Să fugim de cele ale lumii!

Aşadar, care lucru din cele văzute ne va putea fi de folos în ceasul de nevoie al morţii, când plecăm de aici spre odihna de acolo a veacului aceluia, lăsând în urmă toate acestea?
Să fugim, aşadar, de lume şi de cele din lume (I Ioan 2, 15), iubiţi fraţi. Fiindcă ce avem noi cu lumea şi cu oamenii cei din lume? Să alergăm, să urmărim, până când vom apuca ceva din cele ce stau şi nu curg. Fiindcă toate se strică şi trec ca un vis şi nimic statornic sau sigur nu este întru cele văzute. Soarele, stelele, cerul şi pământul, toate vor trece, iar singur dintre toate rămâne omul.
Aşadar, care lucru din cele văzute ne va putea fi de folos în ceasul de nevoie al morţii, când plecăm de aici spre odihna de acolo a veacului aceluia, lăsând în urmă toate acestea? Iar dacă aşa vor trece cele văzute, care va fi folosul nostru atunci când ne ducem şi lăsăm în urmă trupul nostru mort? Fiindcă din clipa în care sufletul îşi lasă trupul, nu mai poate vedea prin el, nici nu mai poate fi văzut de altul, ci de acum înainte are legătură numai cu cele nevăzute şi nu mai are în sine nici o grijă pentru cele de aici, având de acum înainte o îndoită viaţă şi luptă: sau împărăţia cerurilor şi Slava veşnică sau, iarăşi, gheena şi osânda focului.
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, în Scrieri, partea a doua, edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 39)

În tot ce faceți, urmăriți iubirea!

În nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii”.

Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35). Căci pentru ea S-a făcut Cuvântul trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14), pentru ea făcându-Se om a răbdat de bunăvoie Patimile cele făcătoare de viaţă, ca făptura Lui cea plăsmuită de El, adică pe om, să o elibereze din legăturile iadului şi, luând-o pe umeri, să o înalţe la Ceruri.

Pentru ea au alergat Apostolii acea alergare fără odihnă şi, pescuind în toată lumea locuită, cu cârligul şi năvodul cuvântării au scos-o din adâncul idolatriei şi au mântuit-o, ducând-o la limanul Împărăţiei Cerurilor.

Pentru ea, mucenicii şi-au vărsat sângele ca să nu piardă pe Hristos. Pentru ea, de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi şi dascăli ai lumii şi-au pus cu osârdie sufletele lor pentru Biserica cea sobornicească şi apostolească, iar noi, netrebnicii, am venit ca întâi-stătători la conducerea voastră, preacinstiţii noştri părinţi şi fraţi, ca, imitându-i după putinţă întru toate pe aceia, toate să le suferim şi să le răbdăm pentru voi, şi să le săvârşim spre zidirea şi folosul vostru, ca să vă înfăţişăm la masa Domnului jertfe desăvârşite, arderi de tot cuvântătoare (Romani 12, 1).

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25)

Despre posesiunea inconstientă si constientă a harului divin

Iata ca iarasi ma indrept catre cei ce spun ca au in ei Duhul lui Dumnezeu in chip nestiut [inconstient] si socotesc ca L-au dobandit pe Acesta in ei insisi de la dumnezeiescul Botez si cred ca au aceasta comoara (2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei insisi cu totul usori de aceasta, spre cei care marturisesc ca n-au simtit nimic la Botez, dar presupun ca darul lui Dumnezeu s-a salasluit in ei insisi si ca el exista de atunci si pana acum in sufletul lor in chip nestiut si nesimtit; dar nu numai spre acestia, ci si spre cei care spun ca n-au primit vreodata o simtire a lui in vedere si descoperire”, ci ca l-au primit pe acesta si il tin in ei insisi numai prin credinta si gand” din auzirea cuvintelor dumnezeiesti [ale Scripturii].

Numai mortul nu simte nimic

Deci ca sa pun inainte cele spuse de aceia, vezi ce spun cei ce se socotesc intelepti si stiutori in fata lor insisi: „cati in Hristos v-ati botezat, zice Pavel, in Hristos v-ati si imbracat [Ga 3, 27]. Dar ce? Oare nu suntem botezati si noi? Deci, daca ne-am botezat, este vadit, cum zice Apostolul, ca ne-am si „imbracat in Hristos”. Aceasta este deci prima propozitie si demonstratie facuta de ei.

Dar ce le vom spune nu noi, ci Duhul Sfant.

Spuneti, asadar, ce este haina aceasta: Hristos? Da, spun ei. Atunci, ca sa vorbesc ca unul fara de minte catre cei lipsiti de minte, Hristos este ceva anume sau nu este nimic? Este ceva, vor raspunde negresit aceia, daca nu cumva sufera in chip desavarsit de pierderea capului. Deci, daca marturisiti ca este ceva, spuneti mai intai ce anume este, ca sa va invatati voi insiva sa nu vorbiti ca niste necredinciosi, ci ca niste credinciosi. Asadar, ce altceva este Hristos decat Dumnezeu adevarat facut om desavarsit in chip adevarat? Asadar, daca marturisiti aceasta, spuneti-ne pentru ce anume s-a facut om Dumnezeu? Negresit – asa cum invata dumnezeiestile Scripturi si insasi cele ce s-au facut si se fac in fiecare zi, daca nu cumva voi nu le cunoasteti facandu-va surzi de bunavoie – ca sa-I faca pe om dumnezeu. Dar prin ce anume face aceasta? Prin trupul Sau sau prin Dumnezeirea Lui? Desigur prin Dumnezeirea Lui. „Caci trupul, zice,nu foloseste la nimic; Duhul este cel ce face viu” [In 6, 53]. Deci daca prin Dumnezeirea Sa a indumnezeit mai intai trupul pe care l-a luat, atunci si pe noi toti ne face vii nu prin trupul stricacios, ci prin trupul cel indumnezeit, ca sa nu-l mai cunoastem nicidecum ca om, ci ca un Dumnezeu desavarsit in doua firi – caci Unul este Dumnezeu – intrucat ceea ce este stricacios a fost absorbit de nestricaciune [1 Co 15,54] si trupul, fara sa fie sters de ceea ce e netrupesc, a fost schimbat in intregime si, ramanand neconfundat, se amesteca in chip negrait si se uneste intr-o unire neamestecata cu Dumnezeirea treimi ca, ca Un singur Dumnezeu sa fie inchinat in Tatal, Fiul si Duhul Sfant, si Treimea sa subziste fara sa primeasca vreun adaos la numar din Iconomia [Intruparii] nici vreo patimire de la trup.

Dar pentru ce spun acestea? Pentru ca, dinainte cunoscand cele pe care le-ai marturisit fiind intrebat de mine, sa nu te abati din ignoranta de la calea cea dreapta a intelesurilor si sa ne faci noua suparari, iar sufletului tau sa-ti agonisesti judecata mai mare. Prin urmare, iti voi reaminti inca o data cele spuse pe scurt, ca sa se faca mai usor de cuprins intr-o privire ceea ce voi spune. Asadar Hristos exista. Dar ce anume este El? Dumnezeu adevarat facut cu adevarat om desavarsit, de aceea facandu-se om, ceea ce mai inainte nu era, ca sa faca pe om dumnezeu, ceea ce niciodata n-a fost, indumnezeindu-ne adica pe noi atat in trecut cat si acum prin Dumnezeirea Sa iar nu numai prin trupul Sau; caci Aceasta nu se imparte. Ia seama asadar si raspunde-mi cu intelegere la intrebarea mea: Daca cei ce se boteaza au imbracat pe Hristos [Ga 3,27], ce anume este ceea ce au imbracat ei? Dumnezeu. Deci cel ce a imbracat pe Dumnezeu nu recunoaste mental si nu vede ceea ce a imbracat? Atunci cand se imbraca, cel gol la trup simte si vede haina cum este ea, dar cel care-L imbraca pe Dumnezeu fiind gol la suflet, nu va cunoaste aceasta? Caci daca cel care-L imbraca pe Dumnezeu nu simte ce anume a imbracat, atunci dupa tine Dumnezeu nici nu este candva ceva; caci daca ar fi ceva, atunci cei care L-au imbracat L-ar cunoaste. Fiindca daca nu ne imbracam cu nimic, nu simtim nimic, iar daca ne imbracam in ceva, fie noi insine, fie de catre altul, simtim foarte bine aceasta, afara numai daca nu avem simturile vatamate; caci numai mortii fiind im¬bracati nu simt aceasta, si ma tem ca si cei ce spun acestea sunt cu adevarat morti si goi. Si asa se dezleaga problema cercetata.

Crestinul e chemat sa vada pe Dumnezeu in aceasta viata

Apoi, spun ei: „Pavel porunceste:„Duhul sa nu-l stingeti” [1 Tes 5, 19]”. Dar zicand aceasta si necunoscand scopul celor zise, isi arata ignoranta lor. Caci cel ce spune cuiva: „Sa nu stingi lampa”, nu vorbeste negresit despre lampa deja stinsa, ci despre lampa care arde si are o lumina stralucitoare. Dar sa le raspundem iarasi si la aceasta.

Dar ce? Vedeti voi peste tot in voi insiva Duhul arzand si luminand precum se cuvine? La aceasta nu numai ca nu raspund nimic, ci, schimbandu-si fata, isi intorc privirile si se arata stingheriti, ca si cum ar fi auzit o blasfemie; dupa care luandu-l de sus pe cel ce intreaba, si afisand cu fatarnicie o pretinsa blandete, raspund dar nu cu acreala: „Cine ar indrazni sa spuna ca L-a vazut pe Acesta sau ca Acesta se vede in genere? Opreste-te! Caci „pe Dumnezeu”, spune [Scriptura], „nimeni nu L-a vazut vreodata” [In 1, 18]. Cata intunecime! Spune cine a spus aceasta! Spune-ne! „Fiul Cel Unul Nascut, zice, Care este in sanul Tatalui, Acela ne-a spus””. Adevarat graiesti si marturia ta este adevarata, dar e impotriva sufletului tau. Caci daca eu iti voi arata pe Acelasi Fiu al lui Dumnezeu spunandu-ti ca acest lucru e cu putinta, ce vei spune? Fiindca spune: „Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” [In 14, 9]. Dar aceasta a spus-o nu cu privire la vederea trupului Sau, ci cu privire la descoperirea Dumnezeirii Lui. Caci daca am intelege ca acelasi lucru s-a facut prin vedere trupeasca, atunci L-ar fi vazut pe Tatal si cei care L-au rastignit si scuipat; si asa nici o deosebire sau preferinta nu va fi intre necredinciosi si credinciosi, ci toti deopotriva au dobandit si vor dobandi fericirea dorita. Dar nu asa stau lucrurile, nu asa, precum arata iarasi El Insusi vorbind cu iudeii si zicand: „Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, ati fi cunoscut si pe Tatal Meu” [In 14, 7].

