvită descoperire s-a făcut în Tabor, Stăpâne Doamne, când Apostolii înşişi, văzători şi slugi, auzind glasul Părintelui şi tunet din nori, s-au înspăimântat şi o nouă revărsare de lumină deodată i-a luminat şi, privindu-se unul pe altul, s-au mirat şi, căzând cu faţa la pământ, Ţie, Stăpâne, închinându-se, Ţi-au adus aceste laude:
Iisuse, Cel ce eşti Chipul Prealuminat al Ipostasului Părintesc, schimbă viaţa noastră cea întunecată şi necurată;
Iisuse, Cel ce eşti strălucirea slavei Părinteşti, luminează sufletele noastre cele căzute şi afundate în întuneric;
Iisuse, Cel ce eşti minunat şi înfricoşător în slava dumnezeirii Tale, înnoieşte vederea noastră cea duhovnicească stricată prin păcat;
Iisuse, Prealine, Cel ce eşti plin de iubire, prin strălucirea cea nespusă a Trupului Tău, toată necurăţia sufletelor noastre fă-o mai albă decât zăpada;
Iisuse, Lumină fără început, în Lumina Ta din Tabor arată-ne şi nouă Lumina Tatălui;
Iisuse, Lumina cea neschimbată în lumina cea nevăzută a Împărăţiei Tale, arată-ne şi nouă lumina Duhului;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 8-lea

În chip minunat şi străin, Ţi s-au arătat Moise şi Ilie în Tabor, Stăpâne Doamne, văzând închipuirea Ipostasului dumnezeiesc şi vorbind despre pătimirea Ta cea de bunăvoie ce îţi stătea înainte. Acoperindu-i pe ei norul cel luminos şi încetând glasul din cer, slava Domnului s-a luat de la ucenicii Tăi, iar ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul ai fost întru cele de sus, Cuvinte al lui Dumnezeu, când Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor, dar nici de cele de jos nu Te-ai despărţit. Iar când proorocii au plecat şi vederea dumnezeiască s-a sfârşit, Tu Te-ai apropiat de ucenicii Tăi, ce căzuseră de spaimă la pământ şi, atingându-i cu mâna le-ai zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Iar ucenicii, deschizând ochii şi nevăzând pe nimeni, afară de Tine, s-au bucurat foarte şi, mulţumind lui Dumnezeu, Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce ai cuvintele vieţii veşnice, fii totdeauna cu noi în călătoria pământească;
Iisuse, Cel ce ne-ai săturat pe noi cu privirea dumnezeirii Tale, nu ne lăsa pe noi singuri întru slujirea Ta;
Iisuse, Cel ce mai înainte de Cruce ne-ai lămurit taina pătimirilor Tale de voie, dă-ne nouă totdeauna să ne amintim de pătimirea Ta;
Iisuse, Cel ce ne-ai arătat, mai înainte de moarte, slava Ta, dă-ne nouă să înţelegem totdeauna îndumnezeirea Trupului Tău;
Iisuse, Chipul cel neschimbat al Celui ce Este, înnoieşte în sufletele noastre privirea Chipului şi asemănării Tale;
Iisuse, Cel ce eşti pecetea cea asemenea Tatălui, însemnează în trupurile noastre bunătatea cea nespusă a Chipului Tău;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a înfricoşat, văzând preaslăvita Schimbare la Faţă în Tabor, Hristoase Mântuitorule: îngerii stând nevăzut cu frică şi cu cutremur Ţi-au slujit Ţie, cerurile s-au înspăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând slava Domnului. Muntele Tabor, care până atunci era întunecat şi fumegând, s-a acoperit cu un nor luminos, pentru că pe el au stat Preacuratele Tale picioare. Iar ucenicii Tăi, Doamne, neputând suferi să vadă Faţa Ta, au căzut la pământ, acoperindu-şi feţele, până când, sfârşindu-se vedenia, Tu Însuţi i-ai ridicat şi ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei deşerţi de înţelepciune, nefiind luminaţi de har, nu pot pricepe taina preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă. Pentru aceasta, când ai coborât cu ucenicii din munte, ai poruncit prietenilor Tai nimănui să nu spună din ceea ce au văzut, până când Fiul Omului nu Se va scula a treia zi din mormânt. Şi ei tăcând nu au spus nimănui nimic în acele zile, din cele ce au văzut şi au auzit, dar în inima lor Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce pe nor de foc ai fost purtat, izbăveşte-ne cu lumina Ta de toată întinăciunea sufletească;
Iisuse, Cel ce Te-ai îmbrăcat în întregul Adam, luminează firea noastră cea întunecată;
Iisuse, Cel ce ai desfătat pe ucenicii Tăi cu strălucirea dumnezeirii Tale, desfătează-ne şi pe noi totdeauna cu învăţăturile Tale;
Iisuse, Cel ce ai luminat pe ucenicii Tăi prin norul dătător de rouă, luminează-ne şi pe noi totdeauna cu razele preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă;
Iisuse, Cel ce ai sfinţit Taborul cu Preacuratele Tale picioare, îndreptează picioarele noastre spre a sluji Ţie pururea;
Iisuse, Cel ce cu nevinovatele Tale mâini ai arătat ucenicilor să urce în muntele Tău, îndreptează şi mâinile noastre în lucrarea faptelor celor bune;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor pentru noi, Doamne, ca să ne faci vrednici de slava Ta cerească şi să schimbi trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea slavei Tale la învierea cea de obşte şi în Împărăţia Ta cea veşnică, pe care ai gătit-o, de la facerea lumii, celor ce Te iubesc pe Tine, de care să ne învredniceşti şi pe noi, precum pe Moise şi pe Ilie i-ai învrednicit în Tabor să Te vadă Faţă către faţă şi să-Ţi cântăm cu toţi sfinţii cântarea veşnică: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnic, toate le-ai făcut spre mântuirea noastră. Pentru noi ai primit Preacuratul trup din Preasfânta Fecioară Maria şi ai venit în lumea aceasta având chip de rob. Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi. Pentru aceasta cu mulţumire Îţi cântăm:
Iisuse, pe Tabor chipul robului l-ai schimbat, ca pe noi să ne faci din robi ai păcatului fiii lui Dumnezeu;
Iisuse, chiar trupul Tău l-ai dat la moarte, ca firea noastră cea căzută să o prefaci prin Tine;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat frumuseţea cea negrăită a Împărăţiei Tale, întăreşte în noi pacea şi adevărul Duhului Sfânt;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea dumnezeiască a Trupului Tău toată făptură ai îndumnezeit-o, înnoieşte-ne şi pe noi prin îndumnezeirea trupului la a doua Ta venire;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat focul dumnezeirii Tale, arde cu foc nematerialnic şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce ai hrănit acolo cu preadulcele Tale cuvinte pe ucenicii Tăi, sfinţeşte şi sufletele noastre cele flămânde cu Sfintele Tale Taine;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilinţă aducem Ţie noi nevrednicii, pentru Schimbarea Ta la Faţă, şi strigăm: Dă-ne nouă, robilor Tăi, înălţimea vieţuirii cereşti şi strălucirea slavei dumnezeieşti celei pururi fiitoare, iar cu inimă curată învredniceşte-ne, în chip gândit, să ieşim la muntele Tău cel sfânt şi să vedem cu ochii minţii preaslăvita Schimbare la Faţă, ca să-Ţi cântăm în chip luminos: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fiind Lumina Nepătrunsă şi Dătător de Lumină, Iisuse, Lumina cea pururea fiitoare şi fără de început, Lumina Ta ai adus-o în lume, pentru că ai urcat cu Preacuratul Tău Trup în muntele Taborului şi acolo ai arătat ucenicilor Tăi lumina cea necreată şi dumnezeiască şi chipul slavei Părinteşti. Acestei lumini, mai presus de fire, să ne faci şi pe noi părtaşi, ca să-Ţi cântăm din adâncul sufletului unele ca acestea:
Iisuse Hristoase, Lumina cea adevărată, întăreşte sufletele noastre, cu cugete bune, în toate zilele călătoriei noastre pământeşti;
Iisuse, Împărate, Lumina cea fără început, aprinde din nou făclia cea stinsă a sufletului până în ziua sfârşitului nostru;
Iisuse, Lumina Lină, Care dai viaţă, trimite sufletelor noastre lumină şi viaţă în ceasul cel înfricoşător al morţii noastre;
Iisuse, Lumina Sfântă, Care luminezi şi arzi, scoate-ne atunci din bezna întunericului;
Iisuse, Lumina Preadulce şi Preasfântă, însoţeşte-ne către lumina palatului Tău ceresc printre vămile amare ale văzduhului;
Iisuse, Lumina cea mai luminoasă decât orice soare, luminează-ne în strălucirea sfinţilor Tăi, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne, Doamne Iisuse, harul Tău, pe care în Tabor l-ai dat aleşilor Tăi ucenici Petru, Iacob şi Ioan, şi ne primeşte pe noi ca şi pe aceia, ca îmbrăcaţi cu putere de sus şi luminaţi de Duhul Sfânt, având inima curată şi duhul înnoit, să urcăm în Taborul cel gândit, mergând din putere în putere, nevoindu-ne mai mult în post şi rugăciune şi petrecând întru neprihănire, să-Ţi cântăm cu vrednicie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând Preacurata Schimbare la Faţă preaslăvim dumnezeiasca Ta slavă arătată în Tabor, ne închinăm dumnezeirii şi puterii Tale şi credem cu Petru că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi şi cântăm împreună cu Apostolii, din adâncul sufletului: bine este să fim noi aici împreună cu Tine. Pentru aceasta nu ne ruşina pe noi, cei neputincioşi şi învechiţi în trup, care credem întru Tine, ci ne acoperă cu lumina dumnezeieştii Tale străluciri pe cei ce cu dragoste Îţi cântăm:
Iisuse, Soarele cel neapus, Care ai răsărit în Tabor, luminează-ne cu dumnezeiasca Ta strălucire;
Iisuse, Lumina cea neajunsă, Care Te-ai arătat întru Schimbarea Ta la Faţă, încălzeşte-ne cu împărtăşirea harului Tău;
Iisuse, Biserica Veşnică a Ierusalimului Ceresc, sălăşluieşte-ne în cortul Tău dumnezeiesc;
Iisuse, Floarea cea binemirositoare a raiului, înmiresmează-ne şi pe noi cu aromatele sfinţeniei şi ale curăţiei;
Iisuse, Focul cel curăţitor, Care ai vrut să curăţeşti cerul şi pământul de orice întinăciune, curăţeşte-ne şi pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului;
Iisuse, Piatra cea preţioasă, Care ai luminat Sionul cel de sus cu frumuseţe dumnezeiască, învredniceşte-ne şi pe noi să vedem această frumuseţe;
Iisuse, Dumnezeulcel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 13-lea

O, Preadulce şi Atotbunule Iisuse, Cel ce în Tabor ai strălucit cu slava dumnezeiască, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit în muntele cel sfânt închinarea ucenicilor Tăi, aşa şi pe noi învredniceşte-ne să ne închinăm preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă, ca strălucind în lumina faptelor bune, să se lumineze prin Tine întunericul păcatului ce locuieşte în noi şi să ne arătăm vrednici moştenitori ai Împărăţiei Tale celei veşnice, unde cu toţi sfinţii să-Ţi cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost…, Condacul 1: Alesule Voievod şi Împărat al slavei…,

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Rugăciune

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care locuieşti întru Lumina cea nepătrunsă, şi eşti Strălucire Slavei Tatălui şi Chip al Ipostasului Său! La plinirea vremii ai venit, Tu, pentru mila cea nespusă faţă de neamul omenesc cel căzut, Te-ai micşorat, chip de rob luând, Te-ai smerit pe sine, ascultător fiind chiar până la moarte. Totuşi, înainte de Cruce şi de pătimirea cea de bunăvoie, în muntele Taborului, Te-ai Schimbat la Faţă, întru slava Ta dumnezeiască, înaintea sfinţilor Tăi ucenici şi Apostoli, ca atunci când Te vor vedea răstignit şi dat morţii să priceapă că pătimirea este de bunăvoie şi dumnezeiască. Învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, să prăznuim Preacurata Schimbare la Faţă cu inimă curată şi cu minte neîntinată, să urcăm în muntele Tău cel sfânt, în sălaşul sfintei Slavei Tale, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc, glasul nespusei bucurii, ca acolo, împreună cu sfinţii, Faţă către faţă, să vedem slava Ta, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale şi să preaslăvim Preasfânt Numele Tău, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Canon la Schimbarea la Față a Mântuitorului (6 August)

Glasul I

Cântarea 1

Irmosul: Hristos se naște

Hristos în muntele Tabor urcă schimbându-Se la față înaintea cuvioșilor ucenici, arătând strălucirea feței și culoarea veșmintelor fulgerând mai albă decât zăpada.

Trebuia ca oamenii să vadă slava Stăpânului făpturii, ca să creadă că este Dumnezeu, pătimind de voie în firea trupului, pentru aceea arată celor aleși dintre ucenici slava dumnezeirii.

Chipul cel muritor l-ai schimbat spre arătarea dumnezeieștii Tale firi, strălucind mai luminos decât soarele. Pentru aceea pe ucenicii Tăi i-ai încredințat schimbându-Ți înfățișarea și mai înainte de patimi vestindu-le, Mântuitorule, înfricoșătoarea Înviere.

Slavă. Al Născătoarei

Thaborul și Ermonul să se bucure de numele slavei lui Dumnezeu, întru care Hristos S-a proslăvit. Și ceea ce L-a născut pe El nouă tuturor să se bucure împreună de lumina cunoștinței cu care am fost luminați.

Și acum

Cântarea a 3-a

Irmosul: Celui mai înainte de veci

Dumnezeu vorbind în chip odinioară în munte cu Moisii, acum Hristos în persoană a vorbit pe Tavor cu el și cu Ilie în slavă, înfățișându-i pe ei Lui cu adevărat în chip mai presus de minte.

Dumnezeu Cel ce stăpânește peste vii și peste morți, pe unul dintre morți, pe celălalt dintre vii îi aduce și pe amândoi îi înfățișează Luiși când S-a arătat ucenicilor în Muntele Tavor unde a și vorbit cu ei.

Minunată este priveliștea, minunat este muntele, când S-a arătat lor și ucenicii îndeamnă să facă și colibe pentru Hristos și prooroci, încât să poată petrece fără întristare în acestea, nu întru cunoștință vorbind.

