Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23) – Comentarii patristice

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputințele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată și deplină. Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului. David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3). Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Predică la Duminica a II-a după Rusalii- Predica Sf. Nicolae Velimirovici


Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre ?

Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre ?

Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.
Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă, şi ies cu mâinile goale din acesta lume.
Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: „Lamoara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare, plivire, aşteptare, îngrijorare.
Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.
Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept ^apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi.
Gândiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui! Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie!
Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune până la pământ.
Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Daca vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale.
Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-1 propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clatină din cap şi zic. „Cu adevărat tufele crescând încet din sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori”.
Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămânţa adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.
A îngropat Domnul sămânţa pomului vieţii, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului — şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-1 frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi şi noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe.
Deci pomul lui Hristos — sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului — înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.
Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cântă, iar mâine se aruncă în foc.
Nu slavă căuta El la oameni, ci mântuirea lor.
N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată muşchii şi iscusinţa, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Şi apostolii, nu doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.
Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, -pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. înaintevăzând sângerosul sfârşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părând că se retrage dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.
Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret, unde petrecuse cea mai mare parte din viaţa-I pământească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? In Nazaret mai fusese, şi cei de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). întorcându-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii (Isaia 9,2). În acest mare întuneric avea să semene sămânţa arborelui cel rodnic al Evangheliei.
Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatră”, de la piatra cea tare a credinţei (Ioan 1, 35-42).
Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lângă marea Galileii ? După Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui j Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie. E limpede însă | că, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură-de-Aur, sunt descrise două în- ţ tâmplari deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii.
Ioan povesteşte prima întâlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise numele „Petru” de la Domnul. întâlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întâlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42).
Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întâlnire între fiii lui lona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon numit Petru. îl pomeneşte întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. în vreme ce Matei înfăţişează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a celor doi fraţi cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu!
Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai târziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, în-dată lăsând mrejele, au mers după El. Hristos le cunoştea inima; pes-carii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi ascultau poruncilor Lui. Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să muncească şi să asculte.
Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr şi dreptate. Iată-1 pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-1 urmeze pe Ioan Botezătorul. Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos. Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus Hristos atât de hotărât: Veniţi după Mine!
Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mântuirii şi cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, S-a îngrijit de aşezarea mimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mântuirii. Dar dacă vede că neam întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului, Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpân peste noi Satana. Aşa a fost cu Iuda vânzătorul.
Când inima i s-a întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-1 abată ci, văzând că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă mai curând (Ioan 13, 27). Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda nu-i constrânge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales.
Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine , iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând.
Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum aţi prins peşte din adâncurile întunecate ale mării, de acum înainte veţi prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile întunecate ale răutăţii lumii acesteia.
La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsând mrejele, au mers după EL Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele ? Ei n-au întrebat: „Dar de ce ne chemi ? Din ce-o să trăim ? Cine are să-i hrănească pe ai noştri ?” Parcă toată viaţa lor nu făcuseră decât să aştepte această chemare! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.
De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti, dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti.
Aşa îşi strânge Domnul perle în întuneric.
El alege pe cei mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrînşii pe cei mari şi înţelepţi.
Alege pe săraci, ca să ruşineze pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. îşi dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; ini-mile le erau întoarse spre bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după EL.
Înţelesul ascuns acesta este: pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovniceşti, mreaja înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovniceşti, hrană a duhului, împărăţia lui Dumnezeu, cufundându-şi sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvântări.
Dregându-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg. Lăsând mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou. Şi mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu rninr tea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalţi doi lăsând corabia şi pe tatăl lor înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, mergând să întâlnească pe Tatăl ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propo-văduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de treizeci de ani. Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tâlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amândouă, şi vechi şi noi, le întăreşte prin minunile tămăduirilor.
Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, şi era ca şi când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arată înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa cum mai târziu Duhul Ii va fi tălmaci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu.
Cum să o lepede Cel ce a I dat-o ? Dar, pe temeiul înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii, propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unul pământ bun şi roditor lăsat de izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămânţă nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un Doctor al nostru.
Toţi care flămânzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, arun-cându-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul Mântuito-rului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lângă marea Galileii: Veniţi după Mine!
Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile noastre vechi, şi să mergem după El.
El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.
Toţi ceilalţi, care stau departe de El, sunt fie nebuni fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să plângem cum plângeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta, hrăneşte-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”
Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupurilor noastre, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa; http://www.calauzaortodoxa.ro/

Predică la Duminica a II-a după Rusalii – a Sfinţilor Români – Pr. Ilie Cleopa

Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi are o mulţime de învăţături mântuitoare. Dar două luminează mai mult dintr-însa. Acestea sunt: cea despre chemarea lui Dumnezeu şi cea despre ascultarea faţă de El.
Dumnezeu Atotţiitorul, Care a făcut cerul şi pământul, de la începutul lumii, ca un Ziditor şi Dumnezeu a toate, are putere să cheme toate zidirile Sale şi toate ascultă de El. El – cum a zis proorocul – cheamă cerul de sus şi pământul de jos. El cheamă apa mării şi o varsă pe faţa a tot pământul. El cheamă norii, le porunceşte să se adune şi să formeze ploile. El cheamă grindina şi furtuna. El cheamă vânturile şi le scoate din vistieriile Sale. El cheamă căldura focului şi razele soarelui să lumineze pe pământ. El a pus o rânduială lunii şi stelelor.
Pe toate le cheamă şi toate ascultă de Dânsul. El cheamă păsările cerului şi vin la noi primăvara din locuri depărtate şi iarăşi toamna le cheamă înapoi şi se duc de unde au venit.
Şi care zidire nu ascultă de Ziditorul său, dacă El este pretutindenea şi e Atotstăpânitor şi Atotştiutor?
El nu cheamă numai stihiile neînsufleţite sau pe cele necuvântătoare. De la zidirea lumii, El a chemat pe aleşii Săi. El a chemat pe Noe cu 125 de ani înainte de potop şi i-a poruncit de-a făcut corabie spre izbăvirea de potop. El a chemat pe Avraam, părintele a toate neamurile, dintr-un popor păgân, din ţinutul Ur, din neamul Chaldeilor şi l-a făcut tată al multor neamuri. El a chemat pe Moise legiuitorul, care a fost prototipul şi închipuirea lui Hristos în Legea Veche. L-a chemat la El în muntele Horeb şi l-a trimis să scoată din robia lui Faraon 638.000 de suflete. El a chemat pe David proorocul de la oi şi l-a făcut împărat peste Israel şi mare prooroc. El a chemat pe toţi proorocii şi pe toţi aleşii Săi.
Şi toţi cei chemaţi de Dânsul, care primesc Duhul lui Dumnezeu şi au credinţă şi cunosc pe Ziditorul lor şi au frica lui Dumnezeu în inima lor, Îl ascultă. Acestea au fost zise despre chemarea lui Dumnezeu până la venirea Legii darurilor.
Iar când a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a îmbrăcat în trup, cum zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14), când a venit Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, a chemat dintre oameni mai întâi pe Apostoli.
Aţi auzit din dumnezeiasca Evanghelie de astăzi cum a chemat El ca pe cei dintâi pe apostolii Săi. Aţi auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie că „umblând Iisus pe lângă lacul Ghenizaretului – care se mai numeşte şi Marea Tiberiadei – a văzut pe doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari”.
Oare de ce a rânduit pronia lui Dumnezeu ca tocmai atunci Iisus să fie pe malul Mării Tiberiadei, când cei doi viitori apostoli, doi fraţi, aruncau mreaja în mare? Iată pentru ce. Pentru că Hristos avea să-i facă pe dânşii pescari de oameni şi a voit să arate de mai înainte că datoria apostolului şi a predicatorului este să arunce mreaja – adică cuvântul lui Dumnezeu – în marea lumii acesteia, tulburată de necazuri, de ispite şi de păcate.
Evanghelia spune anume că erau pescari ce aruncau mreaja în mare. Oare de ce ţine să spună anume că erau pescari? Ar fi putut spune simplu că erau la pescuit, dar Evanghelia spune anume că erau pescari.
Ştiţi de ce o spune aceasta? Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin acest cuvânt, că erau pescari, vrea să arate întregii lumi, tuturor filosofilor ei, tuturor împăraţilor, tuturor puternicilor, tuturor cărturarilor, tuturor celor care vor cerceta Evanghelia lui Hristos, că cei dintâi ucenici ai lui Hristos au fost nişte oameni săraci şi neînvăţaţi.
Ce poate fi mai sărac ca un pescar necăjit şi simplu? Şi de ce a arătat-o aceasta Dumnezeu? Pentru ca să arate că El, când vine în lume, n-are nevoie de înţelepciunea noastră, nici de priceperea noastră.
Dumnezeu poate să lucreze prin cele mai neputincioase fiinţe, cum a vorbit odată prin gura măgăriţei lui Valaam (Numerii 22, 26-32).
Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).
De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, când vine în lume, Îşi alege ucenici dintre oameni săraci şi simpli, nişte pescari. Dar de ce a chemat deodată doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele său? Ca să arate că toţi cei ce vor crede întru Hristos, prin mreaja cuvântului acelora, se cade să trăiască în iubire ca fraţii şi că sunt fraţi prin dumnezeiescul Botez şi prin sfânta credinţă cea în Domnul Iisus Hristos.
De aceea a ales mai întâi ca apostoli doi fraţi. Şi după ce i-a ales, aceştia lăsând acolo mreaja, au urmat după Iisus Hristos.
Când i-a chemat Iisus Hristos, ei n-au mai zis: „Doamne, avem treabă, iată, am pregătit mreaja de prins peşte”. Nu! În clipa când i-a chemat Iisus Hristos, nu au mai aflat nici o pricină, că mai au treabă de făcut, ci în aceeaşi clipă, lăsând mreaja, au mers după Iisus.
Nici proorocul Elisei, când a fost chemat să fie în locul lui Ilie Tesviteanul, nu a arătat atâta sârguinţă şi atâta ascultare precum cei doi apostoli fraţi. Căci ce spune Scriptura? Când s-a coborât Ilie şi a trecut Iordanul, pe calea pustiei Damascului şi a venit la Elisei proorocul, care lucra cu 12 perechi de boi şi a aruncat cojocul pe el şi a zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, Elisei, fiul lui Safet, prooroc în locul meu”, acesta, auzind că Dumnezeu îl cheamă la proorocie, a zis către Ilie Tesviteanul: „Dă-mi voie să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe fraţii mei, şi apoi voi veni”. După ce s-a dus şi şi-a luat ziua bună de la familie, s-a dus apoi şi a tăiat boii şi a făcut praznic, dând plugul şi celelalte unelte de pomană. După aceea a mers după Ilie, ca să fie proorocul lui Dumnezeu cu dar îndoit, după cum spune în Scriptură (III Regi 19, 16-21).
Dar la aceşti dumnezeieşti apostoli nu se vede una ca asta. Îndată ce i-a chemat, au lăsat mreaja în mare; au lăsat-o acolo unde s-a întâmplat să fie în clipa aceea, mergând după Iisus Hristos.
Dar oare aceşti ucenici, cei dintâi chemaţi, cunoşteau ei pe Iisus Hristos? Ştiau de El? Da, Îl cunoşteau. Căci şi Andrei şi Petru au fost întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul, care le-a arătat cu degetul pe Mântuitorul la Iordan şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii!”. De atunci au înţeles că Iisus Hristos e mai mare ca Ioan Botezătorul.
Iar altă dată, Ioan Botezătorul le-a spus: „Vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic a-I dezlega cureaua încălţămintelor Lui” (Matei 3, 11; Marcu 1, 8). Şi: „Aceluia I Se cade a creşte, iar mie a mă micşora. Cel ce are mireasă, mire este, iar ea se cade să se bucure”.
Hristos este Mirele şi mireasa Lui este Biserica. Dumnezeiescul Înaintemergător ştia acest lucru şi a zis aceste cuvinte în următorul înţeles: când va veni Mirele Bisericii, eu sunt sluga Bisericii; eu trebuie să mă bucur că sunt împreună cu El.
Deci aceşti doi ucenici chemaţi astăzi cunoşteau pe Iisus. Chiar din gura povăţuitorului lor, de la Ioan Botezătorul, ştiau că El e Mielul lui Dumnezeu şi că vine de sus şi că-i mai mare decât Ioan Botezătorul. De aceea, îndată ce i-a chemat, au şi mers după Iisus.
Iar  după  aceasta,  ce  mai  spune  dumnezeiasca Evanghelie? Mergând Iisus mai înainte, a mai dat de doi pescari. De cine? De Iacov al lui Zevedeu şi de Ioan, fratele lui. Băgaţi de seamă că în numărul celor 12 apostoli sunt doi Iacov. Unul se cheamă Iacov al lui Alfeu, sau Iacov cel Mic, iar altul este Iacov al lui Zevedeu şi al Salomeii şi văr de trup cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeiasca Evanghelie zice că pe aceşti doi apostoli, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, i-a văzut pe mare cu tatăl lor şi i-a chemat. „Veniţi după Mine – le-a zis – şi vă voi face pe voi pescari de oameni!”. Şi lăsând ei pe Zevedeu, tatăl lor, în corabie, au mers după Iisus.
Dar de ce n-a mers şi Zevedeu? Cum de au mers copiii şi tatăl n-a mers? Iată de ce. Zevedeu n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea inima lui era legată mai mult de corabia lui şi de peştele pe care-l pescuia, decât de Iisus Hristos.
Iar cei doi fii ai lui, cunoscându-L cu duhul şi auzind de minunile Lui, pe care le făcea în Galileea şi în părţile acelea, n-au mai stat la îndoială. „Acesta-i Mesia, Acesta-i Dumnezeu!” – şi-au zis ei. Şi au lăsat pe tatăl lor în marea tulbure a lumii acesteia şi cu corabia (care simbolizează nestatornicia veacului de acum, căci pururea se clatină şi pururea-i mişcată de valuri) şi au venit la Iisus Hristos. Era al doilea rând de apostoli, alţi doi fraţi.
Deci în aceeaşi zi Mântuitorul i-a chemat pe patru din cei mai de frunte apostoli, pe Andrei şi pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Căpeteniile sau vârfurile apostolilor, stâlpii cei mari care au întemeiat mai târziu Biserica, au fost chemaţi într-o singură zi.
Au fost chemaţi de două ori câte doi fraţi, ca iarăşi să arate că toţi cei ce vor crede în Hristos trebuie să trăiască ca fraţii şi că sunt fraţi în credinţa în Acelaşi Dumnezeu.
După ce i-a chemat Mântuitorul şi pe aceştia, se zice în Evanghelie: a umblat Iisus prin toată Galileea şi prin tot ţinutul de pe lângă mare, propovăduind şi învăţând în sinagogile evreieşti cuvântul lui Dumnezeu, făcând semne şi minuni mari şi tămăduind bolnavii de neputinţele lor. Aceasta e Evanghelia de azi, pe scurt.
Fraţi creştini, astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare, de parcă le-ar spune: „Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12, 16; 26, 8; 38, 25-28).
Auziţi pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi da şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am să dau” (Ieremia 5, 24).
La televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit. S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă.
Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boale. Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face când voieşte.
Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci, iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte voieşte.
Ce spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără de margini al mărilor?
Aşa suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel. Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: „Omule, de ce ai făcut aceasta?”. De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte, de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea, şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El: „Omule, ai greşit! Eu te iert. Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti!”.
Deci, conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: „Dar, noi, creştinii, o să fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu. Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e Japonia, care se închină la zei şi la vrăjitori şi la filosofi, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în epistola sa cea către romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20).
Deci, toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui şi după legea zidirilor.
Cum, după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise).
Şi ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi). Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum. Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: „Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmi). Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor.
Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului.
Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el.
Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”. Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia).
Contemplaţia are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele.
Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.
Deci, după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a desăvârşirii.
De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.
Un necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor, noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă, vine cel necredincios şi zice către preot: „Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: „Bine zici, frate, că nu-L vezi şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului!
Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile.
Când e război, ce cerem? „Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi, cerem: „Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: „Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: „Scapă-ne, Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare.
Auzi ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine” (Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să facă viu.
Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: „Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură.
Adevăratul părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci, dacă vede că azi n-ascultă şi mâine n-ascultă şi poimâine n-ascultă şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea unuia dintre diavoli.
Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri…”; dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă.
Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc.
Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne poate bate! Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte”.
Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână”. Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa să rămâi!
Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare dintre noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!

Mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea


Scrii că uneori te neliniştesc mândria şi închipuirea de sine.

Păzeşte-te de aceste patimi rele. Din exemplul dumnezeiescului prooroc David, se vede că mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea. Cele din urmă l-au dus pe Prooroc la smerenie şi pocăinţă, iar cele dintâi l-au condus spre cădere, precum mărturiseşte în unul din psalmi: „Eu am zis, nu mă voi clătina în veac” (Psalm 29: 6). După cădere însă, spunea cu totul altceva: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Psalm 21:7).
Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina

 

Extras din ”Filocalia de la Optina”,Ed. Egumenița, Galați, 2009, pag. 130

Predica la Sfintii Petru si Pavel

Prăznuim azi pe cei mai alesi dintre Apostoli, pe Sfintii Petru si Pavel. Asa au randuit Sfintii Parinti, ca acesti corifei ai Apostolilor sa fie pomeniti impreuna in aceeasi zi, in 29 iunie.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel erau insa firi foarte deosebite. Cu multe calitati care-i deosebesc si care ne fac sa ne punem intrebarea: Cum de Biserica s-a gandit sa-i cinsteasca in aceeasi zi de sarbatoare?