Ca ne este cu putinta a vedea pe Dumnezeu, pe cat sta in puterea omului a-L vedea, asculta-L pe Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care zice iarasi: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” [Mt 5, 8]. Deci ce vei spune la acestea? Dar stiu, cel ce nu crede in bunatatile din mana si nu ravneste sa le primeasca pe acestea, va trece la cele viitoare si, raspunzand, va zice: „Da, cu adevarat, cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu; dar acest lucru se va petrece in veacul viitor, nu in veacul acesta”. De ce anume insa si cum va fi aceasta, iubitule? Caci daca ai spus ca Dumnezeu e vazut prin inima curata, negresit atunci cand va veni curatia, acesteia ii va urma si vederea. Si daca ai fi curatit-o candva pe aceasta, ai fi cunoscut ca sunt adevarate cele zise; dar fiindca n-ai pus acest lucru in inima ta [FA 5, 4], nici n-ai crezut ca e adevarat, de aceea ai dispretuit si curatia si ai ratat si vederea. Caci daca aici este curatia, aici va fi si vederea; iar daca spui ca vederea este dupa moarte, vei pune negresit si curatia dupa moarte, si asa se va face ca nu vei vedea niciodata pe Dumnezeu prin aceea ca dupa mutarea dincolo nu va fi in tine nici o lucrare prin care sa gasesti curatia. Dar si Domnul Insusi ce spune? „Cine Ma iubeste pe Mine va pazi poruncile Mele, si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui”[In 14, 21]. Deci cand se va face aratarea Lui? Aici sau in veacul viitor? Evident ca aici. Caci acolo unde este pazirea intocmai a poruncilor acolo este si aratarea Mantuitorului, si dupa aratare vine si iubirea desavarsita. Fiindca daca nu vine aceasta, nu putem nici crede in El, nici sa-L iubim asa cum trebuie; caci scris este: „Cine nu iubeste pe fratele sau pe care-l vede, cum Il poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” [1 In 4, 20].

Nu exista invidie la sfinti. Toti sunt chemati sa imite si sa faca experienta lui Pavel

Asadar, cine nu poate sa iubeasca, nu poate nici sa creada; asculta-l pe Pavel care spune acestea: „Iar acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si iubirea; iar mai mare decat toate e iubirea” [I Cor. 13, 13]. Deci daca credinta e injugata cu nadejdea, iar nadejdea e urmata de iubire, cel ce n-are iubirea nu a dobandit nadejdea, iar cel aflat in afara nadejdii este in chip vadit si in afara credintei. Caci oare cum anume ar putea sa fie prezenta iubirea daca nu sunt cauzele iubirii? Fiindca asa cum fara temelii nu poate sta acoperisul casei, tot asa fara credinta si nadejde sigura nu e cu putinta sa se gaseasca iubirea lui Dumnezeu in sufletul omului. Iar cel ce n-are iubirea, nu va avea nici un folos din celelalte virtuti si fara ea nu se va folosi nimic de ele, precum marturiseste in scris insusi Pavel. Iar despre faptul ca Dumnezeu Se vede inca de aici, asculta-l din nou pe acela spunand: „Acum vad in oglinda si in enigma, atunci voi vedea fata catre fata”, si iarasi: „Acum cunosc in parte atunci voi cunoaste precum am si fost cunoscut” [1 Co 13, 12]. Dar acela, zici tu, era Pavel. Dar oare Pavel nu era intru toate om, patimind in chip asemanator noua si impreuna-rob cu noi? „Dar cine este egalul lui Pavel, o trufasule si lipsitule de minte, zice el, ca il faci pe acesta egal cu noi oamenii?” Dar nu noi, ci insusi Pavel striga cu glas mare zicand asa: „Hristos a venit – auziti! – ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu”[1 Tim 1, 15]. Deci acela este cel dintai dintre pacatosii mantuiti. Fa-te si tu al doilea, fa-te al treilea, fa-te al zecelea, fa-te, daca vrei un suflet impreuna cu zecile de mii, si numara-te pe tine insuti impreuna cu Pavel; si asa il vei cinsti pe Pavel, precum spune acela: „Faceti-va imitatori ai mei, precum si eu sunt imitator al lui Hristos” [1 Co Il, 1], si iarasi: „As vrea ca toti sa fie ca mine insumi” [1 Co 7, 7].

Deci, daca vrei sa-I lauzi pe Pavel sau sa-I cinstesti pe el, imita-l, si fa-te si tu ca acela prin credinta si atunci il vei cinsti cu adevarat, si el te va primi pe tine si te va socoti ca pe slava sa si cununa laudei lui[1 Tes 2, 19]; pentru ca, crezand in cuvintele lui si urmandu-i, te-ai facut si tu imitator al lui si ca el. Iar daca zici ca e o necinstire adusa lui Pavel ca altul sa se faca egalul lui si de aceea dispretuiesti si esti cu nepasare fata de mantuirea ta, cunoaste ca mai degraba se va lepada de tine ca de un rastalmacitor si de aceea se va scarbi de tine. Vrei deci sa-ti arat ca il vei cinsti, il vei veseli si il vei veseli cu mult prea mult, daca vei putea sa te faci mai mare si mai familiar lui Dumnezeu decat el? Asculta-l pe el insusi aratand aceasta si spunand: „Ma rog sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei, rudele mele dupa trup” [Rm 9, 3]. Acela alege sa fie despartit de Hristos in chip desavarsit ca tu sa te mantuiesti, si tu spui ca va socoti drept necinste daca voi ravni sa ma fac si eu ca el? Nu, frate, nu este invidie in sfinti lui Dumnezeu, nu este in ei pofta sau dorinta de sedere inainte sau de slava mai mare. Caci una este pentru ei si pentru cei care s-au aratat din generatie in generatie prieteni si prooroci ai lui Dumnezeu sederea inainte pe scaune si starea privilegiata si slava si desfatarea si placerea: faptul de a vedea pe Dumnezeu; iar cei ce-L vad pe El sunt eliberati de orice curiozitate indiscreta. Caci nu pot sa priveasca sau sa se intoarca spre ceva din cele ale vietii sau spre un alt om sau sa cugete la ceva nepotrivit, ci mintea lor e eliberata de faptul de a fi in relatie; de aceea si raman in veci neschimbati si de neintors spre rau.

Auzirea nu e suficienta. Sfintii descriu ceea ce au vazut

Dar acum te voi intreba eu, iar tu sa-mi raspunzi cu intelegere [Sir 5, 12]. De unde le stiu pe acestea cei ce le-au scris, si cel ce scrie acum de unde le stie? Spune tu, ca sa nu-ti par iarasi ca graiesc din slava desarta; ale cui sunt aceste cuvinte? Reflecteaza cu judecata si negresit te vei convinge si ma vei scuti de discutii. Negresit ale unui om, zice. Socotesc ca nu prin auzirea ta se face vederea, ci ca tu ramai auzind si nicidecum vazand. Spui ca aceste cuvinte sunt ale unui om? Daca sunt ale unui om, atunci poti sa spui negresit si ale carui fel de om, fiindca un om nu poate sa cunoasca sau sa spuna nu numai care sunt gandurile si dispozitiile unui om, dar nici macar pornirile sau starile sau starea sufleteasca launtrica ale unui animal. „Caci nimeni nu stie cele ale omului, decat duhul omului care locuieste in el” [ I Co 2, Il]. Iar daca ii este greu omului sa cunoasca bine dispozitiile si pornirile omului si ale dobitoacelor necuvantatoare, de unde si cum poate cineva sa le cunoasca cele ale lui Dumnezeu, sau schimbarea si starea, ca sa nu spun lucrarea, care se fac in sfinti din vederea Lui? De altfel, daca sunt cuvinte ale unui om, e vadit ca ale unui om sunt si intelesurile. Dar intelesurile in aceste lucruri nu trebuie numite intelesuri, ci vedere [theoria] a celor ce sunt cu adevarat – caci graim din vederea acelora – si trebuie sa le numim mai degraba relatare [diegesis] a celor vazute, iar inteles e vrednic sa fie numit acel gand care se naste din minte cu privire la un lucru sau o vointa lipsita de subzistenta reala, ca de pilda gandul de a face un bine sau un rau care n-a fost inca facut de noi, si care e adus de la inteles la fapta; astfel incat intelesul este un inceput al lucrului care urmeaza sa fie facut de catre noi potrivit cuvantului: „Mai intai gandeste puterile ingeresti si ceresti, iar gandul a fost fapta.

Observa insa ca toate cuvintele noastre si toata relatarea noastra se face nu despre niste lucruri lipsite de subzistenta reala si nearatate, ci despre lucruri deja facute sau care se vor face si ca ele se fac mai degraba plecand de la vederea si contemplatia lor. Fiindca tot cel ce povesteste despre vreun lucru, ca de pilda despre o casa, sau o cetate sau un palat si despre randuiala sau starea din ele, sau iarasi despre un teatru si despre cele savarsite in el, are neaparata nevoie sa vada mai intai si sa afle asa cele care se gasesc in ele, si abia apoi sa graiasca in chip plauzibil si cu judecata despre cele pe care are sa le spuna. Caci daca nu le-a vazut mai intai, ce ar putea spune de la el? Ce intelegere privitoare la lucrul care nu a fost inca nicidecum vazut va procura de altundeva in relatarea sa? Ce gand, spune-mi, fie sadit in el, fie invatat, ce gandire, cugetare, excogitare sau rationament va gasi ca sa vorbeasca cum se cuvine despre cele pe care nu le stie? Caci a spune ceva despre lucruri pe care nu le-ai cunoscut sau nu le-ai vazut e negresit lipsit de ratiune si de educatie. Deci, daca nimeni nu poate spune sau relata ceva despre lucruri vazute si pamantesti daca nu s-a facut mai inainte vazator el insusi al acelui lucru, cum va putea cineva spune sau relata, fratilor, despre Dumnezeu si lucrurile dumnezeiesti si despre sfintii si slujitorii lui Dumnezeu, despre ce fel de afectiune totala aveau aceia fata de Dumnezeu si in ce fel este vederea lui Dumnezeu ce se facea in ei in chip negrait? Fiindca aceasta produce mental in inimile lor o lucrare negraita, chiar daca cuvantul omenesc nu ne ingaduie sa spunem ceva mai mult, daca nu este luminat mai inainte de „lumina cunostintei” potrivit poruncii care a fost data.