Slavă. Al Născătoarei

Dumnezeu, Cel ce în muntele Tavor a strălucit în lumină fără de asemănare, din pântecele tău, Fecioară, S-a întrupat fără de sămânță, muritor făcându-Se, Căruia și cântăm: Cel ce ai înălțat fruntea noastră, sfânt ești, Doamne!

Cântarea a 4-a

Irmosul: Toiag din rădăcina lui Iesei

Muntele virtuților suindu-l, am fost învrednicit, Hristoase, să văd slava feței Tale, strălucit fiind de nor și auzind glasul care zice tuturor că Tu ești Fiul cel iubit Tatălui, Căruia, cum spune, ai bineplăcut.

Lumina care i-a înconjurat pe ucenici, glasul care Te propovăduia pe Tine Fiu iubit au învățat că Tu ești Cuvântul lui Dumnezeu de aceeași fire Care S-a întrupat și a strălucit pe Tavor cu slava neapropiatei dumnezeiri.

Cunoștința Treimii a fost dată ucenicilor pe Tavor, fiindcă Tatăl a învățat că Unul Născut este Fiu iubit, norul cel cu adevărat luminos arătând pe Duhul – un singur Dumnezeu nedespărțit în slavă și putere.

Slavă. Al Născătoarei

Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat, căci iată, Fiul tău, având a Se coborî la moarte, arată mai înainte arvunile slavei Sale și încredințează mai înainte de patimă, că biruind moartea, iarăși ca un Dumnezeu va învia.

Cântarea a 5-a

Irmosul: Dumnezeu fiind al păcii

Dumnezeu fiind și ziditor al neamului nostru, ai îmbrăcat chip de rob, însușind firea cea stricăcioasă pentru viață nestricăcioasă. Pentru aceea pe Tavor ai arătat strălucirea firii dumnezeiești, înălțându-i pe muritori la participare.

În chip lămurit Tavorul mai presus de întreg pământul s-a slăvit, primind în spate pe Domnul slavei în chip slăvit de cei ai Lui. Pentru aceea în loc de întunecat luminos s-a arătat, ucenicilor, îndrăgit întru care le-ar fi plăcut să se sălășluiască.

Chivernisitorul vieții fiind, ai făcut vii pe apostolii care de departe au văzut vii pe prooroci, încredințându-i pe ei de învierea Ta mai înainte de patimă. Pentru aceea, urcând treimea ucenicilor Tăi împreună cu Tine pe Tavor, mărturisește minunile străine ale celor contemplate.

Slavă. Al Născătoarei

Văzând, Fecioară, la patimă pe Fiul tău, cu sabia întristării să nu te rănești, auzind de străina priveliște dumnezeiască și înfricoșată de care a fost învrednicită treimea apostolilor. Căci iarăși vei fi slăvită împreună cu Cel înviat cu slavă neîncetată.

Și acum.

Cântarea a 6-a

Irmosul: Din pântece pe Iona

Slava lui Dumnezeu pe Sinai a văzut-o frumosul Moise în ghicituri, dar din morți, pe Tavor i S-a arătat acum Hristos vorbind împreună cu el, nu în nor și în negură ascuns, ci văzând lumina neapropiată, strălucind din firea dumnezeiască.

În slavă cu patru cai a fost purtat Ilie la înălțimea cea de mai înainte, cerească, iar acum pe Tavor este de față împreună cu Cuvântul și cu El în chip lămurit a grăit și i S-a arătat mai slăvit strălucit cu lumină dumnezeiască mai luminoasă decât carul cel de foc.

Tot chipul și toată umbra legii au trecut, iată, și toată ghicitura, căci S-a arătat capătul a toate simboalele, Hristos Dumnezeu, Cel ce a arătat acum în Muntele Tavor înfățișarea chipului dumnezeiesc arătând îndumnezeirea a ceea ce a asumat.

Slavă. Al Născătoarei

Vrând Dumnezeu să mântuiască firea omenească, din Fecioară curată și-a întocmit Luiși firea chipului omenesc. Și pe aceasta în Muntele Tabor a înălțat-o și a slăvit-o cu strălucirea luminii neapropiate, adeverindu-mi mie viitoarea strălucire.

Și acum.

Cântarea a 7-a

Împreună-veșnic, de o ființă cu ființa părintească, Unule Născut, Fiule al lui Dumnezeu, Cela ce ai îndumnezeit firea muritorilor, cu dumnezeiasca Ta lumină luminează-mă pe mine cel ce cânt: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

A răsărit din munte strălucind soare fără asemănare a cărui strălucire luminează întreaga ordine înțelegătoare a lumii și pe noi ne conduce la lumină care cântăm: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

Străina priveliște a schimbat ochii ucenicilor către mărgăritarul cel înțelegător, dar neputând privi la rază, aruncându-se la pământ, cântau: „Dumnezeul părinților noștri, binecuvântat ești”

Și acum. Al Născătoarei

Născut fiind din fecioară fără de bărbat Făcătorul a toate, mai înainte de a pătimi, pe muntele Tavor se schimbă la față, arătând dumnezeiasca strălucire celor ce cântă: Dumnezeul părinților noștri binecuvântat ești.

Cântarea a 8-a

Irmosul: Minune mai presus de fire

Știm că firea Treimii este una și simplă, iar persoanele cunoaștem că sunt trei din glasul care a arătat Duhul, Cuvântul și firea Tatălui ca pricină: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit: Pe Care să-L laude toată făptura ca pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Auzire înfricoșată și priveliște mai presus de fire a arătat mai dinainte negrăita slavă în Tavor, că va purta mântuitoarea patimă prin Cruce, izvorând tuturor viața celor ce laudă și strigă cu credință: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

S-a spăimântat de strălucirea dumnezeiască a slavei lui Hristos și de lumina mai presus de lumină cea nezidită vederea cea cu adevărat dumnezeiască a ucenicilor. Și căzând cu fața la pământ, astfel ne-au învățat pe noi a cânta cu limpede glas minunii: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Slavă. Al Născătoarei…

Pricină a minunii celei mai presus de fire, Fecioară curată, te-ai arătat tuturor căci Cel ce S-a născut din pântecele tău Acesta a fulgerat de pe Tabor strălucirea razei mai presus de lumină de care, minunându-se, Apostolii cântau: să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Cântarea a 9-a

Irmosul: Străină minune

Strălucire a slavei, Hristoase și pecete a Tatălui de aceeași cinste, strălucind dumnezeiește în chipul frumuseții Tale dumnezeiești, ai plăsmuit din nou chipul mai înainte întunecat al lui Adam, aducându-mă pe mine la cel din vechime.

Văzând firea Ta omenească, Cuvinte al lui Dumnezeu, îndumnezeită, ieșim din toată lumeasca alipire, ridicându-ne la viața dumnezeiască prin înălțarea noastră la ceea ce este mai bun și împărtășirea strălucirii luminii Tale.

Purtând chipul trupului în dumnezeire, ai îndumnezeit ceea ce ai devenit, arătând nepătimirea firii dumnezeiești în chip slăvit prin care ai schimbat chipul muritor, Hristoase, pe Tavor, în arătarea slavei celei mai presus de lumină.

Slavă. Al Născătoarei

Lăudăm nașterea ta cea mai presus de lumină, Fecioară curată, care a strălucit cu dumnezeiască lumină în munte și care a arătat tuturor strălucirea dumnezeiască a luminii celei veșnice, celor care cu evlavie te măresc pe tine ca Născătoare de Dumnezeu.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului (1) (6 August)

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Cetele israeliteneşti, cu picioare neudate trecând Marea Roşie şi în adâncul cel umed pe călăreţii vrăjmaşi voievozi văzându-i cufundaţi, cu bucurie au cântat: să cântăm Dumnezeului nostru că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cuvintele vieţii grăind despre Dumnezeiasca Împărăţie Hristos către ucenici, a zis: pe Tatăl să cunoaşteţi în Mine, ca Unul Care Străluceşte cu Lumină Neapropiată, cu bucurie cântând: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu puterea neamurilor vă veţi îmbrăca, prieteni ucenici şi minunaţi vă veţi face în bogăţia lor, că vă veţi umple de Slavă. Că Mă voi arăta, mai luminat decât soarele strălucind, întru bucurie cântând: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Astăzi Hristos în Muntele Taborului, strălucind luminos cu Dumnezeiasca Rază, precum a făgăduit ucenicilor Şi-a golit chipul şi umplându-se ei de Rază Dumnezeiască, de lumină purtătoare, cu bucurie au grăit: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Arcul celor puternici a slăbit şi cei neputincioşi s-au încins cu putere; pentru aceasta, s-a întărit în Domnul inima mea.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

În Adam, îmbrăcându-Te tot, Hristoase, firea cea înnegrită de demult, schimbând-o, ai luminat-o şi cu schimbarea Chipului Tău, dumnezeu ai făcut-o.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce a povăţuit pe Israel de demult în pustie, prin stâlp în chipul focului şi prin nor, astăzi în Muntele Taborului în chip de negrăit a strălucit Hristos în Lumină.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am slăvită rânduiala Ta, Hristoase Dumnezeule, că Te-ai născut din Fecioară ca să mântuieşti din rătăcire pe cei ce cântă Ţie: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Legea însemnând cu scrisoare în Sinai, Hristoase Dumnezeule, în nor, în foc, în ceaţă şi în vifor Te-ai arătat purtat. Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca să adevereşti slăvită rânduiala Ta, Hristoase Dumnezeule, că Cel Ce eşti mai înainte de veci, Tu Acelaşi şi în nor suindu-Te, în Tabor în chip de negrăit ai strălucit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Împreună grăind au stat înaintea Ta, Stăpâne Hristoase, ca nişte slugi aceia şi către ei în pară de foc şi în nor şi în vânt subţire ai vorbit. Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Vestit-a Slava Crucii Tale, venind în Tabor Moise, cel ce Te-a văzut pe Tine de demult în foc şi în rug şi Ilie, cel ce s-a înălţat în car de foc, Hristoase.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cel Ce ai despărţit de lumină întunericul cel întâi izvodit, în lumină Te laudă pe Tine lucrurile ca pe Ziditorul, Hristoase, în lumina Ta, îndreptează căile noastre.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Înaintea Feţei Tale, munţii s-au plecat. Că şi lumina, strălucirea cea pe sus umblătoare, soarele a venit sub picioarele Tale, Hristoase, dacă bine ai voit a-Ţi schimba Chipul Cel omenesc.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Iată, Mântuitorul Hristos, au strigat Moise şi Ilie către ucenicii cei aleşi în Sfântul Munte al Taborului; pe Acesta L-am vestit de demult că este Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Firea Cea Neschimbătoare a Dumnezeirii, Celei Ce se poartă întru Sine fără materie, S-a amestecat cu omenirea şi Lumina arătându-Şi Apostolilor, în chip de negrăit a strălucit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pe tine Raza Cea pururea Fiitoare, dacă Te-au văzut strălucind în Slava Părintească ucenicii, Hristoase, au grăit către Tine: în Lumina Ta căile noastre le îndreptează.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Când m-am necăjit, am strigat către Domnul şi m-a auzit Dumnezeul mântuirii mele.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lumină mai luminoasă decât razele soarelui în Tabor strălucind Hristos, ne-a luminat pe noi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Suindu-Te în Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă, Hristoase şi toată înşelăciunea ai întunecat, lumină strălucind.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pe Tine Dumnezeu cunoscându-Te măriţii Apostoli în Tabor, Hristoase, minunându se şi-au plecat genunchii.

CONDAC, glasul al 7-lea:

În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca, atunci când Te vor vedea Răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat Raza Tatălui.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Tinerii lui Avraam, oarecând în Babilon, văpaia cuptorului au călcat, cu laude cântând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Luminaţi fiind în Muntele Taborului cu Lumina Slavei Celei Neapropiate, Apostolii, Hristoase, au grăit: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

De suflarea Dumnezeiescului Glas, de norul cel răcoritor şi de Raza Ta, Hristoase, îndulcindu-se Apostolii, au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Dacă Te-a văzut Petru pe Tine, Hristoase, în Lumină Neapropiată strălucind în Muntele Taborului, a grăit: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu Hristos, Începătorul vieţii fiind fiii lui Zevedei, când a arătat El Lumina Chipului Său, ei au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Tinerii în Babilon, cu dumnezeiască râvnă fiind aprinşi, îngrozirea tiranului şi a văpăii bărbăteşte au călcat-o şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, rourându-se, au cântat: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce toate le poartă cu bunăvoinţă, Hristos, cu preacuratele Sale picioare S-a suit în Muntele Taborului; acolo, mai mult decât raza soarelui strălucind cu faţa Sa, pe cei mai aleşi din Legea Veche şi din Legea Darului i-a arătat, cântând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

În Slava Cea Neapropiată arătându-Se în chip de negrăit în Muntele Taborului Lumina Cea Necuprinsă şi Neapusă, Raza Tatălui a luminat făptura şi a îndumnezeit pe oamenii cei ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu sfinţită cuviinţă stând Moise şi Ilie în Muntele Taborului şi Chipul Dumnezeieştii Feţe luminat văzându-L, pe Hristos în Părinteasca Slavă strălucind, au cântat: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pentru Dumnezeiasca vedere cea din nor s-a preamărit oarecând faţa lui Moise; iar Hristos cu lumina şi cu Slava ca şi cu o haină Se îmbracă, că, Însuşi Făcătorul luminii fiind, luminează pe cei ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Văzând ucenicii pe Hristos înconjurat de nor luminos în Tabor şi jos spre pământ privind, mintea luminându-şi, L-au lăudat pe El împreună cu Tatăl şi cu Duhul: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, Cel Ce S-a schimbat la Faţă în Muntele Taborului.

Irmosul: Naşterea ta Nestricată s-a arătat, căci Dumnezeu din coapsele tale a ieşit şi S-a arătat Purtător de Trup pe pământ şi cu oamenii a vieţuit. Pentru aceasta, pe tine, de Dumnezeu Născătoare, toţi te mărim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Spăimântaţi fiind de acea nouă vărsare de lumină, dar îndată luminându-se, ucenicii au privit unul către altul şi jos la pământ căzând, Ţie Stăpânului tuturor, s-au închinat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Glas de Dumnezeu suflet din nor s-a auzit, întărind minunea. Că Tatăl luminilor a grăit către Apostoli: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lucruri noi şi preaslăvite văzând şi Glasul Părintesc auzind în Tabor slugile Cuvântului, închipuirea chipului celui dintâi, au grăit: Acesta este Mântuitorul nostru.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce eşti Chipul Cel Neschimbat al Celui Ce este de-a pururi Neschimbat, Pecetea Cea Neschimbată, Fiule Cuvinte, Înţelepciune şi Braţule, Dreapta şi Puterea Celui Preaînalt, pe Tine Te lăudăm cu Tatăl şi cu Duhul.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

În Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă, Dumnezeule, între înţelepţii Ilie şi Moise, împreună fiind de faţă şi ucenicii Tăi, Iacov şi Petru şi Ioan. Iar Petru acestea a zis Ţie: bine este să facem aici trei colibe: una lui Moise şi una lui Ilie şi una Ţie, Stăpânului Hristos. Cel Ce ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre.

