Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23) – Comentarii patristice

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputințele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată și deplină. Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului. David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3). Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Predică la Duminica a II-a după Rusalii- Predica Sf. Nicolae Velimirovici


Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre ?

Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre ?

Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.
Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă, şi ies cu mâinile goale din acesta lume.
Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: „Lamoara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare, plivire, aşteptare, îngrijorare.
Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.
Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept ^apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi.
Gândiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui! Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie!
Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune până la pământ.
Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Daca vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale.
Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-1 propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clatină din cap şi zic. „Cu adevărat tufele crescând încet din sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori”.
Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămânţa adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.
A îngropat Domnul sămânţa pomului vieţii, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului — şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-1 frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi şi noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe.
Deci pomul lui Hristos — sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului — înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.
Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cântă, iar mâine se aruncă în foc.
Nu slavă căuta El la oameni, ci mântuirea lor.
N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată muşchii şi iscusinţa, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Şi apostolii, nu doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.
Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, -pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. înaintevăzând sângerosul sfârşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părând că se retrage dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.
Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret, unde petrecuse cea mai mare parte din viaţa-I pământească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? In Nazaret mai fusese, şi cei de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). întorcându-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii (Isaia 9,2). În acest mare întuneric avea să semene sămânţa arborelui cel rodnic al Evangheliei.
Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatră”, de la piatra cea tare a credinţei (Ioan 1, 35-42).
Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lângă marea Galileii ? După Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui j Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie. E limpede însă | că, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură-de-Aur, sunt descrise două în- ţ tâmplari deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii.
Ioan povesteşte prima întâlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise numele „Petru” de la Domnul. întâlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întâlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42).
Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întâlnire între fiii lui lona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon numit Petru. îl pomeneşte întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. în vreme ce Matei înfăţişează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a celor doi fraţi cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu!
Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai târziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, în-dată lăsând mrejele, au mers după El. Hristos le cunoştea inima; pes-carii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi ascultau poruncilor Lui. Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să muncească şi să asculte.
Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr şi dreptate. Iată-1 pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-1 urmeze pe Ioan Botezătorul. Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos. Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus Hristos atât de hotărât: Veniţi după Mine!
Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mântuirii şi cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, S-a îngrijit de aşezarea mimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mântuirii. Dar dacă vede că neam întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului, Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpân peste noi Satana. Aşa a fost cu Iuda vânzătorul.
Când inima i s-a întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-1 abată ci, văzând că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă mai curând (Ioan 13, 27). Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda nu-i constrânge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales.
Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine , iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând.
Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum aţi prins peşte din adâncurile întunecate ale mării, de acum înainte veţi prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile întunecate ale răutăţii lumii acesteia.
La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsând mrejele, au mers după EL Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele ? Ei n-au întrebat: „Dar de ce ne chemi ? Din ce-o să trăim ? Cine are să-i hrănească pe ai noştri ?” Parcă toată viaţa lor nu făcuseră decât să aştepte această chemare! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.
De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti, dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti.
Aşa îşi strânge Domnul perle în întuneric.
El alege pe cei mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrînşii pe cei mari şi înţelepţi.
Alege pe săraci, ca să ruşineze pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. îşi dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; ini-mile le erau întoarse spre bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după EL.
Înţelesul ascuns acesta este: pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovniceşti, mreaja înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovniceşti, hrană a duhului, împărăţia lui Dumnezeu, cufundându-şi sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvântări.
Dregându-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg. Lăsând mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou. Şi mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu rninr tea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalţi doi lăsând corabia şi pe tatăl lor înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, mergând să întâlnească pe Tatăl ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propo-văduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de treizeci de ani. Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tâlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amândouă, şi vechi şi noi, le întăreşte prin minunile tămăduirilor.
Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, şi era ca şi când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arată înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa cum mai târziu Duhul Ii va fi tălmaci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu.
Cum să o lepede Cel ce a I dat-o ? Dar, pe temeiul înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii, propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unul pământ bun şi roditor lăsat de izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămânţă nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un Doctor al nostru.
Toţi care flămânzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, arun-cându-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul Mântuito-rului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lângă marea Galileii: Veniţi după Mine!
Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile noastre vechi, şi să mergem după El.
El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.
Toţi ceilalţi, care stau departe de El, sunt fie nebuni fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să plângem cum plângeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta, hrăneşte-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”
Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupurilor noastre, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa; http://www.calauzaortodoxa.ro/