1. Iata, de exemplu, in timp ce Sfantul Apostol Petru era pescar, om simplu si necarturar, celalalt, Sfantul Apostol Pavel, era invatat, avand dascal pe vestitul Gamaliel.
2. Sfantul Apostol Petru era o fire entuziasta, vulcanica, voluntara, gata oricand sa-si dea viata pentru Hristos, Sfantul Apostol Pavel insa era o fire analitica, prelucrand si dezvoltand in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii.
3. In sfarsit, Sfantul Apostol Petru a fost verhovnic al Apostolilor, capetenia sau liderul lor, in timp ce Sfantul Apostol Pavel nici macar nu a avut privilegiul de a-L vedea vreodata pe Hristos in viata Sa pamanteasca. Cu toate acestea insa, „Apostol al neamurilor”.

Iata, asadar, ca praznuim astazi doua persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celalalt carturar; unul – fire entuziasta, celalalt – fire analitica de scriitor; unul – verhovnic sau capetenie a Apostolilor, celalalt – fara sa-L fi vazut pe Hristos vreodata -Apostol al tuturor neamurilor.
Sfantul Apostol Petru, dragii mei, era un pescar din Betsaida Galileii. Om simplu si fara nici un fel de scoala, dar care a invatat direct de la Mantuitorul Iisus Hristos. Vreme de trei ani si jumata-te, necarturarul si neinvatatul Petru a ascultat invatatura Sa mantuitoare, iar cand, la Cincizecime, Duhul Sfant S-a pogorat si i-a inundat cu dumnezeirea Sa fiinta pescarului Petru, acesta a devenit Apostol, ba inca verhovnicul lor. El, necarturarul, care n-a invatat niciodata la nici o scoala, a iesit in fata multimilor la Cincizecime si a vorbit atat de dumnezeieste si atat de inalt despre tainele lui Dumnezeu, incat nimeni nu a indraznit sa-l intrebe altceva, decat numai: „Barbati frati, ce sa facem?” – „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant” (Fapte II, 37-38).
Sfantul Apostol Pavel, din Tarsul Ciliciei (in teritoriul Turciei de astazi), a fost pregatit inca de tanar la scoala lui Gamaliel, insusindu-si toata invatatura si filozofia timpului. Pe aceasta a pus-o in slujba lui Dumnezeu, de indata ce l-a transformat din Saul – prigonitorul, in Pavel – Apostolul neamurilor. Astfel, Sfantul Pavel, intrarmat cu invatatura si stiinta lumii acesteia, dar peste care s-a asternut si harul lui Dumnezeu, Care i S-a aratat pe drumul Damascului, si dumnezeiasca invatatura a Duhului Sfant pe care a deprins-o in chip minunat in pustiul Arabiei, devine cel mai misionar dintre Apostoli, cel care a increstinat nu doar Asia Mica, ci si Europa, ajungand pana in Italia si Spania. Fire analitica si inteleapta, a preluat in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii, analizand-o si dezvoltand-o si aratandu-ne noua, pana astazi, care sunt intelesurile cele mai adanci si mai profunde ale acelora.
Sfantul Apostol Petru, fire entuziasta, voluntara si vulcanica, este cel care totdeauna lua cuvantul in numele grupului de Apostoli. El a raspuns atunci cand Hristos i-a intrebat la un moment dat: „Cine spun oamenii ca sunt?”Iar ei au raspuns: „Unii, loan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci.” „Dar voi cine ziceti ca sunt?”Si a raspuns Petru: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. ” „Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri. Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 16-18). Asa era Petru: cel mai pregatit dintre Apostoli sa moara pentru Hristos. Cand Mantuitorul Hristos, vorbind de patimile ce-I erau pregatite, Si-a vestit moartea, Petru a aratat hotarat ca si el este gata sa moara impreuna cu invatatorul sau. Numai ca lucrurile nu au stat chiar asa pana la urma. Totusi, pentru spiritul sau voluntar, Petru a fost pus de catre Hristos verhovnic sau capetenie a Apostolilor. Iar celalalt, Pavel, pentru misiunea pe care a desfasurat-o, mai cu seama in cele trei calatorii misionare pe care le-a intreprins pe coastele Marii Mediterane, a fost supranumit Apostolul neamurilor.

Iubiti credinciosi,
Desi firi deosebite, totusi Biserica a hotarat ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa fie praznuiti astazi impreuna. Si aceasta nu doar pentru faptul ca amandoi sunt capetenii, varfurile apostolilor, ci, cu siguranta, si pentru asemanarile care ii leaga atat de mult. Oricat de deosebiti ar fi ca firi, iata si cateva asemanari si calitati comune:

1. Si unul, si altul au fost rapiti in lumina dumnezeiasca: Sfantul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat si a vazut inca de pe pamant ce va sa fie fericirea cea vesnica, iar Sfantul Apostol Pavel pana la al treilea cer, cunoscand astfel, inca de aici, taina celor viitoare. Sfantul Apostol Petru a simtit cu inima sa, cu fiinta sa, ce inseamna imparatia lui Dumnezeu: „Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti voi face aici trei colibe: Tie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei XVII, 4), neindraznind sa ceara direct invesnicirea fericirii pe care o traia. Celalalt, Sfantul Apostol Pavel, scrie despre sine insusi, fara sa spuna lamurit ca se refera chiar la persoana sa, ca a fost rapit in Duhul pana la al treilea cer de catre Dumnezeu si a vazut si a simtit asemenea lucruri pe care gura nu poate sa le graiasca, urechea nu poate sa le auda, iar la inima omului nu se pot sui (II Cor. XII).
Asemenea taine minunate a cunoscut Apostolul neamurilor inca de pe pamant.

2. O alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel: amandoi au cunoscut caderea. Amandoi au incercat departarea de Dumnezeu: Sfantul Petru ca apostat, Sfantul Pavel ca prigonitor sau persecutor al crestinilor. Sfantul Petru ca apostat, pentru ca s-a lepadat de Mantuitorul Hristos, in pofida faptului ca s-a aratat gata sa moara oricand alaturi de invatatorul sau. Cand slugile mai marilor fariseilor si carturarilor l-au recunoscut: „Nu cumva esti si tu dintre ucenicii Lui?”, Petru s-a temut si s-a lepadat de invatatorul sau de trei ori: „Nu cunosc pe omul acesta”. Si a cantat apoi cocosul si si-a adus aminte Petru ca prevazuse Hristos lepadarea lui. Si auzind cantecul cocosului, Petru, „iesind afara, a plans cu amar”(Matei XXVI, 75). Aceasta este caderea Apostolului Petru. Ceea ce-l aseamana cu Sfantul Apostol Pavel este ca si acesta a gustat din plin departarea de Dumnezeu. Aceasta s-a intamplat mai inainte de convertirea lui. Era fariseu de neam si respecta cu toata fiinta lui Legea Veche, Mozaica.
Si cu toata convingerea lui credea ca Iisus Hristos, despre care auzise ca a propovaduit o anumita invatatura – dupa parerea multora, si mai cu seama a fariseilor, potrivnica celei lui Moise – credea cu toata convingerea ca Iisus Hristos fusese un impostor, un invatator fals, un profet fals. Pentru aceasta, auzind, dupa moartea si invierea lui Hristos, ca ucenicii Lui invatau despre Hristos ca este viu, a luat scrisori de la mai marii sinagogii sa mearga si sa persecute pe crestini, pe apostoli si pe oricine se va dovedi ca stie ceva despre trupul lui Iisus, „disparut” din mormantul din Ierusalim. Plin fiind el de aceasta ravna, sincera de altfel, a plecat catre Siria sa prinda pe crestini si sa-i aduca in lanturi la Ierusalim, iar pe drumul Damascului s-a intalnit chiar cu Iisus. Nu insa cu Iisus furat si mort. Nu cu un mort furat si ascuns de ucenicii Sai, ci cu Iisus cel viu.
Acesta i S-a aratat ziua in amiaza mare si l-a intrebat: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” „Cine esti, Doamne?” „Eusunt Iisus, pe care tu Il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu piciorul intepusa. (…) Ridica-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci” (Fapte IX, 4-5). Si a inteles Pavel, dragii mei, ca era in minciuna, era in intuneric, iar Hristos, „Lumina” care i S-a aratat pe drumul Damascului, i-a daruit adevarata lumina care l-a facut sa nu mai vada in Iisus un simplu muritor, un simplu mort furat de catre ucenicii Sai, ci sa-L vada pe Iisus viu, Iisus Dumnezeu, sa se converteasca si sa-i daruiasca Lui intreaga sa viata de dupa aceea. Aceasta este caderea si ridicarea lui Pavel.

3. In sfarsit, dragii mei, o alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel este aceea ca amandoi au primit cununa muceniciei la Roma, capitala Imperiului ce stapanea in vremea aceea lumea. Sfantul Petru a fost rastignit pe cruce, cerand sa nu fie rastignit precum Hristos, pentru ca nu se socotea vrednic, ci cu capul in jos si cu picioarele in sus, privind spre cer, unde dorea a se salaslui. Apostolului Pavel insa, fiind cetatean roman si neingaduind legile romane sa fie rastigniti sau sa fie omorati in fel de fel de chinuri barbare cetatenii romani, i-a fost taiat capul, sfarsind, si unul, si altul, tot in „Cetatea eterna”.
Iata, dragii mei, cateva repere, cateva cuvinte despre viata Apostolilor Petru si Pavel, prin comparatie, ca sa le retinem mai usor. Ce ar trebui sa invatam noi de la fiecare? Pentru ca, de aceea ii cinstim pe sfinti. Nu-i cinstim pe sfinti ca sa facem istorie, ori naratiune, relatand in mod sec ce a facut fiecare. Ii cinstim pe sfinti ca sa le urmam exemplul si credinta.
Ce, asadar, vom invata de la Sfantul Petru? Ce altceva daca nu ravna, voluntariatul sau, entuziasmul sau, faptul ca totdeauna era gata sa se ofere, sa-si dea viata pentru Hristos. Si veti zice: „Da. Dar a cazut”. Si noi cadem. Dar sa invatam de la Apostolul Petru sa ne ridicam, asa cum el, iesind dupa acea tagaduire „a plans cu amar” pana cand Hristos l-a repus in dregatorie, de trei ori intrebandu-l: „Simone, fiul lui lona, ma iubesti?” „Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc” (Ioan XXI, 17), de trei ori raspunzand si punandu-l sa pastoreasca oile cele cuvantatoare in pofida lepadarii si caderii lui.
Ce sa invatam de la Apostolul Pavel? Sa invatam dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a vazut niciodata. Sau L-a vazut doar in starea aceea duhovniceasca de viziune, rugaciune si medi-tatie, asa cum si noi, doar in felul acesta il putem vedea pe Dumnezeu. Nu-L vedem cu ochii acestia trupesti, dar il simtim in rugaciunea noastra. Il simtim in inimile noastre, Il simtim in fiinta noastra. Si sa invatam de la Sfantul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai inainte il prigonise.
Sa invatam de la Apostolul Pavel sa-l propovaduim pe Hristos nu atat cu gura noastra, ca poate nu vom sti sa fim la fel de convingatori. Lumea de astazi nu mai are atata nevoie de cuvintele noastre maiestrite, pentru ca stim, slava lui Dumnezeu, am fost luminati, am fost invatati de inaintasii nostri si stim prea bine, fiecare dintre noi, ce avem de facut. Sa invatam de la Sfantul Apostol Pavel sa-L predicam pe Hristos cu viata noastra. Aceasta asteapta lumea mai mult de la noi, pentru ca ochii sunt mai credinciosi decat urechile. Lumea asteapta sa vada exemple vii, crestini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care si traiesc la fel de frumos. Care conving nu cu maiestritele lor cuvinte, impodobite si alcatuite sa sune cat mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.
Asa au fost Sfintii Apostoli Petru si Pavel dincolo de predica lor, necesara pentru vremea aceea, pentru ca oamenii nu auzisera inca de Hristos, sau stiau foarte putine lucruri despre El. Ceea ce a cucerit lumea insa a fost, mai cu seama, exemplul lor. A fost viata lor, incununata in cele din urma cu cununa muceniciei. Si unul, si celalalt au aratat ca atat de mult il iubesc pe Dumnezeu, asa de mult s-au lasat patrunsi de invatatura lui Hristos, incat si-au dat viata pentru El.
Iata ce trebuie sa invatam de la Sfintii Apostoli de astazi, Petru si Pavel! Sa-i rugam, dragii mei, astazi, la ziua lor, cand ei se bucura in ceruri ca Biserica le-a daruit aceasta zi comuna de praznuire, sa mijloceasca pentru noi la invatatorul lor, ca si noi, la locurile noastre de munca, de pe pozitiile noastre sociale, din locurile unde traim, sa devenim, fiecare dintre noi, mici apostoli. Dar nu numai cu limba si cu gura, ci si cu faptele si viata noastra. Ca vazand cei din jurul nostru bucuria crestina pe care o traim noi si suntem in stare sa o impartasim si altora, vazand exemplul nostru, sa-si puna si ei intrebarea: „Nu cumva Sfintii acestia, Petru si Pavel, la care crestinii se inchina, pot fi exemple bune si pentru fiecare dintre noi si suntem datori cu totii sa le urmam credinta?”
Sa-i rugam, asadar, pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi astazi, la ziua lor si in toate zilele vietii noastre, iertare pacatelor noastre, sanatate trupurilor si mai cu seama sufletelor noastre.
Binecuvantare in familiile noastre si in viata noastra, ca traind viata aceasta crestineste sa o dobandim si pe cealalta. Amin.

+ PS Sebastian Ilfoveanul

Sursa: Glasul Bisericii nr. 5-8, 2005

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, Stapanului tuturor rugati-va, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Condacul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Pe propovaduitorii cei tari si de Dumnezeu vestitori, capeteniie ucenicilor Tai, Doamne, i-ai primit intru desfatarea bunatatilor Tale si odihna; ca chinurile acelora si moartea ai primit mai vartos decat toata roada, unule Cel ce stii cele din inima.

Sfantul Apostol Pavel si iubirea “nebuna” care se goleste de sine

“Nebunia” dumnezeiască a lui Pavel

Intr-o epocă în care ne e greu să dăruim din cele ce ne prisosesc, viaţa Apostolului Pavel ne trezeşte la realitate. In drumul lui spre Hristos, a nesocotit toate avantajele pe care le avea: rangul de conducător, sănătatea trupească, demnitatea, cinstirile (vezi II Corinteni 11, 1-12). Insă a mers şi mai departe. A ajuns în punctul de a spune:

„Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).

Acest gigant al Duhului, care spune că nicio întristare, supărare, prigonire, foamete, nu-l poate despărţi de iubirea pentru Dumnezeu (vezi Romani 8,35), îşi doreşte chiar să fie despartit de Domnul, adică să devină anatema şi blestem, dorind să-şi afle mântuirea fraţii lui după trup, iudeii. Precum Ioan Botezătorul, care era gata nu numai să-şi micşoreze sinele, dar să-l şi nimicească. Din iubire nemăsurată pentru poporul său i-a trimis pe toţi ucenicii săi la Hristos. Cu adevărat, cât de departe suntem de acest duh? Noi ne înfuriem nu doar atunci când este micşorat sinele nostru, ci chiar şi din cea mai mică şi mai neînsemnată pricină.

05-11-2005

Iubirea care smereşte

1Iubirea pentru aproapele se întregeşte prin riscul pe care şi-l asumă cineva:

„Dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8,13).

Pavel este gata să renunţe la toate drepturile pe care le are, dacă acestea vor tulbura relaţia întru iubire cu fraţii lui.

Cât de departe suntem de acest duh? Noi, vrând să ne satisfacem propriile dorinţe, suntem gata să-l călcăm în picioare pe fratele nostru… Cel care-şi sporeşte iubirea, vrând-nevrând îşi limitează drepturile, dar şi slăbiciunile. Insă asta se întâmplă într-un mod firesc şi necesar.

Un tânăr care a iubit mult un om nedreptăţit a îndrăznit să-şi rişte poziţia socială pe care o avea. Fără să se gândească la consecinţe, a vorbit şi a scris cu curaj autorităţilor competente despre moralitatea şi vitejia fratelui nedreptăţit şi calomniat.

Omul care s-a desăvârşit în iubire nu-l insultă pe fratele său. Face tovărăşie cu el, chiar dacă ştie că fratele îl calomniază. Am cunoscut un asemenea om, care se purta cu multă bunăvoinţă cu un cunoscut de-al lui, care-l bârfea către alţii. Incerca, atunci când se găsea lângă el, să lucreze cu iubire. Nu voia să-l rănească nici măcar cu o privire aspră. Cuvânt de amărăciune sau reproş n-a ieşit din gura lui. Acel om bârfitor n-a aflat niciodată că prietenul lui cunoştea toate cele pe care le spunea despre el. In cele din urmă, prietenia nu s-a stricat şi prietenul păcătos, pocăit, a început să-l respecte şi să-l preţuiască.