Schimbarea la Fata a Domnului – schimbarea la fata a intregii noastre vieti

Schimbarea la Fata a Domnului este temelia cea tare a nadejdii noastre in schimbarea la fata a intregii noastre vieti, cea acum plina de osteneala, de dureri, de frica, intru viata nestricacioasa, asemenea lui Dumne­zeu. Insa inaltarea aceasta pe muntele cel inalt (Mt. 17:1 ; Mc. 9:2) al Schimbarii la Fata se insoteste de o mare nevointa. Nu arareori la inceput ne impresoara neputinta in aceasta nevointa, si deznadejdea incepe a ne cuprinde sufletul. In ceasurile de chin, cand ne aflam pe pragul intre Lumina cea Neapropiata a Dum­nezeirii, care ne trage catre Ea, si infricosatul intunerec cel mai dinafara (cf. A 2-a Lege 4:11), sa ne amintim de invatatura Parintilor nostri care au urmat lui Hristos pe aceasta cale, si incingandu-ne mijloacele (cf. Lc. 12:35), sa ne intarim cu barbateasca nadejde in Cel Care tine in palma Sa, fara nici o greutate, intreaga faptura. Amintirea ca tot ceea ce s’a savarsit in viata Fiului Omului trebuie sa se repete dupre asemanare si in viata noastra, ne va slobozi de toata frica si de toata imputinarea sufletului. Iata calea noastra de obste, a tuturor, dupa insusi cuvantul lui Hristos: Eu sant calea; si nu numai, ci este singura cale, caci nimenea vine la Tatal, fara numai prin Mine (Io. 14:6).

Daca Domnul S’a ispitit (Evr. 4:15), si noi negresit trebuie sa trecem prin focul ispitirii; daca Domnul a fost prigonit si nedreptatit, si noi vom fi prigoniti de aceleasi puteri care au prigonit pe Hristos; daca Hristos a suferit si a fost rastignit, nici noi vom scapa de suferinta si de rastignire, fie, poate, pe cruci nevazute, numai de vom urma Lui cu adevarat in caile inimii noastre. Daca Domnul S’a schimbat la Fata, si noi ne vom schimba la fata, si inca de aci, de pe pamant, numai de ne vom asemana Lui in nazuintele noastre launtrice. Daca Domnul a murit si a inviat, atunci si toti cei ce cred in El vor trece prin moarte, vor zacea in mormanturi, iar apoi vor invia asemenea Lui, daca au si murit asemenea Lui. Invia-vor cei credinciosi intai cu sufletul, iar apoi, in ziua Invierii celei de Obste, si in trup. Daca Domnul, dupa Invierea Sa, S’au inaltat la ceruri si au sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Mc. 16:19) in trupul Sau cel proslavit, atunci si noi, in trupurile cele proslavite ale invierii noastre, in puterea Duhului Sfant, ne vom inalta la ceruri si ne vom face impreuna-mostenitori cu Hristos si partasi Dumnezeirii (1 Pet. 4:13 ; 2 Pet. 1:4; Rom. 7:17 ; 2 Tim. 2:11-12).

Toate cele ce am pomenit pana acum s’au savarsit cu Domnul nu dupa Dumnezeirea Lui, ci dupa firea Sa cea omeneasca, adica in planul unde Domnul este „de fiinta” cu noi, ca Fiul Omului. Domnul, Cuvantul cel fara de inceput, cu Tatal si cu Duhul, intrupandu-Se, a primit in Persoana, in Ipostasul Sau cel Dumnezeiesc firea noastra omeneasca; nu intr’o inchipuire sau ca o naluca, ci cu adevarat devenind asemenea noua, oame­nilor, El a aratat in trupul nostru Dumnezeiasca desa­varsire, lasandu-ne un chip (Io. 13:15) pe care multi proroci si drepti au dorit sa-l vada (Mt. 13:17), si pe care noi acum santem datori sa-l infaptuim, fiecare in viata proprie, pentru ca, prin asemanarea noastra cu Hristos dupa chipul vietii pamantesti, sa devenim asemanatori Lui si dupa chipul fiintarii celei Dumne­zeiesti.

Rogu-va, sa nu ne imputinam la suflet auzind cuvintele invataturii acesteia, ci sa ne trezim cu duhul si sa deschidem inimile noastre spre a primi cu sim­plitate bunavestirea lui Hristos. Domnul cu gura Sa a zis: indrazniti, Eu am biruit lumea (Io. 16:33). Şi noi, negresit, cu puterea lui Hristos, vom birui cu aceasta biruinta asupra lumii, pentru a ne face impreuna cu Dansul partasi vecinicei Imparatii in ceruri.
Spre a plini porunca: Mergeti, si stand, graiti in biserica norodului toate cuvintele vietii acesteia (Fap. 5:20), va vorbesc despre aceasta. Caci acestea sant cuvintele vietii vecinice (Io. 6:68), date de Domnul spre mostenire nestramutata celor credinciosi; aceasta este propovaduirea Apostolilor si dogmele Parintilor, acea­sta este credinta noastra Ortodoxa si nadejdea cea ne­clatita, carea nu se va rusina, caci temeiul ei este nemincinoasa marturie a Domnului. Şi daca va voi mincinoasa smerenie sa numeasca aceasta o indraz­neala fara de masura, sau chiar nebunie, atunci sa ne amintim de Apostolul Pavel care, pe de o parte, lepa­dand putinatatea sufletului, pe de alta parte, necuviin­cioasa trufie a cugetului trupesc, spune ca Dumnezeu „bine au voit, prin nebunia propovaduirii, a mantui pre cei ce cred,” „lepadand intelepciunea inteleptilor” si „facand nebuna intelepciunea lumii acesteia” (cf. 1 Cor. 1:18-21). In fiecare zi, experienta omenirii ne­schimbat ne arata ca „cei intelepti si priceputi” ai acestui veac nu pot urma lui Hristos nici pe Thavor, nici pe Golgotha, nici pe Muntele Maslinilor. Şi asa, iubitilor, veniti, si intru puterea credintei sa ne suim in muntele Domnului (Is. 2:3), si stand nematerialnic in cetatea Dumnezeului celui viu, cu minti inaltate sa vedem Dumnezeirea cea nematerialnica a Tatalui si a Duhului stralucind in Fiul cel Unul-nascut. Sa ne suim, se intelege, nu cu indrazneala mandra, ci cu frica si cutremur, ca nevrednici acestei suiri si vederi, dar in acelasi timp cu nadejdea ca si noua, pacatosilor, pentru nemarginita mila a Cerescului Tata, va straluci lumina cea pururea fiitoare a Dumnezeirii, a carei stralucire de nesuferit a aruncat la pamant, pe Thavor, pe alesii Apostoli.

Iar acum, daca ne-am indreptat cat de cat mintea spre a privi catre cele de obste ale credintei noastre, spre cele ce trebuie sa alcatuiasca temelia neschimbacioasa a vietii duhului nostru, imi voiu ingadui sa trec la subiectul pe care l-am ales.
Schimbarea la Fata a Domnului este o mareata infaptuire ce are o insemnatate netrecatoare nu numai pentru fiecare dintre noi, ci si pentru intreaga istorie a lumii noastre. In scrierile lor, parintii o urmareau cu multa luare aminte din toate privintele: si in cele ce i-au mers inainte, ca pregatire a ucenicilor de catre Domnul; si in cele ce au insotit-o, sau ce s’au savarsit in vremea insasi aratarii lui Dumnezeu pe Thavor; si in cele ce i-au urmat, in facerile Domnului Iisus, precum si in cugetele apostolilor martori ai Schimbarii la Fata. Cunoasterea acestora ne ajuta ca si noi insine sa mergem cu intelegere pe aceeasi cale, pre urmele pasilor lui Hristos. In momentul de fata insa, sa ne indreptam cu luare aminte privirea duhului asupra celor ce s’au intamplat indeosebi in aceasta clipa, potrivit povestirii evanghelice.

Iata nour luminos a umbrit pre ei, si iata glas din nour graind: Acesta este Fiul meu cel iubit, intru Care­le bine am voit: pre Acesta sa ascultati (Mt. 17:5).

Ce inchipuia acest nour luminat care a umbrit in acea noapte Sfantul Thavor? Iata ca acum nu putini ani am intrebat despre aceasta, in ziua Schimbarii la Fata, pe un nevoitor care, precum neindoielnic cred, el insusi de multe ori se invrednicise de vederea acestei Lumini. La nesmerita mea cerinta de a-mi spune cate ceva despre taina Luminii Thavorului, despre cum se poate vedea si cum este cu putinta a dobandi acest dar, el, facand pogoramant fata de nestiinta mea, mi-a deslusit aceasta cu multa rabdare, iar eu astazi va voiu impartasi din ceea ce am auzit din gura lui nemincinoasa, macar miezuirea, si cat mai pe scurt cu putinta.
Imi marturisea acel barbat ca la inceput, pe cand era inca tanar, aceasta lumina ii aparea nelimpede si pentru scurte clipe, uneori ca o oarecare flacara de foc de nestapanit, care ii cuprindea inima cu dragoste, alteori ca un fel de stralucire care ii patrundea mintea cu lumina ei. Ea ii aparea in vremea rugaciunii mai ales in biserica.
Odata insa, dupa multe luni de rugaciune fierbinte cu cainta pentru propria uraciune, lumina lin s’a pogorat asupra lui si a ramas cu el trei zile. In acele zile el se simtea limpede ca fiind in afara mortii. Bucuria invierii din morti ii umplea atunci sufletul. Launtric, el a numit aceasta lumina „dimineata invierii” caci era linistita, ca o dimineata de primavara. In vremea aceea traia in lume o viata obisnuita, cu munca de zi cu zi. Dupa ce au trecut mai multi ani de la aceasta intamplare, cand el era de acum monah si slujitor la Altar, rugaciunea lui adeseori se preschimba in vederea luminii, astfel incat nu mai simtea atunci nici trupul, nici lumea materialnica ce il inconjura.
Lumina aceasta apare ca o curata bunavoire de sus. La inceput vine neasteptat, adica atunci cand nici sufletul, nici mintea nu au nici un simtamant ca vine, sau chiar ca exista. Necunoscuta pana atunci, prin venirea ei ea aduce asupra sufletului o dulce nedumerire, iar el, ca iesit din minti, nu stie inca cine, sau ce este, ce i s’a aratat; in acea clipa se simte ca un ocnas scos dintr’o temnita intunecata in intinderi insorite si inmiresmate.

Spunea, de asemenea, acel barbat: „Desi Lumina cea Dumnezeiasca, prin firea ei, ra­mane totdeauna neschimbacioasa, lucrarea ei insa – adica ceea ce naste ea in om – este foarte felurita: uneori se traieste ca dragostea blanda, lina a lui Hristos, uneori ca putere Dumnezeiasca ce te incunjura; uneori ca o oarecare miscare nedeslusita a vietii vecinice inlauntrul omului; uneori ca o lumina a intelegerii sau ca vederea mintii, mai presus de gandire, a lui Dumnezeu. Dar bunatatea Domnului este nemarginita, si se intampla ca dragostea Lui sa se reverse si mai din belsug. Atunci Dumnezeiasca Lumina umple intreg omul, astfel incat omul insusi devine asemenea luminii; iar ceea ce vede el atuncea nu se poate numi altceva decat lumina, desi aceasta lumina, prin firea ei, este cu totul altceva decat lumina soarelui celui vazut.”

Drept raspuns la intrebarea mea cea din inceput, despre aratarea Dumnezeirii pe Thavor, barbatul acela isi continua cuvantarea, vadit trudindu-se spre a gasi intelesuri accesibile mie, fie si intr’o masura cat de mica. A zis: „Nicidecum trebuie a ne uita neputinta, si daca ne vom ingadui sa ne atingem de acest lucru inalt, atunci numai asa, ca o incercare sfioasa de a ne apropia catusi de putin de intelesul lui, fara nici o pretentie indrazneata de a-l putea deslusi sau intelege pana la capat. Şi asa, daca ne vom intemeia pe cele spuse despre lucrarea Luminii Dumnezeiesti, atunci povestirea Evanghelistilor, care poate parea copilaros de simpla, am putea-o intregi cat de cat astfel: Daca au inceput Apostolii sa inteleaga desa­varsirea cea mai presus de om a Invatatorului lor, si prin buzele lui Petru L-au marturisit a fi Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, (Mt. 16:16), Domnul a dorit mai mult sa-i intareasca in aceasta cunoas­tere prin marturia Tatalui; lucru cu atat mai trebuincios, cu cat El de acum se pregatea pentru iesirea Sa, carea voia sa o savarseasca in Ierusalim (Lc. 9:31), adica pentru savarsirea jertfei pe Golgotha. Indaratul cuvintelor lui Petru, Tu esti Hristosul (Mc. 8:29), se ascundea in acea clipa o cunoastere, inca departe de a fi desavarsita, de Cine era acel Hristos; dar in ciuda nedesavarsirii si nedeplinatatii acestei marturisiri, in ea se ivea de acum o dragoste si o daruire crescanda a Apostolilor, care ii facea in stare sa cuprinda o mai mare lumina a Dumnezeiestii descoperiri, si de aceea Domnul a zis: Sant unii din cei ce stau aci, care nu vor gusta moarte pana ce vor vedea pre Fiul Omului venind intru Imparatia Sa (Mt. 16:28).

Dupa aceste cuvinte, savarseste cu ucenicii calatoria cea in tacere de la hotarele Chesariei lui Filip pana la Sfantul Thavor, iar acolo, luand pe alesii Petru, Iacov si Ioan, i-a suit in muntele inalt al vederii Slavei Sale celei Dumnezeiesti, carea o a avut la Tatal mai nainte pana a nu fi lumea (Io. 17:5).