Predică la Duminica a II-a după Rusalii – a Sfinţilor Români – Pr. Ilie Cleopa

Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi are o mulţime de învăţături mântuitoare. Dar două luminează mai mult dintr-însa. Acestea sunt: cea despre chemarea lui Dumnezeu şi cea despre ascultarea faţă de El.
Dumnezeu Atotţiitorul, Care a făcut cerul şi pământul, de la începutul lumii, ca un Ziditor şi Dumnezeu a toate, are putere să cheme toate zidirile Sale şi toate ascultă de El. El – cum a zis proorocul – cheamă cerul de sus şi pământul de jos. El cheamă apa mării şi o varsă pe faţa a tot pământul. El cheamă norii, le porunceşte să se adune şi să formeze ploile. El cheamă grindina şi furtuna. El cheamă vânturile şi le scoate din vistieriile Sale. El cheamă căldura focului şi razele soarelui să lumineze pe pământ. El a pus o rânduială lunii şi stelelor.
Pe toate le cheamă şi toate ascultă de Dânsul. El cheamă păsările cerului şi vin la noi primăvara din locuri depărtate şi iarăşi toamna le cheamă înapoi şi se duc de unde au venit.
Şi care zidire nu ascultă de Ziditorul său, dacă El este pretutindenea şi e Atotstăpânitor şi Atotştiutor?
El nu cheamă numai stihiile neînsufleţite sau pe cele necuvântătoare. De la zidirea lumii, El a chemat pe aleşii Săi. El a chemat pe Noe cu 125 de ani înainte de potop şi i-a poruncit de-a făcut corabie spre izbăvirea de potop. El a chemat pe Avraam, părintele a toate neamurile, dintr-un popor păgân, din ţinutul Ur, din neamul Chaldeilor şi l-a făcut tată al multor neamuri. El a chemat pe Moise legiuitorul, care a fost prototipul şi închipuirea lui Hristos în Legea Veche. L-a chemat la El în muntele Horeb şi l-a trimis să scoată din robia lui Faraon 638.000 de suflete. El a chemat pe David proorocul de la oi şi l-a făcut împărat peste Israel şi mare prooroc. El a chemat pe toţi proorocii şi pe toţi aleşii Săi.
Şi toţi cei chemaţi de Dânsul, care primesc Duhul lui Dumnezeu şi au credinţă şi cunosc pe Ziditorul lor şi au frica lui Dumnezeu în inima lor, Îl ascultă. Acestea au fost zise despre chemarea lui Dumnezeu până la venirea Legii darurilor.
Iar când a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a îmbrăcat în trup, cum zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14), când a venit Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, a chemat dintre oameni mai întâi pe Apostoli.
Aţi auzit din dumnezeiasca Evanghelie de astăzi cum a chemat El ca pe cei dintâi pe apostolii Săi. Aţi auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie că „umblând Iisus pe lângă lacul Ghenizaretului – care se mai numeşte şi Marea Tiberiadei – a văzut pe doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari”.
Oare de ce a rânduit pronia lui Dumnezeu ca tocmai atunci Iisus să fie pe malul Mării Tiberiadei, când cei doi viitori apostoli, doi fraţi, aruncau mreaja în mare? Iată pentru ce. Pentru că Hristos avea să-i facă pe dânşii pescari de oameni şi a voit să arate de mai înainte că datoria apostolului şi a predicatorului este să arunce mreaja – adică cuvântul lui Dumnezeu – în marea lumii acesteia, tulburată de necazuri, de ispite şi de păcate.
Evanghelia spune anume că erau pescari ce aruncau mreaja în mare. Oare de ce ţine să spună anume că erau pescari? Ar fi putut spune simplu că erau la pescuit, dar Evanghelia spune anume că erau pescari.
Ştiţi de ce o spune aceasta? Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin acest cuvânt, că erau pescari, vrea să arate întregii lumi, tuturor filosofilor ei, tuturor împăraţilor, tuturor puternicilor, tuturor cărturarilor, tuturor celor care vor cerceta Evanghelia lui Hristos, că cei dintâi ucenici ai lui Hristos au fost nişte oameni săraci şi neînvăţaţi.
Ce poate fi mai sărac ca un pescar necăjit şi simplu? Şi de ce a arătat-o aceasta Dumnezeu? Pentru ca să arate că El, când vine în lume, n-are nevoie de înţelepciunea noastră, nici de priceperea noastră.
Dumnezeu poate să lucreze prin cele mai neputincioase fiinţe, cum a vorbit odată prin gura măgăriţei lui Valaam (Numerii 22, 26-32).
Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).
De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, când vine în lume, Îşi alege ucenici dintre oameni săraci şi simpli, nişte pescari. Dar de ce a chemat deodată doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele său? Ca să arate că toţi cei ce vor crede întru Hristos, prin mreaja cuvântului acelora, se cade să trăiască în iubire ca fraţii şi că sunt fraţi prin dumnezeiescul Botez şi prin sfânta credinţă cea în Domnul Iisus Hristos.
De aceea a ales mai întâi ca apostoli doi fraţi. Şi după ce i-a ales, aceştia lăsând acolo mreaja, au urmat după Iisus Hristos.
Când i-a chemat Iisus Hristos, ei n-au mai zis: „Doamne, avem treabă, iată, am pregătit mreaja de prins peşte”. Nu! În clipa când i-a chemat Iisus Hristos, nu au mai aflat nici o pricină, că mai au treabă de făcut, ci în aceeaşi clipă, lăsând mreaja, au mers după Iisus.
Nici proorocul Elisei, când a fost chemat să fie în locul lui Ilie Tesviteanul, nu a arătat atâta sârguinţă şi atâta ascultare precum cei doi apostoli fraţi. Căci ce spune Scriptura? Când s-a coborât Ilie şi a trecut Iordanul, pe calea pustiei Damascului şi a venit la Elisei proorocul, care lucra cu 12 perechi de boi şi a aruncat cojocul pe el şi a zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, Elisei, fiul lui Safet, prooroc în locul meu”, acesta, auzind că Dumnezeu îl cheamă la proorocie, a zis către Ilie Tesviteanul: „Dă-mi voie să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe fraţii mei, şi apoi voi veni”. După ce s-a dus şi şi-a luat ziua bună de la familie, s-a dus apoi şi a tăiat boii şi a făcut praznic, dând plugul şi celelalte unelte de pomană. După aceea a mers după Ilie, ca să fie proorocul lui Dumnezeu cu dar îndoit, după cum spune în Scriptură (III Regi 19, 16-21).
Dar la aceşti dumnezeieşti apostoli nu se vede una ca asta. Îndată ce i-a chemat, au lăsat mreaja în mare; au lăsat-o acolo unde s-a întâmplat să fie în clipa aceea, mergând după Iisus Hristos.
Dar oare aceşti ucenici, cei dintâi chemaţi, cunoşteau ei pe Iisus Hristos? Ştiau de El? Da, Îl cunoşteau. Căci şi Andrei şi Petru au fost întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul, care le-a arătat cu degetul pe Mântuitorul la Iordan şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii!”. De atunci au înţeles că Iisus Hristos e mai mare ca Ioan Botezătorul.
Iar altă dată, Ioan Botezătorul le-a spus: „Vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic a-I dezlega cureaua încălţămintelor Lui” (Matei 3, 11; Marcu 1, 8). Şi: „Aceluia I Se cade a creşte, iar mie a mă micşora. Cel ce are mireasă, mire este, iar ea se cade să se bucure”.
Hristos este Mirele şi mireasa Lui este Biserica. Dumnezeiescul Înaintemergător ştia acest lucru şi a zis aceste cuvinte în următorul înţeles: când va veni Mirele Bisericii, eu sunt sluga Bisericii; eu trebuie să mă bucur că sunt împreună cu El.
Deci aceşti doi ucenici chemaţi astăzi cunoşteau pe Iisus. Chiar din gura povăţuitorului lor, de la Ioan Botezătorul, ştiau că El e Mielul lui Dumnezeu şi că vine de sus şi că-i mai mare decât Ioan Botezătorul. De aceea, îndată ce i-a chemat, au şi mers după Iisus.
Iar  după  aceasta,  ce  mai  spune  dumnezeiasca Evanghelie? Mergând Iisus mai înainte, a mai dat de doi pescari. De cine? De Iacov al lui Zevedeu şi de Ioan, fratele lui. Băgaţi de seamă că în numărul celor 12 apostoli sunt doi Iacov. Unul se cheamă Iacov al lui Alfeu, sau Iacov cel Mic, iar altul este Iacov al lui Zevedeu şi al Salomeii şi văr de trup cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeiasca Evanghelie zice că pe aceşti doi apostoli, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, i-a văzut pe mare cu tatăl lor şi i-a chemat. „Veniţi după Mine – le-a zis – şi vă voi face pe voi pescari de oameni!”. Şi lăsând ei pe Zevedeu, tatăl lor, în corabie, au mers după Iisus.
Dar de ce n-a mers şi Zevedeu? Cum de au mers copiii şi tatăl n-a mers? Iată de ce. Zevedeu n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea inima lui era legată mai mult de corabia lui şi de peştele pe care-l pescuia, decât de Iisus Hristos.
Iar cei doi fii ai lui, cunoscându-L cu duhul şi auzind de minunile Lui, pe care le făcea în Galileea şi în părţile acelea, n-au mai stat la îndoială. „Acesta-i Mesia, Acesta-i Dumnezeu!” – şi-au zis ei. Şi au lăsat pe tatăl lor în marea tulbure a lumii acesteia şi cu corabia (care simbolizează nestatornicia veacului de acum, căci pururea se clatină şi pururea-i mişcată de valuri) şi au venit la Iisus Hristos. Era al doilea rând de apostoli, alţi doi fraţi.
Deci în aceeaşi zi Mântuitorul i-a chemat pe patru din cei mai de frunte apostoli, pe Andrei şi pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Căpeteniile sau vârfurile apostolilor, stâlpii cei mari care au întemeiat mai târziu Biserica, au fost chemaţi într-o singură zi.
Au fost chemaţi de două ori câte doi fraţi, ca iarăşi să arate că toţi cei ce vor crede în Hristos trebuie să trăiască ca fraţii şi că sunt fraţi în credinţa în Acelaşi Dumnezeu.
După ce i-a chemat Mântuitorul şi pe aceştia, se zice în Evanghelie: a umblat Iisus prin toată Galileea şi prin tot ţinutul de pe lângă mare, propovăduind şi învăţând în sinagogile evreieşti cuvântul lui Dumnezeu, făcând semne şi minuni mari şi tămăduind bolnavii de neputinţele lor. Aceasta e Evanghelia de azi, pe scurt.
Fraţi creştini, astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare, de parcă le-ar spune: „Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12, 16; 26, 8; 38, 25-28).
Auziţi pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi da şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am să dau” (Ieremia 5, 24).
La televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit. S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă.
Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boale. Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face când voieşte.
Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci, iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte voieşte.
Ce spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără de margini al mărilor?
Aşa suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel. Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: „Omule, de ce ai făcut aceasta?”. De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte, de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea, şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El: „Omule, ai greşit! Eu te iert. Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti!”.
Deci, conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: „Dar, noi, creştinii, o să fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu. Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e Japonia, care se închină la zei şi la vrăjitori şi la filosofi, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în epistola sa cea către romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20).
Deci, toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui şi după legea zidirilor.
Cum, după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise).
Şi ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi). Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum. Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: „Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmi). Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor.
Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului.
Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el.
Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”. Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia).
Contemplaţia are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele.
Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.
Deci, după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a desăvârşirii.
De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.
Un necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor, noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă, vine cel necredincios şi zice către preot: „Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: „Bine zici, frate, că nu-L vezi şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului!
Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile.
Când e război, ce cerem? „Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi, cerem: „Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: „Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: „Scapă-ne, Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare.
Auzi ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine” (Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să facă viu.
Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: „Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură.
Adevăratul părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci, dacă vede că azi n-ascultă şi mâine n-ascultă şi poimâine n-ascultă şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea unuia dintre diavoli.
Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri…”; dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă.
Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc.
Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne poate bate! Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte”.
Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână”. Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa să rămâi!
Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare dintre noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!

Mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea


Scrii că uneori te neliniştesc mândria şi închipuirea de sine.

Păzeşte-te de aceste patimi rele. Din exemplul dumnezeiescului prooroc David, se vede că mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea. Cele din urmă l-au dus pe Prooroc la smerenie şi pocăinţă, iar cele dintâi l-au condus spre cădere, precum mărturiseşte în unul din psalmi: „Eu am zis, nu mă voi clătina în veac” (Psalm 29: 6). După cădere însă, spunea cu totul altceva: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Psalm 21:7).
Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina

 

Extras din ”Filocalia de la Optina”,Ed. Egumenița, Galați, 2009, pag. 130

Predica la Sfintii Petru si Pavel

Prăznuim azi pe cei mai alesi dintre Apostoli, pe Sfintii Petru si Pavel. Asa au randuit Sfintii Parinti, ca acesti corifei ai Apostolilor sa fie pomeniti impreuna in aceeasi zi, in 29 iunie.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel erau insa firi foarte deosebite. Cu multe calitati care-i deosebesc si care ne fac sa ne punem intrebarea: Cum de Biserica s-a gandit sa-i cinsteasca in aceeasi zi de sarbatoare?

1. Iata, de exemplu, in timp ce Sfantul Apostol Petru era pescar, om simplu si necarturar, celalalt, Sfantul Apostol Pavel, era invatat, avand dascal pe vestitul Gamaliel.
2. Sfantul Apostol Petru era o fire entuziasta, vulcanica, voluntara, gata oricand sa-si dea viata pentru Hristos, Sfantul Apostol Pavel insa era o fire analitica, prelucrand si dezvoltand in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii.
3. In sfarsit, Sfantul Apostol Petru a fost verhovnic al Apostolilor, capetenia sau liderul lor, in timp ce Sfantul Apostol Pavel nici macar nu a avut privilegiul de a-L vedea vreodata pe Hristos in viata Sa pamanteasca. Cu toate acestea insa, „Apostol al neamurilor”.