Iar atunci cand auzi vorbindu-se despre „lumina cunostintei” – ca prin toate sa te aducem la lumina! – sa nu presupui ca aceasta este doar o cunoastere a celor spuse fara lumina. Caci n-a spus o relatare sau un cuvant al cunostintei, ci o lumina a cunostintei, si lumina cunostintei intrucat lumina produce in noi cunostinta; caci nu poate cunoaste cineva pe Dumnezeu altfel decat prin vederea luminii care iradiaza din El. Fiindca asa cum cel ce relateaza unora despre un om sau despre o cetate graieste catre ei cele pe care le-a vazut si privit, iar cei ce-l asculta, intrucat n-au vazut omul si cetatea despre care aud vorbindu-se, nu pot sa cunoasca numai din auz, ca si cel care relateaza, cele privitoare la acel om si la acea cetate, tot asa nimeni nu va putea vorbi despre Ierusalimul cel de sus si despre Dumnezeul Cel nevazut Care locuieste in el, despre slava cea neapropiata a Fetei Lui si despre lucrarea si puterea Preasfantului Sau Duh, deci despre lumina, daca nu vede mai intai el insusi lumina cu ochii sufletului si cunoaste intocmai luminarile si lucrarile ei in el insusi. Dar chiar si atunci cand aude prin intermediul dumnezeiestilor Scripturi graind pe cei ce au vazut pe Dumnezeu, e invatat despre acelea numai prin Duhul Sfant. Nu poate spune ca a ajuns sa-L cunoasca pe Dumnezeu numai prin aceasta auzire. Caci cum poate sa-L cunoasca pe Cel pe care nu L-a vazut? Caci daca vederea singura produce in noi cunoasterea desavarsita a celor vazute de noi oamenii, cum atunci numai auzirea va produce in noi cunoasterea lui Dumnezeu? Dumnezeu este lumina si vederea Lui e ca o lumina; asadar in vederea luminii se face intaia cunoastere ca exista Dumnezeu, asa cum si la om intai se face auzirea despre el, apoi vederea, si in vederea lui e cunoasterea ca omul despre care am auzit exista. Dar intelesul celor spuse nu se opreste aici; caci oricate ti-ar spune cineva din auzite despre un om, atunci cand il vezi, nu poti sa-I cunosti intocmai numai din auzire si nu te poti incredinta ca e chiar acela despre care ai auzit, ci sufletul tau e impartit de indoiala si atunci il vei intreba chiar pe acela sau pe un altul care-l cunoaste, si abia atunci afli cu certitudine ca e chiar acela.

Propria experienta a lui Simeon si confirmarea vederii sale de catre batranul sau

Asa se petrec lucrurile, fara nici o deosebire, si cu privire la Dumnezeu Cel nevazut. Cand Il vede cineva descoperit, vede o lumina; si vazand-o se minuneaza dar nu stie numaidecat cine s-a aratat, nici nu indrazneste sa-L intrebe – caci cum ar putea sa-L intrebe pe Cel spre Care nu poate sa-si inalte ochii sa vada cat este de mare? -, ci priveste numai cu frica si cutremur spre picioarele Lui, stiind doar ca ceea ce s-a aratat inaintea fetei lui este Cineva. Si daca mai e cel care i-a explicat dinainte despre acestea, ca unul care a cunoscut mai inainte pe Dumnezeu, mergand la el, ii spune: „Am vazut”. Iar el zice: „Ce ai vazut, copile?” O lumina dulce, dulce, parinte. Dar mintea mea nu e in stare sa-ti spuna, parinte, cum anume e.” Si spunand aceasta, inima lui salta si palpita si se aprinde numaidecat de dorul a ceea ce a vazut. Apoi iarasi incepe sa graiasca cu lacrimi fierbinti si multe: „Mi s-a aratat, parinte, acea lumina. Casa chiliei mele a pierit si lumea a trecut, fugind pe cat socot de la fata Lui [ps 67, 2]. Am ramas numai eu singur impreuna cu lumina singura. Nu stiu insa, parinte, daca era atunci acolo si trupul acesta; caci nu stiu daca am ajuns in afara lui, decat ca nu stiam daca mai port trup si sunt imbracat cu el. Era in mine si este si acum o bucurie negraita, iubire si dor mult, incat rauri de lacrimi s-au pornit din ochii mei, precum vezi si acum”. Raspunzand, deci, acela ii spune: „Acela este, copile”. Si impreuna cu acest cuvant se uita din nou la El si putin cate putin se curata desavarsit, iar curatit fiind indrazneste si Il intreaba pe Acela si spune: „Dumnezeul meu, esti Tu?” Si acela raspunde si spune: „Da, Eu sunt, Dumnezeu Care M-am facut pentru tine om; iata, Eu te-am facut pe tine precum vezi, si tu te vei face dumnezeu!”

Asadar, dupa ce va petrece multa vreme jelind si plangand si cazand cu fata la pamant si smerindu-se, incepe sa cunoasca putin cate putin cele ale lui Dumnezeu; si ajuns la aceasta, aflata atunci care este „voia Lui cea sfanta, bine placuta si desavarsita” [Rm 12, 2]. Iar daca nu-L vede – ca sa spun din nou – nici nu poate sa-L cunoasca; iar daca nu-L cunoaste, cum va putea sa cunoasca voia Lui cea sfanta? Caci daca acest lucru este cu neputinta la oameni, cu cat mai mult la Dumnezeu. De aceea, inaintand si ajungand tot mai familiar lui Dumnezeu, din cele ce se fac cu el de catre Dumnezeu cunoaste si cele pe care Acesta le-a facut cu toti sfintii mai inainte si cate le va face cu cei de dupa el. Iar despre cununile si rasplatirile viitoare e invatat initiat fiind de Insusi Dumnezeu, dandu-si adica seama ca ele sunt mai presus de minte, ratiune si gand; dar nu numai aceasta, dar si intelege limpede in ce fel vor fi dupa inviere el si toti cei impreuna cu el, dar nu primeste acum aceste lucruri, chiar daca unii au socotit cu rautate ca noi spunem aceasta. Caci daca am presupune ca luam totul inca de aici, atunci, dupa ei, noi tagaduim insasi si invierea, judecata si rasplatirea, si respingem de bunavoie nadejdea celor viitoare. Dar nu asa gandim si graim noi, iar pe cei ce graiesc aceasta ii azvarlim cu tarie anatemei. Asadar, noi marturisim si spunem ca acum primim deja, inca de aici, cu masura, arvuna [Ef 1, 14] tuturor bunatatilor, dar totul nadajduim sa-l primim dupa moarte, precum sta scris: „Acum cunosc, zice, in parte; iar atunci, cand va veni, totul, atunci ceea ce este din parte se va desfiinta” [1 Cor 13, 12-10]. Si altundeva: „Si acum suntem copii ai lui Dumnezeu si inca nu s-a aratat ce vom fi; stim insa ca atunci cand Se va arata, vom fi asemenea Lui” [l In 3, 2].

Si ca sa prefacem cuvantul nostru in intrebari si raspunsuri, sa-I intrebam pe cel care a spus aceasta: „De unde stii, preaiubitule si prietene al lui Hristos, ca vei fi asemenea Lui? Spune-ne de unde?”„De la Duhul, spune, pe Care ni l-a dat noua [1 In 3, 24], de la El cunoastem ca suntem copii ai lui Dumnezeu si Insusi Dumnezeu e in noi, fiindca El Insusi ne-a spus acesta cu glas tainic.” Dar sa ne intoarcem acum la tema noastra.

Prin Duhul Sfant sfintii se fac martori oculari ai lumii viitoare

Am spus inainte mai sus ca este drept sa vorbim despre intelesuri [noemata] ale noastre atunci cand in mintea noastra se naste un cuvant despre un lucru oarecare bun sau rau, de pilda ca sa dobandesc ceva sau sa fac un rau ori sa fac un bine, iar relatare [exegesis] si nu inteles inseamna a grai despre lucruri care s-au facut deja sau care au fost vazute. Apoi am spus iarasi: cum poate vorbi cineva despre lucruri sau cetati sau spectacole sau oameni pe care nu i-a vazut, sau cum poate relata despre infatisarile, formele si pozitiile lor? Iar daca ar grai, pe buna dreptate ar fi numit de catre cei ce-l aud sconitor de basme [mituri]. Deci Proorocii si Apostolii care au vorbit despre Ziua Domnului si despre venirea Sa slavita si infricosatoare ca va veni noaptea ca un fur [2 Ptr 3, 10; 1 Tes 5, 2], si ca durerea celei ce naste [1 Tes 5, 3], si ca se va descoperi in foc [1 Ca 3, 13], de unde au invatat sa spuna acestea? Caci negresit, fie au auzit de la cineva, fie s-au facut ei insisi vazatori ai acelei Zile. Caci cum au grait aceia ceea ce n-au vazut, ceea ce au auzit spunandu-se de catre altul? Iar daca au auzit, spune-mi de la cine anume? Caci ei nu spun intotdeauna ca au vazut ei insisi si au grait, ci ca au auzit.

Spune-mi, deci, daca stii, de unde au aflat acestea? Iar daca nu stii sa spui, asculta si cunoaste ca au fost invatati de catre Duhul Sfant dupa cum le-a spus Domnul Insusi: „Iar cand va veni Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care Il va trimite Tatal in numele Meu, Acela va va invata pe voi toate si va va aduce aminte toate cate am spus voua” [In 14, 26]. Iar ca si cele pe care nu le-a spus lor Hristos, dar i-a invatat si le-a spus Apostolilor venind Duhul Sfant, spune El Insusi: „Inca multe am a va spune, dar nu le puteti purta; dar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul. Ca nu va grai de la Sine, ci cate le va auzi le va grai, si cele viitoare va va vesti voua” [In 16, 12-14]. Ai aflat deci de unde au fost invatati cei care au scris cele privitoare la Ziua aceea si la aratarea Domnului si despre cele rezervate si care vor veni peste cei pacatosi si peste cei drepti. Tot asa si despre toate celelalte care nu se vad, ei le-au vazut si ni le-au scris luminati fiind de Duhul.