Domnul, Insusi, in toata vremea neschimbat purta intru Sine Lumina, fiind, dupa Dumnezeirea Sa, Lumina cea fara de inceput, insa ramanea in planul acesta, nevazut de catre cei ce nu primisera inca Lumina. Pe Thavor Domnul se ruga. Nimic nu ne impiedica sa presupunem ca, in cuprinsul ei, rugaciunea Lui era asemenea celei din Ghethsimani (cf. Io. 17), caci ceasul Sau se apropiase (Io. 13:1). Imbratisand in rugaciunea Sa totul, dintru intemeierea lumii pana la sfarsitul veacului acestuia, Domnul se ruga si pentru Apostoli, ca sa se arate lor Numele Tatalui, si ca dragostea cu carea Tatal au iubit pre Fiul, sa fie intru dansii (cf. Io. 17:26).

Cei trei alesi martori si impreuna-partasi ai acestei rugaciuni mai presus de fire a lui Hristos au fost cuprinsi de neputinta intr’insa. Nevoindu-se in lupta cu neputinta trupului lor, pentru un oarecare scurt rastimp s’au ingreuiat cu somnul (Lc. 9:32), dar in vartutea rugaciunii lor launtrice neintrerupte, iarasi s’au intors degraba in starea de trezvie, si atunci, acesti treji cu duhul si biruitori ai neputin­tei trupesti au vazut pe Hristos in lumina, precum si pe Ilie si pe Moisi vorbind impreuna cu Dansul. Insa daca au putut ei vedea acestea, a fost numai fiindca si ei, in acel ceas, se umplusera de Lumina.

Neobisnuitul si maretia aratarii a cufundat pe Apostoli intr’o uimire de negrait si o fericita nedu­merire. Aceasta o vedem din cuvintele Evangheliei pentru Petru: ca nu stia ce graia (Mc. 9:6), si din insesi cuvintele lui Petru: Invatatorule, bine este noua a fi aci (Mt. 17:4; Mc. 9:5; Lc. 9:33).

In acea clipa, vederea lumii duhovnicesti si a luminii Dumnezeiesti de catre Apostoli se impreu­na inca si cu perceptia lumii simturilor care ii incunjura. Dar apoi, crescand lumina, i-a suit mai presus de cele vazute si trecatoare la cele nevazute si vecinice (cf. 2 Cor. 4:18)…Nespus de simple sant chipurile Evangheliilor: Iata nour luminos a umbrit pre ei…

Asemenea unui om care, urcand pe munte, daca intra intr’un nour vartos, i se taie vederea restului lumii, tot asa si acest nour luminos, nefiind altceva decat lumina si suflarea Duhului Sfant, Care cu venirea Sa cea Dumnezeiasca si de nesuferit a rapit pe Apostoli in lumea Luminii celei nezidite, netrecatoare, neapuse, neschimbate, netarmurite, cea mai presus de ceruri, a taiat de la ei simtirea chipurilor celor trecatoare ale acestei lumi, in asa masura, cat si pe Insusi Hristos, de acum ei nu-L mai vedeau dupa trup (cf. 2 Cor. 5:16). Astfel, dusi de Duhul Sfant intru vederea Dumnezeirii de nedescris a lui Iisus Hris­tos, in acelasi ceas ei au auzit glasul cel nematerialnic si de neajuns al Tatalui: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 17:5). Acesta a fost momentul cel mai inalt al intamplarii de pe Thavor.”
Daca acum ne vom intoarce la neputinta firii noastre omenesti, ai carei purtatori erau si apostolii – spunea inca acel barbat – ramanand credinciosi poves­tirii Evangheliilor, precum si experientei parintilor Bisericii, putem spune cele ce urmeaza: Foarte mare si inalta foarte a fost vedenia Apostolilor pe Muntele Schimbarii la Fata, dar totusi inca nedesavarsita, pentru ca in acea vreme ei erau inca neputinciosi a primi toata plinatatea st toata desavarsirea Luminii ce s’a aratat lor, si de aceea canta Biserica: aratand ucenicilor Tai slava Ta pre cat li se putea, iar in cealalta cantare, pre cat au cuprins.
Foarte mare si inalta a fost vedenia Aposto­lilor, dar atunci inca nedesavarsit insusita de ei: mai ramaneau cu putinta acele clatiri carora aveau sa fie supusi in zilele Golgotei; si de-abia mai tarziu va putea Petru sa se intemeieze pe ea, ca pe o marturie a adevarului (2 Pet. 1:17-18).

Inca nedesavarsita fusese vedenia Apostolilor pe Thavor, si totusi atat de mare si de adevarata a fost acea vedenie a frumusetii celei pururea fiitoare si a tainei celei ascunse mai nainte de veci, incat nici vedenia lui Moisi pe Sinai (Ies. cap. 19-20 si 33-34), nici cea a lui Ilie pe Horiv (3 Imp. Cap. 19) nu au ajuns la inaltimea si la desavarsirea ei, ceea ce vedem din cuvintele cantarii Bisericii: In intunerec ai fost vazut de Moisi dedemult, dar acum in lumina Dumnezeirii celei neapropiate (Cant. 1, Canonul al 2-lea; cf. Evr. 12:18-24).”

Nu va ascund ca, atragand pe voi in adancul negra­itelor taine ale cuvantarii de Dumnezeu, eu insumi ma infricosez. Şi nu numai frica, ci si rusinea ma cearca acum. Inteleptul, scriitorul Pildelor a zis: Bea apa din vasele tale, si din izvorul fantanilor tale (Pilde 5:15), iar eu va aduc cele scoase de mine din trairea si din mostenirea altora. Vazand insa cu ce luare aminte ascultati cuvantul, ca si cum nu v’ ati fi saturat cu el, va voiu impartasi si incheierea convorbirii mele de neuitat cu acel minunat barbat. Desi rapit de cuvantul lui cel insuflat, si recunoscator lui pentru pogoramantul sau fata de mine, eram in acelasi timp plin de mahnire, cu gandul la propriul intuneric, taceam cugetand in mine insumi: „Nu mie mi-este sortit aceasta”. Spre a ma mangaia, invatatorul meu continua astfel:

“Atunci cand nu ne invrednicim a vedea slava cea de mare cuviinta a Dumnezeirii, pornirea cea mai dreapta a duhului nostru este de a se cerca pe sine. Şi daca sufletul nostru este viteaz, ne vom zice: Pentru nedreptatea mea ma lipsesc eu de acest dar, caci cel ce umbla intru dreptate si gra­ieste cale dreapta… acesta va locui la inaltime… pre Imparat cu slava va vedea (cf. Is. 33:15-17). Dar in ciuda acestora, nicidecum sa lasam loc dez­nadejdii inlauntrul nostru; dimpotriva, sa priveghem cu duhul si sa primim plans de pocainta pen­tru noi insine. Sa lepadam gandul nedrept ca aceasta ar fi numai soarta unor alesi, gand ce ar putea taia de la noi sfanta nadejde. Adevarul, in care trebuie neaparat sa ne intarim inimile, este ca Domnul pe nimenea din cei ce vin catre Dansul va scoate afara, nici va lepada (Io. 6:37).

Noi toti, fara partinire, si cei mari si cei mici, si cei insemnati si cei neinsemnati, toti santem chemati la una si aceeasi desavarsire la care Domnul a chemat pe cei ce i-a suit pe Thavor, pe Apostolii Petru, Iacov si Ioan, deoarece si noi ca si ei am primit aceleasi porunci, si nu altele, si deci aceeasi cinste si chemare ca si ei, si nu una mai mica. Cercetati cu luare aminte toata randuiala slujbei Praznicului, si veti vedea cat de puternic cheama si indeamna Biserica pe toti a se sui pe Muntele cel “nematerialnic” al vederii de Dumnezeu cea cu mintea, aratand prin aceasta ca nu numai in zilele dedemult, si nu numai Apostolilor a binevoit Domnul sa arate zarile Dumnezeirii Sale, ci si in toate veacurile, si chiar si in zilele noastre, nu a incetat, si nu va inceta niciodata sa reverse, dupa fagaduinta Sa, acelasi dar asupra celor ce urmeaza lui Hristos din toata inima.
Pe langa mincinoasa smerenie: “Aceasta nu este pentru mine“, pe langa neindreptatita deznadejde nascuta din trandavie si din iubire de placeri, se mai afla inca o piedica vederii Luminii celei Nezidite, si anume, indrazneata nazuinta a mintii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-L cuprinde in propria gandire, de a patrunde oarecum cu forta in taina si in sanurile Fiintei Sale, spre a-L stapani ca pe un obiect al cunoasterii. Este greu de gasit cuvinte pentru a arata esenta acestei mandre inaltari a mintii noastre, insa este important sa intelegem ca in acest caz nu un nour luminos, ci negura si intunerec, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor intampina.
Daca indreptam ochii mintii noastre „drept” la Soarele Fiintei Celei mai nainte de Veci, spre a-L vedea precum este (cf. 1 Io. 3:2), acesti ochi se vor arde si vor orbi de Lumina cea neapropiata si atotarzatoare a Dumnezeirii, asa cum orbesc si se ard ochii nostri firesti cand ii indreptam, goi si neocrotiti, drept la soare. In Scriptura avem un minunat chip ce ne invata sa ne infranam de la indrazneala inaintea lui Dumnezeu: Serafimii cei cu sase aripi, care incunjura Scaunul Celui Preainalt, acoperindu-si fetele cu doua dintre aripile lor (Is. 6:2).
Şi cunoscut, si vazut, Dumnezeu neschimbat ramane mai presus de orice cunoastere si vedere. Aceasta nemarginita transcendenta a lui Dumnezeu, in graiul “tainic” al cuvantarii de Dumnezeu se numeste „intuneric”. Noul Legamant nicaieri nu foloseste cuvantul intuneric in legatura cu Dumne­zeu; el ne spune ca Dumnezeu lumina este, si nici un intunerec intru Dansul este (1 Io. 1:5). Pentru nemarginirea Lui si, prin urmare, pentru faptul ca ramasi in cele din urma „de nevazut,” „de necu­noscut,” Noul Legamant graieste astfel: Pre Dum­nezeu nimenea a vazut niciodinioara (Io. 1:18); iar intr’alt loc: Dumnezeu locuieste intru lumina neapropiata, pre Carele nu a vazut nimeni dintre oameni, nici a-L vedea poate (1 Tim. 6:16).
Cand insa s’au ivit filosofii si ereticii ce sustineau putin­ta de a-L cunoaste deplin pe Dumnezeu, atuncea sfintii parinti, ca sa taie de la radacina aceasta idee nebuna, s’au intors inapoi la chipurile si graiurile Vechiului Legamant: Şi au grait Dumnezeu catre Moisi zicand: Pogoara-te si marturiseste noro­dului, ca nu candva sa se apropie catre Dumnezeu sa vaza… Si sta norodul departe, si Moisi a intrat in negura [intunericul] unde era Dumnezeu (Ies. 19:21; 20:21). Astfel, anume spre a intipari mai adanc pe inteleptii cei neintelepti, parintii au revenit la cuvantul intuneric, cu care inteleptul Datator al Legii, Moisi, si-a infranat poporul, inca naiv in cele ale cunoasterii lui Dumnezeu, de la pornirea de a vedea pe Dumnezeu; iar spre a nu se indeparta de la Descoperirea Noului Legamant, parintii au numit acest intuneric – „prealuminat.”
Adevarata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumina trece prin omul cel launtric. Toate gandu­rile noastre, toata puterea doririi noastre trebuie indreptate numai spre a pazi porunca lui Dumne­zeu nespurcata si nevinovata (1 Tim. 6:14). Atunci Lumina lui Dumnezeu, precum a aratat experienta veacurilor in multe feluri si in multe chipuri (Evr. 1:1) cerceteaza pe om. Şi nimenea va putea spune vreodata care sant marginile bunavoirii lui Dumne­zeu catre noi, caci ea este cu adevarat nemarginita; si oricat de mult ar tanji omul catre Dumnezeu, si oricat de mult ar arde de dragoste catre Dansul, revarsarile Luminii raman totusi neasteptate si de nesocotit, intrucat ele nu au sfarsit, chiar atunci cand lumina intrece puterile firii noastre de a-i purta stralucirea. Şi singurul cuvant pe care il vom putea spune, si chiar intari, in privinta aceasta, este ca Dumnezeu Lumina este, si nici un intunerec intru Dansul este, si ca locuieste intru lumina neapropiata (1 Io. 1:5 si 1 Tim. 6:16), si ca se arata intotdeauna in Lumina, si ca Lumina”.
Dar nici cu aceste cuvinte nu s’a risipit nedume­rirea sufletului meu fricos. Nu vedeam inaintea mea nici o cale; nu stiam cum sa ma apropiu de aceasta viata, de unde sa incep; ma simteam in intunerec si ma intrebam: Ce voiu face sa mostenesc viata vecinica? Şi mi-a venit raspunsul: „Cere, roaga-te! Asemenea Sfantului Grigorie Palama, care ani de zile striga: Doamne, lumineaza-mi intunerecul! – si a fost auzit… Roaga-te cu cuvintele cantarii bisericesti: Lumineze si mie, pacatosului, Datatorule de Lumina, lumina Ta cea pururea fiitoare, si intareste-te in credinta, amintindu-ti ca Biserica nu se roaga pentru cele cu neputinta.”

Apoi acel barbat, ca si cum nesocotind cu putinta ca o astfel de rugaciune sa ramana fara de raspuns de sus, si-a incheiat astfel cuvantul: Cand va cunoaste sufletul tau aceasta Lumina, atuncea mai tarziu, pierzandu-o din nou, vei tanji dupa Ea, si asemenea Sfantului Simeon Noul Teolog, o vei cauta si vei striga catre Dansul:

Vino, Lumina adevarata,
Vino, Viata vecinica;
Vino, celor cazuti ridicarea;
Vino, celor oborati inaltarea;
Vino, cea a mortilor invierea…
Vino, Imparate Cel intrutot-Sfant,
Vino si salasluieste intru noi,
Şi mai cu noi nedepartat,
Si nedespartit intru noi imparateste
Tu – Unul, in vecii vecilor.
Amin.