Iata, asadar, ca praznuim astazi doua persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celalalt carturar; unul – fire entuziasta, celalalt – fire analitica de scriitor; unul – verhovnic sau capetenie a Apostolilor, celalalt – fara sa-L fi vazut pe Hristos vreodata -Apostol al tuturor neamurilor.
Sfantul Apostol Petru, dragii mei, era un pescar din Betsaida Galileii. Om simplu si fara nici un fel de scoala, dar care a invatat direct de la Mantuitorul Iisus Hristos. Vreme de trei ani si jumata-te, necarturarul si neinvatatul Petru a ascultat invatatura Sa mantuitoare, iar cand, la Cincizecime, Duhul Sfant S-a pogorat si i-a inundat cu dumnezeirea Sa fiinta pescarului Petru, acesta a devenit Apostol, ba inca verhovnicul lor. El, necarturarul, care n-a invatat niciodata la nici o scoala, a iesit in fata multimilor la Cincizecime si a vorbit atat de dumnezeieste si atat de inalt despre tainele lui Dumnezeu, incat nimeni nu a indraznit sa-l intrebe altceva, decat numai: „Barbati frati, ce sa facem?” – „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant” (Fapte II, 37-38).
Sfantul Apostol Pavel, din Tarsul Ciliciei (in teritoriul Turciei de astazi), a fost pregatit inca de tanar la scoala lui Gamaliel, insusindu-si toata invatatura si filozofia timpului. Pe aceasta a pus-o in slujba lui Dumnezeu, de indata ce l-a transformat din Saul – prigonitorul, in Pavel – Apostolul neamurilor. Astfel, Sfantul Pavel, intrarmat cu invatatura si stiinta lumii acesteia, dar peste care s-a asternut si harul lui Dumnezeu, Care i S-a aratat pe drumul Damascului, si dumnezeiasca invatatura a Duhului Sfant pe care a deprins-o in chip minunat in pustiul Arabiei, devine cel mai misionar dintre Apostoli, cel care a increstinat nu doar Asia Mica, ci si Europa, ajungand pana in Italia si Spania. Fire analitica si inteleapta, a preluat in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii, analizand-o si dezvoltand-o si aratandu-ne noua, pana astazi, care sunt intelesurile cele mai adanci si mai profunde ale acelora.
Sfantul Apostol Petru, fire entuziasta, voluntara si vulcanica, este cel care totdeauna lua cuvantul in numele grupului de Apostoli. El a raspuns atunci cand Hristos i-a intrebat la un moment dat: „Cine spun oamenii ca sunt?”Iar ei au raspuns: „Unii, loan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci.” „Dar voi cine ziceti ca sunt?”Si a raspuns Petru: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. ” „Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri. Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 16-18). Asa era Petru: cel mai pregatit dintre Apostoli sa moara pentru Hristos. Cand Mantuitorul Hristos, vorbind de patimile ce-I erau pregatite, Si-a vestit moartea, Petru a aratat hotarat ca si el este gata sa moara impreuna cu invatatorul sau. Numai ca lucrurile nu au stat chiar asa pana la urma. Totusi, pentru spiritul sau voluntar, Petru a fost pus de catre Hristos verhovnic sau capetenie a Apostolilor. Iar celalalt, Pavel, pentru misiunea pe care a desfasurat-o, mai cu seama in cele trei calatorii misionare pe care le-a intreprins pe coastele Marii Mediterane, a fost supranumit Apostolul neamurilor.

Iubiti credinciosi,
Desi firi deosebite, totusi Biserica a hotarat ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa fie praznuiti astazi impreuna. Si aceasta nu doar pentru faptul ca amandoi sunt capetenii, varfurile apostolilor, ci, cu siguranta, si pentru asemanarile care ii leaga atat de mult. Oricat de deosebiti ar fi ca firi, iata si cateva asemanari si calitati comune:

1. Si unul, si altul au fost rapiti in lumina dumnezeiasca: Sfantul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat si a vazut inca de pe pamant ce va sa fie fericirea cea vesnica, iar Sfantul Apostol Pavel pana la al treilea cer, cunoscand astfel, inca de aici, taina celor viitoare. Sfantul Apostol Petru a simtit cu inima sa, cu fiinta sa, ce inseamna imparatia lui Dumnezeu: „Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti voi face aici trei colibe: Tie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei XVII, 4), neindraznind sa ceara direct invesnicirea fericirii pe care o traia. Celalalt, Sfantul Apostol Pavel, scrie despre sine insusi, fara sa spuna lamurit ca se refera chiar la persoana sa, ca a fost rapit in Duhul pana la al treilea cer de catre Dumnezeu si a vazut si a simtit asemenea lucruri pe care gura nu poate sa le graiasca, urechea nu poate sa le auda, iar la inima omului nu se pot sui (II Cor. XII).
Asemenea taine minunate a cunoscut Apostolul neamurilor inca de pe pamant.

2. O alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel: amandoi au cunoscut caderea. Amandoi au incercat departarea de Dumnezeu: Sfantul Petru ca apostat, Sfantul Pavel ca prigonitor sau persecutor al crestinilor. Sfantul Petru ca apostat, pentru ca s-a lepadat de Mantuitorul Hristos, in pofida faptului ca s-a aratat gata sa moara oricand alaturi de invatatorul sau. Cand slugile mai marilor fariseilor si carturarilor l-au recunoscut: „Nu cumva esti si tu dintre ucenicii Lui?”, Petru s-a temut si s-a lepadat de invatatorul sau de trei ori: „Nu cunosc pe omul acesta”. Si a cantat apoi cocosul si si-a adus aminte Petru ca prevazuse Hristos lepadarea lui. Si auzind cantecul cocosului, Petru, „iesind afara, a plans cu amar”(Matei XXVI, 75). Aceasta este caderea Apostolului Petru. Ceea ce-l aseamana cu Sfantul Apostol Pavel este ca si acesta a gustat din plin departarea de Dumnezeu. Aceasta s-a intamplat mai inainte de convertirea lui. Era fariseu de neam si respecta cu toata fiinta lui Legea Veche, Mozaica.
Si cu toata convingerea lui credea ca Iisus Hristos, despre care auzise ca a propovaduit o anumita invatatura – dupa parerea multora, si mai cu seama a fariseilor, potrivnica celei lui Moise – credea cu toata convingerea ca Iisus Hristos fusese un impostor, un invatator fals, un profet fals. Pentru aceasta, auzind, dupa moartea si invierea lui Hristos, ca ucenicii Lui invatau despre Hristos ca este viu, a luat scrisori de la mai marii sinagogii sa mearga si sa persecute pe crestini, pe apostoli si pe oricine se va dovedi ca stie ceva despre trupul lui Iisus, „disparut” din mormantul din Ierusalim. Plin fiind el de aceasta ravna, sincera de altfel, a plecat catre Siria sa prinda pe crestini si sa-i aduca in lanturi la Ierusalim, iar pe drumul Damascului s-a intalnit chiar cu Iisus. Nu insa cu Iisus furat si mort. Nu cu un mort furat si ascuns de ucenicii Sai, ci cu Iisus cel viu.
Acesta i S-a aratat ziua in amiaza mare si l-a intrebat: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” „Cine esti, Doamne?” „Eusunt Iisus, pe care tu Il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu piciorul intepusa. (…) Ridica-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci” (Fapte IX, 4-5). Si a inteles Pavel, dragii mei, ca era in minciuna, era in intuneric, iar Hristos, „Lumina” care i S-a aratat pe drumul Damascului, i-a daruit adevarata lumina care l-a facut sa nu mai vada in Iisus un simplu muritor, un simplu mort furat de catre ucenicii Sai, ci sa-L vada pe Iisus viu, Iisus Dumnezeu, sa se converteasca si sa-i daruiasca Lui intreaga sa viata de dupa aceea. Aceasta este caderea si ridicarea lui Pavel.