Ce au în comun Dumnezeu, Apostolul Pavel, Apostolul Petru şi tatăl fiului risipitor din 1parabolă? Cu toţii au îndrăznit, din mare iubire, să facă lucrări care-i smeresc şi, în cele din urmă, au izbutit:

1. Dumnezeu i-a dat libertate omului şi S-a smerit profund prin moarte pe Cruce, din cauza păcatelor făpturilor Sale. în cele din urmă, a înviat şi a înviat toată făptura Lui.

2. Apostolul Pavel, din râvnă şi iubire nemăsurată pentru Dumnezeul Vechiului Testament, i-a prigonit pe creştini şi a fost smerit pe drumul Damascului. A orbit, în cele din urmă, a devenit Apostolul Neamurilor.

3. Apostolul Petru, din iubire pentru Hristos, i-a tăiat urechea lui Malhus, dar s-a şi lepădat de Hristos, a fost gata să se înece în mare şi a auzit „înapoia Mea, satano“. In cele din urmă, a devenit stâlp al Bisericii.

4. Tatăl din parabola fiului risipitor i-a dat de timpuriu fiului său partea care-i revenea din moştenire, din iubire. S-a smerit prin fuga fiului său risipitor, dar prin nemărginita lui dragoste a câştigat întoarcerea aceluia.

22-03-2007

Promovarea binelui într-o epocă în care se promovează răul

1Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

iar părintele Paisie povăţuia:

„Să vă asemănaţi albinelor. Acelea, într-un loc murdar, vor căuta să găsească o floare pentru a-i culege nectarul“.

Adică poţi să ai lângă tine un om rău. Tu eşti dator să găseşti binele din inima lui. Părintele Porfirie vorbea cu entuziasm despre un preot care a fost aplaudat într-un congres comunist, fiindcă a prezentat idei frumoase ale unor oameni importanţi şi înţelepţi din antichitate şi până astăzi, însă la sfârşitul omiliei sale, a vorbit despre Hristos şi despre Sfinţi. Astfel, şi-a întocmit cu iscusinţă cuvântul, susţinându-l cu adevăruri atemporale şi pretutindeni valabile, şi l-a îndreptat într-acolo unde a voit, fără probleme.

Nu e bine să le respingem de la început pe toate. Acest sens îl are şi cuvântul Apostolului Pavel:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

însă epoca noastră s-a depravat, s-a stricat. In vreme ce cu multă plăcere îi bârfim pe ceilalţi, adică „ne săpăm” unul pe altul, atunci când e nevoie să lăudăm un om, ne e teamă ca nu cumva să provocăm ranchiună sau invidie. Astfel, am ajuns în punctul ca răul să rămână nederanjat, să judecăm cu uşurinţă, dar, dacă cineva face excepţie, este atacat din toate părţile. Intr-adevăr, dacă îndrăzneşti astăzi să arăţi părţile bune sau virtuţile cuiva, rişti să fii calomniat şi să fii considerat „suspect”.

Fraţilor, să insistăm pe promovarea binelui încontinuu, înainte de a fi cuprinşi de răutate. Intr-o epocă în care ne place să comentăm negativ, să începem să observăm şi să proiectăm virtuţile. Sigur ne vom folosi. De altfel, „pe cel ce se ocupă de grăunţe, îl mănâncă păsările“, cum se spune cu înţelepciune în popor.

(Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Cuvant de lauda, al celui intru Sfinti Parintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului, la Sfintii Aupstoli Petru si Pavel, si la preaslavita marturisirea lor

În praznicul acesta, al pomenirii Sfintilor Apostoli vad o intrecere a cerului si a pamantului. Puterile ceresti, adica, lauda, cu glasuri cinstite, invatatura si ostenelile lor, ca printrinsii s-a facut cunoscuta taina Intruparii lui Dumnezeu, precum spune Pavel: „Prin Biserica, acum, cunoscuta s-a facut, Incepatoriilor si Stapaniilor ceresti, intelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri” iar oamenii, cei de pe pamant, se silesc sa arate lauda vrednica, cinstind pe cei ce sunt varfurile Apostolilor, ca prin ei au fost adusi la mantuire.

Ca cine este mai mare decat Petru si cine este deopotriva cu Pavel, care, cu fapta, si prin cuvant, au impodobit toata zidirea, din cer si de pe pamant, care, din tina trupului, au fost alcatuiti si mai mari decat ingerii s-au aratat ? Deci, ce vom zice despre invatatorii zidirii celei de sus si ai celei de jos? Ca nu aflu cuvant vrednic, sa laud pe cei ce au proslavit neamul oamenilor pe cei ce tot pamantul si marea au inconjurat si radacinile pacatelor le-au smuls si semintele dreptei credinte le-au aruncat in inimile oamenilor celor nesupusi. Petru – povatuitorul Apostolilor, Pavel – invatatorul lumii si partas cu puterile cele de sus, Petru – propovaduitorul iudeilor, Pavel – mangaierea neamurilor. Si, priviti intelepciunea cea covarsitoare a Stapanului, ca, pe Petru, din pescar l-a ales, iar, pe Pavel, din facatorii de corturi. Si aceasta, tot spre folos a facut-o, ca sa se cufunde in adanc.

O, prea fericita pereche, careia ti s-au incredintat sufletele lumii intregi. Petru – incepatura dreptei credinte, marele aratator de cele sfinte ale Bisericii, sfatuitorul cel trebuincios al crestinilor, odorul puterilor de sus. Apostolul cel cinstit de Stapanul. Pavel – marele propovaduitor al adevarului, lauda lumii, omul cel din cer si ingerul cel de pe pamant, slava Bisericii, vulturul zburator intru cele inalte, alauta Duhului, privighetoarea si viersul cel dulce-graitor, gura Stapanului, slujitorul cel treaz al lui Hristos, Pavel si Petru, cei impreuna injugat la jugul Bisericii, cu ce bun castig ati dobandit lumea, cei ce crucea lui Hristos ati purtat-o, in loc de jug, iar, in loc de calauza, pe Mantuitorul l-ati purtat, si, in loc de povara, cele doua asezaminte ale Scripturiior, iar, in loc de imboldire, darul Sfantului Duh l-ati avut. Pavel si Petru, cei ce, in fiecare zi, lumineaza Biserica, camarile Stapanului, casele de oaspeti a toata lumea, corturile Duhului, scolile de talcuire ale Sfintei Treimi, dascalii Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu.

Petru, dorirea mea cea dumnezeiasca, Pavel, vasul alegerii, toiagul meu; Petru, locasul lui Dumnezeu; Pavel, gura lui Hristos, vioara Duhului; omul cel de trei coti, care, insa pana la cer a ajuns. Cel ce intr-un loc era cuprins si pe toata lumea a adunat-o imprejurul Stapanului, care de la Ierusalim, Evanghelia lui Hristos, a dus-o pana in Iliric, drumetul cel iute alergator, vulturul care a zburat la ceruri, cel plin de dumnezeiescul dar, cel marturisit de Domnul sa poarte numele Lui inaintea lumii intregi, cela ce, pana la al treilea cer, a strabatut si in Rai a intrat si pana la dumnezeiescul Scaun, cel neeuprins de minte, s-a suit si a auzit taine negraite, care nu sunt cu putinta omului a le grai. Dar, ce vom zice si despre Petru ? Privirea cea dulce a Bisericii, stralucirea lumii, porumbita cea curata, povatuitorul Apostolilor, Apostolul cel fierbinte, cel ce fierbea cu duhul, ingerul si omul, plin de dar, piatra cea tare a credintei, cugetul cel inlelept al Bisericii, cela ce „fericit” a fost numit de gura Stapanului, cela ce cheile Imparatiei cerurilor, de la Domnul Insusi, le-a luat.

Voi, Petru si Pavel, ati rapit randurile ingerilor. Si pentru ce graiesc multe ? Insusi Domnul va lauda pe voi, zicand: Voi sunteti lumina lumii, cei mai indestulati decat imparatii, cei decat bogatii, mai puternici, cei decat ostasii mai tari, cei decat inteleplii, mai intelepti, cei decat filozofii, mai filozofi, cei decat ritorii, mai frumos cuvantatori, cei ce nimic nu aveti si pe toate le tineti. Voi sunteti rabdarea mucenicilor, voi, dreapta credinta a patriarhilor, nevointa monahilor, cununa fecioarelor, pacea celor casatoriti, fraul bogatilor celor rapitori, infranarea celor inversunati, acoperamantul imparatilor, zidurile crestinilor, luptatorii impotriva barbarilor, zabala in gura ereticilor, cei ce omorati patimile cele necuvantatoare ale trupurilor, cei ce izgoniti legiunile dracilor, cei ce ati surpat capistele idolilor pagani, cei ce, pe cele de sus si pe cele de jos le-ati mostenit; ca cheile celor de sus le-ati luat, iar pacatele celor de jos a lega si dezlega aveti putere. O, minunea celui simplu, o intelepciunea celui necarturar. Petru, cela ce prin umbra lui pe cei slabanogi ii intarea si poarta o dezlega. Pavel, cel ce, prin hainele lui, bolile le gonea si pe draci ii alunga. Cei ce, in mijiocul lor, pe Hristos Domnul, il aveau si salas al Sfantului Duh erau, Pavel, randuneaua Bisericii, cea neostenita, Petru cel ce, ca o privighetoare, neincetat canta lumii, de-a pururea. Stalpii Bisericii, luminatorii cei mari ai lumii, unul mai inalt decat altul, si, impreuna, mai buni decat toata zidirea.

Bucura-te Petru, piatra credintei; Bucura-te, Pavel, lauda Bisericii; Bucura-te Pavel, grija Bisericilor; Bucura-te Petru, podoaba lumii; Bucura-te Pavel intrarea Raiului; Bucura-te Petru, dascalul imparatiei cerurilor; Bucura-te Pavel, limanul cel linistit al celor inviforati; Bucura-te Petru, cela ce, de multe laude, te-ai invrednicit, de la Domnul; Bucura-te Pavel, cela ce al multor daruri esti impartitor; Bucura-te, Petru, cel fierbinte, care aprinzi cu Duhul cel Sfant; Bucura-te, Pavel, drumetul cel cu buna alergare. Cei ce toata lumea cea de sub soare cu sfanta propovaduire ati luminat-o, cei ce nenumarate rele ati patimit pentru Biserica, in temnita inchisi, de iudei urati, de barbari tarati, de imparati chinuiti, cei ce a rasufla nu erati slobozi si a inceta invatatura nu sufereati. Cei ce nu puteati misca madularele trupului, din pricina legaturilor si pe toata lumea, cea legata prin pacat, ati dezlegat-o. Voi, care taberele dracilor, cu totul, le-ati biruit, iar darul Preasfantului Duh in lume s-a intors. Voi ati risipit negura ratacirii, voi semintiile dracilor le-ati surpat, voi capistele paganilor le-ati stricat, voi toata slujirea de Dumnezeu, cea cu nume mincinos, cenusa ati facut-o. Voi, vanturand, neghina din grau ati lepadat-o si invatatura voastra, cea din toate zilele, in Biserica, roada curata ati aratat-o.

Deci, ce multumiri va vom aduce, voua, celor ce atata v-ati ostenit pentru noi ? Imi aduc aminte de tine, Petru si ma inspaimant. Imi aduc aminte de tine Pavel si, inspaimantandu-ma, ma podidesc lacrimile. Ce sa zic, nu stiu, si nu stiu ce sa graiesc, privind necazurile voastre. Cate temnite ati sfintit, cate legaturi ati luminat, cate inchisori, cu invataturile voastre, ati umplut, cate lanturi ati stralucit, cate munci ati rabdat, cate locuri, cu talpile voastre, ati sfintit, cate ocari ati patimit, cum pe Hristos l-ati purtat, cum Bisericile le-ati veselit, cu propovaduirea voastra. Binecuvantata este sangerarea madularelor voastre, pentru Biserica. Voi cu totul, intru toate, L-ati urmat pe Hristos. Ca, in tot pamantul, a iesit vestirea voastra si la marginile lumii graiurile voastre. Ca Biserica, cea logodita de voi Domnului, nerupta o va pazi Hristos. Ca cine, tinand vrednicia de invatator, a indraznit sa zica, vreodata, ceva, in afara de predania voastra ? Voi, pe toti dascalii, i-ati intrecut, voi, pe toti cuvantatorii de Dumnezeu, i-ati invatat pe toti intunecatii, i-ati luminat, rabdarea voastra a biruit orbirile noastre, cei ce v-ati rugat sa fiti, voi, anatema, pentru ca lumea sa o dobanditi.

Deci, cu ce va vom rasplati voua, pentru toate bunatatile, pe care ni le-ati dat noua ? Astazi, este pomenirea patimilor voastre. Astazi, este praznuirea marturisirii voastre pentru Hristos. Astazi, toti, veselindu-ne, cinstim sfinlele voastre moaste. Bucura-te, Petru, cel ce te-ai impartasit de lemnul crucii si asemanarea Dascalului n-ai voit a te rastigni in rastignire dreapta, precum Stapanul nostru, ci mai mult cu capul in jos, ca cel ce faceai calatoria ta de pe pamant la cer. O, binecuvantate piroane, care ati patruns sfintele sale madulare. Bucura-te, cel ce, cu indrazneala, in mainile Stapanului, sufletul l-ai dat, iubitorule de Stapan si bineslujitorule al Domnului, cel ce ai slujit Domnului fara de imprastiere, Biserica logodindu-i-o cu toata sarguinta, cel ce fierbeai cu duhul, Apostol credincios al Stapanului tuturor. Iar tie, Pavel, de trei ori fericite, omul cel nepovestit, capul ti s-a taiat. Ce fel de sabie a trecut prin gatlejul tau, gura a Stapanului, cel ce esti minunarea cerului insusi si pamantului infiorare ? Sabia aceea faca-se mie, in loc de cununa, ca am primit sangele tau ? Treizeci si cinci de ani ai slujit Domnnului, cu toata sarguinta, savarsindu-ti drumul, pentru dreapta credinta, te-ai odihnit in Domnul, la saizeci si opt de ani.

Pentru aceasta si noi, in ciuda pacatelor noastre, fericitele voastre glasuri le slavim. Bucurati-va intru Domnul, totdeauna, neincetat, pentru noi rugati-va. Fagaduintele voastre impliniti-le. Ca strigi, fericite Petru, asa zicand: „Ma voi sargui, dupa ducerea mea, sa fac pomenire despre voi”. Iar, fericitul Pavel, catre Dascalul si Domnul tuturor, s-a dus dupa multe osteneli. Si au adormit, amandoi, intru marea cetate Roma, in 29 de zile ale lui iunie, in zilele lui Nero cel fara de lege. Deci, toata sarguinta datori suntem a o arata, iubitilor, rugandu-ne Imparatului a toate, lui Hristos, Dumnezeului nostru, ca sa ne invredniceasca pe noi, din iubirea Sa de oameni, a ramane neclatinati in predaniile si invataturile lor. Ca sa dobandim mila inaintea Divanului Lui. Ca lui Dumnezeu Tatal I se cuvine slava, impreuna si Preasfantul si bunului si de viata facatorul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

1

Sfinții Apostoli Petru și Pavel – 29 iunie

Condacul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie)

Glasul 2

Pe propovăduitorii cei tari și de Dumnezeu vestitori, căpeteniie ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăților Tale și odihnă; că chinurile acelora și moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, unule Cel ce știi cele din inimă.