Arhim. Sofronie Saharov,
Nasterea intru Imparatia cea neclatita, Editura Reîntregirea, Alba Iulia

Schimbarea la Fata a Domnului

Cuvant la Schimbarea la Fata/Chip a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos al fericitului Ioan presbiterul din Damasc

Chemare la praznuire

Veniti sa praznuim, adunare iubitoare de Dumnezeu! Veniti sa sarbatorim impreuna cu puterile cele iubitoare de praznice, caci au venit aici sarbatorind impreuna cu noi!
Veniti sa chiuim cu buzele ca si cu niste chimvale rasunatoare [cf. Ps 150, 5]! Veniti sa saltam cu duhul! Caci pentru cine e sarbatoarea si praznicul [heorte kai panegyris]? Pentru cine voiosia si veselia? Pentru cei ce se tem de Domnul, pentru cei care adora Treimea, care venereaza pe Fiul si pe Duhul coetern cu Tatal, care marturisesc cu sufletul, cu gandul si cu gura o unica Dumnezeire cunoscuta in chip indivizibil in Trei Ipostase. Pentru cei care stiu si spun ca Hristos e Fiu al lui Dumnezeu si Dumnezeu, o unica ipostasa cunoscuta in doua firi/naturi nedivizate si necontopite, precum si in insusirile/proprietatile naturale ale acestora. Pentru noi e veselia si toata bucuria sarbatoreasca.

Pentru noi a asezat Hristos sarbatorile, „caci nu este bucurie pentru cei impiosi” [Is 48,12]. Sa lepadam norul oricarei intristari care umbreste mintea si nu o lasa sa se ridice spre inaltimi. Sa dispretuim toate cele pamantesti, caci nu pe pamant e cetatenia noastra! Sa ne intindem mintea spre cer, de unde-L asteptam Mantuitor pe Hristos Domnul [cf. Flp 3, 20]!

Actualizarea retorica a praznicului

Astazi e abisul luminii neapropiate! Astazi pe muntele Tabor straluceste apostolilor o revarsare netarmurita de stralucire dumnezeiasca! Astazi stapan al Vechiului si Noului Testament se face cunoscut Iisus Hristos – acest drag mie atat lucru, cat si nume, cu adevarat cel mai dulce si cel mai drag si care intrece orice dulceata! Astazi capetenia [exarchos] Vechiului Legamant, dumnezeiescul legiuitor Moise sta in muntele Tabor langa Hristos Datatorul Legii ca un rob inaintea stapanului si e luminat cu privire la economia Acestuia, in care a fost initiat in vechime prin prefigurari – fiindca acest lucru as spune ca il arata „spatele lui Dumnezeu” [Is 33, 23] – si vede limpede slava dumnezeirii acoperit fiind de crapatura stancii, cum spune Scriptura [cf. Is 33, 22]. Iar stanca [petra] este Hristos, Dumnezeu, Cuvant si Domn intrupat, precum ne-a povatuit raspicat dumnezeiescul Pavel zicand: „Iar stanca era Hristos” [1 Co 10, 4], Care a deschis doar o foarte mica crapatura in trupul Sau si i-a fulgerat pe toti cei prezenti cu o lumina imensa si mai puternica decat orice vedere.

Astazi capetenia si marele corifeu al Noului Legamant, [Petru] care L-a proclamat in chip foarte limpede pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu spunand: „Tu esti Hristosul, Fiului Dumnezeului Celui Viu!” [Mt 16,16], vede pe capetenia Vechiului Legamant stand langa Cel ce este Datatorul de lege pentru amandoi si graind cu glas patrunzator: „Acesta e Cel ce este [cf. Is 3,14], despre Care am vestit dinainte ca «se va ridica un profet ca si mine» [Dt 18,15]: ca mine ca om si capetenie a poporului celui nou, dar mai presus de mine ca Domn al meu si al intregii creatii, si Cel care dispune atat pentru mine, cat si pentru tine ambele legaminte, vechi si nou!”

Astazi [Ilie] feciorelnicul din vechiul Legamant binevesteste feciorelnicului [Ioan] din noul Legamant pe Domnul Cel feciorelnic dintr-o Fecioara! Veniti deci, ascultand de profetul David, „sa cantam psalmi Dumnezeului nostru, sa cantam psalmi impara­tului nostru, sa cantam psalmi, ca Dumnezeu e imparat peste tot pamantul! Sa cantam psalmi cu pricepere!” [Ps 46, 7-8]. Sa cantam psalmi cu buze de veselie, sa cantam psalmi cu intelegerea mintii simtind gustul cuvintelor; „caci gatul gusta hrana, dar mintea distinge cuvintele”, zice preainteleptul [Iov 12,11]! Sa cantam psalmi si Duhului, Care cerceteaza toate, chiar si adancurile de negrait ale lui Dumnezeu [cf. 1 Co 2,10], vazand acum in Lumina Tatalui, Care e Duhul Cel ce lumineaza toate, Lumina cea neapropiata [cf. 1 Tim 6, 16], pe Fiul lui Dumnezeu!

Minunea indumnezeirii firii omenesti

Astazi s-au vazut cele de nevazut pentru ochii omenesti: un trup pamantesc reflectand o stralucire dumnezeiasca, un trup muritor izvorand slava dumnezeirii! Caci «Cuvantul S-a facut trup” [In 1,14], iar trupul s-a facut Cuvant, macar ca nici unul, nici altul n-a iesit din firea/natura proprie. O, minune, care intrece orice minte! Slava n-a venit trupului din afara, ci dinauntru, de la dumnezeirea supradumnezeiasca a Cuvantului lui Dumnezeu unita cu El dupa ipostasa intr-un chip de negrait. Cum cele cu neputinta de amestecat se amesteca si raman necontopite? Cum cele cu neputinta de conciliat coincid intr-una si nu ies din ratiunile proprii naturilor/firilor lor? E efectul actiunii unirii potrivit ipostasei: face una cele unite si produce la sfarsit o ipostasa unica intr-o diferenta fara diviziune si o unire fara contopire, unitatea ipostasei fiind pazita si doimea naturilor fiind pastrata atat prin intruparea fara transformare a Cuvantului, cat si prin indumnezeirea [theosis] fara schimbare mai presus de minte a trupului muritor. Si asa cele ale omului devin ale lui Dumnezeu, iar cele ale lui Dumnezeu devin ale omului prin modul comunicarii si intrepatrunderii [perihorezei] reciproce fara contopire si a unei uniri extreme potrivit ipostasei, caci Unul e Cel care este in chip vesnic aceea [Dumnezeu] si devine mai apoi aceasta [om].

Marturia Tatalui si a Duhului…

Astazi cele cu neputinta de auzit se aud de urechi de om; caci omul vazut e marturisit Fiu al lui Dumnezeu ca Unul-Nascut Iubit si de-o-fiinta. Nemincinoasa e marturia, adevarata e proclamarea, caci aceasta proclamare o striga insusi Tatal Care L-a nascut! Sa stea de fata David lovindu-si corzile lirei de Dum­nezeu graitoare a Duhului si sa cante acum mai limpede si mai explicit cuvantul pe care l-a spus in vechime cand a vazut de departe cu ochii inainte-vazatori si curati venirea viitoare la noi in trup a lui Dumnezeu Cuvantul: „Taborul si Hermonul in numele Tau se vor veseli” [Ps 88,13].

… la Botez – veselia Hermonului

Hermonul s-a veselit primul auzind numele filialitatii marturisit limpede lui Hristos de catre Tatal, atunci cand inainte-mergatorul a iesit sa boteze ca un mijlocitor in­tre Vechiul si Noul Legamant – el [Ioan] odorul ascuns in pustie si care stralucea lumii care zacea in intuneric, trimis sa arate in public Lumina neapropiata si ascunsa pentru cei cu vederea slaba -, cand in mijlocul Iorda­nului a stat insasi Apa iertarii care curata lumea, nu este ea curatita, cand prin glasul Tatalui care a tunat din cer Cel botezat a fost marturisit Fiu iubit, iar Cel marturisit a fost aratat cu degetul de Duhul printr-un porumbel

…la Schimbarea la Fata/Chip – veselia Taborului

Iar acum se veseleste si se bucura Taborul, muntele dumnezeiesc si sfant, cel inalt, care se veseleste acum in chip vrednic de slava si stralucirea [lui Dumnezeu] nu mai putin decat de propria lui inaltare in vazduh, fiindca prin har rivalizeaza cu cerul. Caci pe Cel de Care acolo ingerii nu pot sa-si reazeme privirea, cei mai de seama dintre apostoli il vad aici stralucind in slava imparatiei Sale. Pe el [pe Tabor] se incredinteaza invierea mortilor, iar Hristos se arata Domn si al mortilor si al viilor, El care pe Moise l-a facut sa vina din morti, iar pe Ilie l-a adus martor viu, pe el pe care l-a condus de la pamant la cer pe o cale de eter ca vizitiu al unui car care sufla foc. Pe el [pe Tabor] cei mai de seama dintre profeti profetizeaza si acum, vestind iesirea [din viata a] Stapanului pe cruce. De aceea [Taborul] salta si se bucura si imita sariturile mieilor [cf. Ps 113, 6] cand aude din nor, din Duhul, aceeasi marturisire a filialitatii, pe Hristos Datatorul de viata marturisit de Tatal. Caci iata numele mai presus de orice nume [cf. Flp 2,10], in care se veselesc Taborul si Hermonul: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit!” [Mt 17, 5]. Aceasta e veselia intregii creatii, aceasta e o cinste si un motiv de lauda de nedesfiintat pentru oameni. Fiindca acela care primeste marturia e un om, chiar daca nu un simplu om. O, veselia mai presus de minte ce ne-a fost daruita! O, fericirea aceasta mai presus de nadejde! O, darurile lui Dumnezeu care biruie dorinta! O, harisme nu mai prejos decat masurile cererii! O, Datator lipsit de invidie si cu o maretie suprafireasca! O, dar demn nu de cel care-l primes­te, ci mai mult de Cel care-1 da! O, schimburi straine! O, Cel ce da putere si primeste neputinta! O, Cel care il arata pe om fara de inceput prin aceea ca Cel fara de inceput incepe fiind creat cu trupul! Caci daca omul se indumne-zeieste prin aceea ca Dumnezeu se inomeneste, iar Unul si Acelasi Se arata Dumnezeu si om, de aici urmeaza ca Acelasi fiind om este fara de inceput prin dumnezeirea Lui, si fiind Dumnezeu incepe prin umanitatea Sa.

Sinaiul si Taborul

In vechime, asadar, fum, intuneric, vijelie si un foc infricosator invaluiau, pe muntele Sinai, acea pogorare extrema vestindu-l ca pe unul de neapropiat pe Datatorul Legii, aratand in chip umbratic spatele Lui [cf. Is 33, 33] si facandu-L cunoscut public pe Artist din creatiile Lui. Acum insa [pe Tabor] toate sunt pline de lumina si stralucire, caci insusi Datatorul Legii, Artistul si Domnul universului, a venit din sanurile Tatalui nu mutandu-se din rezidenta Lui, din sederea in sanurile Tatalui, ci pogorandu-Se la robii Lui, luand forma de rob si facandu-Se om prin natura si prin infatisare [cf. Flp 2, 6-7], ca Dumnezeu Cel de necuprins sa poata fi cuprins de oameni, aratand prin Sine insusi si in Sine insusi stralucirea firii dumnezeiesti/Naturii divine.

Creatia, caderea si restaurarea omului in comuniunea cu Dumnezeu pe Tabor

Caci intr-o unire cu harul Sau l-a asezat Dumnezeu in vechime pe om, atunci cand peste omul nou-plamadit din tarana a suflat duh de viata [cf. Fc 2, 7], i-a impar­tasit ceea ce e mai bun, l-a cinstit cu chipul/icoana si asemanarea [cf. Fc 1, 26] Sa si l-a facut cetatean al Edenului si tovaras al ingerilor. Dar pentru ca prin noroiul patimilor am intunecat si topit asemanarea chipului dumnezeiesc, Cel plin de compasiune a intrat cu noi intr-o a doua comuniune, mai sigura si mai paradoxala. Fiind­ca ramanand in inaltimea dumnezeirii proprii, Se impartaseste El insusi de ce e mai rau indumnezeind in sine umanul, amesteca Arhetipul cu chipul si-si arata astazi in el frumusetea proprie. Si fata Lui straluceste ca soarele – caci se identifica potrivit ipostasei cu o lumina imateriala si prin aceasta devine un soare al dreptatii [cf. Mal 3, 20] -, iar hainele Lui se fac albe ca zapada, pentru ca ele devin slavite prin imbracare, nu prin unire [henosei], prin relatie [schesei], iar nu prin unirea potrivit ipostasei. Si L-a umbrit un nor de lumina care zugravea stralucirea Duhului, fiindca, asa cum spunea dumnezeiescul Apostol, marea poarta chipul apei, iar norul pe cel al Duhului [cf. 1 Co 10,1-2]. Toate sunt luminoase si suprastralucitoare pentru cei in stare sa primeasca lumina si care nu si-au intinat sufletul cu murdaria constiintei.

Sa urcam si noi pe Taborul virtutilor…

Veniti, asadar, sa imitam si noi cu zel ascultarea apos­tolilor si sa urmam cu inflacarare pe Hristos Care ne cheama, sa scuturam gloata patimilor, sa-L marturisim fara sa ne rusinam Fiu al Dumnezeului Celui Viu si, facandu-ne vrednici de fagaduinta, sa urcam pe muntele virtutilor, care este iubirea [agape], si sa ne facem vaza­tori ai slavei si auzitori ai celor negraite! Caci cu adeva­rat fericiti, cum spunea Domnul, sunt ochii celor ce vad pentru ca vad si urechile pentru ca aud cele ce multi profeti si imparati au dorit sa vada si sa auda si n-au dobandit dorinta lor [cf. Mt 13,16-17].

…la ospatul exegezei cuvintelor pericopei evanghelice

Veniti deci sa desfasuram dupa putinta zicerile dum­nezeiestilor cuvinte [oracole] si sa intindem o masa bu­nilor nostri convivi a caror toata pofta tinde spre cele dumnezeiesti! Sa intindem o masa potrivita poftei lor, o masa de cuvinte [oracole] dumnezeiesti condimentata cu harul Duhului, nu impodobita cu intelepciunea cu­vintelor elinilor [paganilor], pentru ca nici nu suntem foarte initiati in cunoasterea lor, ci rezemata de harul Celui ce da celor gangavi limba limpede pentru a vorbi.