3. In sfarsit, dragii mei, o alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel este aceea ca amandoi au primit cununa muceniciei la Roma, capitala Imperiului ce stapanea in vremea aceea lumea. Sfantul Petru a fost rastignit pe cruce, cerand sa nu fie rastignit precum Hristos, pentru ca nu se socotea vrednic, ci cu capul in jos si cu picioarele in sus, privind spre cer, unde dorea a se salaslui. Apostolului Pavel insa, fiind cetatean roman si neingaduind legile romane sa fie rastigniti sau sa fie omorati in fel de fel de chinuri barbare cetatenii romani, i-a fost taiat capul, sfarsind, si unul, si altul, tot in „Cetatea eterna”.
Iata, dragii mei, cateva repere, cateva cuvinte despre viata Apostolilor Petru si Pavel, prin comparatie, ca sa le retinem mai usor. Ce ar trebui sa invatam noi de la fiecare? Pentru ca, de aceea ii cinstim pe sfinti. Nu-i cinstim pe sfinti ca sa facem istorie, ori naratiune, relatand in mod sec ce a facut fiecare. Ii cinstim pe sfinti ca sa le urmam exemplul si credinta.
Ce, asadar, vom invata de la Sfantul Petru? Ce altceva daca nu ravna, voluntariatul sau, entuziasmul sau, faptul ca totdeauna era gata sa se ofere, sa-si dea viata pentru Hristos. Si veti zice: „Da. Dar a cazut”. Si noi cadem. Dar sa invatam de la Apostolul Petru sa ne ridicam, asa cum el, iesind dupa acea tagaduire „a plans cu amar” pana cand Hristos l-a repus in dregatorie, de trei ori intrebandu-l: „Simone, fiul lui lona, ma iubesti?” „Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc” (Ioan XXI, 17), de trei ori raspunzand si punandu-l sa pastoreasca oile cele cuvantatoare in pofida lepadarii si caderii lui.
Ce sa invatam de la Apostolul Pavel? Sa invatam dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a vazut niciodata. Sau L-a vazut doar in starea aceea duhovniceasca de viziune, rugaciune si medi-tatie, asa cum si noi, doar in felul acesta il putem vedea pe Dumnezeu. Nu-L vedem cu ochii acestia trupesti, dar il simtim in rugaciunea noastra. Il simtim in inimile noastre, Il simtim in fiinta noastra. Si sa invatam de la Sfantul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai inainte il prigonise.
Sa invatam de la Apostolul Pavel sa-l propovaduim pe Hristos nu atat cu gura noastra, ca poate nu vom sti sa fim la fel de convingatori. Lumea de astazi nu mai are atata nevoie de cuvintele noastre maiestrite, pentru ca stim, slava lui Dumnezeu, am fost luminati, am fost invatati de inaintasii nostri si stim prea bine, fiecare dintre noi, ce avem de facut. Sa invatam de la Sfantul Apostol Pavel sa-L predicam pe Hristos cu viata noastra. Aceasta asteapta lumea mai mult de la noi, pentru ca ochii sunt mai credinciosi decat urechile. Lumea asteapta sa vada exemple vii, crestini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care si traiesc la fel de frumos. Care conving nu cu maiestritele lor cuvinte, impodobite si alcatuite sa sune cat mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.
Asa au fost Sfintii Apostoli Petru si Pavel dincolo de predica lor, necesara pentru vremea aceea, pentru ca oamenii nu auzisera inca de Hristos, sau stiau foarte putine lucruri despre El. Ceea ce a cucerit lumea insa a fost, mai cu seama, exemplul lor. A fost viata lor, incununata in cele din urma cu cununa muceniciei. Si unul, si celalalt au aratat ca atat de mult il iubesc pe Dumnezeu, asa de mult s-au lasat patrunsi de invatatura lui Hristos, incat si-au dat viata pentru El.
Iata ce trebuie sa invatam de la Sfintii Apostoli de astazi, Petru si Pavel! Sa-i rugam, dragii mei, astazi, la ziua lor, cand ei se bucura in ceruri ca Biserica le-a daruit aceasta zi comuna de praznuire, sa mijloceasca pentru noi la invatatorul lor, ca si noi, la locurile noastre de munca, de pe pozitiile noastre sociale, din locurile unde traim, sa devenim, fiecare dintre noi, mici apostoli. Dar nu numai cu limba si cu gura, ci si cu faptele si viata noastra. Ca vazand cei din jurul nostru bucuria crestina pe care o traim noi si suntem in stare sa o impartasim si altora, vazand exemplul nostru, sa-si puna si ei intrebarea: „Nu cumva Sfintii acestia, Petru si Pavel, la care crestinii se inchina, pot fi exemple bune si pentru fiecare dintre noi si suntem datori cu totii sa le urmam credinta?”
Sa-i rugam, asadar, pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi astazi, la ziua lor si in toate zilele vietii noastre, iertare pacatelor noastre, sanatate trupurilor si mai cu seama sufletelor noastre.
Binecuvantare in familiile noastre si in viata noastra, ca traind viata aceasta crestineste sa o dobandim si pe cealalta. Amin.