Dar raspunde-mi cand te intreb: Duhul Sfant ce este? Dumnezeu, recunoscut Dumnezeu adevarat din Dumnezeu. Deci tu, precum vezi, spui ca Acesta este Dumnezeu urmand dogmelor Bisericii. Deci, spunand aceasta si gandind ca este Dumnezeu adevarat purces din Dumnezeu adevarat, recunosti ca cei ce au Duhul Sfant il au in chip recunoscut pe Dumnezeu ramanand pururea impreuna cu El, prccum a grait Hristos catre Apostoli: Daca Ma iubiti pe Mine, veti pazi poruncile Mele; si Eu voi ruga pe Tatal Meu si va va da voua alt Mangaietor, ca sa ramana cu voi in veac” [In 14, 15-16] Iata deci ai fost invatat ca si ramane si locuieste in veci nesfarsiti; caci a spune „ca sa ramana cu voi in veac” arata ca va fi vesnic si fara de sfarsit impreuna cu ei si nedespartit impreuna cu ei si in vremea de acum si in veacul viitor. Dar ca dumnezeiestii Apostoli si cati s-au invrednicit sa-L primeasca au vazut pe Sfantul Duh asculta ceea ce urmeaza: „Duhul adevarului, pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede nici nu-L cunoaste, dar voi Il cunoasteti, pentru ca ramane la voi” [In 14, 7]. Iar ca sa cunosti ca Il vad pe Hristos cei ce-L iubesc si pazesc poruncile Lui, asculta-L pe Insusi Domnul Care zice: „Cine are poruncile Mele acela este cel ce Ma iubeste pe Mine, iar cine Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu, si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui” [In 14,21].

Cunoscut, asadar, sa fie tuturor crestinilor ca Hristos e nemincinos si Dumnezeu adevarat si El Se arata in chip recunoscut celor care-si arata iubirea fata de El prin pazirea poruncilor, precum a spus El Insusi; si Insusi Duhul Sfant e daruit lor prin aratarea Sa, iar prin Duhul Sfant, El Insusi si Tatal raman in chip nedespartit impreuna cu ei. Iar unii ca acestia nu graiesc nimic de la ei insisi; iar cel ce spune ca ei graiesc ceva de al ei insisi spune ca e cu putinta ca, asa cum un om cunoaste cele ale omului, si oamenii sa cunoasca deopotriva cele ale lui Dumnezeu. Iar daca nu, ii numeste pe cei ce graiesc prin Duhul Sfant mincinosi si scornitori de basme ca pe unii care n-ar fi invatati de catre El, si care invata ca altii din propriile lor rationamente despre cele pe care nu le-au vazut sau auzit. Dar trebuie stiut ca, daca acestia graiesc in conglasuire cu de-Dumnezeu-purtatorii Parinti de mai inainte, graiesc si ei in acelasi Duh si cei ce nu cred in ei sau ii defaima pacatuiesc impotriva a ceea ce se spune prin ei.

Indemn la rugaciune pentru darul Duhului si avertisment impotriva arogarii unei calauziri a altora fara Duhul Sfant

Ai fost invatat, asadar, iubitule, ca Imparatia cerurilor este inauntrul tau [Lc 17,21], daca vrei, si ca toate bunatatile vesnice sunt in mana ta. Grabeste-te, deci, sa vezi si sa iei si sa dobandesti in tine insuti bunatatile cele puse deoparte si sa nu te lipsesti de ele prin inchipuirea ca le-ai avea. Plangi, cazi la pamant, ca odinioara orbul [Lc 18, 35 sq.], asa acum si tu, si spune: „Miluieste-ma, Fiule al lui Dumnezeu, si deschide ochii sufletului meu, ca sa vad lumina lumii[In 9,5], pe Tine Dumnezeul meu si sa ma fac si eu fiu al zilei dumnezeiesti [I Tes 5, 5], si nu ma lasa pe mine, Bunule, nepartas, ca un nevrednic de Dumnezeirea Ta. Arata-mi-te, Doamne, pe Tine Insuti, ca sa cunosc ca m-ai iubit ca pe unul care a pazit poruncile Tale Stapane. Trimite, Milostive, si peste mine pe Mangaietorul, ca sa ma invete cele privitoare la Tine si cele ale Tale sa-mi vesteasca mie, Dumnezeule a toate! Lumineaza peste mine lumina cea adevarata [In 1, 9], Milostive, ca sa vad slava Ta, pe care ai avut-o la Tatal Tau mai inainte de a se face lumea [In 17, 5]. Ramai, precum ai spus si in mine, ca si eu sa ma fac vrednic sa raman in Tine si sa intru in chip stiut [constient] atunci in Tine si sa Te am in chip stiut [constient] in mine. Binevoieste, Nevazutule, sa iei chip intru mine [Ga 4, 19], ca vazand frumusetea Ta extraordinara, sa port, Cerescule, chipul Tau [1 Co 15, 49] si sa uit toate cele vazute. Da-mi mie slava pe care Ti-a dat-o Tie, Milostive, Tatal, ca sa ma fac asemenea Tie ca toti slujitorii Tai, Dumnezeu dupa har si sa fiu impreuna cu Tine neincetat, acum si pururea si in vecii vecilor nesfarsiti. Amin”.

Da, fratele meu iubit, crede si fii convins ca asa este si aceasta e credinta noastra. Crede, deci, frate, ca aceasta inseamna a ne naste din nou [In 3, 4] si a ne innoi si a vietui viata in Hristos [2 Co 4, 16; 2 Tim 1, 1]. Sau nu-l auzi pe marele Vasile care spune in cuvantul sau de indemn la praznicul Luminilor [Botezul Domnului]: „Nu doresti, oare, omule, sa te vezi pe tine insuti ajuns din batran tanar?” Si pe Pavel care spune: „Daca cineva e in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut, iata s-au facut noi toate”[2 Co 5, 17]. Asadar, despre care „toate” se vorbeste? Spune-mi, tu, spune-mi!

Oare s-a schimbat cerul? Oare s-a schimbat pamantul; sau soarele sau stelele sau marea sau ceva din cele vazute s-a facut nou si proaspat? Dar nu poti spune aceasta, caci despre noi si pentru noi a spus aceasta. Pentru ca fiind noi morti, inviem spre viata; fiind stricaciosi, ne schimbam in nestricaciune; fiind muritori, ne prefacem in nemurire; fiind pamantesti, ne facem ceresti; fiind trupesti si avand nasterea din trup, ne facem duhovnicesti, nascuti si plasmuiti din nou de catre Duhul Sfant.

Acestea sunt, fratilor, faptura noua in Hristos [2 Co 5, 17]. Acestea se savarsesc si se fac in fiecare zi in credinciosii adevarati si alesi; acestia, asa cum am spus in mai multe randuri, fiind inca in trup se fac in chip stiut [constient], chiar daca partial, partasi ai tuturor acestora; si nu numai acestea: dar si dupa moarte nadajduiesc sa le mosteneasca pe acestea in chip integral si sigur, ajungand adica intregi in toate bunatatile de care s-au impartasit aici. Caci daca suntem invatati pururea ca mancam si bem pe Hristos, ca ne imbracam in El, ca-L vedem si iarasi suntem vazuti de El, si stim ca-L avem in noi si ca, la randul nostru, ramancm in El, ca El salasluicste intru noi si noi la randulnostru salasluim in El, intrucat ni Se face noua casa, precum si noi iarasi ne facem casa Lui; apoi ca suntcm fii ai Lui, iar El se face Tata al nostru, si ca estc o lumina care lumincaza in intuneric [In 1, 5], iar noi spunem ca-L vedem potrivit cuvantului: „Poporul care sedea in intuneric a vazut lumina mare” [Is 9, 1; Mt 4, ] 6], deci daca, precum s-a aratat, toate acestea si celelalte pe care dumnezeiestile Scripturi ne invata ca se fac in noi in vremea vietii noastre dc acum, spunem ca nu se fac nicidecum In noi sau se fac, dar in chip tainic si nesimtit, fara ca noi sa cunoastcm nimic din acestea – atunci prin ce anume ne deosehim de niste morti?

Dar sa nu va predati pe voi insiva unei astfel de necredinte, ca sa coborati in adancul pierzaniei! Ci, chiar daca pana acum n-ati nadajduit sa aveti o simtire a unor astfel de lucruri, si de aceea n-ati cerut nimic, incredintati-va inca de acum, crezand mai intai ca toate acestea sunt adevarate si consuna cu dumnezeiestile Scripturi, crezand adica din toate acestea ca inca de aici ni s-a dat noua credinciosilor in chip stiut[constient] pecetea Duhului Sfant [EI 1, 13]. Si crezand asa, urmariti ca sa prindeti [Flp 3, 12], luptati-va asa, dar nu ca batand aerul [1 Ca 9, 26], si pe langa acestea, „cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” [Mt 7, 7], fie inca de aici, fie in veacul viitor. Deocamdata lasati-va invatati, deocamdata pocaiti-va, supuneti-va, postiti, plangeti, rugati-va; si astfel, prin acestea si unele ca acestea, alergati, luptati, urmariti, cautati, bateti, cereti, neplecandu-va spre nimic altceva, pana ce veti lua, pana ce veti apuca, pana ce veti primi, pana ce vi se va deschide si veti intra, pana ce veti privi inauntrul camerei de nunta pe Mirele, pana ce veti auzi: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune”[Mt 25, 21], pana ce va veti face fii ai luminii si ai zilei [1 Tes 5, 5]. Dar inainte de a fi vazut si primit si patimit acestea, sa nu va amagiti in mintile voastre si sa socotiti pe nedrept ca sunteti ceva nefiind nimic [Ga 6, 3], si sa nu va inchipuiti ca unii care au cazut din constiinta ca sunteti deja duhovnicesti inainte de a primi Duhul Sfant, grabindu-va de aceea sa primiti fara pricepere gandurile altora si sa urcati la egumenii si stapaniri si indraznind fara teama sa primiti preotia, predandu-va rara rusine la zeci de mii de mestesuguri [uneltiri] pentru a ajunge la mitropolii si episcopii si a pastori poporul Domnului. Luati aminte, rogu-va, la voi insiva, cugetand cele de sus, cautand cele de sus, dorind cele de sus, si neingrijindu-va de nimic din cele pamantesti Inainte de a le fi luat pe acelea.

Da, rog iubirea voastra, sa dispretuim toate cele vazute, sa scuturam toate cele omenesti, sa nescarbim de toate cele patimase si vatamatoare, ca sa dobandim atat bunatatile cele de aici, cat si cele viitoare in Hristos Iisus, Domnul nostru. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea impreuna cu Cel fara de inceput al Sau Parinte si cu Preasfantul si bunul si de-viata-facatorul Sau Duh, luminii celei Intreit-sfinte, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Simeon Noul Teolog

În tot ce faceți, urmăriți iubirea!

În nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii”.

Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35). Căci pentru ea S-a făcut Cuvântul trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14), pentru ea făcându-Se om a răbdat de bunăvoie Patimile cele făcătoare de viaţă, ca făptura Lui cea plăsmuită de El, adică pe om, să o elibereze din legăturile iadului şi, luând-o pe umeri, să o înalţe la Ceruri.
Pentru ea au alergat Apostolii acea alergare fără odihnă şi, pescuind în toată lumea locuită, cu cârligul şi năvodul cuvântării au scos-o din adâncul idolatriei şi au mântuit-o, ducând-o la limanul Împărăţiei Cerurilor.
Pentru ea, mucenicii şi-au vărsat sângele ca să nu piardă pe Hristos. Pentru ea, de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi şi dascăli ai lumii şi-au pus cu osârdie sufletele lor pentru Biserica cea sobornicească şi apostolească, iar noi, netrebnicii, am venit ca întâi-stătători la conducerea voastră, preacinstiţii noştri părinţi şi fraţi, ca, imitându-i după putinţă întru toate pe aceia, toate să le suferim şi să le răbdăm pentru voi, şi să le săvârşim spre zidirea şi folosul vostru, ca să vă înfăţişăm la masa Domnului jertfe desăvârşite, arderi de tot cuvântătoare (Romani 12, 1).

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25)

Sfântul Simeon Noul Teolog – Metoda sfintei rugaciuni si atentiuni

Trei sunt felurile rugaciunii si ale luarii aminte prin care sufletul sau se înalta, sau se coboara. Se înalta daca le întrebuinteaza la timp potrivit, sau se coboara daca le întrebuinteaza fara socoteala, la vreme nepotrivita. Iar trezvia si rugaciunea sunt legate între ele ca sufletul si trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealalta. Unirea lor se face în acest chip: întâi, trezvia se opune pacatului, ca un strajuitor si înainte mergator; în urma ei, rugaciunea desfiinteaza si sterge îndata gândurile rele, împiedicate de strajuitor, luare aminte neputând face singura acest lucru. acestea sunt deci poarta vietii si a mortii: luarea aminte si rugaciunea. De o curatim prin trezvie, ne îmbunatatim; iar de o întinam prin lipsa de paza, ne înraim.

Fiindca am spus deci ca luarea aminte si rugaciunea sunt trei feluri, trebuie sa înfatisam însusirea fiecaruia din ele, ca cel ce vrea sa dobândeasca viata si sa si-o desavârseasca, sa aleaga din aceste trei feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, tinând din nestiinta pe cel mai rau, sa fie scos de la ceea ce e mai bun.

Despre primul fel de rugaciune

Însusirile primului fel de rugaciune sunt acestea: Când cineva face aceasta rugaciune, îsi ridica mâinile si ochii împreuna cu mintea la cer, iar mintea alcatuieste întelesuri dumnezeiesti si-si închipuie frumuseti ceresti, ierarhii de îngeri si corturi de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le aduna în vremea rugaciunii în minte, el îsi stârneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsând si lacrimi din ochi. Facând asa, se umfla dulce în inima si se mândreste si socoteste ca ceea ce i se întâmpla este o mângâiere dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururi într-o astfel de îndeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amagirii. Caci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar daca nu cade într-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la dobândirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amagit cei ce vad lumini în chip simtit si miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din ei au cazut cu totul în stapânirea dracilor, fiind purtati din loc în loc si din tara în tara. Altii, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii si de aceea primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas neîndreptati pâna la sfârsit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii si-au pus mâinile asupra lor însisi, si s-au facut sinucigasi, fiind scosi din minti de înselatorul, iar altii s-au aruncat în prapastii. În sfârsit, altii s-au spânzurat, si cine ar putea spune toate felurile amagirii diavolului?

Din toate cele spuse, cel întelept poate cunoaste care este câstigul nascut din cea dintâi luare aminte. Iar daca cineva nu cade în acestea, pentru ca traieste în viata de obste (acestea li se întâmpla deci pusnicilor), totusi ramâne toata viata fara nici o sporire din ea.

Despre al doilea fel de rugaciune

Al doilea fel de rugaciune se face asa: Mintea se retrage din cele supuse simturilor, îsi pazeste simturile de cele din afara, si-si aduna toate gândurile, ca sa nu umble dupa lucrurile desarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aici atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsa ea însasi de patima, începe sa revina la sine cu silire. Dar unuia ce se lupta asa, îi este cu neputinta sa câstige pacea, sau sa primeasca cununa biruintei? (II Timotei 4, 8). Caci unul ca acesta se aseamana omului ce se lupta noaptea, care aude glasurile vrajmasilor si primeste loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum si pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa , care îi pricinuieste acest neajuns. Cel ce se lupta asa, nu va scapa de a fi zdrobit de catre dusmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit, caci furat de slava desarta, el se faleste ca e cu luare aminte si stapânit si batjocorit de ea, va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mândri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanându-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb.

Acestea sunt însusirile rugaciunii a doua. Din ele, cel ce se sileste poate sa cunoasca neajunsul ei. Aceasta a doua rugaciune e mai buna decât cea dintâi, precum o noapte cu luna plina e mai buna decât o noapte fara stele si fara lumina.

Despre al treilea fel de rugaciune

Vom începe sa vorbim si despre a treia rugaciune. Ea este un lucru minunat si greu de talmacit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de înteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se întâlneste la multi, caci socotesc ca acest bun a disparut azi de la noi împreuna cu ascultarea. Pentru ca ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeste de veacul rau de acum, desfacându-l de patimi si de griji, îl face statornic si neobosit în urmarirea caii acesteia, mai ales daca a gasit si un povatuitor neamagitor. Caci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricarei împatimiri fata de lume si de trup? Sau ce grija ar mai putea stapâni pe acela care a dat în seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funia în nenumarate curse de gânduri, se rup si omul, ajuns liber, luptând cu putere si patrunzând gândurile vrajmasilor, le alunga cu maiestrie si înalta rugaciuni din inima curata. Aceasta este începutul adevaratei vietuiri calugaresti. Cei ce nu încep astfel, se vor zdrobi în desert.
Începutul rugaciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea gândurilor si cu chemarea ajutorului din cer, caci acestea sunt însusirile primei rugaciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simturile din afara, iar pe dusmanii dinauntru nu-i observa. Fiindca unul ca acesta e lovit, dar nu loveste, e ranit, dar nu raneste, e dus în robie fara sa se poata apara de cei ce-l robesc. Necontenit vrajmasii îl lovesc din spate, dar mai ales din fata si îl fac iubitor de slava desarta si plin de parere de sine.

Deci tu, de voiesti sa începi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa începutul de aici: dupa ascultarea cu de-amanuntul, pe care am zugravit-o mai înainte, trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare, nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta aceasta trebuie sa o pazesti întâi fata de Dumnezeu, fata de parintele tau duhovnicesc si în al treilea rând fata de oameni si de lucruri. Fata de Dumnezeu trebuie sa-ti pazesti constiinta curata, ca toate câte le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci; fata de parintele tau, ca sa faci tot ce îti spune potrivit scopului pe care-îl urmareste, neadaugând si netaind nimic; fata de oameni trebuie sa-ti pazesti constiinta, ca cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci; iar fata de lucruri trebuie sa te feresti de trecerea masurii în tot ce faci: în mâncare, în bautura si în îmbracaminte. Simplu graind, toate câte le faci ca în fata lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat în vreo privinta de constiinta.

Neascultând de un povatuitor iscusit, nu-ti dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scaderi si greseli ale tale.

Aceasta constiinta este un fel de simt al raspunderii fata de oameni si chiar fata de lucruri si de împrejurarile ce-ti sunt date, dar mai ales fata de întrebuintarea lor. Iar temeiul acestei raspunderi sta în raspunderea fata de Dumnezeu.

Si acum, dupa ce am limpezit si lamurit adevarata luare aminte, vom vorbi, daca voiesti, si despre însusirile ei. Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neînselatoare consta în aceea, ca mintea sa pazeasca inima în vremea rugaciunii si sa se întoarca neîncetat înauntru ei si din acel adânc sa-si înalte cererile catre Domnul. În felul acesta, gustând mintea Ťca bun este Domnulť, nu mai vrea sa iasa din locasul inimii, caci zice si ea cu Apostolul: ŤBine este noua sa fim aiciť. Si cercetând tot timpul locurile acelea, alunga cu lovituri aspre gândurile semanate de vrajmasi. Celor ce nu cunosc acest fel de vietuire, li se pare aspru si foarte greu, si de fapt lucrul este înabusitor si obositor nu numai pentru cei necercati, ci si pentru cei ce au agonisit cercare adevarata, dar n-au gustat si n-au facut sa treaca placerea ei în adâncul inimii. Însa cei ce au gustat placerea ei si au facut sa treaca dulceata ei în adâncul inimii, pot striga împreuna cu Pavel: ŤCine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?ť si celelalte.

Sfintii nostri Parinti, auzind pe Domnul zicând: ŤDin inima ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtisagurile, marturiile mincinoase, si ele sunt cele ce spurca pe omť, si îndemnul de a curata partea dinauntru a paharului, ca si partea din afara sa se faca curata, lasând orice alta lucrare a virtutilor, si-au îndreptat toata nevointa spre aceasta paza a inimii, bine stiind ca odata cu ea dobândesc toate celelalte virtuti fara greutate, iar fara de ea nu pot starui în nici o virtute.

Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însusi. Daca aceasta este permanenta, se evita toate pacatele si omul face numai binele de toate felurile, adica se deprinde cu toate felurile de bine si acestea sunt virtutile. În fond acest al treilea fel de luare aminte si al rugaciunii consta în cautarea sinei proprii si a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu si în staruirea în ele. Este întâlnirea cu Dumnezeu în rugaciune, dialog ce se petrece în acest abis nesfârsit al sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit si trait în mod constient ne întâlnim în mod constient cu infinitul dumnezeiesc; traim constiinta prezentei Lui. Numai în abisul subiectului nostru, trait constient, ne putem întâlni cu abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trairea constienta a Lui, într-o acuta responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se actualizeaza în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheama la raspundere, sau la constiinta de noi însine. Dar abisul nostru, sau constiinta de noi însine se poate si închide prin faptul ca mintea se strânge dupa forma lucrurilor marginite. Caci atunci dispare si constiinta prezentei lui Dumnezeu cel nesfârsit. Mintea noastra are tendinta de a se întinde spre Nesfârsitul, ca sa se odihneasca în El, dar iese din finit propriu zis în inima care se umple de constiinta prezentei lui Dumnezeu. Autorul ŤMetodeiť cere sa nu se ramâna la lucrarea virtutilor, fara vederea infinitului dumnezeiesc, sau fara constiinta prezentei lui, ca sa se vada acest infinit si apoi virtutile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci virtutile nu vor mai fi agonisite cu greutate si nici nu se vor mai pierde cu usurinta, ci se nasc firesc si devin statornice, caci sunt iradieri ale acestei constiinte ale întâlnirii cu infinitul lui Dumnezeu, devenita iubire a noastra. Fara ea, care este în fond esenta luarii aminte, nu se pot deprinde virtutile. Împrastierea aduce inevitabil greselile.