S-a schimbat la chip

Luandu-i, asadar, cu Sine in muntele Tabor pe cei ce se distingeau prin inaltimea virtutilor, „S-a schimbat la chip inaintea lor”. Se schimba la fata/chip [metamor-phoutai] inaintea ucenicilor Cel ce este pururea slavit in acest fel si straluceste cu fulgerarea dumnezeirii. Caci, nascut fiind din Tatal fara de inceput, are fara de inceput raza naturala a dumnezeirii, neprimindu-si abia ulterior existenta, nici slava. Pentru ca din Tatal isi are straluci­rea slavei fara inceput si atemporal, iar intrupandu-Se este Acelasi, ramanand in aceeasi stralucire dumneze­iasca. Trupul e slavit deodata cu aducerea lui din nefiinta la existenta, si slava dumnezeirii devine slava trupului, fiindca Unul Hristos e si aceasta si aceea, de-o-fiinta cu Tatal si de-o-fire si de-o-semintie cu noi.

Dar chiar daca trupul Sau sfant n-a subzistat nepar­tas al slavei dumnezeiesti, ci din pricina unirii extreme potrivit ipostasei era imbogatit in chip desavarsit cu slava dumnezeirii nevazute, astfel incat una si aceeasi e slava Cuvantului si a trupului, totusi slava nearatata care exista in trupul vazut era nevazuta pentru cei tinuti de lanturile trupului si care nu cuprind cele cu neputinta de vazut chiar si pentru ingeri. Se schimba, asadar, la fata/chip nu primind ceea ce nu era, nici transformandu-se in ceea ce nu era, ci aratand ucenicilor Sai ceea ce era, deschizandu-le ochii si facandu-i din orbi vazatori. Aceasta inseamna „si S-a schimbat la fata/chip inaintea lor”. Caci ramanand El insusi in identitatea Sa, a fost vazut acum de ucenici aratandu-Se altceva decat Se ara­tase mai inainte.

Fata Lui a stralucit ca soarele

„Si fata [to prosopon] Lui a stralucit ca soarele”, fata Celui care in marea Lui putere poarta soarele ca pe o teclie, a Celui care inainte de soare a creat lumina, dupa care a mesterit soarele ca un luminator receptacul al luminii [Fc 1, 3.16]. Fiindca El insusi e Lumina cea adevarata nascuta vesnic din Lumina adevarata si ima­teriala, Cuvantul enipostatic al Tatalui, Rasfrangerea sla­vei Lui, intiparirea naturala a ipostasei lui Dumnezeu si Tatal [cf. Evr 1, 3]. Fata Acestuia a stralucit ca un soare.

– Ce spui, o, evanghelistule? De ce compari cele in realitate incomparabile? De ce pui laolalta si apropii cele ce in realitate sunt de nepus laolalta? A stralucit oare Stapanul ca slujitorul? Lumina insuportabila si neapropiata a fulgerat ca acest soare vazut de toti?

– Dar nu pun laolalta, nici nu compar, ar spune el, Rasfrangerea singura Una-Nascuta si neasemanabila cu nimic a slavei dumnezeiesti; graind insa celor legati cu lanturile trupului, iau drept exemplu corpul cel mai fru­mos si stralucitor din cate exista, nu si cel mai asemana­tor – caci e cu neputinta ca necreatul sa fie reprezentat iconic in chip nestirbit in creatie -, ci asa cum soarele e unul, dar are doua substante: cea a luminii facute mai intai si cea a corpului sau introdus ulterior in creatie, dar lumina e unita indivizibil cu intreg corpul, dar in timp ce corpul ramane in el insusi, lumina se intinde la toate marginile pamantului, tot asa si Hristos, Care e Lumina din Lumina, fara de inceput si neapropiata, cand intra intr-un corp creat si supus timpului e un singur Soare al dreptatii, Un singur Hristos cunoscut in chip nedivizat in doua firi.
Prin urmare, trupul sfant este circumscris [perigraptos] – caci stand pe Tabor n-a ajuns in afara muntelui -, dar dumnezeirea e de necuprins [achoretos], fiind in toate si dincolo de toate. Si trupul straluceste ca soarele, caci stralucirea luminii e a trupului. Pentru ca toate ale Unuia Dumnezeu Cuvantul intrupat s-au facut comune, atat cele ale trupului, cat si cele ale dumnezeirii necircumscrise, dar una e realitatea plecand de la care sunt recunoscute gloriile [auchemata] comune ale slavei si; alta cea plecand de la care sunt recunoscute patimirile [pathemata] comune. Divinul insa biruie si comunica trupului stralucirea si slava lui, ramanand nepartas pa­timirii chiar si in patimiri. Asa „a stralucit fata Lui ca soarele”, nu pentru ca El n-a fost mai stralucitor decat soarele, ci pe cat au putut-o vedea cei care priveau. Caci daca le-ar fi aratat toata stralucirea slavei, cum n-ar fi fost arsi? „Fata Lui a stralucit ca soarele” deoarece ceea ce este soarele in realitatile sensibile, aceasta e Dumnezeu in cele inteligibile.

„Si hainele Lui s-au facut albe ca lumina.” Asa cum una e soarele – caci e izvorul luminii, neputand fi vazut limpede – si alta lumina care vine din el spre pamant – caci aceasta se vede si priveste prin lucrarea intelepciu­nii si iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ca sa nu fim cu desavarsire nepartasi de cele bune -, tot asa fata Lui straluceste mai limpede, ca soarele, iar hainele se fac albe ca lumina scanteind prin impartasirea luminii dumne­zeiesti.

Intrecerea apostolilor cu profetii

Acestea fiind savarsite astfel, pentru ca sa se arate Un Singur Domn al Vechiului si Noului Legamant si sa astupe gurile ereticilor, al caror gatlej e un mormant deschis [cf. Ps 5,10] si ca sa fie crezuta invierea mortilor, iar Stapanul marturisit [de Tatal] sa fie crezut Domn al viilor si al mortilor, de aceea Moise si Ilie stau in slava ca niste robi langa Stapanul lor si sunt vazuti de cei robi impreuna cu ei [de apostoli] discutand impreuna cu El. Caci trebuia ca acestia [apostolii] vazand slava si fami­liaritatea celor robi impreuna cu ei si slujitori ai lui Dumnezeu sa fie uimiti de pogorarea cu iubire de oa­meni a Stapanului si asa sa se umple de si mai mult zel Si incordare spre lupte; caci cine cunoaste roadele oste­nelilor ar fi mai usor indrazneti in lupte. Pentru ca dorinta de castig stie sa conduca la necrutarea trupului. Caci asa cum soldatii, sportivii, agricultorii si comerci­antii primesc cu inflacarare ostenelile, infrunta cu indraz­neala furtunile marii si nu se ingrijesc de fiare salbatice si de pirati, ca sa dobandeasca castigul dorit, si cu cat ii vad desfatandu-se de castiguri pe cei ce s-au ostenit anterior, pe atat de mai mult sunt imbolditi spre rabda­rea ostenelilor, tot asa si scutierii, sportivii, agricultorii si comerciantii duhovnicesti care nu doresc castiguri pamantesti, nici nu poftesc bunuri nadajduite, sunt tri­misi cu si mai mare inflacarare spre lupte, nu iesind in linie de batalie impotriva unor oameni, nici lovind aerul, nici punand sub jug boii de la plug si taind cu ei brazdele pamantului, nici luptandu-se cu valurile agitate ale ma­rii, ci luptand impotriva stapanirilor intunericului si lovindu-le prin aceea ca sunt loviti de ele si strangand bogatie prin aceea ca sunt dezgoliti si punand inaintea valurilor inviforate ale lumii si ale duhurilor rautatii care le pun in miscare carma crucii, le alunga prin puterea Duhului ca pe niste fiare mugitoare si rapitoare, sema­nand in inimile oamenilor ca in niste brazde cuvantul cinstirii lui Dumnezeu si secerand Stapanului spic cu mult rod. Dar sa ne reintoarcem la tema noastra.

Cuvantul lui Moise si Ilie

Atunci Moise a rostit foarte probabil: „Asculta, Israele” duhovnicesc cele pe care Israelul pamantesc nu le-a putut auzi: „Domnul Dumnezeul Tau, Domnul este Unul” [Dt 6, 4]. Fiindca Dumnezeu e facut cunoscut Unul in Trei Ipostase, caci una e fiinta Dumnezeirii Tatalui Care da marturie, a Fiului Care primeste marturie si a Duhului Care umbreste. Acesta e Cel marturisit acum de Tatal, Viata oamenilor. Pe Acesta il vor vedea lipsitii de minte spanzurat pe lemn si nu vor crede Vietii lor. Si atunci le raspunde Ilie: „Acesta e Cel pe Care L-am vazut odinioara cu duhul, netrupesc, ca o briza de vant subtire [3Rg 19,12]!”; caci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” [In 1,18] dupa ce este prin fire/natura. Si ceea ce s-a vazut, s-a vazut prin Duhul. „Aceasta e schimbarea dreptei Celui Preainalt” [Ps 76,11]. Acestea sunt „cele pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” vreodata [1 Co 2, 9]. „Asa vom fi mereu cu Domnul” [i Tes 4,17] in veacul viitor vazandu-Lpe Hristos fulgerand cu lumina dumnezeirii Lui.

Bine este sa fim aici

Dar ce-a facut Petru cand a ajuns spectator al acestei descoperiri dumnezeiesti? Ca intrat in transa divina [hosper enthous] in Duhul a zis Domnului: „Bine este ca noi sa fim aici!” Caci cine va schimba intunericul cu lumina? Vedeti soarele acesta cat e de frumos, cat e de mandru, cat e de dulce, cat e de dorit, cat fulgera si stra­luceste, cat de dulce si indragita e viata de care se leaga toti si fac toate ca sa nu o rateze! Cu cat mai mult sun­teti de parere ca e mai dorita si mai dulce insasi Lumina din care isi primeste lumina orice lumina? Cu cat mai indragita si mai dulce e insasi Viata, din care isi primeste viata si se comunica orice viata, in Care suntem vii, ne miscam si suntem [cf. FA 17, 28]? Nu e dulceata, dorinta, cuvant si gand care sa semene cu masura covarsirii ei. Biruie orice comparatie si nu se supune unor masuri. Caci cum ar putea fi masurat necircumscrisul si necu­prinsul de ganduri? Aceasta Lumina are biruinta asupra intregii firi. Aceasta Viata e cea care a biruit lumea. Cum nu e bine sa nu fim separati de Bine? Petru n-a grait nelalocul lui.
Dar pentru ca toate cele bune vin la vremea lor, caci „este o vreme prielnica [kairos] pentru orice lucru”, a spus Solomon [Ecc 3,1], trebuia si ca Binele sa nu se limiteze la cei de acolo, ci sa se reverse si sa mearga la toti, adica la toti credinciosii, pentru ca sa fie mai multi cei ce se vor impartasi de binefacerea lui. Acest lucru aveau sa-l duca insa la capat crucea, patimirea si moartea. Nu este deci bine sa ramana aici Cel ce va rascumpara cu sangele Sau faptura pentru care S-a si facut trup. Daca ati fi ramas pe Tabor, atunci fagaduinta care ti-a fost facuta [Petre] n-ar fi ajuns la capat, caci n-ai fi devenit purtatorul cheilor imparatiei, raiul nu s-ar fi deschis talharului, tirania trufasa a mortii n-ar fi fost surpata, palatele iadului n-ar fi fost date jafului, Adam nu s-ar fi mantuit, Eva nu s-ar fi izbavit, patriarhii, profetii si dreptii n-ar fi fost sloboziti din adancurile iadu­lui, iar firea nu s-ar fi imbracat in nestricaciune.

Daca Adam n-ar fi cautat indumnezeirea inainte de vreme, ar fi dobandit dorirea sa. Nu cauta deci inainte de vreme cele bune, Petre! Va veni timpul cand ti se va da fara sfarsit aceasta vedere. Stapanul te-a asezat con­structor nu de corturi, ci al Bisericii a toata lumea. Uce­nicii tai, oile tale, pe care ti le-a incredintat bunul Arhipastor [cf. In 21, 16-18] au transpus in fapta cuvintele tale mesterind un cort lui Hristos, lui Moise si lui Ilie, slujitorii Sai, [bisericile] cele in care praznuim astazi. Nu cu ratiunea sa a rostit Petru acestea, ci sub insuflarea Duhului care prezicea cele viitoare; „nestiind ce spune”, zice preadumnezeiescul Luca [9, 33]. Iar cauza o adauga Marcu: „caci erau cuprinsi de frica” [9, 6].

Norul luminos

Si pe cand zicea Petru acestea, „iata un nor luminos i-a umbrit” si ucenicii au fost cuprinsi de o frica si mai mare vazandu-L pe Iisus Mantuitorul si Domnul in nor impreuna cu Moise si Ilie. in vechime vazatorul de Dumnezeu [Moise] a intrat in bezna dumnezeiasca [cf. Is 33» 9] sugerand astfel caracterul umbratic al LegiivsCa „Legea avea o umbra a celor viitoare, nu insusi adeva­rul/realitatea lor” [Evr 10, 1], asculta-l pe Pavel care scrie asta. Atunci Israel nu putea sa priveasca la slava fetei lui Moise, desi ea s-a desfiintat, noi insa oglindim cu fata descoperita slava Domnului schimbati la chip/transfi­gurati [metamorphoumenoi] de la o slava la o slava mai mare ca de Duhul Domnului [2 Co 3, 7.18]. De aceea i-a umbrit un nor nu de bezna, ci de lumina. Caci aici se descopera taina ascunsa de veacuri si de generatii si se arata o slava perpetua si vesnica. De aceea au stat de fata si Moise si Ilie care implineau rolul Legii si Profetilor. Caci Cel pe Care-L vestesc Legea si Profetii se gaseste a fi Iisus Datatorul de Viata. Si Moise e icoana sfintilor adormiti in vechime, iar Ilie cea a adunarii celor vii, caci Cel schimbat la fata e Domnul viilor si al mortilor. Acum a intrat Moise in pamantul fagaduintei – caci l-a dus in el Iisus Datatorul mostenirii -, iar cele pe care le-a vazut in vechime in prefigurare stralucesc lim­pede astazi; fiindca acest lucru il sugereaza luminozitatea norului.