+ PS Sebastian Ilfoveanul

Sursa: Glasul Bisericii nr. 5-8, 2005

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, Stapanului tuturor rugati-va, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Condacul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Pe propovaduitorii cei tari si de Dumnezeu vestitori, capeteniie ucenicilor Tai, Doamne, i-ai primit intru desfatarea bunatatilor Tale si odihna; ca chinurile acelora si moartea ai primit mai vartos decat toata roada, unule Cel ce stii cele din inima.

Sfantul Apostol Pavel si iubirea “nebuna” care se goleste de sine

“Nebunia” dumnezeiască a lui Pavel

Intr-o epocă în care ne e greu să dăruim din cele ce ne prisosesc, viaţa Apostolului Pavel ne trezeşte la realitate. In drumul lui spre Hristos, a nesocotit toate avantajele pe care le avea: rangul de conducător, sănătatea trupească, demnitatea, cinstirile (vezi II Corinteni 11, 1-12). Insă a mers şi mai departe. A ajuns în punctul de a spune:

„Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).

Acest gigant al Duhului, care spune că nicio întristare, supărare, prigonire, foamete, nu-l poate despărţi de iubirea pentru Dumnezeu (vezi Romani 8,35), îşi doreşte chiar să fie despartit de Domnul, adică să devină anatema şi blestem, dorind să-şi afle mântuirea fraţii lui după trup, iudeii. Precum Ioan Botezătorul, care era gata nu numai să-şi micşoreze sinele, dar să-l şi nimicească. Din iubire nemăsurată pentru poporul său i-a trimis pe toţi ucenicii săi la Hristos. Cu adevărat, cât de departe suntem de acest duh? Noi ne înfuriem nu doar atunci când este micşorat sinele nostru, ci chiar şi din cea mai mică şi mai neînsemnată pricină.

05-11-2005

Iubirea care smereşte

1Iubirea pentru aproapele se întregeşte prin riscul pe care şi-l asumă cineva:

„Dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8,13).

Pavel este gata să renunţe la toate drepturile pe care le are, dacă acestea vor tulbura relaţia întru iubire cu fraţii lui.

Cât de departe suntem de acest duh? Noi, vrând să ne satisfacem propriile dorinţe, suntem gata să-l călcăm în picioare pe fratele nostru… Cel care-şi sporeşte iubirea, vrând-nevrând îşi limitează drepturile, dar şi slăbiciunile. Insă asta se întâmplă într-un mod firesc şi necesar.

Un tânăr care a iubit mult un om nedreptăţit a îndrăznit să-şi rişte poziţia socială pe care o avea. Fără să se gândească la consecinţe, a vorbit şi a scris cu curaj autorităţilor competente despre moralitatea şi vitejia fratelui nedreptăţit şi calomniat.

Omul care s-a desăvârşit în iubire nu-l insultă pe fratele său. Face tovărăşie cu el, chiar dacă ştie că fratele îl calomniază. Am cunoscut un asemenea om, care se purta cu multă bunăvoinţă cu un cunoscut de-al lui, care-l bârfea către alţii. Incerca, atunci când se găsea lângă el, să lucreze cu iubire. Nu voia să-l rănească nici măcar cu o privire aspră. Cuvânt de amărăciune sau reproş n-a ieşit din gura lui. Acel om bârfitor n-a aflat niciodată că prietenul lui cunoştea toate cele pe care le spunea despre el. In cele din urmă, prietenia nu s-a stricat şi prietenul păcătos, pocăit, a început să-l respecte şi să-l preţuiască.

Ce au în comun Dumnezeu, Apostolul Pavel, Apostolul Petru şi tatăl fiului risipitor din 1parabolă? Cu toţii au îndrăznit, din mare iubire, să facă lucrări care-i smeresc şi, în cele din urmă, au izbutit:

1. Dumnezeu i-a dat libertate omului şi S-a smerit profund prin moarte pe Cruce, din cauza păcatelor făpturilor Sale. în cele din urmă, a înviat şi a înviat toată făptura Lui.

2. Apostolul Pavel, din râvnă şi iubire nemăsurată pentru Dumnezeul Vechiului Testament, i-a prigonit pe creştini şi a fost smerit pe drumul Damascului. A orbit, în cele din urmă, a devenit Apostolul Neamurilor.

3. Apostolul Petru, din iubire pentru Hristos, i-a tăiat urechea lui Malhus, dar s-a şi lepădat de Hristos, a fost gata să se înece în mare şi a auzit „înapoia Mea, satano“. In cele din urmă, a devenit stâlp al Bisericii.

4. Tatăl din parabola fiului risipitor i-a dat de timpuriu fiului său partea care-i revenea din moştenire, din iubire. S-a smerit prin fuga fiului său risipitor, dar prin nemărginita lui dragoste a câştigat întoarcerea aceluia.

22-03-2007

Promovarea binelui într-o epocă în care se promovează răul

1Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

iar părintele Paisie povăţuia:

„Să vă asemănaţi albinelor. Acelea, într-un loc murdar, vor căuta să găsească o floare pentru a-i culege nectarul“.

Adică poţi să ai lângă tine un om rău. Tu eşti dator să găseşti binele din inima lui. Părintele Porfirie vorbea cu entuziasm despre un preot care a fost aplaudat într-un congres comunist, fiindcă a prezentat idei frumoase ale unor oameni importanţi şi înţelepţi din antichitate şi până astăzi, însă la sfârşitul omiliei sale, a vorbit despre Hristos şi despre Sfinţi. Astfel, şi-a întocmit cu iscusinţă cuvântul, susţinându-l cu adevăruri atemporale şi pretutindeni valabile, şi l-a îndreptat într-acolo unde a voit, fără probleme.

Nu e bine să le respingem de la început pe toate. Acest sens îl are şi cuvântul Apostolului Pavel:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

însă epoca noastră s-a depravat, s-a stricat. In vreme ce cu multă plăcere îi bârfim pe ceilalţi, adică „ne săpăm” unul pe altul, atunci când e nevoie să lăudăm un om, ne e teamă ca nu cumva să provocăm ranchiună sau invidie. Astfel, am ajuns în punctul ca răul să rămână nederanjat, să judecăm cu uşurinţă, dar, dacă cineva face excepţie, este atacat din toate părţile. Intr-adevăr, dacă îndrăzneşti astăzi să arăţi părţile bune sau virtuţile cuiva, rişti să fii calomniat şi să fii considerat „suspect”.