*

Troparul Sfinților Apostoli Petru și Pavel

Glasul 4

Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

***

4

Viata

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon, şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. El luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui şi umbla înaintea Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, îşi câştiga hrana casei sale din osteneala mâinilor, hrănindu-şi femeia, pe copii, pe soacră şi pe bătrânul său tată, Iona. Iar Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deşertăciunile şi gâlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducându-se la Sfântul loan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Şi auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând:Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul, a lăsat pe loan şi s-a dus în urma lui Hristos cu un alt ucenic al Botezătorului. Şi întrebând însuşi pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, au zis:învăţătorule, unde locuieşti? Şi Domnul le-a răspuns:Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dânsul ziua aceea.
Iar a doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit:Am aflat pe Mesia, Care se tălcuieşte Hristos! Apoi l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis:Tu eşti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuieşte Petru. Iar Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând că El este adevăratul Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar încă nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtând grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise, până ce amândoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
Căci după ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, şi le-a zis:Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ce fel de pescari a vrut Domnul să-i facă pe ei, aceasta a arătat-o la vânarea peştelui, intrând în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la care poruncă, Petru a zis:Invăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.
Făcând aceasta, au prins mulţime de peşte, încât se rupea şi mreaja de mulţimea peştilor. Aceasta era mai înainte închipuire a pes­cuitului celui duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului aveau să vâneze multe popoare la mântuire. Şi văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că eu sunt om păcătos! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsesespaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de mulţimea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea:Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit peştii spre moarte”.
Din ceasul acela, Petru s-a tăcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Şi Domnul îl iubea pe el pentru dreapta simplitate a inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă cu venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala fri­gurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Iar noaptea, când Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflându-L, i-a zis:Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele Lui cele dulci ca mierea; fiind el însuşi văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire.
Şi precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mântuire. Căci venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi:Cine zic oamenii că sunt? Şi i-au răspuns:Unii, loan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul Ieremia sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat:Dar voi cine spuneţi că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Şi a lăudat Domnul acea adevărată mărturisire a lui zicând:Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul, ca să-i dea cheile împărăţiei cerului.
Şi având Petru dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de pătimirile Domnului, îl oprea din neştiinţă, zicând:Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întâmple Ţie acestea! Şi chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece El pentru aceasta venise, ca prin pătimire si răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; căci, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul:Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor şi-I urma Lui mai uluit, cu toată osârdia. Şi când mulţi dintre ucenici, neputând să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau:Aspru este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte pe el?, şi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu Dânsul, Domnul a zis celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci Simon Petru i-a răspuns:Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
O osârdie şi o credinţă ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă şi nu i s-a oprit lui aceea. Şi ieşind Petru din corabie, umbla pe ape ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era încă desăvârşit în credinţa cea tare, văzând vântul cel puternic, s-a temut şi, începând a se afunda, a strigat:Doamne, mântuieşte-mă pe mine. îar Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu loan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând:Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug urmând v-am spus vouă puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că a luat de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slava, atunci când a venit glas în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.
Iar când Domnul S-a apropiat spre pătimirea Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând:Doamne, gata sunt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul, căci, scoţând sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în lepădarea de Domnul cea de trei ori, însă prin pocăinţă adevărată şi prin amară tânguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi apostolii a vedea pe Hristos Domnul după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca:Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi Sfântul Pavel scrie tot aşa, zicând: S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru,apoi celor unsprezece. Şi văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci pe cea mai dinainte lepădare de trei ori a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi Domnul l-a pus păstor al oilor celor cuvântătoare şi i-a dat cheile împărăţiei cerului.
Iar după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovă­duitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaales, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea porţii bisericii care se numea „Frumoasă”, şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Şi îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi sărind a stat în picioare şi umbla. Şi a intrat cu ei în biserică, umblând, sărind şi lăudând pe Domnul. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos ca la cinci mii de bărbaţi. Apoi pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui, Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. în Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănogii, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.
În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni şi cuvântul lui era puternic, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Şi oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânşii. Iar când împăratul Irod şi-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, atunci şi pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu două lanţuri de fier; iar îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mai mare apostol a deschis cel dintâi uşa credinţei pentru neamuri, botezând în Cezareea pe sutaşul Corneliu romanul, după ce i s-a arătat mai întâi vedenia mesei pogorâtă din cer, cu dobitoacele cele cu câte patru picioare, cu jivinele şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănânce, zicându-i ca să nu numească spurcate pe cele care Dumnezeu le-a curăţit. Iar acesta era semnul întoarcerii neamurilor către Hristos.
Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfântul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i:Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd că eşti în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.
Aceste şi multe alte fapte ale Sfântului Petru se află scrise pe larg în cărţile Evangheliilor şi în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici cu de amănuntul. Iar nevoinţele cele ce au fost după aceea şi ostenelile sale în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, din care puţine se ştiu, Sfântul Simeon Metafrast le poves­teşte astfel:
Din Ierusalim, Sfântul Petru s-a dus în Cezareea lui Stratonic şi punând acolo episcop din acei presbiteri care urmau după dânsul, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punându-le episcop, a plecat în Virit şi punând şi acolo episcop, s-a dus în Vivli. De acolo s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător pe nume Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din cetatea Tripoli a Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în Antard, şi după aceea în insula ce se numea Arados. De acolo s-a dus în Valania în Pont, apoi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, adunând Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascundea Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Aflând de venirea lui Petru, Simon a fugit în cetăţile Iudeei. Iar Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind cu bună sporire pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop pentru Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pangratie pentru Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei.
De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat cu rugăciunea pe un mort; şi, învăţând pe mulţi şi botezându-i, le-a făcut biserici şi, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, după aceea în Claudinopoli al Onoriadei, în Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, sârguindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, de acolo în Capadocia şi în Siria, şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni:După trei ani m-am suit în Ierusalim,ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dânsul cincisprezece zile.
În acest timp, după ce s-au aşezat legile cele bisericeşti, fericitul Pavel s-a dus la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, a venit în Sinad, cetatea Frigiei. De acolo a mers în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor. însă Prohor, şi după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim. Şi i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă să se lumineze Apusul cu propovăduirea ta şi Eu voi fi cu tine”.
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăji­toresc a întunecat minţile multora şi, înşelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este zeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, într-atât a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie să se minuneze cu vrăjile sale, încât i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Al lui Simon, zeul cel sfânt!” De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul ce ne stă înainte.
Marele Apostol Petru, spunând fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfatuindu-i pe dânşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, unde a găsit şi pe Sfântul Pavel. De acolo, după ce a pus episcop pe Urban în Tars, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes – despre care se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon -, apoi a pus episcop la Smirna pe Apelie, care era frate cu Policarp. De aici a venit la filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar tesaloni- cenilor pe Iason şi corintenilor pe Sila, pe care l-a găsit petrecând lângă marele Pavel; apoi la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Şi venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pangratie, bărbatul cel bun cuvântător.
Acolo, învăţând şi botezând pe unul, anume Maxim, şi punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduind prin adunări şi prin case pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Unul Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Unul Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător, a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbă­vit de înşelăciunea idolească. Iar Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă şi să tăinuiască răutatea sa asupra lui; pentru că el socotea că este ruşine pentru el propovăduirea apostolului, căci prin ea se biruia slava lui. Deci a început la arătare să se împotrivească învăţă- turii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. Şi făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înaintea şi în urma lui şi cărora le zicea că sunt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Iar pe cei şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitorul de basme, care se schimba în felurite chipuri; căci uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelând pe cei nebuni. Iar marele apostol al Domnului, numai de se uita cândva de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.
Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma şi s-a înştiinţat că acel Simon se numea pe sine „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă şi a mers la casa lui Simon, unde a găsit pe mulţi stând la poarta lui, care îl opreau pe el a intra înăuntru. Iar Petru a zis către dânşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic şi a pus paznic la poarta sa, care ştie gândurile omeneşti”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.
Şi mergând câinele, a spus cu glas omenesc lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Şi toţi văzând şi auzind pe câine vorbind omeneşte, s-au înspăimântat. Iar Simon, asemenea, pe acelaşi câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Şi intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Iar sfântul, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe, Eghisipos grecul, istoricul bisericesc cel mai vechi, care a vieţuit aproape de apostoli, pomeneşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără şi maica lui plângea pentru el cu tânguire. Iar cei ce o mângâiau pe ea şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Şi a zis Sfântul Petru lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, ca fiind adevărată”. Iar poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Iar poporul a strigat, zicând: „îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Şi apropiindu-se Simon de patul mortului, a început a-şi face vrăjile sale şi, prin lucrarea diavolească care îi ajuta lui, a făcut astfel că mortul şi-a mişcat capul. Şi îndată poporul a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, facându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.
Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, până ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu arătările sale!” Iar Simon, umblând mult împrejurul patului şi che­mând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Iar Sfântul Petru, ca unul iscusit într-un lucru ca acela, care înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, acela stând de departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând:Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care viezi şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizându-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla.
La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul, iar apoi a fost luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către Sfinţii Mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca, pentru rugăciunile tale, să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.
Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dum­nezeu, pe Care Îl propovăduieşte Petru”. Iar Simon vrăjitorul, cu nă­lucirea sa făcându-şi cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul şi învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este lui ruşinea, ocara şi cunoştinţa neputinţei sale, că nimic nu pot vrăjile lui”.
Iar Simon, fiind liber – zice Marcel a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la uşă şi dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela cu lucrarea cea diavolească pe oameni, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele”. Deci câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spu- nându-i cele poruncite de apostol. Iar eu, auzind şi văzând aceasta – zice Marcel am ieşit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe câinele acela i-am gonit afară. Iar câinele, nevătămând pe nimeni altul, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci câinele, nevătămân- du-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încât nici o parte a trupului lui nu mai rămăsese acoperită.
Deci poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocă- rându-l şi batjocorindu-l. Şi l-au izgonit din cetate, împreună cu acel câine. Iar Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până când a fost lăudat înrăutăţitul de cei răi înaintea lui Nero, împăratul de după Claudie. Atunci Nero căutându-l pe el, l-a iubit foarte şi l-a făcut prietenul său.
Iar în Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi că a poruncit să fie tăiat, făgăduind că a treia zi are să învieze. Şi a pus în locul său sub sabie un berbece, făcându-l pe el om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Iar Sfântul Petru, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, a vădit lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toţi, că nu Simon are capul tăiat, ci berbecul. Iar despre biruinţa desăvârşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi mă voi înălţa la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.
Acestea zicându-le vrăjitorul Simon, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh şi a început a zbura şi a se sui spre înălţime, înălţându-l pe el diavolii. Iar poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: „Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare cu trupul prin văzduh”. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”
Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Iar poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. în adevăr, nu este altul afară de Acela Dumnezeu adevărat! |
Iar vrăjitorul căzând, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Şi zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă în iad la tatăl lor, satana. Iar Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt şi făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dânşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Deci, aflând împăratul Nero de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mânie şi răutate împărătească nu s-a săvârşit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. Căci după moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma, ci, luminând pe mulţi prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică şi, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, în care punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. Acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus iarăşi în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan şi la Fotichin, în care punând episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme şi aducând multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Petru, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile şi punând episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors iarăşi în Roma. Aici a pus episcop întru ajutorul ocârmuirii bisericeşti pe Clement, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela, însă plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi sfinţiţi, trăgea căruţa cuvântului lui Dumnezeu. Deci mulţi bărbaţi şi femei din Roma, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat prin credinţă şi prin Sfântul Botez.
Iar împăratul Nero avea două oarecare femei prea frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte ţiitoare ale sale. Acelea primind sfânta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Iar el, fiind prea fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte spurcate, s-a mâniat asupra întregii Biserici a credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la Hristos şi la viaţa cea curată a celor două femei. Şi aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care i-a fost prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta nicidecum, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Iar poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa sa cea atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se învifora în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Şi când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul:Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc! Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul lui să pătimească în Roma. Deci s-a întors iarăşi la Biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte”.
Sfântul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Şi luându-i ostaşii pe toţi, i-au dus la locul de moarte. Apoi cruţându-l pe Clement, l-au slobozit în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Iar Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul său.
Astfel s-a sfârşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preaslăvind pe Dumnezeu, pentru că suferind multă durere din pricina piroanelor din mâini şi din picioare, şi-a dat sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Iar Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