Glasul din cer

„Si un glas din nor s-a facut care zicea: Acesta e Fiul Meu Cel Iubit, intru Care am binevoit. Pe Acesta sa-L ascultati!” Din norul Duhului a iesit glasul unui Tata: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit. Acesta care se vede om, Cel ce este si e vazut si Care s-a facut ieri om, Care petrece smerit impreuna cu voi, a Carui fata a stralucit acum, Acesta este Fiul Meu Iubit, Cel mai inainte de veci, Singurul Unul-Nascut din Cel Singur, Care a iesit in chip atemporal si vesnic din Mine, Nascatorul Lui, Care e pururea din Mine, in Mine si cu Mine, fara sa fi venit mai tarziu la existenta. E din Mine ca Unul-Nascut din fiinta si ipostasa Mea ca dintr-o cauza paterna, drept pentru care e si de-o-fiinta cu Mine; e in Mine ca Unul-Nascut fara separatie si fara iesire; si e cu Mine ca Unul care e o ipostasa desavarsita in sine, nu un cuvant pro­ferat in afara si revarsat in aer, de aceea e si iubit. Caci ce fiu iubit este ca Unul-Nascut? intru El am binevoit!’: Caci cu bunavoirea [eudokia] Tatalui S-a intrupat Fiul Sau Unul-Nascut si Cuvantul Lui, cu bunavoirea Tatalui s-a lucrat in Fiul Sau Unul-Nascut mantuirea a toata lumea; bunavoirea Tatalui a faurit in Fiul Unul-Nascut conexiunea a toate [ton apanton synapheiari]. Caci daca omul e o lume mica, purtand in el insusi legatura [syndesmon] intregii fiintari vazute si nevazute, fiind si una, si alta, cu adevarat Stapanul, Creatorul si Proniatorul a toate a binevoit ca in Fiul Lui Unul-Nascut si de-o-fiinta sa se faca o conexiune a divinitatii cu umanitatea si prin aceasta cu intreaga creatie, „ca Dumnezeu sa fie toate in toti” [l Co 15, 28].

«Acesta este Fiul Meu», Rasfrangerea slavei Mele, intiparirea ipostasei Mele [cf. Evr 1, 3], prin Care am facut ingerii, prin Care s-a intarit cerul si s-a intemeiat pamantul, «Care poarta toate cu cuvantul puterii Lui» [Ps 32, 6] si cu Duhul gurii Lui, adica cu Duhul Obarsie a vietii si Conducator. «Pe Acesta sa-L ascultati!» Caci cine-L primeste Ma primeste pe Mine, Care L-am trimis nu ca un Stapan, ci ca un Parinte. Caci e trimis ca om, dar ca Dumnezeu ramane in Mine si Eu in El. Cine nu-L cinsteste pe Fiul Meu Unul-Nascut si Iubit, nu-L cin­steste pe Tatal, pe Mine Care L-am nascut. «Pe Acesta sa-L ascultati!», caci are cuvintele vietii vesnice [cf. In 6, 68]!” Aceasta e concluzia celor savarsite, aceasta e puterea tainei.

Coborarea si tacerea

Dupa care ce anume urmeaza? Pe Moise si pe Ilie i-a trimis la locurile lor si [Hristos] e vazut de apostoli singur; si asa coboara de pe munte spunandu-le sa nu spuna nimanui nimic din cele vazute si auzite. Fiindca aceasta o porunceste Stapanul. Voi spune si de ce anume? Cred ca stiindu-i nedesavarsiti pe ucenici, pentru ca ei nu dobandisera inca impartasirea Duhului. Ca intristarea sa nu umple inimile lor si ca sa nu infurie pe tradatorul [Iuda] spre turbarea invidiei. Haide, asadar, sa incetam si noi odata cu tema si cuvantul nostru.

Pe Acesta sa-L ascultati!

Voi insa sa va aduceti pururea aminte de cele spuse purtand in inima frumusetea acelei vederi, lasand puru­rea sa rasune in voi glasul Tatalui: „Acesta este nu un rob, nu un sol, nu un inger, ci «Fiul Meu Cel Iubit. Pe Acesta sa-L ascultati!»”

Sa-L ascultam, asadar, pe El care spune: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta!” [Mc 12, 30], „Sa nu ucizi!” [Mt 5, 21], dar nici macar sa nu te infurii pe fratele tau [Mt 5, 22]. „Impaca-te cu fratele tau mai intai si apoi venind adu darul tau!” [Mt 5, 24]. „Sa nu faci adulter!” [Mt 5, 27]. Dar nici sa nu iscodesti frumusete straina [Mt 5, 28]. „Sa nu juri stramb!” [Mt 5, 33]. Dar nici macar sa nu juri, „ci sa fie cuvantul vostru da, dar si nu, nu; iar ce e de prisos e nascocirea celui rau” [Mt 5, 37]- „Sa nu furi”, ci „da tot celui ce cere de la tine si sa nu intorci spatele celui ce vrea sa se imprumute de la tine, iar pe cel ce-ti ia cele ale tale sa nu-l opresti!” [Lc 6, 30]. „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati-i pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va defaima si prigonesc!” [Mt 5, 44]. „Nu judecati ca sa nu fiti judecati! Iertati si vi se va ierta!” [Lc 6, 37], ca sa va faceti fii ai Tatalui vostru, desavarsiti si induratori ca Tatal vostru Cel ceresc [Mt 5,48; Le 6, 36] «Pentru ca El face sa rasara soarele si peste buni, si peste rai si face sa ploua si peste drepti, si peste nedrepti” [Mt. 5 ,45].
Aceste dumnezeiesti porunci sa le pazim cu toata straja, ca si noi sa ne putem desfata de frumusetea Lui dumnezeiasca saturandu-ne de gustarea ei preadulce, acum pe cat e cu putinta celor apasati de acest cort pa­mantesc al trupului [cf. 2 Co 5,1-4], iar apoi mai lim­pede si mai curat, cand dreptii vor straluci ca soarele [cf. Mt 13,43], cand, izbaviti de nevoile trupului vor fi cu Domnul [cf. 1 Tes 4,17] ca niste ingeri [cf. Mc 12, 25] nestricaciosi la marea si stralucita descoperire din ceruri a insusi Domnului [cf. 2 Tes 1, 7] si Dumnezeului si Man­tuitorului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Care se cuvine slava Tatalui impreuna cu Duhul Sfant acum si in veacurile nesfarsite ale veacurilor. Amin.

Sfantul Ioan Damaschin

Extras din volumul „Despre lumina taborica, rugaciunea lui Iisus si curatia inimii”, Ed. Deisis

Canon de rugăciune la Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului (5 August)


Tropar la Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 4-lea:

Schimbarea la Faţă a lui Hristos mai înainte să o întâmpinăm, luminat praznuind cele mai înainte de prăznuire, credincioşilor şi să strigăm: sosit-a ziua dumnezeieştii veselii; Stăpânul se suie în Muntele Taborului, Frumuseţea Dumnezeirii Sale să o strălucească.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împăratesei Maice; şi mă voi arăta luminat praznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Străluceşte de jos lumina, cerule, mai mult decât soarele şi tu, pămantule, ascultă graiurile lui Dumnezeu Celui Viu, căci Tatăl va mărturisi pe Fiu, pe Cel Ce Se schimbă la Faţă în Muntele Taborului.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Om văzut, dar Dumnezeu ascuns, Hristos în Tabor Se suie, Raza Dumnezeirii Celei mai presus decât soarele descoperind prin strălucirile slavei.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu bună socoteală acum înainte merge Hristos să Se arate lui Moise şi slava Sa Cea negrăită să-i arate faţă către faţă în Muntele Taborului, cu vorbă fără mijlocitor. De aceea, bucurându-ne, astăzi să prăznuim.

TRICÂNTAREA

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmos: Cânta-voi Ţie, Doamne…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Această zi mai înainte de prăznuire a Schimbării la Faţă a lui Hristos, Mântuitorul nostru, săvârşind-o credincioşii, să o lăudăm cu cântări.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ajungând la intrarea sfintei Schimbări la Faţă a lui Hristos şi noi să strălucim cu dumnezeieşti schimbări, pe aceasta prăznuind-o.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Munte preaînalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos, Care luminează mintea noastră.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Toţi să ne închinăm Sfinte Treimi în despărţirea Feţelor şi Unimii Firii Celei Dumnezeieşti: Tatălui, Celui fără început şi Fiului şi Duhului Sfânt.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Fecioara cea fără prihană, din care a ieşit cu Trup fără schimbare Hristos Dumnezeul nostru, să o lăudăm toţi credincioşii ca pe Maica lui Dumnezeu.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învrednicindu-i.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce stăpâneşti toată făptura, Te-ai arătat luând chip de rob, în care ai arătat ucenicilor Strălucirea Dumnezeirii Cea Neapropiată, atât cât au putut să vadă.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

În munte merge să lumineze şi să întunece cu lumina Sa pe Luceafărul cel ce străluceşte sus Soarele Slavei, Hristos; cu ale Cărui Raze, luminaţi fiind, mai înainte să prăznuim astăzi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca să se împlinească graiurile vieţii veşnice, înainte a stat Hristos, arătând prietenilor lucrurile, pe care bine a voit a le face cunoscute în Sine Însuşi, adică slava părintească cea strălucitoare.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Cel Ce şade întru mărire pe Scaunul Dumnezeirii, pe Norul cel Uşor, a venit Iisus, Cel cu totul Dumnezeiesc, din Preacurata Fecioară şi a mântuit pe cei ce grăiesc: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ceata cerească împreună cu cei pământeşti se bucură şi înainte prăznuieşte Strălucirea Dătătorului de viaţă, pe care fără tulburare a arătat-o, schimbându-şi chipul de om în Tabor, precum a binevoit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Prin venirea cea Dumnezeiască şi omenească cu oamenii ai vieţuit; şi cu mulţimea minunilor, lumea în taină ai luminat-o şi cu slava cea strălucitoare a Dumnezeirii ai strălucit în Tabor cu Lumină Neapropiată.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Isus, fiul lui Navi, a oprit soarele oarecând, mai înainte închipuind ziua Dumnezeieştii Patimi: iar Tu Însuţi, Mântuitorule, mai înainte de Cinstită Crucea Ta, ai întunecat razele soarelui cu Raza Dumnezeieştii Tale Feţe.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiul Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Domnului cu credinţă să-I urmăm, bucurându-ne; că, iată, Se suie în munte, pe ucenicii aleşi împreună cu Sine ducându-i. Şi înaintea acelora cu frumuseţe neapropiată strălucind, mai mult decât soarele şi-a arătat Slava Sa.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Să se lumineze astăzi cerul mai luminos, că iată, Se suie în munte Hristos, de unde va să strălucească cu Lumina Nemăsurată a Slavei Dumnezeirii, razele soarelui întunecându-le, ca un Dătător de lumină.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Arătat-a Hristos ucenicilor taină în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele soarelui şi la îmbrăcămintea hainelor Sale fiind luminat şi alb ca zăpada, Cel Ce Se îmbracă, precum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Înţelepţii lui Dumnezeu, care faceţi acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cămara slavei, bucuria ce va să fie, gătind Hristos ucenicilor, Se suie în munte, de la viaţa cea râvnitoare de la cele de jos, la viaţa cea mai înaltă ridicându-i pe ei.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Spăimântând minţile ucenicilor, Hristos a strălucit cerească rază pe pământ, aşezând înainte ca pe nişte slugi pe cei mai mari ai Legii şi ai proorocilor, prin care este mărturisit a fi Dumnezeul celor morţi şi al celor vii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Merge Hristos acum să Se arate Făclie în loc întunecat, cu Razele Dumnezeieştii Străluciri. Către Strălucirea Aceea să mergem şi noi, întru Raza Feţei Lui bucurându-ne.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Întru Dumnezeiască Schimbarea la Faţă, astăzi toată firea omenească străluceşte dumnezeieşte, cu veselie grăind: să se schimbe la Faţă Hristos, mântuind pe toţi.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, ci numai Făcătorului; şi groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lui Hristos, Cel Ce a suit la înălţime sufletească pe ucenicii Săi aleşi, urmând, să vedem vedere minunată şi împreună cu ei spăimântându-ne, să grăim: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Firea omenească cea întinată curăţind-o cu apă şi cu foc, în trupul Tău ai arătat strălucirea acesteia, Mântuitorule, cu faţa Ta strălucind mai mult decât soarele, chipul Slavei ce va să fie arătându-l.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Să ne suim în Sfântul Munte împreună cu Hristos, Cel Ce a suit pe fiii lui Zevedei şi pe Petru, pe care i-a ales mărturii ale Slavei Sale, care grăiesc: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Pe tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum plinită pe toată lumea ridică să-Ţi cânte Ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe Dânsul întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cine nu se va mira, Cuvinte a tot Împărate, de mare podoabă a Slavei Tale, pe care, schimbându-Te la Faţă, ai arătat-o ucenicilor Tăi, cu Dumnezeieşti Străluciri luminându-i pe dânşii. Cu aceia împreună luminează-ne cu Lumina Ta şi pe noi, cei ce mai înainte prăznuim cu credinţă şi pe Tine Te lăudăm.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Înălţimea cereştii petreceri şi dumnezeiasca strălucire a Slavei Tale Celei Veşnice, dăruieşte robilor Tăi, celor ce Înainteprăznuiesc acum luminată prăznuirea Schimbării Tale la Faţă, în care, lumină strălucind, luminezi pe cei ce Te laudă pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viaţă.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Dătător de lumină şi Lumină Neapropiată şi pururea Veşnică fiind, Cel Ce eşti fără început şi Care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, lumină în lume ai strălucit cu trupul umblând şi lumină în munte ai luminat, arătând Chipul Slavei Părinteşti.

TRICÂNTAREA

Irmos: Pe Împăratul Hristos…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ziua aceasta de acum, a luminatei Schimbări la Faţă a Domnului, lumii strălucind, porunceşte să zică: toate lucrurile, lăudaţi şi preaînălţaţi pe Hristos întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Veniţi, credincioşilor, să mergem cu gândul la Muntele Taborului, să vedem Schimbarea la Faţă cea Prealuminată a lui Hristos, că luminează pe toţi cei ce-L slăvesc pe El în veci.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Astăzi să facem întâmpinarea Schimbării la Faţă a lui Hristos cu inimă curată şi să grăim Lui: toate lucrurile, lăudaţi şi preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

O Dumnezeire în Trei Feţe să slăvim: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul cel Preasfânt împreună; toate lucrurile, lăudaţi şi preaînălţaţi pe Hristos întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

O, minune înfricoşătoare! Cum eşti Maică şi rămâi Fecioară, Dumnezeiască Fiică, născând pe Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului; pe Care toate lucrurile îl laudă şi-L preaînalţă întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Tot neamul pământesc să salte, cu Duhul fiind luminat; şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să cânte: Bucură-te, Preafericită, Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Să se bucure cerul, mai înainte simţind pe Soarele Cel Neapus, Răsărind acum din pământ în Muntele Taborului, vrând să acopere cu dumnezeiască slavă razele soarelui. Şi pământul să dănţuiască luminat, cu cerească rază şi cu lumină strălucind şi lumină făcându-se.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lăudând David a Ta Schimbare la Faţă, mai înainte a răspuns, zicând: cine se va asemăna Ţie, Domnului, între fiii lui Dumnezeu? Că Tu, Preaslăvit fiind în sfaturile Sfinţilor, Mare Te-ai arătat celor dimprejurul Tău, Înfricoşător în Slava Dumnezeiescului Chip.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

O, Cuvinte al lui Dumnezeu, Înţelepciunea şi Puterea şi Chipul Tatălui! O, Dumnezeule Cel Cunoscut de credincioşi şi Omule cel văzut de toţi! Învredniceşte-ne să săvârşim luminată prăznuirea Schimbării Tale la Faţă şi să strălucim prin lumina faptelor bune.