Fraţilor, să insistăm pe promovarea binelui încontinuu, înainte de a fi cuprinşi de răutate. Intr-o epocă în care ne place să comentăm negativ, să începem să observăm şi să proiectăm virtuţile. Sigur ne vom folosi. De altfel, „pe cel ce se ocupă de grăunţe, îl mănâncă păsările“, cum se spune cu înţelepciune în popor.

(Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Cuvant de lauda, al celui intru Sfinti Parintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului, la Sfintii Aupstoli Petru si Pavel, si la preaslavita marturisirea lor

În praznicul acesta, al pomenirii Sfintilor Apostoli vad o intrecere a cerului si a pamantului. Puterile ceresti, adica, lauda, cu glasuri cinstite, invatatura si ostenelile lor, ca printrinsii s-a facut cunoscuta taina Intruparii lui Dumnezeu, precum spune Pavel: „Prin Biserica, acum, cunoscuta s-a facut, Incepatoriilor si Stapaniilor ceresti, intelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri” iar oamenii, cei de pe pamant, se silesc sa arate lauda vrednica, cinstind pe cei ce sunt varfurile Apostolilor, ca prin ei au fost adusi la mantuire.

Ca cine este mai mare decat Petru si cine este deopotriva cu Pavel, care, cu fapta, si prin cuvant, au impodobit toata zidirea, din cer si de pe pamant, care, din tina trupului, au fost alcatuiti si mai mari decat ingerii s-au aratat ? Deci, ce vom zice despre invatatorii zidirii celei de sus si ai celei de jos? Ca nu aflu cuvant vrednic, sa laud pe cei ce au proslavit neamul oamenilor pe cei ce tot pamantul si marea au inconjurat si radacinile pacatelor le-au smuls si semintele dreptei credinte le-au aruncat in inimile oamenilor celor nesupusi. Petru – povatuitorul Apostolilor, Pavel – invatatorul lumii si partas cu puterile cele de sus, Petru – propovaduitorul iudeilor, Pavel – mangaierea neamurilor. Si, priviti intelepciunea cea covarsitoare a Stapanului, ca, pe Petru, din pescar l-a ales, iar, pe Pavel, din facatorii de corturi. Si aceasta, tot spre folos a facut-o, ca sa se cufunde in adanc.

O, prea fericita pereche, careia ti s-au incredintat sufletele lumii intregi. Petru – incepatura dreptei credinte, marele aratator de cele sfinte ale Bisericii, sfatuitorul cel trebuincios al crestinilor, odorul puterilor de sus. Apostolul cel cinstit de Stapanul. Pavel – marele propovaduitor al adevarului, lauda lumii, omul cel din cer si ingerul cel de pe pamant, slava Bisericii, vulturul zburator intru cele inalte, alauta Duhului, privighetoarea si viersul cel dulce-graitor, gura Stapanului, slujitorul cel treaz al lui Hristos, Pavel si Petru, cei impreuna injugat la jugul Bisericii, cu ce bun castig ati dobandit lumea, cei ce crucea lui Hristos ati purtat-o, in loc de jug, iar, in loc de calauza, pe Mantuitorul l-ati purtat, si, in loc de povara, cele doua asezaminte ale Scripturiior, iar, in loc de imboldire, darul Sfantului Duh l-ati avut. Pavel si Petru, cei ce, in fiecare zi, lumineaza Biserica, camarile Stapanului, casele de oaspeti a toata lumea, corturile Duhului, scolile de talcuire ale Sfintei Treimi, dascalii Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu.

Petru, dorirea mea cea dumnezeiasca, Pavel, vasul alegerii, toiagul meu; Petru, locasul lui Dumnezeu; Pavel, gura lui Hristos, vioara Duhului; omul cel de trei coti, care, insa pana la cer a ajuns. Cel ce intr-un loc era cuprins si pe toata lumea a adunat-o imprejurul Stapanului, care de la Ierusalim, Evanghelia lui Hristos, a dus-o pana in Iliric, drumetul cel iute alergator, vulturul care a zburat la ceruri, cel plin de dumnezeiescul dar, cel marturisit de Domnul sa poarte numele Lui inaintea lumii intregi, cela ce, pana la al treilea cer, a strabatut si in Rai a intrat si pana la dumnezeiescul Scaun, cel neeuprins de minte, s-a suit si a auzit taine negraite, care nu sunt cu putinta omului a le grai. Dar, ce vom zice si despre Petru ? Privirea cea dulce a Bisericii, stralucirea lumii, porumbita cea curata, povatuitorul Apostolilor, Apostolul cel fierbinte, cel ce fierbea cu duhul, ingerul si omul, plin de dar, piatra cea tare a credintei, cugetul cel inlelept al Bisericii, cela ce „fericit” a fost numit de gura Stapanului, cela ce cheile Imparatiei cerurilor, de la Domnul Insusi, le-a luat.

Voi, Petru si Pavel, ati rapit randurile ingerilor. Si pentru ce graiesc multe ? Insusi Domnul va lauda pe voi, zicand: Voi sunteti lumina lumii, cei mai indestulati decat imparatii, cei decat bogatii, mai puternici, cei decat ostasii mai tari, cei decat inteleplii, mai intelepti, cei decat filozofii, mai filozofi, cei decat ritorii, mai frumos cuvantatori, cei ce nimic nu aveti si pe toate le tineti. Voi sunteti rabdarea mucenicilor, voi, dreapta credinta a patriarhilor, nevointa monahilor, cununa fecioarelor, pacea celor casatoriti, fraul bogatilor celor rapitori, infranarea celor inversunati, acoperamantul imparatilor, zidurile crestinilor, luptatorii impotriva barbarilor, zabala in gura ereticilor, cei ce omorati patimile cele necuvantatoare ale trupurilor, cei ce izgoniti legiunile dracilor, cei ce ati surpat capistele idolilor pagani, cei ce, pe cele de sus si pe cele de jos le-ati mostenit; ca cheile celor de sus le-ati luat, iar pacatele celor de jos a lega si dezlega aveti putere. O, minunea celui simplu, o intelepciunea celui necarturar. Petru, cela ce prin umbra lui pe cei slabanogi ii intarea si poarta o dezlega. Pavel, cel ce, prin hainele lui, bolile le gonea si pe draci ii alunga. Cei ce, in mijiocul lor, pe Hristos Domnul, il aveau si salas al Sfantului Duh erau, Pavel, randuneaua Bisericii, cea neostenita, Petru cel ce, ca o privighetoare, neincetat canta lumii, de-a pururea. Stalpii Bisericii, luminatorii cei mari ai lumii, unul mai inalt decat altul, si, impreuna, mai buni decat toata zidirea.