*

Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel după aceea s-a numit şi roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise, fiind ucenic al slăvitului dascăl Gamaliei. Şi avea prieten şi împreună ucenic la învăţătură pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos. Şi se deprinsese bine la legea părintească, fiind foarte râvnitor după ea, şi se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâţi şi prigoniţi. Deci Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Iar pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele de un neam cu el care se vărsa fără de vină, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luând putere de la arhierei şi de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii, intrând în casele credincioşilor, de unde târa pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Şi nu. era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului, vrând ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezând în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Şi aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.
Deci apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i:Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimântându-se, a zis:Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis:Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a da cu piciorul împotriva pironului. Iar el, tremurând şi înspăimântându-se, a zis:Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis:Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ţie ce ţi se cade să faci.
Asemenea s-au înspăimântat şi ostaşii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar ini vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ şi deschizându-şi ochii săi, nu vedea pe nimeni, pentru că orbise dk ochii cei trupeşti, începând a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. Iar în Damasc era Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuieşte în casa unui om pe nume Iuda; deci să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfântul Botez.
Atunci Anania a răspuns:Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, câte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere de la arhierei ca să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul:Mergi fără de frică, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Iar Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: „Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Au n-a venit aici ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei?” Iar el mai mult se întărea şi tulbura pe evreii care petreceau în Damasc, dovedind că Acesta este Iisus Hristos.
Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Şi străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dânşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Şi plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum scrie despre aceasta către Galateni:Nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-arn suit la Ierusalim, la apostolii cei mai înainte de mine, ci m-am dus în Arabia, şi m-am întors iarăşi în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să cunosc pe Petru.
Şi venind în Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Iar Sfântul Apostol Varnava, văzându-l pe el şi înţelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar Pavel le-a spus lor cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc îndrăznea pentru numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umplut de bucurie şi slăveau pe Domnul Hristos. Iar Sfântul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar odată, stând în biserică şi rugându-se, a rămas uimit şi a văzut pe Domnul, zicându-i:Sârguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam eu însumi acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul:Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!
După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deşi voia să mai zăbo­vească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţei şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba pentru Hristos, se porniseră spre mânie şi căutau să-l ucidă. Şi înţelegând fraţii aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învăţând poporul cuvântul lui Dumne­zeu, până ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia, unde, învăţând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos şi i-a numit pe ei creştini. Iar după împlinirea anului, amândoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţi­lor Apostoli despre acelea ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia şi astfel au veselit foarte pe Biserica lui Hristos din Ierusalim. Apoi au adus şi multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proo- rocia Sfântului Agav, care era unul din cei şaptezeci de apostoli.
Şi plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecând câtva timp în postiri şi rugăciuni, în slujirea dumnezeieştii Liturghii şi în bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânşii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia:Osebiţi Mie pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânşii. Atunci ei, postind, rugându-se şi punându-şi mâinile pe dânşii, i-au slobozit, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătând insula până la Pafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemând la el pe Varnava şi pe Pavel, cerca să audă de la dânşii cuvântul lui Dumnezeu şi a crezut cele grăite de dânşii. Iar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, căutând să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt şi căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi de toată răutatea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului peste tine şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!” Şi îndată a căzut peste dânsul ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Atunci antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Şi plecând de la Pafa, Sfântul Pavel şi cei ce erau cu el au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo propovăduind pe Hristos, după ce mulţi au crezut, zavis- tnicii iudei au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovădu- irea cuvântului. Şi au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iar iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Iar ei, aflând de aceasta, au fugit în părţile Licaoniei, în Listra şi în Derbe şi în cele din jurul lor. Şi au binevestit şi acolo, şi au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Iar poporul, văzând această minune, şi-a ridicat glasul, zicând pe licaoneşte:Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, adu­când tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Iar Varnava şi Pavel, rupându-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigând şi zicând: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi suntem oameni pă­timaşi ca şi voi”. Apoi au început a le vorbi despre Unul Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra şi învăţând, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Şi au răzvrătit încă şi mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţând pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici,. întărind sufletele ucenicilor, i-au rugat să petreacă în credinţă şi le-au hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia. Şi vorbind cuvântul Domnului în Perga, s-au pogorât în Atalia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfânt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului.
Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor câte a făcut Dumnezeu cu dânşii şi câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Iar după o vreme, între iudeii şi elinii care crezuseră în Antiohia s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mântui fără tăierea împrejur, iar alţii socoteau lucru greu pentru ei acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor uşa credinţei.
Cu această vestire au bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ierusa­limului. Şi sfătuindu-se soborniceşte Sfinţii Apostoli şi bătrânii în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor şi de desfrâu, şi ca întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. Şi au trimis cei din Ierusalim în Antiohia pe Sfinţii Pavel şi Varnava, şi cu ei pe Iuda şi pe Sila. Şi ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus în Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Siria şi în Cilicia şi, străbătând cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.
De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit aceasta. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat lui noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Deci Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Şi plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învăţând-o credinţa în Hristos şi botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Iar Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciu­ne, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat pitonicesc, care făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Aceea urmând lui Pavel şi ucenicilor lui, striga: „Aceşti oameni sunt slugile Dumnezeu­lui celui de sus, care ne vestesc nouă calea mântuirii”. Aceasta o făcea în multe zile; iar Pavel, supărându-se şi întorcându-se spre ea, a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Şi văzând stăpânii ei că le-a pierit nădejdea câştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus la boieri şi la voievozi, zicând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade nouă a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.
Iar voievozii, rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată pe ei cu toiege. Deci, dându-le lor multe bătăi, i-au băgat în temniţă, unde rugându-se ei la miezul nopţii, temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Iar străjerul temniţei, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa sa. Apoi le-a pus masă înaintea lor, după care apostolii iarăşi s-au dus în temniţă.
Iar a doua zi, voievozii căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi să se ducă unde vor voi. Iar Pavel a zis către dânşii: „După ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam roman şi, punându-ne în temniţă, acum în taină să ne scoată? Dar nu aşa, ci să vină ei singuri să ne scoată!” Şi întorcându-se trimişii, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Iar voievozii s-au temut, aflând că cei legaţi pe care i-au bătut sunt romani, şi ducându-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate.
Deci ieşind ei din temniţă, s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduiseră mai înainte, şi au mângâiat pe fraţii ce se adunaseră acolo; apoi sărutându-i, s-au dus în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au câştigat prin buna vestire. Iar zavistnicii iudei, adunând pe nişte oameni răi clevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsin- du-i, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, şi i-au dus la mai marii cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici cezarului, care zic că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Iar sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântului Pavel, pentru că, înştiinţându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburând popoarele şi ridicându-le împotriva lui Pavel. Deci sfântul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa sa pentru mântuirea a mai multora. Şi a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.
Deci a şezut în corabie şi s-a dus la Atena. Şi văzând cetatea plină de idoli, se întărâta cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Şi se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări, iar în târguri cu elinii şi cu filosofii lor. Şi a fost dus de ei la Areopag, la un loc care se numea aşa fiindcă acolo se făceau judecăţile cele de moarte, lângă capiştea lui Area. Şi l-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta – precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, mun­cilor şi morţii, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Iar Sfântul Pavel, luând pricină de la o capişte care avea scris deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut până atunci, zicându-le: „Pe Cel care, neştiindu-L, Îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta eu îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.
Şi auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci Pavel a ieşit din mijlocul lor neosândit, ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de câştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos şi s-au botezat. Iar între aceştia era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dânşii.
Iar Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. Şi au venit la dânsul din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvântului. Iar Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Şi deprinzând Pavel meşteşugul lor, lucra împreună cu ei, câştigându-şi hrană lui şi celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în Epistola către Tesaloniceni:Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi:Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele acestea. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus este Hristos, adevăratul Mesia. Şi împotri- vindu-se iudeii şi hulind, Pavel şi-a scuturat hainele sale, zicând către dânşii:Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.
Şi când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i:Nu te teme, ci propovăduieşte cuvântul Meu şi nu tăcea, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni, învăţând pe iudei şi pe elini Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mulţi, crezând, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând:De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.
După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile şi pe fraţi sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul. Şi-i urmau lui şi Acvila şi Priscila. Şi au sosit în Efes, unde, propovă­duind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingerea sa, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduiau şi goneau din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicând:Vă jurăm pe voi cu lisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns, zicând:Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteţi?
Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se împotriva lor, îi bătea şi-i rănea, încât abia au scăpat goi din mâinile îndrăcitului. Şi a aflat de aceasta tot Efesul, şi evrei şi elini, şi a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Deci mulţi au crezut în Hristos, iar vrăjitorii care erau în ceta­te, primind sfânta credinţă, şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărând preţul lor, au aflat cincizeci de mii de arginţi, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel creştea şi se întărea cuvântul Domnu­lui. Şi Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „După ce voi fi în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.
Deci când slujitorii capiştei Artemisei au ridicat tulburare în Efes, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frângă pâine şi a făcut către dânşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopţii, arzând multe lumânări în foişorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, şezând la fereastră, s-a îngreuiat tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la catul al treilea, şi l-au luat mort.
Şi pogorându-se Pavel, s-a plecat peste el şi, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi au adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Iar Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă şi, sărutând pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Şi venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoţii Bisericii, pentru că nu voia să se ducă el însuşi acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.
Şi venind la el duhovniceasca rânduială din Efes, apostolul i-a învăţat, zicând:Luaţi aminte de voi şi de toată turma voastră, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Şi le-a proorocit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicând:Eu, legat fiind cu Duhul voi merge în Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla în el Şi îmi grăieşte Duhul Sfânt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri, ci mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu pun nici un preţ pe sufletul meu. Numai mă silesc să-mi săvârşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei:Iată eu acum ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plâns şi, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-a zis lor că de acum nu-i vor mai vedea faţa lui. Deci au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării şi trecând prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lângă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetând pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luând brâul lui, şi-a legat mâinile şi picioarele sale, zicând:Aşa grăieşte Duhul Sfânt, că pe bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei:Ce faceţi plângând şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, ci sunt gata şi a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Iar fraţii au tăcut, zicând:Voia Domnului să fie!
După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofim Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini; şi a fost primit Pavel cu dragoste de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri împotriva lui. Aceia văzând pe Pavel în cetate umblând cu Trofim Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur, şi propovăduieşte pretutindenea pe Iisus cel răstignit. Şi se întărâtau toţi asupra lui Pavel, dorind să-l prindă. Deci când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată clevetind asupra lui, au pornit pe tot poporul şi, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbaţi israeliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. Încă şi elini a băgat în biserică, spurcând acest loc sfânt”. Căci ei credeau că şi pe Trofim l-a băgat Pavel în biserică. Şi s-a pornit toată cetatea, făcându-se adunare de norod; şi prinzându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din biserică. Şi îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă pe el; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.
În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Iar acela luând îndată ostaşi şi şutaşi, au alergat la biserică. Şi văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l pe Pavel, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga să-l ucidă pe Pavel.
Şi neputând el să înţeleagă de ce este vinovat Pavel din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în tabără. Iar mulţimea poporului urma comandantului şi ostaşilor, strigând să se ucidă Pavel. Şi fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel l-a rugat pe comandant să-l lase să grăiască către popor ceva, şi comandantul i-a dat voie. Deci Pavel, întorcându-se spre popor şi stând pe trepte, a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de râvna lui de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum l-a luminat o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţându-l la neamuri.
Iar poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade lui să trăiască!” Şi strigând acestea, îşi aruncau hainele şi făceau praf în văzduh de mânie, voind ca să fie ucis Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în tabără, vrând să-l cerceteze pe el cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga împotriva lui. Şi, întinzând pe Pavel cu funii ca să-l bată, Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: „Oare vă este îngăduit să bateţi pe un cetăţean roman şi nejudecat?” Iar sutaşul apropiindu-se de coman­dant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis lui: „Eu cu mult preţ am câştigat numirea aceasta”. Şi îndată l-a scos din lanţuri. Iar a doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor, şi a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Iar acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.
Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stăteau înaintea lui, să-l bată pe el peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrând să mă judeci după Lege, calci legea, poruncind să mă bată fără vină!”
Şi cunoscând Sfântul Pavel că în soborul acela o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbaţi fraţi, eu sunt fariseu, fiu de fariseu, şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturi­sesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”, iar saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Iar coman­dantul ostaşilor temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în tabără.
Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel şi i-a zis:Îndrăzneşte, Pavele, că precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să mărturiseşti şi în Roma! Şi făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Şi erau ei mai mult de patruzeci de bărbaţi. De acest lucru înştiinţându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Iar arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea şi cleveteau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.
Iar după trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Iar când Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată, acesta i-a răspuns: „Eu stau la judecata Cezarului, la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce clevetesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că cer să fiu judecat de Cezar!
Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Iar după câteva zile, împăratul Agripa venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflând despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Iar când Pavel a fost pus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi pentru adeverirea Sa. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu creştin!” Iar Pavel a zis:Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud pe mine astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, afară de legăturile acestea!
Şi zicând el acestea, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi s-au sculat şi ducându-se, vorbeau unul către altul, zicând:Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul”. Şi aşa l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alţi legaţi unui sutaş, anume Iuliu, din oştile sevastieneşti. Iar acela, luând pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.
Şi mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din pricina vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, ca cel ce vedea mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Şi când erau în mijlocul mării, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari; şi era atâta ceaţă, încât paisprezece zile n-au văzut soarele ziua, nici stelele noaptea, neştiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, aşteptând cu toţii moartea. Şi erau în corabie două sute şaptezeci şi şase de suflete.
Iar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine şi să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, căci astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi:Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi câţi suni cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Şi ruga Pavel pe toţi ca să primească hrană, zicându-le:Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.
Acestea zicându-le şi luând pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toţi făcându-se cu bună nădejde, au primit şi ei hrană. Iar după ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoşteau ce ţară este şi au îndreptat corabia spre mal. Şi fiind aproape de mal, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar partea dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dânşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutaşul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, a oprit sfatul lor şi a poruncit ca aceia care pot să înoate, sărind în apă cei dintâi, să iasă la mal. Iar ceilalţi privind la ei, au început şi ei a înota, unii pe scânduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pământ, scăpând din mare.
Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii insulei, barbarii, le-au făcut lor multă milă. Deci le-au aprins un foc, din pricina ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească. Iar Sfântul Pavel adunând o mulţime de uscături şi punându-le pe foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a apucat de mâna lui, stând atârnată. Iar barbarii, dacă au văzut vipera atâr­nată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânşii:Cu adevărat, ucigaş este acesta, care izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera în foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Şi aşteptând ei mult şi nevăzând nici un lucru ca acesta, şi-au schimbat socoteala, zicând că acela este Dumnezeu.
Deci mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi câţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste trei zile. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului şi punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, veneau la el şi ceilalţi neputincioşi din insula aceea, şi se tămăduiau. Iar după ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Şi când fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întâmpinarea lui, până la târgul lui Apie şi până la cele trei hanuri. Iar Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care îi adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat pe ei voievodului, iar lui Pavel i-a poruncit să petreacă deosebi, păzindu-l pe el un ostaş. Deci Pavel a petrecut în Roma doi ani şi primea pe toţi care veneau la dânsul, propovăduin- du-le cu îndrăzneală şi fără opreală împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.
Cele spuse până aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în Scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel:în osteneli (am fost)mai de multe ori, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; o dată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, am făcui o zi şi o noapte în adâncul mării; în călătorie am fost de multe ori. Şi precum a măsurat lungimea şi lărgimea pământului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa a ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer. Pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut; şi a auzit acolo cuvinte negrăite, pe care nu este îngăduit omului a le grăi.
Iar cum a săvârşit acest sfânt apostol celelalte nevoinţe ale vieţii şi ale alergării sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul faptelor bisericeşti. Acesta scrie că după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat şi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu o vreme în Roma, iar alta, prin alte ţări ale Apusului. Iar Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenin- du-se încă câţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, luminând neamurile cu lumina credinţei şi întorcându-le la Hristos de la înşelăciunea diavo­lească. Iar când era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Şi intrând sfântul apostol în casa lor, femeia a privit la faţa lui şi a văzut pe fruntea lui aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”
Văzând femeia ceea ce nimeni altul nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfântul Botez. Deci a primit botezul mai întâi femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii, şi mulţi alţii. Apoi, străbătând el prin toate părţile acelea ale Apusului, le-a luminat cu lumina sfintei credinţe. Şi văzând mai înainte sfârşitul său cel mucenicesc, iarăşi s-a întors în Roma şi a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, zicându-i:Iată eu acum mă jertfesc şi vremea ducerii mele a sosit. Eu m-am nevoit cu nevoinţă bună, alergarea am săvârşit şi credinţa am păzit; deci de acum mi se găteşte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.
Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, în capitolul 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit din pricina lui Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, căci a ajutat lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie, în 29 de zile, în aceeaşi zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Iar pricina pătimirii lui Pavel spun că a fost aceasta, că prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea curată.
Insă nu se pare a fi mare deosebire întru aceea, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după câţiva ani, din pricina a două ţiitoare iubite ale lui Nero, care se întorseseră la Hristos şi au învăţat să vieţuiască în curăţie. Iar de vreme ce şi Sfântul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, se putea întâmpla ca amândouă acelea să fie: ca Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru împotriva lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale celei dintâi în Roma şi venind a doua oară în Roma, iarăşi să fi slujit cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea deplin curată. Prin aceasta au pornit spre mânie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Şi chiar dacă nu în acelaşi an, însă în aceeaşi zi s-au întâmplat acestea. Iar când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge cu lapte. Iar credincioşii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.
Astfel s-a sfârşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamu­rilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul şi marele Apostol Pavel. Şi a doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat până la al treilea cer şi a stat înaintea luminii celei întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfântul mai marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii. Iar acum ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

5

Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 2-lea

Vederea ta cea înţelegătoare curăţind-o, ai intrat în sânurile părinteşti, o, minune, şi într-însele ai văzut, fără ochi, Petre, pe Hristos Dumnezeu, împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, propovăduindu-L pe Dânsul şi cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Luminat fiind de fulgerări neapropiate înţelegerii, când ţi s-a arătat din cer lumină, care biruia lumina soarelui, atras ai fost, Pavele, spre credinţă îndumnezeită, şi vas alegerii te-ai făcut. Pentru aceea cântăm ţie:
Bucură-te, privitorule al luminii celei nemărginite;
Bucură-te, tăinuitorule al Tainelor lui Hristos;
Bucură-te, binecuvântătorule al Bisericii;
Bucură-te, preaînţelepte propovăduitor al lumii;
Bucură-te, că întru tine vieţuieşte Hristos, Care pentru lume S-a răstignit;
Bucură-te, că până la al treilea cer te-ai suit;
Bucură-te, că la înălţimea raiului ai fost răpit;
Bucură-te, mare învăţător al neamurilor;
Bucură-te, al credincioşilor prin duhul născător;
Bucură-te, cel prin care lumea s-a luminat;
Bucură-te, cel prin care întunericul s-a alungat;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 3-lea

Trecând toată firea celor ce sunt, o, Pavele, te-ai lipit de Hristos Cel iubit al tău şi te-ai arătat împreună cu Dânsul un duh, numai lui Hristos vieţuind, pe Hristos îndrăgind, pe Hristos socotindu-L răsuflare, lumină şi dragoste şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Intrând în norul cel mai presus de lumină al privirii, ţi-ai muiat buzele tale, Petre, şi umplându-te întâi de Dumnezeu, ne-ai împărtăşit pe noi de dumnezeiescul dar, cu învăţăturile tale cele de Dumnezeu scrise. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
Bucură-te, îndumnezeitule, cu Dumnezeu unitule;
Bucură-te, născutule al luminii celei neînserate;
Bucură-te, pescarule, al pescarilor mai întâiule;
Bucură-te, cerule, decât cerurile mai înaltule;
Bucură-te, că te-ai arătat al dumnezeieştii firi părtaş;
Bucură-te, că pe fiii oamenilor i-ai unit cu Dumnezeu;
Bucură-te, sfătuitorule de trebuinţă al Bisericii;
Bucură-te, bătrân folositorule al turmei lui Hristos;
Bucură-te, îndulcire preadesfătată a minţilor;
Bucură-te, dumnezeiască desfătare a oamenilor;
Bucură-te, prin care credinţa s-a mărit;
Bucură-te, prin care rătăcirea s-a zădărnicit;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 4-lea

Învăţături despre viaţa veşnică a rostit Petru către Piatra Vieţii, zicând: „La cine, afară de Tine, vom merge şi să fim vii?”. Arătând astfel dragostea cea către Stăpânul, a zis către El cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai fost răpit la înălţimile cele veşnice şi ai trăit, Pavele, în afară de cele simţite şi gândite, nu cu gândul, ci întru Duhul care era unit cu trupul sau era fără de trup, Dumnezeu ştie. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
Bucură-te, îndrăgirea lui Hristos cea neoprită;
Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
Bucură-te, cel ce ai cunoscut taina răpirii;
Bucură-te, cămara tăcerii celei înţelegătoare;
Bucură-te, că, pentru Hristos, pe toate gunoaie le-ai socotit;
Bucură-te, că toate le-ai lucrat ca pe cei mulţi să-i mântuieşti;
Bucură-te, al înţelepciunii lui Dumnezeu vas mult încăpător;
Bucură-te, apostole al darului celui din lege arătător;
Bucură-te, al lui Hristos deasă îndeletnicire;
Bucură-te, a lui Iisus dulce gândire;
Bucură-te, mireasmă de viaţă pentru unii;
Bucură-te, miros ucigător pentru alţii;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 5-lea

Luminile cinstitelor tale trimiteri în toate zilele îndumnezeiesc pe oameni, o, Pavele, prin care cei înţelegători cu adevărat ajung la îndumnezeire şi oglindesc slava lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Nu ai purtat la brâu aur sau argint al tău, pe pământ, o, Simone Petre, ci având înfricoşător numele lui Iisus, ai împărtăşit zestre fericită şi printr-Însul minunile lucrai celor ce zic acestea:
Bucură-te, străină hrană a sufletului;
Bucură-te, preadulce băutură a trupului;
Bucură-te, dumnezeiască alifie a celor orbiţi;
Bucură-te, neauzită doctorie a celor bolnavi;
Bucură-te, că pe Tavita, ceea ce murise, vie ai ridicat-o;
Bucură-te, că pe Safira dintr-odată moartă ai arătat-o;
Bucură-te, cel ce pe Anania dintr-odată mort l-ai făcut;
Bucură-te, cel ce numai cu un cuvânt pe slăbănog l-ai îndreptat;
Bucură-te, izvor care revarsă sănătate;
Bucură-te, fântână izvorâtoare de vindecări;
Bucură-te, cel ce ai gonit cu umbra bolile;
Bucură-te, cel ce cu rugăciunea pe Simon ai omorât;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 6-lea

Tras ai fost, Petre, de frumuseţea dumnezeirii lui Hristos, care a strălucit pe munte. Pentru aceea, văzând-o împodobită ca pe o cămară de nuntă cu strălucirile luminii celei nemărginite, „bine este a petrece aici”, înspăimântat ai zis cântând: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Cuvintele cele ascunse ale dogmelor celor preaînalte ale iconomiei lui Hristos, o, Pavele, scoţându-le din cele neapuse, le tâlcuieşti mai presus de tine, ridicând pe cei credincioşi cu minune a zice ţie:
Bucură-te, minunea apostolilor cea lăudată;
Bucură-te, frumuseţea cea încuviinţată a Scripturii celei noi;
Bucură-te, adâncimea cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu;
Bucură-te, noianul înţelegerilor celor înţelepţite de Dumnezeu;
Bucură-te, înaltule tâlcuitor al Dumnezeieştii Întrupări;
Bucură-te, carte închipuită de Dumnezeu, minţii la vedere înspăimântătoare;
Bucură-te, cămară dumnezeiască a cereştilor comori;
Bucură-te, materia cea trebuincioasă a învăţătorilor;
Bucură-te, cel ce ai luat spre propovăduire neamurile;
Bucură-te, cel ce săvârşeşti minuni dese;
Bucură-te, cel ce numele lui Hristos ai purtat;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat mare meşter al cortului nou;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 7-lea