Pe aceasta unii dintre Parinti au numit-o liniste a inimii, altii luare aminte, altii paza a inimii, unii trezvie si împotrivire în cuvânt, altii cercetarea gândurilor si paza mintii. Dar toti îndeobste si-au lucrat pamântul inimii lor si prin aceasta au ajuns sa se hraneasca cu mana dumnezeiasca. Despre ea zice Eclesiastul: ŤVeseleste-te tinere, întru tineretea ta si umbla în caile inimii tale fara pata si scoate întarâtarea de la inima tať (Eclesiast 11, 9); sau: ŤDaca duhul stapânitorului se ridica împotriva ta, sa nu-ti lasi locul tauť (Eclesiast 10, 4). Zicând „loc”, a voit sa arate inima, precum zice si Domnul: ŤDin inima ies gândurile releť. Si iarasi: ŤNu va împrastiati cu gândurileť (Luca 12, 29); sau: ŤStrâmta este poarta si îngusta calea ce duce la viatať si: ŤFericiti cei saraci cu duhulť, adica cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: ŤFiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cineva sa înghitať. Pavel, la rândul sau, scrie foarte limpede catre Efeseni, despre paza inimii: ŤNu ne este lupta împotriva sângelui si a trupului, iar câte au scris dumnezeiestii nostri Parinti în scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cerceteaza pe acestea cu osârdie.

Înainte de toate, însa trebuie sa-ti câstigi trei lucruri si asa sa pornesti spre tinta cautata: lipsa de griji în privinta lucrurilor neîndreptatite si îndreptatite, adica moartea fata de toate; constiinta curata, pazindu-te neosândit de constiinta proprie; si neîmpatimirea, nelasându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi sezând într-o chilie linistita si într-un colt retras, ia aminte sa faci ceea ce-ti spun: închide usa si ridica-ti mintea de la tot ce e desert sau vremelnic. Apoi, apleaca-ti barba în piept, ca sa iei aminte, cu mintea si cu ochii sensibili la tine însuti. Ţine putin respiratia, ca sa fixezi mintea si sa afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo sa fie în întregime si mintea ta. La început vei afla un întuneric si o grosime de nestrabatut, dar staruind si facând acest lucru zi si noapte, vei afla o bucurie nesfârsita. Caci îndata ce afla mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede vazduhul ce se afla în mijlocul inimii si se vede pe sine în întregime luminoasa si plina de puterea de deosebire. Si de aici înainte, îndata ce mijeste un gând, înca înainte de a se alcatui si de a lua chip îl izgoneste cu chemarea lui Iisus Hristos si-l face sa se mistuie. De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridica împotriva lor mânia cea dupa fire si îi loveste, izgonind pe acesti vrajmasi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei învata cu ajutorul lui Dumnezeu, prin pazirea mintii, tinând pe Iisus în inima, caci se spune: Sezi în chilia ta si aceasta te va învata toate.

Daca vrem sa ajungem la barbatul desavârsit al plinatatii lui Hristos, sa începem sa urcam scara de la hrana vârstelor copilaresti, ca pasind treptat sa ajungem la masurile barbatului si batrânilor. Deci ceadintâi vârsta a vietii calugaresti sta în a micsora patimile. Acesta este lucrul începatorilor.

A doua treapta si schimbare, care face pe cineva din baietan, tânar duhovnicesc, este staruinta în cântare. Caci, dupa potolirea si micsorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii si e luata în seama de Dumnezeu, dat fiind ca nu e cu putinta a cânta Domnului în pamânt strain, adica într-o inima patimasa.

A treia treapta si schimbare de vârsta, care face dintr-un tânar un barbat duhovnicesc, este staruinta în rugaciune: ea este a celor înaintati. Iar rugaciunea se deosebeste de cântare ca barbatul desavârsit de tânarul si baietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care pasim.

La aceasta se adauga a patra treapta si schimbare de vârsta duhovniceasca. Aceasta este a batrânului si celui albit la par si consta în atintirea neabatuta a privirii, care este proprie celor desavârsiti. Aici calea s-a ispravit si scara a luat sfârsit.

Deci acestea fiind astfel orânduite si hotarâte de Duhul, nu e cu putinta copilului sa se faca barbat si sa urce la treapta batrânului albit altfel decât începând de la prima treapta, precum am zis, ca pasind bine prin cele patru trepte sa se înalte la desavârsire. Iar începutul înaintarii spre lumina pentru cel ce vrea sa se renasca duhovniceste este micsorarea patimilor, sau pazirea inimii. Caci altfel este cu neputinta sa se micsoreze patimile. În al doilea rând vine staruirea în cântare, caci patimile fiind domolite si micsorate prin împotrivirea inimii fata de ele, dorinta împacarii cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întarita izgoneste prin loviturile trezviei gândurile ce sufla la suprafata inimii. Si iarasi se daruieste luarii aminte si rugaciunii celei de a doua. În aceasta vreme se dezlantuie întarirea duhurilor si suflarile patimilor tulbura adâncul fara fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie si se topesc de acolo ca ceara. Însa ele tot nu se linistesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simturi suprafata mintii. De aici mintea le scoate repede si îndata simte pacea. Dar sa scape cu totul si sa nu mai trebuiasca sa lupte, este cu neputinta, caci acest lucru este propriu numai celui ce a ajuns la barbatul desavârsit, care s-a retras cu totul din lume si staruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalta treptat la întelepciunea parului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desavârsiti.
Mintea încalzita de dorul lui Dumnezeu, nu mai acorda atentie gândurilor straine de El. Inima nu se mai îngusteaza prin placerea pentru lucrurile marginite la care se refera aceste gânduri, ci se încalzeste de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârsit si îi cânta cu foc. Dar înca n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la linistea constiintei prezentei Lui. Patima margineste vederea în adâncimea fara sfârsit a Lui. Caldura cântarii poate dezlantui ti ea patimile care acopera abisul inimii în care se vede nesfârsirea dumnezeiasca. Ele mai încearca prin simturi sa tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafata ei si pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus largeste vederea, caci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.
Dupa ce a ajuns câte putin la nepatimire si prin aceasta la obisnuinta privirii în adâncul cel fara fund al inimii si prin ea în abisul dumnezeiesc, poate sa se ocupe si cu cântarea si poate cauta si la întelesurile lucrurilor, caci nu mai este ispitit de ele la ramânerea la ele, ca la singura realitate, deci la pacat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea nepatimirii, care îngusteaza mintea alipind-o la cele marginite, înseamna a face primul si al doilea fel de rugaciune si a fi ispitit la pacate, adica la alipirea de ele si la uitarea lui Dumnezeu.
Deci cel ce împlineste acestea la vreme potrivita si cu buna rânduiala, poate, dupa alungarea patimilor din inima, sa staruie si în cântare si sa se apere si de gândurile trezite prin simturi si de tulburarea de la suprafata mintii; de asemenea poate sa caute cu ochiul trupesc si cu cel al mintii – pentru ca si de aceasta e nevoie – la cer si sa faca rugaciune curata întru tot adevarul. Dar aceasta numai din când în când si câte putin, din pricina vrajmasilor ce întind curse în vazduh. Caci numai acestea se cere de la noi: sa fie inima noastra curatita prin supraveghere. Fiindca Ťde e radacina sfânta, e vadit ca vor fi si ramurileť (Romani 11, 16) si rodul. Dar cel ce îsi ridica ochiul si mintea la cer si vrea sa-si închipuie niscai lucruri gândite cu mintea (inteligibile) în afara de modul în care am grait, oglindeste mai degraba idoli decât adevar. Caci câta vreme inima este necurata, a doua si prima luare aminte nu poate înainta, fiindca precum la zidirea unei case nu punem întâi acoperisul, apoi temelia (aceasta e cu neputinta), ci dimpotriva întâi temelia, apoi zidirea si la urma acoperisul, asa trebuie sa gândesti ca e si în acestea. Caci întâi ne pazim inima si ne micsoram patimile din ea si prin aceasta punem temelia duhovniceasca a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele, rascolita prin simturile din afara, prin a doua luare aminte, si asa scapând repede de razboi, ridicam zidurile peste temeliile casei duhovnicesti. Apoi, prin atintirea noastra desavârsita spre Dumnezeu, sau prin retragerea în sine, întindem acoperisul casei si asa desavârsim casa duhovniceasca în Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Simeon Noul Teolog – O noua forma a blasfemiei: erezia nevolniciei


O noua forma a blasfemiei:erezia nevolniciei – de Sfantul Simeon Noul Teolog (12 martie)

Despre blasfemie. Si ca cel ce zice ca nu e cu putinta ca cineva din generatia prezenta sa se faca partas de Duhul Sfant, precum si cel ce defaima lucrarile Duhului si le atribuie potrivnicului, introduc o noua erezie in Biserica lui Dumnezeu.

Blasfemia impotriva Duhului Sfant

Fratilor si parintilor, “orice pacat“, spune cuvantul preasfant al Mantuitorului, “se va ierta oamenilor, dar celui ce va blasfemia impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta nici in veacul de acum nici in cel viitor” [Mt 12, 31-32]. Sa cercetam care este blasfemia impotriva Duhului Sfant. Blasfemia impotriva Duhului Sfant e faptul de a atribui lucrarile duhului celui potrivnic, dupa cum spune Marele Vasile. Dar cum face cineva aceasta? Atunci cand vazand cineva la unul din fratii lui fie minunile facute de Duhul Sfant, fie o alta harisma dumnezeiasca – adica strapungere, lacrimi, smerenie, cunostinta dumnezeiasca, cuvant al intelepciunii celei de sus [I Co 12, 8; Iac 3, 15-17], sau alt lucru daruit de Duhul lui Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [Rm 8, 28] – zice ca aceasta este din inselaciunea diavolului. La fel, si cel ce zice ca cei ce sunt manati de Duhul lui Dumnezeu ca niste fii ai lui Dumnezeu [Rm 8, 28], cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, Tatal lor, sunt amagiti de demoni, si acesta blasfemiaza impotriva Duhului Sfant Care lucreaza intru ei [cf.2 Co 12, 11; Ef 2, 2] ca odinioara iudeii impotriva Fiului lui Dumnezeu; caci si aceia vedeau demonii alungati de Hristos si blasfemiau impotriva Duhului Lui Celui Sfant zicand fara rusine nerusinatii: “Cu Beelzebub, capetenia demonilor, scoate demonii” [Lc 11, 15]. Dar unii, auzind acestea, nu aud si vazand nu vad [Mt 13, 13], ca unii ce au iesit din ei insisi, departand si respingand de la sufletele lor intreaga Scriptura si izgonind din mintile lor cunostinta ce vine din acestea [Scripturi]; si nu tremura de frica sa spuna ca toate lucrarile Duhului de care da marturie dumnezeiasca Scriptura vin dintr-o betie si o lucrare demonica.