Bucura-te Petru, piatra credintei; Bucura-te, Pavel, lauda Bisericii; Bucura-te Pavel, grija Bisericilor; Bucura-te Petru, podoaba lumii; Bucura-te Pavel intrarea Raiului; Bucura-te Petru, dascalul imparatiei cerurilor; Bucura-te Pavel, limanul cel linistit al celor inviforati; Bucura-te Petru, cela ce, de multe laude, te-ai invrednicit, de la Domnul; Bucura-te Pavel, cela ce al multor daruri esti impartitor; Bucura-te, Petru, cel fierbinte, care aprinzi cu Duhul cel Sfant; Bucura-te, Pavel, drumetul cel cu buna alergare. Cei ce toata lumea cea de sub soare cu sfanta propovaduire ati luminat-o, cei ce nenumarate rele ati patimit pentru Biserica, in temnita inchisi, de iudei urati, de barbari tarati, de imparati chinuiti, cei ce a rasufla nu erati slobozi si a inceta invatatura nu sufereati. Cei ce nu puteati misca madularele trupului, din pricina legaturilor si pe toata lumea, cea legata prin pacat, ati dezlegat-o. Voi, care taberele dracilor, cu totul, le-ati biruit, iar darul Preasfantului Duh in lume s-a intors. Voi ati risipit negura ratacirii, voi semintiile dracilor le-ati surpat, voi capistele paganilor le-ati stricat, voi toata slujirea de Dumnezeu, cea cu nume mincinos, cenusa ati facut-o. Voi, vanturand, neghina din grau ati lepadat-o si invatatura voastra, cea din toate zilele, in Biserica, roada curata ati aratat-o.

Deci, ce multumiri va vom aduce, voua, celor ce atata v-ati ostenit pentru noi ? Imi aduc aminte de tine, Petru si ma inspaimant. Imi aduc aminte de tine Pavel si, inspaimantandu-ma, ma podidesc lacrimile. Ce sa zic, nu stiu, si nu stiu ce sa graiesc, privind necazurile voastre. Cate temnite ati sfintit, cate legaturi ati luminat, cate inchisori, cu invataturile voastre, ati umplut, cate lanturi ati stralucit, cate munci ati rabdat, cate locuri, cu talpile voastre, ati sfintit, cate ocari ati patimit, cum pe Hristos l-ati purtat, cum Bisericile le-ati veselit, cu propovaduirea voastra. Binecuvantata este sangerarea madularelor voastre, pentru Biserica. Voi cu totul, intru toate, L-ati urmat pe Hristos. Ca, in tot pamantul, a iesit vestirea voastra si la marginile lumii graiurile voastre. Ca Biserica, cea logodita de voi Domnului, nerupta o va pazi Hristos. Ca cine, tinand vrednicia de invatator, a indraznit sa zica, vreodata, ceva, in afara de predania voastra ? Voi, pe toti dascalii, i-ati intrecut, voi, pe toti cuvantatorii de Dumnezeu, i-ati invatat pe toti intunecatii, i-ati luminat, rabdarea voastra a biruit orbirile noastre, cei ce v-ati rugat sa fiti, voi, anatema, pentru ca lumea sa o dobanditi.

Deci, cu ce va vom rasplati voua, pentru toate bunatatile, pe care ni le-ati dat noua ? Astazi, este pomenirea patimilor voastre. Astazi, este praznuirea marturisirii voastre pentru Hristos. Astazi, toti, veselindu-ne, cinstim sfinlele voastre moaste. Bucura-te, Petru, cel ce te-ai impartasit de lemnul crucii si asemanarea Dascalului n-ai voit a te rastigni in rastignire dreapta, precum Stapanul nostru, ci mai mult cu capul in jos, ca cel ce faceai calatoria ta de pe pamant la cer. O, binecuvantate piroane, care ati patruns sfintele sale madulare. Bucura-te, cel ce, cu indrazneala, in mainile Stapanului, sufletul l-ai dat, iubitorule de Stapan si bineslujitorule al Domnului, cel ce ai slujit Domnului fara de imprastiere, Biserica logodindu-i-o cu toata sarguinta, cel ce fierbeai cu duhul, Apostol credincios al Stapanului tuturor. Iar tie, Pavel, de trei ori fericite, omul cel nepovestit, capul ti s-a taiat. Ce fel de sabie a trecut prin gatlejul tau, gura a Stapanului, cel ce esti minunarea cerului insusi si pamantului infiorare ? Sabia aceea faca-se mie, in loc de cununa, ca am primit sangele tau ? Treizeci si cinci de ani ai slujit Domnnului, cu toata sarguinta, savarsindu-ti drumul, pentru dreapta credinta, te-ai odihnit in Domnul, la saizeci si opt de ani.

Pentru aceasta si noi, in ciuda pacatelor noastre, fericitele voastre glasuri le slavim. Bucurati-va intru Domnul, totdeauna, neincetat, pentru noi rugati-va. Fagaduintele voastre impliniti-le. Ca strigi, fericite Petru, asa zicand: „Ma voi sargui, dupa ducerea mea, sa fac pomenire despre voi”. Iar, fericitul Pavel, catre Dascalul si Domnul tuturor, s-a dus dupa multe osteneli. Si au adormit, amandoi, intru marea cetate Roma, in 29 de zile ale lui iunie, in zilele lui Nero cel fara de lege. Deci, toata sarguinta datori suntem a o arata, iubitilor, rugandu-ne Imparatului a toate, lui Hristos, Dumnezeului nostru, ca sa ne invredniceasca pe noi, din iubirea Sa de oameni, a ramane neclatinati in predaniile si invataturile lor. Ca sa dobandim mila inaintea Divanului Lui. Ca lui Dumnezeu Tatal I se cuvine slava, impreuna si Preasfantul si bunului si de viata facatorul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

1