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat cu săltările, ca şi cu nişte cântări, lăudând Treimea aşa: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Popor nou ai făcut, prin Dumnezeiescul Duh, pe poporul cel vechi al iudeilor, cu baia naşterii de Dumnezeu înnoindu-i pe ei, Petre, şi locaşuri darului arătându-i, aşa zicând:
Bucură-te, surpătorule al umbrei legii;
Bucură-te, stâlp întăritor al adevărului;
Bucură-te, cel ce pe Israel din slavă l-ai schimbat;
Bucură-te, cel ce întru duhul pe acesta cu Hristos l-ai legat;
Bucură-te, că în Tabor lumina Dumnezeirii ai văzut;
Bucură-te, că alt soare cu totul luminos te-ai făcut;
Bucură-te, cel ce ai intrat înăuntrul luminii norului;
Bucură-te, că ai fost martor al glasului părintesc;
Bucură-te, cel ce legea duhului ai luat;
Bucură-te, cel ce ai fost numit „fericit” de Hristos;
Bucură-te, cel ce în cuvinte te-ai îmbogăţit de stăpânire;
Bucură-te, cel ce pe credincioşi în răbdare i-ai mântuit;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 8-lea

Singur pe munte, îndoită patimă ai pătimit, după simţire şi gândire, Petre, căci biruite fiind de asupreala luminii cele fireşti ale tale, singur Dumnezeu Se vedea prin suflet şi prin trup, Căruia şi căzând, îndumnezeit ai cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cer înţelegător te-ai arătat, tuturor istorisind, Pavele, slava lui Dumnezeu, şi vestirea ta a ieşit în tot pământul, propovăduind Treimea cea nezidită şi pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, neamurilor celor ce glăsuiesc aşa:
Bucură-te, cel ce cu adâncurile duhului te îmbogăţeşti;
Bucură-te, cel ce cu cunoştinţa cea bine dobândită te mândreşti;
Bucură-te, casa cea preacinstită a Treimii;
Bucură-te, Biserica firilor doimii;
Bucură-te, necuprinsa lăţime a dragostei celei îndoite;
Bucură-te, lungime a Dumnezeieştii rânduieli celei mai înainte de veci;
Bucură-te, neapropiată înălţime a teologiei;
Bucură-te, nevăzută adâncime a iconomiei;
Bucură-te, văzătorule al sfaturilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, minte ascuţită a descoperirilor;
Bucură-te, focul atotvederii de Dumnezeu;
Bucură-te, fântână adâncă a înţelepciunii de Dumnezeu;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 9-lea

Cu dor pipăind tainele cele nemăsurate ale adâncului celui preaînalt, o, Pavele, ai aflat în acestea mărgăritare, tăcere înţelegătoare, spaimă şi uimire, odihnă şi bucurie, împreună a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Pe oratorii cei înţelepţi şi zadarnici în cuvinte, ca pe nişte neînţelepţi i-a arătat Petru cel simplu, luând grai al înţelepţirii de Dumnezeu şi limbă de foc a Dumnezeiescului Duh, şi ridicând pe cei ce cred, au cântat lui din inimă:
Bucură-te, a Mângâietorului gură cinstită;
Bucură-te, limbă cu foc îngrădită;
Bucură-te, doborârea înţelepciunii celor înţelepţi;
Bucură-te, lepădarea priceperii celor pricepuţi;
Bucură-te, Petre, porumbiţa cea albă a bucuriei;
Bucură-te, de Dumnezeu închipuită tăbliţa tuturor fericiţilor;
Bucură-te, primitorule al cheilor Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, vistierul Tainelor lui Hristos;
Bucură-te, cugetarea cea veche a credincioşilor;
Bucură-te, podoaba darului cea preamărită;
Bucură-te, sărătură a focului ceresc;
Bucură-te, învăţătură a Luminii celei neasemănate;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 10-lea

Semn al dragostei Sale arătând Hristos paşterea oilor, „dacă Mă iubeşti, Petre”, ţi-a zis ţie, „paşte cu osârdie oile Mele!”. Pe care le-ai şi păscut, bucurându-te pentru dumnezeiasca dragoste şi cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

„Ce-mi este mie bogăţia şi slava şi desfătarea, care se strică?” Biserica lui Hristos vorbeşte: „A mea bogăţie şi slavă şi desfătare este Pavel”, dulce zicând şi preaînalt istorisind, pe care şi sărutându-l zicem unele ca acestea:
Bucură-te, trâmbiţa adevărului;
Bucură-te, chitara teologiei;
Bucură-te, privighetoarea cerului cea dulce viersuitoare;
Bucură-te, rânduneaua lui Hristos, cea mult glăsuitoare;
Bucură-te, vioară care ai viersuit Evanghelia lui Luca;
Bucură-te, organ insuflat de suflările Mângâietorului;
Bucură-te, limbă de foc suflătoare, care faci să răsune cele dumnezeieşti;
Bucură-te, canon, alăută şi muză a duhului;
Bucură-te, îndulcire încuviinţată a urechilor noastre;
Bucură-te, odihnă a tâmplelor noastre;
Bucură-te, cel prin care de idoli ne-am eliberat;
Bucură-te, cel prin care lui Hristos ne-am logodit;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 11-lea

Covârşind doimea materiei cea care este cu nerânduială, ai cunoscut doimea firii lui Hristos. Şi curăţându-ţi cele trei părţi ale sufletului, singur văzător nematerialnic al Treimii te-ai văzut, fără materie unindu-te, şi Acesteia din inimă cântând, Pavele: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumina cea dintâi, care din Fecioară a strălucit, lumina a doua, pe tine, Petre, te-a arătat lumii, cu fulgerele cele prealuminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu luminând şi ridicând pe toţi cu laude mulţumitoare a cânta ţie:
Bucură-te, lumina celor întunecaţi;
Bucură-te, calea celor rătăciţi;
Bucură-te, al minunilor lui Hristos mai întâiule propovăduitor;
Bucură-te, al patimilor Lui preaalesule mărturisitor;
Bucură-te, că tu singur lămureşti a iadului golire;
Bucură-te, că tu întâi ai vestit popoarelor Învierea;
Bucură-te, cel ce ai cuvântat revărsarea Mângâietorului asupra popoarelor;
Bucură-te, cel ce ai învăţat Evanghelia pe Marcu;
Bucură-te, primul luminător al neamurilor;
Bucură-te, calul lui Hristos cel preaales alergător;
Bucură-te, disc luminos al soarelui;
Bucură-te, urmare a neurmăritului Dumnezeu;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 12-lea

Te bucuri în chip de negrăit întru cele înalte, o, Petre, cu Hristos iubitul învăţător ca un Dumnezeu, fără mijlocire cu Dumnezeu Cel din fire unit, care cu punerea acum stai, şi de slava cea dumnezeiască te umpli cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cânţi lui Dumnezeu-Treimii, cu preadulce viersuire, cântarea cea întreit sfântă, Pavele, şi cu duhul, cu cuvântul şi cu mintea, unite fiind, vezi pe minte, pe cuvânt şi pe duh, prin închipuire pe cel dintâi chip, Dumnezeu spre Dumnezeu. Pentru aceea auzi:
Bucură-te, icoană a frumuseţii celei întâi închipuite;
Bucură-te, stăpânirea dogmelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, a lumii celei gândite încă o dată descoperire;
Bucură-te, arătare a celor gândite;
Bucură-te, gura cea grăitoare de Hristos, răsuflarea lui Gură de Aur;
Bucură-te, preaîndumnezeită zare a minţii lui Dionisie;
Bucură-te, privitorule al vederilor celor nevăzute;
Bucură-te, auzitorule al graiurilor celor neauzite;
Bucură-te, cel plin de roadele duhului;
Bucură-te, îndestulatule de darurile lui;
Bucură-te, cel prin care Treimea a fost propovăduită;
Bucură-te, prin care Unimea a fost preaslăvită;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 13-lea

O, preadulce Petre şi preaiubite Pavele, părinţii cucerniciei noastre, primiţi această scurtă cântare, ca pe o gângurire de prunci, şi slavei celei veşnice învredniciţi pe cei ce glăsuiesc: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi iarăşi se zic Icosul 1: Fără de început fiind…, Condacul 1: Pe cei ce împreună cu oamenii…,

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!

şi se face otpustul.

7

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Pavel (29 iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmos: Cel tăiat pe cea netăiată…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cele ce sunt, numind Hristos cu dumnezeiasca cunoştinţă cele ce nu sunt, Preafericite Apostole Pavel, Acela din pântecele maicii tale te-a ales ca să porţi înaintea păgânilor dumnezeiesc numele Lui, care este mai presus decât tot numele, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tăiere împrejur a opta zi săvârşind şi râvnitor părinteştilor aşezăminte, Sfinte Pavel, fiind şi din sămânţa iudaică şi din neamul lui Veniamin şi după Lege fariseu arătându-te, toate le-ai socotit ca nişte gunoaie şi pe Hristos ai dobândit, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vestindu-ţi ţie strălucirea dreptei credinţe, ceea ce era să fie, Apostole Pavel şi stricarea înşelăciunii, Hristos arătându-Se în munte în chipul fulgerului, ochii cei trupeşti ţi-a întunecat, iar sufletul ţi-a înţelepţit cu cunoştinţa Treimii, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preacurată, Maica lui Dumnezeu Celui Atotputernic, Ceea ce ai răsărit din seminţie împărătească, Stăpână şi care numai tu ai născut cu trup mai presus de fire pe Dumnezeu, Cel Ce împărăteşte peste toate, mântuieşte-mă de primejdii pe mine, cel ce cânt Fiului tău, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Tu eşti Întărirea celor ce…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu sufletelor credincioşilor te-ai pus piatră de temelie de mult preţ, în capul unghiului, a Mântuitorului şi Domnului.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Totdeauna omorârea lui Iisus în trupul tău după adevăr, Sfinte Apostole Pavel, purtând-o, te-ai învrednicit vieţii cu adevărat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preafericite Apostole Pavel, roagă-te să se zidească pe temelia ta strălucirea virtuţilor celor lăudate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine acum te fericesc, precum mai înainte ai zis, Preacurată, toate neamurile omeneşti, cele ce se mântuiesc prin tine acum.

Cântarea a 4-a.

Irmos. Doamne şezut-ai pe Apostolii…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Încălecat-a ca un leu sălbăticeşte pierzând Biserica lui Hristos Saul oarecând; dar a fost îmblânzit cu glasul dumnezeiesc al Mielului lui Dumnezeu şi turma, pe care o gonea, a fost încredinţată lui ca unui păstor.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce era să lumineze lumea s-a întunecat şi dânsul la Anania a fost trimis, dându-i luminare sufletului şi trupului, de dumnezeiască arătare vasul alegerii învăţându-se de la dânsul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin Sfântul Apostol Pavel după vrednicie Damascul s-a adăpat, că dintru acela ca din Rai oarecând, acesta a ieşit izvor mare de ape dumnezeieşti şi a adăpat din destul tot pământul cu cunoştinţa de Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Surpat-a pe cei puternici de pe scaune Domnul, precum Fecioara şi Maica a zis şi pe cei flămânzi i-a umplut de dumnezeieşti bunătăţi, pe cei ce strigă cu credinţă: Slavă puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Luminează-ne pe noi..

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu adevărată laudă ţi-ai ales, Sfinte Apostole Pavel, crucea Împăratului Hristos, pururea purtând-o ca o biruinţă.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţie a vieţui este Hristos, iar a muri dobândă aleasă; căci cu dragoste împreună te-ai răstignit pentru noi, Apostole Pavel, Mărite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Bucuratu-te-ai după adevăr întru Domnul, Sfinte Pavel Cinstite, când ai ieşit din trup şi ai mers la Dătătorul de Viaţă Hristos Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Bucură-te după adevăr Cămara fecioriei, Chemarea strămoaşei şi Dezlegarea blestemului strămoşului.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Rugăciunea mea voi vărsa…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toate cele stricăcioase ale lumii defăimându-le, rănindu-te cu dragostea Stăpânului şi cu dorul mântuirii celei de obşte, ai voit a mărturisi de Dânsul, Sfinte Apostole Pavel, Fericite! Şi acum pentru lume roagă-te!

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După vrednicie ţi-a dăruit ţie Hristos viaţă în ceruri, Apostole Pavel; că aici cetate stătătoare n-ai poftit, fericite, credincioasă slugă fiind şi săvârşitor al tainelor Lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un ales următor al Stăpânului şi ca cel ce s-a îmbrăcat într-Însul, Apostolul Pavel cu adevărat tuturor toate a fost, ca pe toţi să-i dobândească şi să mântuiască pe popoare; şi le-a mântuit cu adevărat, lui Hristos vânând marginile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Căutat-a spre tine Domnul, înnoind fiinţa mea ca un puternic, lucruri mari făcând, de Dumnezeu Născătoare, precum ai zis, Ceea ce eşti cu totul fără prihană. Şi m-a izbăvit prin tine din stricăciune Dumnezeul meu, ca un Milostiv.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei Tale. Căci chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roadă, însuţi Cel Ce ştii cele din inimă.

Cântarea a 7-a.

Irmos: În câmpul Deiera…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fost-a, Hristoase, pecete şi cunună Apostolilor Tăi, cel ce a fost chemat în vremile cele mai de pe urmă şi cu osârdie pe toţi i-a întrecut, cu care credincioşii Bisericii cântă Ţie: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Măcar că a şi gonit mai întâi Biserica Ta Apostolul Pavel legatul, dar îndrăzneala cea dintâi o a întrecut cu râvna cea mai de pe urmă, că a adunat, Hristoase, neamurile cele ce strigă: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu din Ierusalim ai propovăduit tuturor Evanghelia şi înconjurând împrejur tot pământul până la hotarele Iliricului, Sfinte Apostole Pavel, învăţând, ai strigat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întru uimire ridicându-te, la al treilea cer ai ajuns, preafericite şi auzind graiuri negrăite, ai strigat: Slavă Tatălui Celui Preaînalt şi Fiului strălucirii celei de pe un Scaun şi Duhului Celui Ce încearcă arătat adâncurile lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca rouă pe lână întru tine, Fecioară, S-a pogorât Hristosşi Purtător de trup din tine a ieşit, împreunând cele risipite mai întâi şi pace pe pământ şi în cer dăruind; Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: La muntele cel sfânt…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stăpânit a fost de dragostea Ta, Apostolul Pavel şi cu bună schimbare s-a prefăcut, că n-a vieţuit lui şi pururea pomenitul, ci Te-a avut pe Tine Îndurate, vieţuind întru sine, întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Logodit-ai ca pe o mireasă Biserica a o pune înaintea Mirelui Hristos, că logoditor acesteia te-ai arătat, Sfinte Apostole Pavel, de Dumnezeu purtătorule. Pentru aceasta te mărim întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Nevoitu-te-ai cu bună nevoinţă şi sfârşindu-ţi alergarea ta, după lege, vistieria credinţei o ai păzit; pentru aceasta te-ai învrednicit, Sfinte Apostole Pavel, cununilor dreptăţii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Bucură-te, Scaunul Domnului cel în chipul focului; Bucură-te Mireasă, care nu ştii de mire, Fecioară. Bucură-te, Norule, care ai răsărit pe Soarele Dreptăţii, pe care Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Întrecut-ai hotarul firii…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Închinămu-ne lanţului tău pe care pentru Hristos ca un făcător de rele l-ai purtat şi sărutăm rănile, Sfinte Apostole Pavel, cele ce le-ai purtat pe trupul tău cel lăudat şi de biruinţă purtător.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Acum te-ai dezlegat, Apostole, la Cel de tine dorit neîncetat şi cu Acela împreună sălăşluindu-te ca o slugă, cu rugăciunile tale cele neîncetate, pe slugile tale la tine le trage.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Acum nici în chip întunecat şi nici în oglindă este văzut Domnul Hristos de tine, ci mai vârtos faţă către faţă îl vezi, în chip desăvârşit descoperindu-ţi ţie cunoştinţa Dumnezeirii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Cuvântul cel fără de trup, Cel Ce a voit a înnoi firea mea, L-ai primit şi pe Dânsul Întrupat L-ai născut, Fecioară. Pentru aceasta pe tine, de Dumnezeu Născătoare, neîncetat te slăvim.

8

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Petru (29 iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Nu este asemenea Ţie, Preaslăvite Doamne, căci cu mână tare ai mântuit pe poporul pe care l-ai câştigat, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe mai-marele între Apostoli astăzi, ca pe cel întâi-chemat al lui Hristos, cu cântări de Dumnezeu insuflate după vrednicie să-l lăudăm.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce este mai înainte de veci, mai înainte de tine cunoscându-te, te-a rânduit, Preafericite Apostole Petru, ca pe un mai mare al Bisericii şi întâi pe scaun şezător.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu a zis că nu trup, nici sânge, ci Tatăl ţie ţi-a insuflat să numeşti pe Hristos Fiul Cel Adevărat al Dumnezeului Celui Preaînalt, Apostole.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Muntele cel Sfânt, Carul cel mai presus de gând, pe Maica lui Dumnezeu şi Fecioară cu adevărat după naştere, să o lăudăm.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Nu întru înţelepciune şi în putere şi în bogăţie ne lăudăm, ci întru Tine, Înţelepciunea Tatălui Cea Ipostatnică, Hristoase. Că nu este sfânt afară de Tine, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine, fericite şi vistierie prea tare a Împărăţiei, gura lui Hristos Dumnezeu Cea Preadulce te-a arătat. Pentru aceasta te lăudăm, Sfinte Apostole Petru.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe piatra Ortodoxiei tale a întărit Stăpânul Iisus Biserica neclintită, întru care, Sfinte Apostole Petru, pe tine te mărim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât este mai presus decât îngerii, Sfântul Apostol Petru în trup, că acestuia Hristos Dumnezeu i-a zis că va fi, întru luminată venirea Lui, judecător şi împreună şezător.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce nu ştii de nuntă, care pe Dumnezeu Întrupat L-ai născut, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă clatin din pricina asuprelilor patimilor, că nu este Ajutătoare afară de tine, Preacurată.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Acesta este Dumnezeul nostru, Care din Fecioară, S-a întrupat şi firea omenească o a îndumnezeit, pe Care lăudându-L strigăm: Slavă, puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De oameni vânător dumnezeiesc, precum s-a făgăduit, Hristos pe tine te-a făcut, ţie întâi încredintâdu-ti turmele Bisericii Sale.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dătătorul de viaţă Iisus, Cel Ce este rugat de tine, Care ţi-a dat ţie puterile Sale a lega şi a dezlega, Apostole Petru, să-mi fie Milostiv.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Roagă-te cu deadinsul, Sfinte Apostole Petru, ca să se deschidă Împărăţia lui Hristos, celor ce cinstesc dumnezeiască pomenirea ta, cu credinţă neîndoită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Doamnă cu totul Lăudată, de Dumnezeu Născătoare, gândurile mele cu rugăciunile tale curăţindu-le, arată-mă bine roditor, Maica Dumnezeului tuturor.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cel Ce ne-ai câştigat pe noi popor ales, cu sângele Tău, Doamne, pacea Ta dă-ne-o nouă, păzind într-un gând turma Ta.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce din dragoste a luat îndrăznire către Dumnezeu, după vrednicie este minunat, vânătorul şi cel neînvăţat, făcând minuni preaslăvite cu harul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu aur, nici argint pentru Tine, Hristoase, dumnezeiescul Tău Apostol, ci virtutea câştigând, s-a îmbogăţit cu puterea minunilor.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndreptatu-s-au gleznele şi paşii şchiopilor, cu cuvântul tău cel lucrător, că prin dumnezeiescul Duh, s-au săvârşit preaslăvite lucruri.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Întrupatu-S-a Dumnezeu după Ipostas, Curată, din tine cu trupul unindu-Se, rămânând Nemicşorat Cel fără de trup, după dumnezeiasca fiinţă.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: În chit trei zile fiind Iona Hristoase, mai înainte Te-a însemnat pe Tine Cel fără de moarte, cum că aveai să fii mort de bunăvoie trei zile în pântecele pământului.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum de demult, Hristoase, pe Apostolul Petru, cel ce a umblat cu picioarele pe apă, cu dreapta Ta l-ai mântuit şi pe mine cel cufundat în viforul ispitelor celor cumplite, mă mântuieşte ca un Îndurat.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lăsat-ai, Sfinte Apostole Petru, cele ce nu sunt şi la cele ce sunt ai ajuns, ca un neguţător oarecare! Şi cu adevărat ai dobândit pe Hristos, Mărgăritarul cel de mult preţ.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cei ce se nevoiau fără pricepere a ispiti pe Duhul cel Preasfânt, Apostole Petru, i-ai omorât; pe Care tu întâi Dumnezeu L-ai numit, lămurit arătându-L a fi Dumnezeu, preafericite.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce este mai presus decât toată fiinţa, întrupat L-ai născut nouă. Pentru aceasta pe tine, de Dumnezeu Născătoare, cu buzele şi cu sufletul te vestim.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei Tale. Căci chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roadă, însuţi Cel Ce ştii cele din inimă.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Cuvinte Cel fără de început, Care ai fost întru început împreună cu Tatăl şi cu Duhul, Fiule Unule-Născut, bine eşti Cuvântat şi Preaînălţat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După dumnezeiasca rânduială a milostivirii lui Hristos învăţându-te a urma, te-ai eliberatmai înainte de patimă, Apostole Petru, a cădea în viforul lepădării.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţie, celui întâi chemat şi foarte iubit, ca celui între Apostoli cu bună slavă întâi pe scaun şezător, Hristos S-a arătat întâi după ce a înviat din mormânt.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lepădarea ta cea de trei ori, cea mai înainte de patimă vindecând-o Stăpânul, cu întrebarea de trei ori cea de Dumnezeu grăită, Sfinte Apostole Petru, a întărit dragostea ta.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mai întâi pe tine te-a pus, Apostole Petru, mărturisitor iubirii celei spre Hristos, Cuvântul Cel Ce ştie toate ca un Dumnezeu. Pentru aceasta şi turma Sa cea iubită ţie ţi-a încredinţat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară, Maica Mântuitorului Hristos, Mărirea tuturor cetelor cereşti şi Bucuria Sfinţilor Apostoli, împreună cu ei, roagă-te Fiului tău, ca să ne mântuiască pe noi, robii tăi.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Cel Ce toate le porţi cu puterea Ta cea negrăită, Hristoase, pe cuvioşii Tăi tineri, în văpaie i-ai rourat, pe cei ce strigau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mâinile îţi vor întinde şi pe Cruce te vor încinge, Stăpânul mai înainte zicând, Sfinte Apostole Petru, ţi-a poruncit ţie, să-I urmezi Lui, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvântul Darului, pe Enea cel slăbănog cumplit şi pe Tavita cea moartă, minuni făcând, o ai înviat, pe cei ce strigau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hristoase, Cel ce ai arătat Apostolului Petru a fi păgânii curăţiţi cu raza Duhului, curăţeşte-mi şi mie gândurile, celui ce strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul, întunericul sufletului meu, cu rugăciunile tale gonindu-1, luminează-mă pe mine cel ce strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Pe tine Mireasa cea Preaslăvită şi Născătoarea de Dumnezeu cea Preasfântă, care ai născut pe Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, cu cântări te slăvim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Darul tău cel preaînalt se măreşte după vrednicie, că umbra ta, Sfinte Apostole Petru, alungă patimile neputincioşilor. Pentru aceasta pe tine te mărim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Bestia care a ucis 1.500 de copii. Cel mai mare criminal în serie al umanităţii şi metodele dezgustătoare pe care le folosea

Gilles de Rais cel mai feroce criminal în serie din istoria omenirii FOTO 

Gilles de Rais cel mai feroce criminal în serie din istoria omenirii FOTO

Cel mai mare criminal în serie din istoria umanităţii a trăit acum 575 de ani în Franţa. Se numea Gilles de Rais, era erou de război, apropiat al eroinei Ioana D’Arc, şi avea o avere uriaşă. A omorât cu bestialitate 1.500 de copii. Metodele sale i-au îngrozit şi pe anchetatori.
Pe 21 octombrie 1440, în oraşul Nantes din regatul Franţei, în faţa curţii episcopale, condusă de episcopul de Nantes, era judecat un mare senior al regatului Gilles de Rais. Era un bărbat de 35 de ani, bine legat, cu trup de războinic. Alături de el, erau cercetaţi şi doi dintre servitorii săi apropiaţi.

Pentru sutele de oameni din popor adunaţi la procesul public, era un moment unic în viaţă. Marii seniori erau rar judecaţi şi mai ales în faţa mulţimii. Acuzaţiile erau grave. Gilles de Rais era bănuit de crimă, sodomie şi erezie. Urma să fie supus torturii pentru a mărturisi. Nu a fost cazul, prizonierul a dorit să facă o confesiune în faţa tuturor.

Marele senior dorea să se destăinuie, spunea acesta, după cum arată documentele privind acest proces, prezentate mai apoi de istoricul francez George Bataille. Şi-a mărturisit crimele şi păcatele. Deşi era un secol al violenţei, chiar călugării descriind scene de o rară atrocitate pentru oamenii din secolul XXI, mărturia făcută de Gilles de Rais, i-a îngrozit pe anchetatori. Aveau în faţă, după cum vor spune şi istoricii de mai târziu, pe cel mai mare criminal în serie din istoria omenirii.

De la excentric la criminal în serie

Confesiunea lui Gilles de Rais a fost păstrată timp de secole în Arhivele franceze. A fost studiată şi de specialişti, precum George Bataille sau Jean Benedetti. Aceştia au scris chiar biografii ale marelui senior francez şi au încercat să caute explicaţii pentru apetitul său criminal. Gilles de Rais se născuse în 1405, era deosebit de bogat moştenind proprietăţi întinse şi deţinând o avere colosală. A fost mareşal al Franţei şi era erou de război. S-a remarcat în războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa, contribuind decisiv la alungarea armatelor Albionului.

Cu toate acestea la 27 de ani era aproape falit. Vindea în neştire proprietăţi şi cheltuia fără seamă banii. Avea o poftă nebună pentru a cheltui. Specialistul George Bataille arată că Gilles de Rais era un compulsiv, obsedat de cheltuit bani pe lucruri netrebuincioase, dar mai ales era dornic să etapeze, să impresioneze publicul. Se considera un fel de actor pe o mare scenă. Suita sa era extrem de costisitoare dar strălucitoare.

„Ca mareşal al Franţei după victoria de la Orleans şi consacrarea lui Carol, a venit precedat de o escortă regală,acompaniat de o adunare ecleziastică. Avea un herald, două sute de oameni şi o suită de trompetişti care-i anunţau sosirea. Canonicul din capela sa, un fel de episcop,cantori şi copii de la şcoala sa de muzică făceau parte din escorta sa călări,strălucind cu cele mai bogate ornamente.  Gilles de Rais, dorea să fie strălucitor chiar cu preţul ruinei”, arată George Bataille în lucrarea sa ”Procesul lui Gilles de Rais”. Construia o capelă extrem de costisitoare şi dorea să pună în scenă un spectacol de teatru cu cheltuieli exorbitante. În spatele acestui războinic excentric şi cheltuitor se ascundea un criminal feroce.

Copii dezmembraţi şi patimi satisfăcute în sânge

În 1434 se retrage din viaţa publică la castelul său Machecoul din zona Loarei. Din acel moment începe teroarea pentru întreaga zonă. Zilnic dispăreau copii. Erau luaţi de la părinţi sub diferite motive, pentru a fi aduşi la Machecoul, însă nu mai ieşeau niciodată pe porţile castelului. Seniorul Gilles de Rais avea o poftă aparte pentru crimă şi sânge şi a început să terorize întreaga regiune, care suferea în tăcere.

„Trebuie să ne imaginăm aceste sacrificii şi copii morţi care se înmulţeau continuu. Să ne imaginăm o domnie a terorii aproape tăcută care nu se mai termina. De teama represaliilor, părinţii victimelor preferau să tacă”, arată Bataille. Erau ţărani simpli, uşor de pus la punct de seniorul de la castel şi trupele sale înarmate. Ceea ce se petrecea dincolo de ziduri depăşea orice imaginaţie.

Copii erau selectaţi de câţiva servitori anume selectaţi de seniorul Gilles de Rais. Prefera băieţii cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani. Obligatoriu trebuiau să fie frumoşi şi cu un trup armonios. Unul dintre cei care îi aducea cei mai mulţi copii era Poitou, servitorul personal al lui Gilles de Rais, care-i împărtăşea apetitul pentru crime. Jean Benedetti, în lucrarea sa ”Adevăratul Barbă Albastră”, descrie modul cum erau primiţi băieţii la castel.

Castelul Machecoul, castelui groazei, unde Gilles de Rais îşi chinuia victimele FOTO trekearth

Castelul Machecoul, castelui groazei, unde Gilles de Rais îşi chinuia victimele FOTO trekearth

Castelul Machecoul, castelui groazei, unde Gilles de Rais îşi chinuia victimele FOTO trekearth

„Copilul era spălat şi îmbrăcat în cele mai bune haine. Mai bune decât avusese vreodată. Urma apoi o masă îmbelşugată, unde era servit şi cu hippocras, o băutură stimulantă. Apoi copilul era dus sus în camerele lui Gilles de Rais. Acesta era secondat doar de însoţitorii săi intimi. Aici, copilul vedea pentru ce a fost adus. „Teroarea care pune stăpânire pe copil îl incinta pe Gilles de Rais”, spune Benedetti. După care urma un ritual sadic. Ajutat de Poitou, Hariet-un alt servitor şi de vărul său Gilles de Sille. Poitou mărturisea în faţa tribunalului că uneori copii erau ucişi de Gilles de Rais, alătdată de servitorii săi. Fie erau decapitaţi sau ştrangulaţi, dar de cele mai multe ori erau evisceraţi de vii, cu membrele amputate într-o uriaşă agonie. Poitou mărturiseşte că stăpânului său îi plăcea să spânzure pe copii cu o funie de un cârlig şi să se masturbeze pe burta sau pe coapsele copilului.

Tot Poitou mărturisea  că Gilles de Rais rupea efectiv organele sexuale ale victimelor şi se satisfăcea. Chiar Gilles de Rais în confesiunea sa prezentată de Bataille, spune că îi plăcea să-i eviscereze de vii şi în timp ce agonizau se satisfăcea, stând pe stomacul lor în sânge. Îi plăcea să-i vadă murind. „Plăcerea sexuală conta mai puţin la el. Mai mult îi plăcea să vadă cum îşi face moartea efectul. Îi plăcea să vadă”, adaugă Bataille. Avea o infinitate de metode de a-i ucide sau de a le comanda moartea. Scăpa de cadavre arzându-le cu tot cu haine în căminul camerei sale.


A fost prins după ce a intrat în conflict cu episcopul de Nantes, căruia i-a răpit un preot. Acesta a deschis o anchetă cu ajutorul altor seniori şi al regelui şi a aflat tot. A găsit la castelul lui Gilles de Rais încă nearse peste 43 de cadavre de copii, măcelărite şi batjocorite. În total, se presupune că a omorât 1.500 de copii, începând să ucidă încă de când avea 25 de ani. A fost spânzurat şi ars pe rug, alături de complicii săi. Culmea nu s-a opus arestării deşi putea rezista aproape un an în castelul său. A deschis porţile şi s-a predat.

Dedicat diavolului

Se presupune că practica şi magia neagră, invocând diavolul în momentul crimelor. Cel care l-a iniţiat în satanism a fost culmea un cleric, Prelati din Florenţa. Cu ajutorul lui, Gilles de Rais chema un demon numit Barron. Acesta i-ar fi cerut sacrificii lui Gilles de Rais, demonul preferând copii îi spunea Prelati.

De fapt seniorul criminal dorea ca demonul să-i ofere bani, mai precis să-l ajute să transforme totul în aur, pentru a-şi satisface spiritul cheltuitor. Deşi practica de ani buni ritualuri satanice, în momentul morţii a cerut să fie îngropat creştineşte şi s-a spovedit. A fost un catolic fervent înainte de a-l cunoaşte pe Prelati, fiind unul dintre apropiaţii Ioanei D’Arc.

Ce l-a determinat pe Gilles de Rais să omoare

Specialiştii încearcă să găsească explicaţii pentru transformarea seniorului de Rais. Acesta a fost erou de război, un om credincios şi apropiat al unei femei-eroine sanctificate. A îndeplinit funcţii în stat, cu succes încă de la 22 de ani şi a contribuit la eliberarea Franţei în timpul războiului de 100 de ani. Bataille a studiat biografia lui şi spune că încă din copilărie suferise un şoc şi mai apoi au fost carenţe în educaţia oferită de tutori.

Efectele s-au văzut însă abia când Gilles de Rais avea 25 de ani. A rămas orfan de mic, tatăl său Guy II de Montmorency-Laval murind când avea 9 ani, iar mama sa Marie de Craon când avea 11. Personal ţinuse multe la mama sa, moartea acesteia fiind un adevărat şoc. Ajunge în grija marelui senior Jean de Craon.

Acesta era un cavaler brigand care i-a oferit o educaţie îndoielnică. Mai precis nu l-a ghidat în niciun fel, lăsându-l spune Bataille să facă ce vrea. Mai mult decât atât l-a învăţat avariţia, violenţa şi comportamentul războinic. ”Este însărcinat să-l educe pe Gilles, dar acesta îşi bate joc de educaţia lui. Îşi lasă nepotul să facă toate relele pe care şi le doreşte. Intervine doar pentru a-l instrui cum să fie deasupra legii”, spune Bataille. Aşa s-a întâmplat şi cu Gilles de Rais, ajunsese să simtă deasupra legii pământeşti.

Totodată, viaţa războinică pe care a dus-o începând de la 16 ani, comiţând atrocităţi pe câmpul de luptă i-ar fi stârnit pornirea naturală către crimă. Avea deasemenea o pasiune pentru copii, neajutoraţi asupra cărora avea control suprem. Specialiştii spun că dorea să se simtă asemeni lui Dumnezeu. De el să depindă viaţa şi moartea tuturor, să sfideze toate legile pământeşti. Se presupune că factorul declanşator al crimelor a fost şi moartea Ioanei D’Arc pentru care se spune că avea o simpatie aparte şi un respect deosebit. Ar fi fost dezamăgit de divinitate în numele căreia lupta Ioana şi care nu a putut-o salva de la rug.

 Sursa

Cuvânt profetic despre semnele sfârșitului lumii

(…) Trec deci cele ce se vad si vin cele asteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se vad; totusi nimeni sa nu caute sa afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastra sa stiti, spune Domnul, anii si timpurile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa” (Fapte l, 7). Sa nu îndraznesti sa hotarasti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarasi, nici sa dormi cu nepasare: „Privegheati, spune Domnul, ca în ceasul în care nu va asteptati va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindca trebuia ca noi sa cunoastem semnele sfârsitului lumii si fiindca asteptam pe Hristos, pentru ca sa nu murim înselati si sa fim rataciti de falsul Antihrist, apostolii, mânati prin vointa dumnezeiasca, potrivit iconomiei dumnezeiesti, se apropie de adevaratul învatator si spun:

– „Spune-ne când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?“(Matei 24, 3). Asteptam sa vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumina (II Corinteni ll, 14), întareste-ne, ca sa nu ne închinam altuia în locul Tau.

Iar Domnul, deschizându-si dumnezeiasca si fericita Lui gura spune:

– „Vedeti sa nu va amageasca cineva!“(Matei 24, 4).

Si voi, ascultatorilor, care va uitati acum la Domnul cu ochii mintii, ascultati ca va spune si voua aceleasi cuvinte: „Vedeti sa nu va amageasca cineva!“ Aceste cuvinte va îndeamna pe toti sa luati aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfatiseaza istoria trecutului, ci sunt o profetie a celor viitoare, care negresit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profetiile acestea, caci suntem nevrednici; noi va înfatisam cele scrise si aratam numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat pâna acum si vezi care mai lipsesc înca si întareste-te pe tine însuti. „Vedeti sa nu va amageasca cineva, caci vor veni multi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si vor amagi pe multi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Asa au spus pâna acum Simon Magul, Menandru si alti eretici atei. Asa vor spune si altii si în vremea de acum, si mai târziu.

Al doilea semn: „Veti auzi de razboaie si de vesti de razboaie”(Matei 24, 6). Este sau nu este acum razboi între romani si persi pentru Mesopotamia? Se scoala sau nu se scoala neam peste neam si împaratie peste împaratie? „Si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocurea”(Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Si iarasi: „Vor fi semne înfricosatoare din cer si furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheati, zice Domnul, ca nu stiti în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24,42).

Totusi noi cautam un semn al venirii Domnului, propriu noua. Noi, care facem parte din Biserica, cautam un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci multi se vor sminti se vor vinde unii pe altii si se vor urî unii pe altii“ (Matei 24, 10). Sa nu te tulburi daca vei auzi ca merg pâna la varsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor si popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! Se poate ca ucenicul sa fie mai bun decât dascalul si sa fie întâiul cel ce vine cel din urma (Matei 20, l6), pentru ca Domnul îi primeste si pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati? Semnul acesta nu priveste numai pe conducatori, ci si popoarele, într-adevar. Domnul zice: „Din pricina înmultirii faradelegii dragostea multora se va raci“ (Matei 24, 12). Se va lauda oare cineva din cei de fata ca are prietenie nefatarnica fata de aproapele? Oare nu adeseori buzele saruta, fata surâde, ochii sunt aparent voiosi, iar inima mestesugeste viclesug si faureste rele în timp ce vorbeste cu pace (Psalmul 27, 4)?

Mai ai si acest semn: „si se va propovadui aceasta Evanghelie a împaratiei în toata lumea, spre marturie la toate neamurile, si atunci va veni sfârsitul” (Matei 24, 14). Si dupa cum vedem, aproape toata lumea s-a umplut de învatatura lui Hristos.

Si ce se va întâmpla dupa aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeste sa înteleaga”(Matei 24, 15). Si iarasi: „Atunci, daca va va zice cineva: Iata Hristos este aici, sau: Iata este acolo, sa nu credeti” (Matei 24, 23).

Prin urmare, ura de frati face loc lui Antihrist. Diavolul pregateste mai dinainte dezbinarile dintre popoare, ca sa fie bine primit cel care vine. Sa dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici si nici vreun alt rob al lui Hristos din alta parte sa nu alerge la dusman.

Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lamurit prin cuvintele: „Ca va veni întâi lepadarea de credinta si se va arata omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau sfânt, asa încât sa sada în templul lui Dumnezeu, aratându-se pe sine ca este dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca va spuneam acestea înca pe când eram la voi? Si acum stiti ce-l opreste de a se arata la vremea sa. Caci taina faradelegii lucreaza de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreste acum sa fie luat din mijloc. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui si-l va pierde cu aratarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însotita de tot felul de puteri, de semne si de minuni mincinoase si de toata amagirea nedreptatii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3, 10).

Acestea le spune Pavel. Lepadarea de credinta se petrece în timpul nostru; oamenii au lepadat dreapta credinta: unii marturisesc filiopaternitatea, altii îndraznesc sa spuna ca Hristos a fost adus de la neexistenta la existenta. Mai înainte ereticii îsi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum însa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul! Biserica îti arata acumînaintea Dumnezeului celui viu (I Timotei 6, 13), si te învata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu stim daca vine în timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine însa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa te întaresti mai dinainte.

Hristos cel adevarat, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pamânt. Daca va veni cineva din pustie, înselând prin false minuni, sa nu iesi (Matei 24, 26). Daca vor spune: „Iata, aici este Hristos, iata, acolo, sa nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deci în jos si pe pamânt, caci Stapânul Se pogoara din ceruri(Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lâna”(Psalmul 71, 6), ci Se va arata stralucitor ca fulgerul. El însusi a spus: „Caci dupa cum soarele iese de la rasarit si se arata pâna la apus, tot asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Si iarasi: „Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multa putere si slava, si va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbita”(Matei 24, 30-31), si celelalte. Dar dupa cum la prima Lui venire, când avea sa Se întrupeze si se astepta ca Dumnezeu sa Se nasca din Fecioara, diavolul a cautat sa batjocoreasca acest fapt prin aceea ca a nascocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falsi care se nasc si care au fost nascuti din femei, cu intentia, dupa cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevarului, o data ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are sa vina adevaratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricina asteptarea celor fara de rautate, si mai cu seama a celor din taierea împrejur, va aduce un vrajitor foarte iscusit în înselatoarea si reaua arta a fermecatoriei si vrajitoriei; acesta va rapi stapânirea împaratiei romanilor si se va numi în chip mincinos pe sine însusi Hristos; iar prin aceasta numire de Hristos va însela pe iudeii care asteapta pe Mesia, iar pe neamuri le va amagi prin nalucirile sale vrajitoresti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împaratiei romanilor si se va apropia deci sfârsitul lumii. Se vor scula deodata zece împarati ai romanilor, poate în diferite locuri, si vor domni în acelasi timp. Al unsprezecelea împarat dupa acestia este Antihrist, care va rapi stapânirea romana prin vrajitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împaratii care vor domni înaintea lui „îi va umili”(Daniel 7, 24), iar pe ceilalti sapte îi va avea sub stapânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândetii, a castitatii si a iubirii de oameni, aratându-se om învatat si întelept. Dându-se drept Hristos cel asteptat, va însela pe iudei prin semne, prin minuni si prin minciunile savârsite cu ajutorul înselaciunii vrajitoresti, în urma însa, va înscrie pentru domnia lui tot felul de rautati ale neomeniei, încât va întrece pe toti nedreptii si nelegiuitii care au fost înaintea lui(Daniel 7, 24). Va fi fata de toti ucigas, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastra, a crestinilor. Numai trei ani si sase luni va îndrazni sa faca aceste nelegiuiri, caci va fi nimicit prin a doua venire slavita din cer a Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevarat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8 ) si-l va da în focul gheenei.

N-am nascocit noi aceste învataturi pe care vi le spunem; ele sunt aflate din dumnezeiestile Scripturi pe care le primeste Biserica si mai cu seama din profetia lui Daniel, de curând citita. Si arhanghelul Gavriil a talmacit-o, si spune asa:

„Fiara a patra va fi a patra împaratie pe pamânt; ea va întrece toate împaratiile” (Daniel 7, 23). Parintii bisericesti ne-au predat ca aceasta este împaratia romanilor. Cea dintâi împaratie mare a fost împaratia asirienilor; a doua, a mezilor si a persilor la un loc; iar dupa acestea, a treia, a macedonenilor; a patra împaratie este cea de acum, a romanilor. Mai departe Gavriil tâlcuieste si zice:

„Cele zece coarne ale ei înseamna ca zece împarati se vor scula; dupa ei se va scula un alt împarat, care va întrece în rautati pe toti cei dinaintea lui” (Daniel 7, 24). Gavriil nu spune ca va întrece în rautati numai pe cei zece, ci pe toti cei dinaintea lui. „Si pe trei împarati va umili” (Daniel 7, 24); adica pe trei dintre cei zece dinaintea lui. Iar daca va umili pe trei dintre cei zece, urmeaza ca el va împarati ca al optulea împarat. „Si cuvinte va grai, spune Gavriil, împotriva Celui Preaînalt” (Daniel 7, 25). Barbatul acesta va fi hulitor si nelegiuit; nu va mosteni împaratia de la parintii sai, ci va rapi domnia prin vrajitorie. Cine-i acesta sau cu a cui putere lucreaza? Talmaceste-ne-o, Pavele! „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, ne-o spune Pavel, cu puteri, cu semne si minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 9). Aceste cuvinte lasa sa întelegem ca Satana se foloseste de el ca de o unealta si ca el însusi lucreaza prin acesta. Satana stie ca la judecata viitoare nu va mai gasi nici un pic de mila; pentru aceasta nu duce razboiul ca de obicei, prin slugile sale, ci-l poarta el însusi pe fata: „cu toate semnele si minunile mincinoase“, în adevar tatal minciunii (Ioan 8, 44) mestesugeste fapte ale minciunii ca sa creada multimile ca vad înviat din morti pe cel neînviat; ca schiopii merg si orbii vad, cu toate ca nu s-a facut nici o vindecare.

Pavel urmeaza: „Potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau sfânt” (II Tesaloniceni 2, 4). „De tot ce se numeste Dumnezeu“: Antihrist se va arata în chip fatarnic urâtor al idolatriei, „încât sa sada în templul lui Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). Dar care templu? Templul cel darâmat al iudeilor. Sa nu dea Dumnezeu sa fie acesta, în care suntem noi acum! Pentru ce spunem aceasta?

O spunem ca sa nu se creada ca ne facem noua însine favoare! Caci daca Antihrist vine la iudei ca Hristos cel asteptat de ei si daca voieste sa fie adorat de ei, atunci, spre a-i însela mai mult, se îngrijeste foarte mult de templu, ca sa-i faca sa creada ca el este cel din semintia lui David, care are sa zideasca din nou templul construit de Solomon. Antihrist atunci va veni, când, dupa hotarârea Mântuitorului, nu va ramâne din templul iudeilor piatra pe piatra(Matei 24, 2). Când se vor nimici toate pietrele lui – si prin pietrele lui nu înteleg zidul împrejmuitor din afara, ci zidul interior al templului, acolo unde erau heruvimii -, fie ca se vor surpa din pricina vechimii, fie ca se vor darâma spre a se face noi constructii, fie ca se vor risipi din alte pricini, atunci va veni acela „cu toate semnele si minunile mincinoase“; se va înalta mai presus de toti idolii; la început va lua masca iubirii de oameni, dar în urma se va arata neîndurator, mai cu seama fata de sfintii lui Dumnezeu.

Scriptura, în adevar, spune: „Vazut-am, si cornul acela facea razboi sfintilor” (Daniel 7, 21). Iar în alta parte zice: „si va fi vreme de necaz, cum n-a mai fost de când a fost neam de om pe pamânt si pâna în vremea de acum” (Daniel 12, 1). Cumplita este fiara, balaur mare, nebiruit de oameni, gata sa-i înghita! Cu toate ca putem sa vorbim mai multe despre Antihrist pe temeiul dumnezeiestilor Scripturi, totusi ne multumim cu acestea, ca sa aiba masura cuvântarea noastra.

Pentru ca Domnul a cunoscut cruzimea potrivnicului, a dat credinciosilor Sai unele îngaduinte, si spune: „Atunci cei din Iudeea sa fuga în munti”(Matei 24, 16). Dar daca cineva se stie pe sine ca este foarte puternic sa lupte cu Satana, sa ramâna – eu nu-mi pierd nadejdea în taria Bisericii – si sa spuna: „Cine ne va desparti de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35), si celelalte. Daca ne temem, sa ne punem în siguranta pe noi însine; daca suntem curajosi, sa ramânem. Caci „va fi atunci necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii pâna acum si nici nu va fi“ (Matei 24, 21). Dar sa aducem multumire lui Dumnezeu, Care a marginit marimea necazului la putine zile.

Domnul spune: „Dar din pricina celor alesi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 2). Antihrist va domni numai trei ani si jumatate. Aceasta o spunem nu pe temeiul scripturilor apocrife, ci pe temeiul lui Daniel, care zice: „si se va da în mâna lui pâna la vreme si vremuri si jumatate de vreme” (Daniel 7, 25). „Vreme” este primul an, în care va creste deocamdata domnia lui Antihrist; „vremi” sunt ceilalti doi ani ai faradelegii, asa ca avem la un loc trei ani; „jumatate de vreme“, sunt sase luni. Iar în alta parte, Daniel spune acelasi lucru: „si s-a jurat pe Cel ce în veac este viu, ca în vreme si în vremuri si în jumatate de vreme…”(Daniel 12, 7). Unii au interpretat în acelasi sens si cuvintele: „O mie doua sute nouazeci de zile” (Daniel 12, 11); si: „Fericit cel care rabda si ajunge la o mie trei sute treizeci si cinci de zile” (Daniel 12, 12). Pentru aceasta trebuie sa ne ascundem si sa fugim. Poate ca nu vom sfârsi cetatile lui Israel pâna ce va veni Fiul Omului (Matei 10, 23)! Cine oare va fi fericitul care va primi atunci cu credinta mucenicia pentru Hristos? Afirm ca mucenicii de atunci sunt mai presus de toti mucenicii. Mucenicii dinainte de venirea lui Antihrist au avut de luptat numai cu oameni, pe când mucenicii din timpul lui Antihrist vor lupta chiar cu Satana fata catre fata. Împaratii prigonitori de dinainte ucideau numai, nu se faceau ca învie morti, nici nu aratau naluciri de semne si minuni. Acum însa Antihrist este pornit sa îngrozeasca si sa însele, „încât sa amageasca de va fi cu putinta si pe cei alesi“ (II Tesaloniceni 2, 11). Sa nu se suie în inima vreunuia de atunci gândul: „Ce minune mai mare a facut Hristos? Cu ce putere savârseste el aceste minuni? Daca n-ar voi-o Dumnezeu, n-ar îngadui-o!“. Apostolul te întareste si spune mai dinainte: „Pentru aceasta Dumnezeu le va trimite lucrarea înslaciunii” – cuvântul „trimite” este pus în locul cuvântului „îngaduie“ -, nu pentru ca sa aiba cuvânt de aparare, ci „ca sa fie judecati“ (II Tesaloniceni 2, 12). Pentru ce? „Pentru ca n-au crezut adevarului, adica adevaratului Hristos, ci le-a placut nedreptatea“ (II Tesaloniceni 2, 12), adica Antihrist. Dumnezeu îngaduie acestea si în prigonirile petrecute în cursul istoriei, cât si la sfârsitul lumii; nu înseamna ca este neputincios în a le împiedica, ci încununeaza ca de obicei prin rabdare pe propriii Sai luptatori, facându-i asemenea profetilor si apostolilor Lui. Pentru scurtul timp de suferinta vor mosteni împaratia vesnica a cerurilor, dupa cum spune Daniel: „si în vremea aceea se va mântui tot poporul Tau, care a fost scris în carte” – evident, în cartea vietii. „si multi din cei care dormeau în tarâna pamântului se vor scula; unii spre viata vesnica, si altii spre ocara si rusine vesnica. Iar cei care au fost întelegatori vor straluci cum straluceste cerul; iar dintre drepti cei multi vor straluci ca stelele în veac, si înca mai mult”(Daniel 12, 1-3)

Intareste-te pe tine insuti, omule! Ti-am dat semnele lui Antihrist. Intipareste-ti-le nu numai in memorie, ci raspandeste-le tuturor fara invidie. Daca ai copil dupa trup, invata-l de pe acum; iar daca ai nascut un fiu prin cateheza, intareste-l si pe acesta mai dinainte, ca sa nu ia ca adevarat Hristos pe cel fals. Caci “taina faradelegii lucreaza de pe acum”(II Tes. 2, 7). Ma inspaimanta razboaiele dintre popoare, ma inspaimanta schismele din Biserici, ma inspaimanta ura dintre frati. Sa fie spuse acestea!

Sa dea Dumnezeu sa nu se intample venirea lui Antihrist in vremea noastra. Cu toate acestea, noi sa ne intarim!

Acestea am avut de spus despre Antihrist.

(Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2003)