Necucernicia de a tagadui lucrarea harului

Caci, ca niste necredinciosi, care sunt cu totul neinitiati in tainele dumnezeiesti, cand aud despre iluminarea dumnezeiasca, despre luminarea sufletului si a mintii, despre vedere [contemplatie] si nepatimire, despre smerenie si lacrimile varsate prin lucrarea si harul Sfantului Duh, declara cu indrazneala, ca unii ce nu suporta stralucirea covarsitoare si puterea acestor cuvinte, avand ochii inimii mai degraba intunecati decat luminati, ca acestea vin din inselaciunea demonilor; nici osanda lui Dumnezeu, nici vatamarea celor ce-i asculta nu-i fac sa tremure, ci, indraznetii, dau marturie fara rusine ca nimic asemenea nu se mai face acum de catre Dumnezeu in vreunul dintre credinciosi, ceea ce este mai degraba necredinta decat erezie. Caci erezie inseamna a te abate in vreuna din dogmele privitoare la dreapta noastra credinta ce ne stau inainte, dar a zice ca nu mai exista acum oameni care iubesc pe Dumnezeu, ca acestia nu se mai invrednicesc de Duhul Sfant si cei botezati de El nu se fac fii ai lui Dumnezeu si dumnezei in chip constient, prin experienta si vedere, rastoarna intreaga Iconomie a Dumnezeului si Marturisitorului nostru Iisus Hristos si tagaduiesc in chip vadit innoirea [chipului lui Dumnezeu din om] stricat si dat mortii, si rechemarea lui la nestricaciune si nemurire.

Cum sa ne mantuim daca am pacatuit dupa Botez

Caci asa cum cel ce n-a fost botezat prin apa si prin Duh [In 1, 33; 3, 5] nu poate sa se mantuiasca, tot asa nici cel ce a pacatuit dupa Botez, daca nu va fi botezat si nu se va naste din nou de sus, precum a zis Domnul, intarind aceasta, catre Nicodim: “De nu se va naste cineva de sus, nu va intra in Imparatia Cerurilor“ [In 3, 3-5], si inca si catre apostoli: “Ioan a botezat cu apa, voi insa vei fi botezati cu Duh Sfant” [FA 1, 5; 11, 16]. Deci cel ce nu cunoaste cu ce Botez a fos botezat ca prunc si nu stie ca a fost botezat, ci a primit acest lucru numai prin credinta, stergandu-l apoi cu zeci de mii de pacate si tagaduieste cel de-al doilea [Botez] – adica pe cel dat de sus din iubirea-de-oameni a lui Dumnezeu prin Duhul celor ce-l cauta prin pocainta – cum va putea dobandi altfel mantuirea?

Cainta, calea Duhului Sfant

Pentru aceasta deci dau marturie si spun si nu incetez spunand: cati ati intinat Botezul cel dintai prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu, imitati pocainta lui David si a celorlalti sfinti, si dovediti cu toata osardia pocainta vrednica prin tot felul de lucruri si cuvinte, ca sa atrageti asupra voastra harul Preasfantului Duh. Caci acest Duh, pogorand peste voi, vi se face scaldatoare luminoasa si, primindu-va la sanul Lui, va va face in chip negrait intru Sine Insusi pe toti din stricaciosi nestricaciosi, din muritori nemuritori, nascandu-va din nou, in loc de fii ai oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu si dumnezei prin infiere [thesei] si prin har – in caz ca vreti si voi sa va aratati rude si impreuna- mostenitori ai sfintilor si sa intrati impreuna cu ei in Imparatia Cerurilor – , asa cum am cunoscut pe sfantul parintele nostru [Simeon] Studitul ca a ajuns in generatia noastra, si nu numai el, ci si altii dintre ucenicii lui care s-au invrednicit, prin cererile si rugaciunile lui, cu negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu Cel preabun, de un astfel de bine, precum spuneam. Spun insa aceasta nu laudandu-ma cu puterea celora, ci multumind bunatatii lui Dumnezeu si vestind-o voua tuturor, ca si voi sa va grabiti sa va invredniciti de un astfel de bine. Caci acesta este semnul distinctiv al iubirii dupa Dumnezeu: ca cineva sa nu-si procure posesiunea binelui numai penru sine insusi, ci sa faca cunoscuta bogatia lui si fratilor lui apropiati si sa-i indemne sa-l caute, sa-l gaseasca si sa se imbogateasca cu el.

Intotdeauna ne putem apropia de Dumnezeu

Pentru aceasta deci, precum vedeti, strig catre voi, repetand glasurile prorocesti: “Apropiati-va de El si va veti lumina si fetele”, constiintele “voastre nu se vor rusina” [Ps 33,6]. Caci, ce? Oare nu predandu-va cu totul pe voi insiva trandaviei, nepasarii, poftelor si placerilor trupului, spuneti ca va este cu neputinta sa va curatiti si sa va apropiati prin pocainta de Dumnezeu; si nu numai aceasta, ci ca nu este cu putinta nici sa primiti harul Duhului Lui, sa fiti renascuti si infiati prin El si sa va asemanati Lui? Nu este cu neputinta aceasta, nu este! Era cu neputinta inainte de venirea Lui; dar de cand Stapanul si Dumnezeul a toate a binevoit a Se face om si S-a asemanat intru toate noua, afara de pacat [Evr 4,15], ni le-a facut cu putinta si usoare, dandu-ne putere de a ne face copii ai lui Dumnezeu [In 1, 12] si impreuna-mostenitori ai Lui [Rm 8, 17]; Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea in veci. Amin”.

(Sfantul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu)

Sfântul Simeon Noul Teolog le spune că sunt eretici ce închid cerul pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El însuşi ne-a înnoit-o celor ce au introdus laxitatea în Ortodoxie, spunând că acum creștinul nu poate să atingă măsura celor din vechime


Nota noastră: În ultimii ani, din ce în ce mai frecvent, auzim că tot mai mulți duhovnici dezleagă păcatele mult mai ușor decât recomandă Sfinții Părinți în Canoane (Dreptarul Ortodoxiei), motivând că, acum, suntem cu mult mai supuși ispitelor (și deci mai nevolnici) sau că acum vremurile sunt mult mai dificile decât în trecut sau că în prezent condițiile de viață în general diferă față de trecut și că măsurile creștinului de altădată nu mai pot fi atinse azi. Ca urmare, acești duhovnici și adepții (ucenicii) lor consideră cerințele Sfinților Părinți fiind mult prea aspre, permițându-și să le încalce sau afirmând în mod prefăcut că ei le respectă ”în duh, nu în literă”(de exemplu necurăția femeii nu mai e considerată o opreliște de a intra în biserică și uneori se permite să se și împărtășească în această stare considerându-se în mod greșit că motivația opririi era una ce ținea de igienă, sau un alt exemplu grav – creștini cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtășanie sunt împărtășiți, și încă des, fără a-și face canonul corespunzător precizat în Sfintele Canoane). Această diluare a Ortodoxiei este tot o manifestare și o consecință a ecumenismului! De aici decurge faptul că s-a ajuns să se considere că nu mai există nimeni care să poată să mai păzească poruncile evanghelice și să devină asemenea Sfinților Părinți. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră despre această idee ca este o erezie ce le depășește pe toate cele de până acum, iar despre adepții acestor idei spune că nu au numai o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc(s[ nu uităm că Sfântul Iustin Popovici considera ca fiind panerezie-ecumenismul !) Și mai spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre aceștia că”răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. (…)Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele ce le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră [cf. 1 Co 10, 11], pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici?„

1„Fraţilor şi părinţilor, mulţi spun în fiecare zi şi-i auzim şi noi zicând: „Dacă am fi fost în zilele apostolilor şi ne-am fi învrednicit să-L vedem pe Hristos ca aceia, am fi devenit şi noi sfinţi ca şi aceia”, neştiind că Acelaşi este Cel ce a grăit şi grăieşte şi atunci şi acum în întreaga lume; căci dacă Cel din vechime şi Cel de acum nu este Acelaşi, fiind Dumnezeu deopotrivă şi întru toate, fie şi în lucrări şi în riturile liturgice, cum se arată atunci Tatăl în Fiul şi Fiul în Tatăl [In 10, 38; 14, 10-11] zicând prin Duhul aceasta: „Tatăl Meu până acum lucrează şi eu lucrez” [In 5, 17]?(…)Acestea le spun cei ce sunt mai groşi la înţelegere decât alţii. Ce spun însă cei mai evlavioşi decât aceştia? „Dacă am fi fost în vremurile Sfinţilor Părinţi, ne-am fi luptat şi noi. Căci, privind la vieţuirea lor cea bună şi la luptele lor, ne-am fi aprins şi noi de zel. Acum însă, vieţuind cu oameni leneşi şi uşuratici, suntem duşi şi târâţi împreună cu ei şi, fără să vrem, pierim împreună cu ei”, neştiind, nici ei, pe cât se pare, că noi, mai mult decât aceia, suntem la liman [adăpost]. Căci în vremurile Părinţilor noştri erau multe erezii — să audă şi aceştia! — mulţi hristoşi mincinoşi [cf. 2 Co 11, 13], mulţi învăţători mincinoşi [2 Ptr 2, 1] care umblau de jur-împrejur cu îndrăzneală semănând neghina celui rău [Mt 13, 25], şi care, prinzând pe mulţi cu cuvintele lor şi amăgindu-i, au trimis la pierire sufletele lor. Că acest fapt e adevărat veţi găsi citind din Vieţile Sfinţilor Părinţilor noştri Eftimie, Antonie şi Sava. Căci stă scris că odinioară Antonie, îmbrăcând o haină mai strălucitoare deasupra celei pe care o îmbrăca de obicei şi urcându-se pe un loc înalt, s-a arătat pe sine însuşi şi s-a înfăţişat lumii, desigur ca, făcându-se arătat, să fie prins şi omorât de eretici; deci n-ar fi făcut aceasta dacă n-ar fi existat persecuţie (1) . Iar la naşterea Sfântului nostru Părinte Eftimie nu stă scris că pe atunci a fost dăruită Bisericilor „bucurie” de la Dumnezeu, încetând adică atunci persecuţiile şi ereziile(2) ? Iar la sfârşitul vieţii Cuviosului Părintelui nostru Sava n-aţi auzit cât s-a luptat pentru Biserici şi împotriva ereziilor, şi câţi dintre monahii de atunci nu s-au lăsat atraşi de eretici(3) ? Iar cele ce s-au petrecut cu Sfântul Ştefan cel Nou ce altceva au fost decât o prigoană foarte grea şi aspră(4) ? Sau nu vă gândiţi la furtuna ce s-a făcut atunci şi la valurile care i-au acoperit pe monahi? Dar ce să le mai expun pe toate? Căci atunci când îmi aduc aminte de aceştia, de cele petrecute cu Marele Vasile, după cum istoriseşte marele Grigorie(5) , şi de cele petrecute cu Ioan cel cu vorba de aur(6) şi cu sfinţii părinţi de după el, mă socotesc pe mine însumi un nefericit şi mi-e milă de cei ce nu se gândesc la acestea, fiindcă nu cunosc exact că toată vremea care a trecut a fost mai înfricoşătoare [decât cea de acum] şi în chip vădit plină de neghina celui rău [Mt 13, 38]. Cu toate acestea însă, deşi cele ce au trecut au fost mai înfricoşătoare decât cele de azi, şi viaţa de acum are mulţi eretici, mulţi lupi, vipere şi şerpi care petrec împreună cu noi, numai că nu mai au o putere împotriva noastră [cf. In 19, 11], ci unii ca aceştia stau ascunşi în noaptea răutăţilor, iar pe cei ce merg împreună cu ei şi ajung în întunericul lor îi răpesc şi-i mănâncă, dar celor ce umblă în lumina [1 In 1, 7; Ps 118, 105] dumnezeieştilor Scripturi şi merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu nu cutează să le stea înainte, ci, văzându-i trecând, fug din faţa lor ca de foc [cf. Ps 67, 2-3].

Ereticii de odinioară

Pe cine, oare, aţi socotit că i-am numit [acum] „eretici” ?

Oare pe cei ce tăgăduiesc pe Fiul lui Dumnezeu(8 )? Oare pe cei ce blasfemiază pe Duhul Sfânt şi zic că El nu este Dumnezeu(9) ? Oare pe cei ce zic că Tatăl e mai mare decât Fiul(10)? Oare pe cei ce amestecă Treimea într-o unime(11) sau împart pe Unul Dumnezeu în trei dumnezei(12)? Oare pe cei ce zic că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, dar nu cred că El a luat trup din femeie(13)? Oare pe cei ce flecăresc că a luat trup dar unul lipsit de suflet(14)? Oare pe cei ce zic că avea trup însufleţit, ca unul ce era om întreg, dar că Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut şi Fiu al Născătoarei-de-Dumnezeu Maria nu este Dumnezeu după ipostas, ci taie pe Unul Hristos în doi fii(15)? Oare pe cei ce atribuie Tatălui Celui fără-de-început un început şi zic că: „a fost un timp când nu era”(16)? Sau pe cei ce cugetă şi dogmatizează în chip rău că Tatăl e fără-de-început, dar Fiul, ca Unul Care a fost născut de El, a luat un început după un anumit timp, ca o creatură(17)? Căci n-a fost un timp când Tatăl să nu aibă împreună cu El pe Fiul, şi cum va putea fi numit Tată cel ce este lipsit de copil? Oare cei ce propovăduiesc că unul e cel ce a pătimit şi altul cel ce a înviat (18)? Nicidecum!

Căci nu-ţi vorbesc de nici unul din aceşti lipsiţi-de-evlavie şi de-Dumnezeu, nici de vreuna din celelalte erezii care au apărut ca un întuneric dar care au fost făcute să dispară de către Sfinţii Părinţi care au strălucit pe atunci; pentru că atât de puternic a strălucit prin ei harul Preasfântului Duh şi a izgonit întunericul numitelor erezii, încât de-Dumnezeu-insuflatele lor scrieri strălucesc până acum mai presus decât razele soarelui, astfel încât nimeni nu îndrăzneşte să le contrazică.

O nouă erezie: a ne crede incapabili de a păzi Evanghelia ca cei din vechime

Ci vorbesc despre aceia, şi-i numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea cu Sfinţii Părinţi: adică mai întâi de toate credincios şi făptuitor — căci credinţa se arată prin fapte [lac 2, 18] aşa cum se arată asemănarea feţei în oglindă —, apoi contemplativ şi văzător-de-Dumnezeu pentru faptul de a fi fost adică luminat şi a fi primit Duhul Sfânt şi de-a fi văzut prin El pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic deci că aceasta e cu neputinţă(19) nu au numai o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc, aceasta din urmă depăşindu-le şi acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie şi excesul blasfemiei ei pe toate acelea. Cel ce zice aceasta răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. În zadar, socotesc, zice zadarnicul acela, se mai citeşte Sfânta Evanghelie, în zadar, dă el mărturie, se mai citesc ori s-au scris scrierile Marelui Vasile şi ale celorlalţi preoţi şi cuvioşi. Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele ce le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră [cf. 1 Co 10, 11], pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici? Cei ce zic acestea închid cerul [cf. Mt 23, 13] pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El însuşi ne-a înnoit-o [Evr 10, 19-20]. Căci, în vreme ce Acela Dumnezeu fiind peste toţi credincioşii strigă şi zice prin Sfânta Evanghelie: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28], potrivnicii lui Dumnezeu [antitheos] aceştia sau, mai bine zis, aceşti potrivnici ai lui Hristos [antihrişti] zic: „Este cu neputinţă aceasta, este cu neputinţă!” Către aceştia Stăpânul zice pe drept cuvânt cu glas mare: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor [Mt 23, 13-15]! Vai vouă, călăuze oarbe orbilor [Mt 23, 16; 15, 14] că nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi! [Mt 23, 13; Le 11, 52]”. În vreme ce Acela fericeşte în mod deschis pe cei ce plâng [Mt 5, 4], aceştia spun că e cu neputinţă ca cineva să plângă şi să se întristeze în fiecare zi. O, ce nesimţire şi ce gură nepăzită care scoate din ea [astfel de] glăsuiri întinate împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt şi face ca oile lui Hristos pentru care şi-a vărsat sângele însuşi Fiul Cel Unul-născut al lui Dumnezeu să devină pradă fiarelor. Cu adevărat bine zice David, părintele lui Dumnezeu, proorocind despre unii ca aceştia: „Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită” [Ps 56, 5].

(1 )Cum ştim din Viaţa Sfântului Antonie, cap. 46, scrisă de SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE (PG 26, 909B-912B [PSB 16, p. 219]), în anul 311, în timpul persecuţiei lui Maximin, Sfântul Antonie a părăsit pustia şi a venit la Alexandria dorind să fie martirizat pentru Hristos. Cu toate eforturile sale de a fi remarcat [şi-a spălat veşmintele şi s-a urcat pe o înălţime], autorităţile nu s-au atins de el, iar el s-a întors în pustie la sfârşitul persecuţiei. El a mai venit odată la Alexandria, la sfârşitul vieţii în 354-355, la cererea Sfântului Atanasie pentru a-i combate pe arieni (cap. 69, 941AB [PSB 17, p. 232]). Deşi detaliile arată limpede că se refera la persecuţia păgână a Iui Maximin, Sfântul Simeon se referă aici la ea ca la o persecuţie a „ereticilor”, amalgamând oarecum detaliile şi cronologia vieţii Sfântului Antonie [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 170-171].
(2) Naşterea Sfântului Eftimie a precedat cu câteva luni moartea violentă a împăratului arian Valens, în bătălia de la Adrianopol (9 august 377), care a pus capăt lungii persecuţii, de patruzeci de ani, exercitate de arieni asupra ortodocşilor după Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Acest fericit eveniment a fost anunţat părinţilor Sfântului Eftimie în momentul naşterii lui într-o viziune de „bucurie” (euthymia) (cf. CHIRIL DIN SCYTHOPOLIS, Viaţa Sfântului Eftimie, cap. 2, ed. Schwartz, TU49, 2, 1939, p. 9) [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 171].
(3) Detalii asupra disputelor origeniste declanşate între monahii din Palestina după moartea Sfântului Sava (prăznuit pe 5 decembrie 532) şi care aveau să ducă la con damnarea lui Origen, Evagrie şi Didim de Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol (553), le oferă Viaţa Sfântului Sava scrisă de acelaşi CHIRIL DIN SCYTHOPOLIS, cap. 84-90 (ed. Schwartz, 1939, p. 189-202) [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 172-173].
(4) Sfântul Ştefan cel Nou (prăznuit pe 28 noiembrie), monah de pe Muntele Sfântul Auxenţiu din Bithynia a fost martirizat în anul 764 sub împăratul iconoclast Constantin VI Copronimul pentru venerarea Sfintelor Icoane; Viaţa sa, scrisă în 808 de diaconul ŞTEFAN DIN CONSTANTINOPOL, în PG 100,1069A-1185D [n. B. Krivo cheine, SC 113, p. 173).
(5) Este vorba de Elogiul funebru al Sfântului Vasile cel Mare, scris de SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ în 380, PG 38, 493-605 [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 173].
(6) Sfântul Simeon are probabil în vedere Dialogul asupra vieţii Sfântului Ioan Hrisostom scris în 408 de episcopul PALLADIOS DE HELENOPOLIS (t 431) [n. B. Krivochdine, 5C113, p. 173].
(7) Sfântul Simeon enumera aici erorile principale ale unei serii întregi de ereâi fără să le numească însă, bazându-se probabil, din memorie, pe o listă de erezii curentă în epocă, de tipul celei date de SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL în lucrarea sa Despre erezii (PG 94, 77-780). Nu este întotdeauna posibilă identificarea exactă a acestora, aluziile fiind prea generale şi sumare [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 174].
(8) Arienii radicali, eunomienii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(9) Pnevmatomahii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(10) Probabil semiarienii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).,
(11) Sabelienii modalişti (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(12) Triteiştii sau arienii în genere (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecume nic (381). (13) Gnosticii docheţi.
(14) Apolinariştii (secolul IV-V); condamnaţi la Sinodul III Ecumenic (431).
(15) Nestorienii (secolul V); condamnaţi la Sinodul III Ecumenic (431).
(16) Este greu de spus cine ar putea fi ereticii care atribuiau un „început” Tatălui. Formula pe care le-o atribuie aici Sfântul Simeon („a fost un timp când nu era”) este o expresie clasică a lui Arie care o aplica însă nu Tatălui, ci Fiului pentru a-i contesta divinitatea deplină pe care el o recunoştea numai Tatălui. ,,
(17) Poziţia arianismului „clasic” reprezentat de Arie; condamnat la Sinodul I Ecumenic (325).
(18) Ar putea fi vorba de o hristologie dochetică de tendinţă gnostică.
(19) Macarie, Epistula Magna, ed. Jaeger, p. 298 [n. B. Krivocheme, SC 113, p. 179]. ”

Fragment din Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheze. Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, pag.302-311. Titlul articolului ne aparține.

s.o.