TRICÂNTAREA

Irmos: Pe tine de Dumnezeu…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Săvârşind cu laude această zi înainte mergatoare a Preaslăvitei şi Preastrălucitei Schimbării Tale la Faţă, Doamne, pe Tine Te slăvim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu bună schimbare schimbându-ne prin Schimbarea la Faţă a lui Hristos, să ne aflăm şi noi luminaţi la fapte bune, pe aceasta slăvind-o.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Uşile cele dinainte ale slăvitei Schimbări la Faţă a Domnului văzându-le, să ne luminăm gândurile noastre, duhovniceşte pe aceasta slăvind-o.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pe Tine, Fiinţa Cea Atotputernică, în Treime şi în Unime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, cu cântări Te slăvim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine, pururea Fecioară, cea mai presus decât Cetele cele de sus şi decât toată făptura, Ceea ce Singură eşti Curată, cu cântări te mărim.

SEDELNA,glasul al 4-lea. Podobie: Aratatu-Te-ai astăzi…

Soarele Slavei S-a arătat şi S-a apropiat de cei din întuneric, arătând în Muntele Taborului Razele Dumnezeirii; a Cărui venire purtătoare de lumină să o cinsti

Parintele CONSTANTIN VOICESCU: Schimbarea Domnului la Fata este CHIPUL SCHIMBARII NOASTRE LA FATA

Pr. Constantin Voicescu

“Iubiti frati si surori de credinta în Domnul nostru Iisus Hristos,

La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Fata, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare pe care fratiile voastre ati ascultat-o aseara la Vecernie, la Privegherea mare care s-a facut în cinstea acestui Praznic. Una din cântari, una din stihuirile de la Vecernie spune asa: “Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos”.
Iubitii mei, Biserica voieste sa fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iata, acum sa ne suim pe Tabor, acum sa vedem Slava lui Hristos! De altfel fratiile voastre, care participati la Sfintele Slujbe, sunteti constienti ca noi, crestinii drept maritori, traim aceste slujbe religioase. Praznuind, noi punem un suflet aparte în aceasta praznuire si anume noi ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate si care sunt praznuite.
Însa aceasta suire pe care ne-o pretinde Biserica, aceasta vedere a Slavei lui Dumnezeu, cer duh fierbinte, cer cuget curat si cer zbor înalt. Ne cer ca la poalele muntelui sa lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general! Iata suntem acum în postul acesta, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, dupa cum stiti, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata. Ce înseamna asta, sa ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si cu osebire ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii despre care noi am vorbit zilele trecute. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei.
Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau.
Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre. Pentru aceasta ni se cere staruinta, iubitii mei. Dar trebuie sa stiti ca nu singura staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata. E necesara, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. Ia gânditi-va, fratiile voastre: exista ochiul, ochiul omului, dar daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Iar acum fratiile voastre sa se gîndeasca la un exemplu banal, pe care-l dadeam si cu alte prilejuri: un aparat de radio, de televiziune, poate sa fie cât de bun, cât de perfectionat, poti sa-l pornesti, sa-l aranjezi pe o anumita lungime, dar daca nu exista o sursa emitatoare, degeaba sunt toate acestea! Si invers: poate sa fie sursa emitatoare cât de puternica, aceasta ramâne totusi fara folos, daca aparatul e defect, sau daca nu stii sa-l pornesti, ori daca nu te straduiesti macar sa-l pui în functiune. Am facut comparatiile acestea, iubitii mei, ca sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi usa inimii noastre cât de putin: “Iata, stau la usa si bat” – ne zice Dumnezeu, ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerîndu-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.
Sa ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii ca sa-l recitim si pentru aceia care au fost în biserica la vremea respectiva, si pentru cei care – sa nadajduim ca din motive binecuvântate – n-au fost:
“Iar la vreo opt zile dupa cuvintele acestea, i-a luat Domnul Iisus pe Petru, pe Ioan si pe Iacov si s-a suit în munte ca sa se roage. Si a fost ca pe când se ruga înfatisarea fetei Lui a devenit alta si îmbracamintea Lui alba stralucind. Si, iata, doi barbati vorbeau cu El. Acestia erau Moise si Ilie, care aratându-se întru slava, vorbeau despre sfârsitul Sau pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim. Iar Petru si cei împreuna cu el erau îngreunati de somn. Iar când s-au desteptat i-au vazut Slava si pe cei doi barbati stând cu El. Si a fost ca pe când acestia se desparteau de El, Petru i-a zis lui Iisus: “Învatatorule, bine ne este sa fim aici! Sa facem trei colibe: Tie una, lui Moise una si una lui Ilie.” El nestiind ce spune – adauga Evanghelistul. Si pe când vorbea el acestea s-a facut un nor si i-a umbrit si s-au înspaimântat când au intrat în nor. Si glas s-a facut din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!” Si când glasul a trecut, Iisus s-a aflat singur si ei au tacut si în acele zile n-au spus nimanui nimic din cele care vazusera”.

wp-image-2133481987

Acesta este textul si ati observat ca începe zicând: “…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…”. Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase, asa dupa cum stiti, pe ucenici: “Cine zic oamenii ca sunt Eu?” Aceasta ca sa vada daca au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscînd cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: “Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis. Si atunci Petru, va amintiti, l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: “Doamne nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!” Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese “Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt”, acum îi spune “Înapoia Mea, satana!”. De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci, iubitii mei, avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pammânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. Tot acum, în momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!”. Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu!
Dar pe de alta parte, ati vazut, Sfânta Scriptura mai relateaza ca la stânga si la dreapta Domnului stateau, acolo, în Slava Sa, Moise si Ilie, adica Legea si Proorocii. Acestia, precizeaza Sfânta Scriptura, vorbeau despre El, despre sfârsitul Lui în Ierusalim, adica despre Cruce. Vedeti, asadar, ca amândoua marturiile, aceasta de sus, a lui Dumnezeu Tatal, facuta în momentul Schimbarii la Fata si cealalta, facuta cu opt zile înainte, aici jos, pe pamânt, de catre Petru, au una si aceeasi semnificatie. Ele exprima unul si acelasi adevar, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ca El vine sa mântuiasca lumea prin Cruce. Temeiul Crucii, iubitii mei, este sus, în cer! De altfel, într-o icoana ortodoxa a Schimbarii la Fata, în locul Domnului aflat în Slava Sa este înfatisata o cruce! O cruce în slava si în stânga si în dreapta ei se afla Ilie si Moise. Cele zugravite în aceasta icoana pot fi regasite în cântare din Condacul de aseara, care spune: “În munte te-ai schimbat la fata, ca daca te vor vedea rastignit sa cunoasca Patima Ta cea de buna voie!”.
Revenind la textul Sfintei Evanghelii, la convorbirea despre Crucea Învatatorului, vom observa ca aceasta convorbire a avut rostul de a îndeparta din mintea apostolilor teama si îngrijorarea legate de Cruce: îl vedeau pe Domnul în Slava în puterea Lui, avea pe Moise si Ilie de-a dreapta Lui – Legea si Proorocii – care îl ascultau. In deplinatatea acestei Puteri vorbea de Cruce. Aceasta pentru ca era necesar ca ucenicii sa fie pregatiti în momentul în care – dupa cum spune si cântarea – avea sa se împlineasa Patima, pentru ca ei sa stie ca patimirea Mântuitorului era o patimire de buna voie, ca El a vrut sa patimeasca, nu ca a fost târât, ori silit sa sufere. El a vrut sa sufere, El care, iata, poate sa fie in Slava, cum de fapt este.
Ati vazut ca în calitate de martori ai Schimbarii la Fata Domnul a luat pe cei mai alesi dintre ucenici, pe cei cu niste puteri mai deosebite: pe Petru care era întâiul dupa credinta, pe Ioan care era întâiul dupa iubire si pe Iacov care era întâiul dupa rabdare si dupa cununa muceniceasca.
Din relatarea evanghelica am vazut ca Schimbare la Fata a avut loc, dupa traditie, pe un munte înalt. E vorba de muntele Tabor. Vedeti, iubitii mei, înaltimea aceasta, mare din punct de vedere fizic, înalta si duhul. Linistea netulburata de prezenta fapturilor e cât se poate de prielnica pentru convorbirea cu Creatorul. Acest lucru l-ati observat poate fiecare dintre voi, cei care v-ati dus în asemenea locuri pustii, mai ales pe munte. De altfel din istoria Bisericii noastre se stie ca locurile din munti unde se retrageau sihastrii nostri se numeau “la liniste”. De pilda, se zice acolo, la prohod, ca la liniste era un sihastru, Chiril. La liniste. “Isihia” înseamna “liniste” si cuvântul “sihastru” vine de la “isihia”. “Isihastru” semnifica om care se trage la liniste, în locuri înalte.
Atunci, la Schimbarea la Fata, s-a aratat aceasta lumina taborica. Zice Sfânta Evanghelie: “chipul lui Hristos a luminat ca soarele si îmbracamintea Lui era mai alba ca zapada si un nor luminos s-a aratat”. Aceasta este lumina taborica, lumina necreata. E bine sa stiti, iubitii mei, ca aceasta lumina este o realitate a lumii spirituale. De altfel, luate din Vechiul Testament, în cântarile noastre se rostesc cuvintele: “Dreptii vor straluci ca soarele”.
Urmarind textul Sfintei Evanghelii, I-am vazut pe Domnul Hristos, pe Moise si pe Ilie stând în Slava, si chiar din Paremiile de aseara, extrase din textele Vechiului Testament, stiti foarte bine ca si Moise si Ilie se învrednicisera înca din timpul vietii lor de aceasta Slava a lui Dumnezeu. Din istoria Bisericii, în istoria nevointelor Parintilor nostri stim ca sfintii nostri crestini au experimentat în traire si în extaz, în stare de rapire – ziceau ei – aceasta traire în lumina taborica. Prin rugaciunea inimii si prin alte procedee se ajungea la aceasta traire, la acest contact cu lumina taborica. Ati vazut cum spunea Petru: “Doamne bine este aici, sa facem trei colibe”. În cuvântul acesta a lui Petru ne recunoastem, de altfel, si noi: e o dorinta legitima de a ne opri, de a zabovi în fata Creatorului. Sfântul Ioan Gura de Aur parafrazeaza cuvântul lui Petru si zice: “Doamne la ce sa parasim acest loc asa de minunat ca sa mergem la Ierusalim, la Cruce?”.
Cuvântul pe care l-am auzit de sus, de la Tatal, “Acesta este Fiul Meu, pe Acesta sa-L ascultati”, subliniaza care este rostul acestei sarbatori în viata noastra: Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata. Care-i conditia? Pai ne-o spune Tatal însusi. Sa-L ascultam pe Fiul: “Pe acesta sa-l ascultati, daca vreti sa va schimbati la fata!”. Aceasta fiind porunca dumnezeiasca, sigur ca e bine sa ne întrebam daca-L ascultam, sa ne întrebam daca-L ascultam pe Hristos! Veti zice: “Cum sa stiu daca-L ascult sau nu-L ascult?”. E simplu, întocmai ca-n viata cea de toate zilele: cine asculta de cineva, îl urmeaza pe acela, merge pe urma pasilor lui, face ce a facut si acela. Asa ca aceasta întrebare, daca Îl ascultam sau nu-L ascultam pe Hristos pentru schimbarea noastra la fata, se poate traduce si prin întrebarea daca pentru noi Hristos este cale, este adevar, este viata, daca pentru noi El este Pâinea vietii si Apa cea vie. Sigur ca întrebarile acestea e bine sa ni le punem în fata constiintelor noastre cu curaj si cu nadejde în mila lui Dumnezeu si cu dorinta de a ajunge la aceasta ascultare de Hristos, caci El trebuie sa ne fie totul în viata.
Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare. Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: “Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi”.
E frumos s-aduci roade. Din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roade. Si anume roadele schimbarii noastre duhovnicesti la fata. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu, iubitii mei. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Nu numai cu frunze! Sigur ca frunzele au si ele un rost într-un organism, într-un pom, dar numai daca aceste frunze ajuta la rodire, la producerea roadelor si la coacerea acestora. Caci daca pomul aduce numai frunze, nu este de nici un folos. Asa si viata noastra, daca e numai cu frunze nu e de nici un folos. Trebuie sa aducem roade, iubitii mei, roade duhovnicesti. Adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar – cuvântul altar înseamna înalt, “altus“. Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos! E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urcând, zic însa, iata, sa nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii. De aceea mai cu osebire astazi aceasta chemare a bisericii trebuie sa ne fie noua bine întiparita în minti si în inima. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume. Asa sa ne ajute Dumnezeu!”.
(Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

Sursa

Intru Lumina Ta vom vedea Lumina… (si VIDEO)

wp-image-722742960

*

PARINTELE RAFAIL: DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?:

“Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem si niste greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate… sa ne ajute El când altii nu pot, insa nu ne dam seama…; a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama – tocmai fiindca suntem morti – ce moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.
Daca nu cunosc pe Dumnezeu, daca nu-l traiesc în viaţa asta pe Dumnezeu, când mi se sfârşeşte sorocul meu pamântesc şi ma despart de trup, o sa ramân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea un lucru înfricoşator: “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici aş aduce cuvântul Sfântului Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznadajdui”. Cã zice Sfântul Siluan: “Nu vom deznadajdui, ca milostiv este Dumnezeu”. Adica, noi nu trebuie sa ne ascundem îndaratul unor închipuiri sau dorinţe de-ale noastre – “ei, las` ca poate o sa mearga si asa si asa”. Trebuie sa ştim legea asta, ca lege cumplita: daca nu îl port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma în viaţa mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viaţa asta nu-L voi vedea”.

Parintele Arsenie Muscalu: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune: “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra.
Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh.
Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este”.
PARINTELE ARSENIE MUSCALU: