Apostazia contemporana – O primejdie reala impotriva Ortodoxiei

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi un întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin. Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?

Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară? Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă, tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc?” Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, şi nici nu fac concesii „pietist – ecumeniste” în faţa lumii şi a năravurilor ei.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea din manualele de istorie bisericească şi din Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.
Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.
Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei.
Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele lumii.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele „cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa rătăcirilor moderne.
Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi, lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri şi dezbateri sociale, politice, umanitare. Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?
Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru „mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi? Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut „progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s-au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi, nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe, pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste „dezvoltări” de generaţia următoare. Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov, Soljeniţîn,etc.
Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi „ societăţii de consum”.
Ce este această „societate de consum” pentru toţi oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX – XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.
E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.
Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc.
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a şantajului, etc.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”
Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)

Fragment din cartea: Martirie Paduraru, despre chipul omului nou pag. 21-27

glasulstramosesc

Documentar Ortodox: Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa – Drumul spre Dumnezeu.


Documentarul este realizat de Televiziunea Romana si are ca subiect viata parintelui Pantelimon care, dintr-un tanar teribilist a ajuns monah in obstea Manasatirii Oasa din localitatea Sugag, judetul Alba Iulia. Parintele ne povesteste cum viata lui a luat o intorsatura la 180 de grade, ne dezvaluie amanunte din viata de zi cu zi petrecute in manastire si despre capcanele diavolului. Mai multe urmariti in materialul de mai sus .Vizionare placuta!

Sursa

Mamă MUCENIȚĂ: A ales să MOARĂ decât să întrerupă SARCINA

Roxana Dragomir, o tânără de 26 de ani care a ales să se sacrifice pentru a o aduce pe lume pe fiica ei, Maya, a decedat aseară, după o luptă cruntă cu cancerul.
“Abia reuşesc să-mi adun gandurile să pot relata ce s-a intamplat. Roxana a decedat în urma cu ceva timp. Din păcate organismul ei nu a mai facut faţă. În urma cu 3 zile a intrat în comă, până asta-seară când a facut infarct nemaiputând fi resuscitată. Nu am cuvinte să pot spune cât de rău ne pare. A fost o curajoasă până în ultimul moment! Nu se mai chinuie acum, este bine! Te iubim enorm Roxana! Vei rămâne tot timpul în inimile noastre! Să ne rugăm pentru odihna sufletului ei! Dumnezeu să te odihnească în pace!”, este mesajul postat pe pagina de Facebook de soțul ei.

Roxana a aflat că este bolnavă de cancer la numai câteva luni după ce a rămas însărcinată. Nu a renunţat la sarcină, pentru a-şi îngriji mai întai de toate sănătatea, ci a ales să îşi aducă pe lume copila, chiar dacă asta a însemnat să îşi pună în pericol propria viaţă.

“Pentru a supravieţui a trebuit ca Maya sa vină pe lume prematur, iar mamei să i se amputeze piciorul. Roxana a văzut-o pe Maya doar la naștere câteva secunde, urmând ca ea să fie ținută la incubator, iar Roxana trimisă la alt spital pentru amputarea piciorului”, au scris prietenii şi familia fetei, într-un apel publicat pe Facebook în luna ianuarie a acestui an.

Povestea nu s-a terminat aici pentru că boala a revenit şi mai agresivă, iar tânăra mămică avea nevoie de ajutor pentru a înfrunta boala. La fiecare 21 de zile, femeia trebuia să facă o cură de medicamente, însă fiecare intervenţie costa 3500 de euro.

Depăşiţi de costuri, familia şi prietenii au făcut un apel public de ajutor. Iar cei care au sărit în ajutorul Roxanei nu au fost deloc puţini.

Însă, femeia a pierdut lupta cu cancerul, decesul ei fiind anunţat în aseară, 24 februarie 2017.

Cu Sfinții odihnește Doamne, pe roaba Ta, Roxana!

Sursa

Dacă relaţia dintre om şi îngerul păzitor se rupe, omul rătăceşte, iar diavolul vine şi câştigă fără luptă

Dumnezeu i-a dat omului umilinţa, smerenia, i-a dat greutăţile ca să se călească, să înveţe ascunzişurile vieţii. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om şi înger trebuie să se stabilească o relaţie care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relaţia dintre om şi înger se rupe, omul rătăceşte, îngerul se depărtează, diavolul vine şi câştigă fără luptă.
 

Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Vavilonului, pedepsiţi pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere. Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieţii, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine ştie ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viaţa noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilinţa, smerenia, i-a dat greutăţile ca să se călească, să înveţe ascunzişurile vieţii. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om şi înger trebuie să se stabilească o relaţie care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relaţia dintre om şi înger se rupe, omul rătăceşte, îngerul se depărtează, diavolul vine şi câştigă fără luptă.

Când vine monahul la călugărie şi-l întreabă stareţul: De ce-ai venit frate? Doreşti viaţa duhovnicească de bună voie? Da. Dar să ştii că aici vei avea încercări grele, umilinţe, smerenie, fel de fel de lucruri care nu-ţi vor fi pe plac. Numai lucrurile care nu-ţi plac la prima vedere îţi întăresc sufletul şi răbdarea, te pregătesc pentru o viaţă de ales…
(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, pp. 158-159)

Sf. Ioan din Kronstadt: Postul limpezeşte mintea, contribuind la lupta cu patimile

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului. Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică. Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate fi aceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

Extras din Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005

HULA lui NECULA

Răspuns la răspunsurile aberante rostite de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Necula,  la conferinţa de la Rădăuţi din 18.02.2017


Cu durere de păstor de suflete am vizionat, numită conferinţa, cu tema Copiii şi tinerii – Darul lui Dumnezeu pentru lume, organizată de mănăstirea Bogdana. Chiar dacă unii asistă cu plăcere la show-ul de tip stand-up comedy pe care-l propuneți ca mod de comunicare cu credincioșii în conferințele dumneavoastră, doresc a vă atrage atenția, atât eu cât și alți preoți din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, că sunteți departe de discursul pe care ar trebui să-l aibă un păstor de suflete. Nu o spun cu răutate sau din răzbunare, nu o spun pentru că m-ați denigrat înaintea credincioșilor din orașul în care sunt preot, ci din dorința curată de a vă îndrepta: sunteți străin de duhul pe care ar trebui să-l manifeste un păstor adevărat de suflete, sunteți străin de învățătura Părinților Bisericii care lipşte, din păcate, din cultura și limbajul dumneavoastră. După vizionarea, mărturisesc sincer, anevoioasă a conferinței dumneavoastră, m-am gândit la conferinţele din anii 90 ale părinţilor Cleopa, Ioanichie Bălan sau Arsenie Papacioc care produceau o reală schimbare lăuntrică a omului, care străpungeu la inimă și stârneau în om o dorință de pocăinţă şi de renaştere duhovnicească. Conferinţa domniei tale, ca majoritatea „prestațiilor” publice, stârneşte doar hohote de râs și stare de „bună dispoziție”, care duce la o bagatelizare crasă a adevărului de credință și la o slăbire a vieții duhovnicești. Faptul că sunteți un om lumesc nu e de mirare, cu toții suntem, dar faptul că doriți a viețui în acest lumesc și doriți a-i ține și pe credincioși în lumescul viziunii dumneavoastră este cu atât mai grav. Ar trebui să luați aminte la cuvântul lui Hristos care zice: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi” (Matei 23, 15).

Ceea ce mă determină să iau atitudine nu este frustrarea faţă de ironiile şi clevetirile nefondate rostite la adresa mea pe parcursul conferinţei, ci grija de sufletele pe care le-aţi zdruncinat în credinţă prin răspunsurile neortodoxe pe care le-aţi dat la multe întrebări. Știu că sunt un amărât de preot din Rădăuți care nu are nici o șansă în fața unui profesor doctor în teologie de talia domniei tale, însă nu uitați, „cunoștința multă semețește”, iar semeția întunecă mintea. Ar trebui să știți, măcar rational, că nu este nici o legătură între inteligență și înțelepciune, una este de sorginte firească, cealaltă e strict duhovnicească și ține de luminarea dumnezeiască a minții. Faptul că sunteți o personalitate apreciată de unii nu vă ferește de greșeli, iar faptul că aveți un titlu de doctor în teologie nu vă ferește de erezie. Mai toți ereticii, printre ei și Arsenie Boca, au fost oameni cu multă cultură, dar lipsiți de luminarea harului și aceasta pentru că pe Dumnezeu nu-L dobândim prin cunoaștere, ci prin curăția inimii. Faptul că sunteți lipsit nu de luminare dumnezeiască, că pe aceasta nu o au decât oamenii curați, ci de o elementară cunoaștere a rânduielilor Bisericii Ortodoxe statornicite de Sfinții Părinți, este vădit de răspunsurile dumneavoastră șerpești care nu doar eludează adevărul de credință, ci și îl strâmbă în chip viclean.

La 1.27.10. sec. întrebare: Putem pune în pomelnic persoane care au murit, de altă religie? Aţi răspuns că da, deoarece Dumnezeu a venit pentru păcatoşi.

Întrucât aţi afirmat pe bună dreptate, că teologia nu-i lăutărie, nu se face după ureche, să vedem răspunsul din Pravila Bisericească, de ierom. Nicodim Sachelarie, 1999, pg. 108, paragraf 430, Ereticii, necreştinii şi sinucigaşii nu se înmormântează în cimitirele parohiale, nu li se face nici un fel de slujbă şi mai ales să li se scoată miride. Vezi domnule Necula dacă ai cântat după ureche, ai cântat prost. Mai pune şi matale mâna pe cărţile de învăţătură ale Bisericii.

La 1.32.10. Întrebare: Canonul 72 interzice căsătoriile mixte numindu-le nelegiuiri şi că sunt nule. Cuviosul Paisie Aghioritul a refuzat să rostească rugăciunea Tatăl Nostru cu un romano-catolic. Cum se poate oficia cununia mixtă când canoanele interzic rugăciunea cu ereticii?

Căsătoria mixtă introduce erezia ecumenistă în familie?

Aţi răspuns: Canoanele sunt texte făcute de Biserică; nu sunt revelaţii Dumnezeieşti, limitează şi construiesc o disciplină a bisericii. Nici un canon nu este valabil dacă nu este bifat de episcop.

Când a fost făcut canonul 72 nu existau romano-catolicii.

Iată ce spune Pidalionul: (cârma Bisericii Ortodoxe), pg. 329 Canonul 1 al Sinodului 7 ecumenic proclamă “cu bucurie primim Dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat, date fiind de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Soboare a toată lumea şi de către cele locale, adunate spre a da astfel de aşezăminte, şi de către sfinţii noştri Părinţi. Căci dânşii, fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt, au hotărât cele de folos, deoarece dacă prorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat că ele rămân deapururea neclătite si nemişcate”. Formula rostită la sinoade “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” este valabilă atât pentru hotărârile dogmatice cât şi pentru cele canonice. Pentru canoanele ce au avut o valoare temporară Biserica a specificat asta chiar de la formularea lor. Nu este cazul canonului 72 Sinodul 6 ecumenic. Canonul 72 se referă la toţi ereticii fără a specifica doar o categorie anume. Sinoadele de la Constantinopol din 879 – 880 a Sfântului Fotie cel Mare ce a osândit adausul la Crez, numit Filioque, 1351 a Sfântului Grigore Palama care a osândit teologia apuseană ce spune că energia – lucrarea lui Dumnezeu este creată, cât şi sfinţii Marcu Eugenicul, Teodor Studitul, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghioritul, Ioan Hozevitul, Ignatie Brancianinov, Paisie Aghioritul , etc , arată că romano, cât şi greco-catolicii sunt eretici. După logica domniei tale se pot oficia căsătorii şi cu mormoni, ehovişti, scientologi, că nici ei nu existau în vremea când a fost alcătuit canonul 72 .

La 1.41.30 Sustineţi ideea că, o pictură poate să fie plină de erezii, este greşită, deoarece erezia nu se exprimă printr-un desen.

În ziarul Lumina, 22 febr. 2017, articolul Pictura bisericească, simbol de credință vizual, găsim: După cum Simbolul de credinţă, Crezul, este o mărturisire verbală a Tainei Întrupării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, tot aşa icoana lui Hristos este o mărturisire vizuală a credinţei în Hristos şi a comuniunii spirituale harice a Lui cu toţi Sfinţii, având acelaşi conţinut teologic-spiritual ca şi credinţa mărturisită verbal. Sfântul Ioan Damaschin spune că icoana are rol catehetic pentru neştiutorii de carte. Sunt de acord cu dumneata, că desenele de la Drăgănescu nu au valoare de pictură bisericească, ci acolo avem o expoziţie de desene animate în biserică.

Icoana eretică este cea pusă în slujba învăţăturii de credinţă falsificate aşa cum a făcut pr. A. Boca.

P.S. Daniil Stoienescu, ucenicul lui Boca, spune că în pictura de la Drăgănescu se regăsesc predicile pr. Boca, așadar este o mărturisire a credinţei lui. (Cuvant la 102 ani de la nasterea pr. A. Boca rostit la Draganescu, min. 13.30, video). La min 14. 40, P.S. Daniil spune că pr. Boca afirma că: Am pictat aşa cum i-am văzut în descoperire de la Dumnezeu. Cum putea să se vadă pe sine în chipul lui Hristos sau sfinţilor pictaţi? Eretici ca Francisc şi Ulfila în Împărăţia lui Dumnezeu? E clar că dracii „îi rulau filme”. Inclusiv I.PS. Laurenţiu Streza mi-a spus telefonic, lucru susținut de domnia sa și în diferite articole publicate, că pictura lui Boca este profetică (inspirată). Ar trebui să vă adunaţi toţi din comisia de canonizare şi să învăţaţi a spune aceiaşi minciună, că altfel, contradicţiile în declaraţii dau de gol lipsa clară de argumente teologice în vederea acestei false canonizări împinsă de miza financiară de la Prislop. Aţi afirmat că Francisc de Assisi nu este eretic, numindu-l cu apelativul sfânt, asemeni idolului Boca în Cuvinte Vii, pg. 130 , şi aţi susţinut că a fost pictat cu aureolă ca simbol al virtuţii sărăciei. Oare nu avem în Sinaxarul ortodox destui sfinţi care să reprezinte virtutea sărăciei, şi trebuia pictat acest eretic înfăţişat în mod eronat ca fiind alături de Hristos în cer. Iată ce spune Sfântul Ignatie Brancianinov, Despre înşelare, 1999, pg. 60. “Atunci când Francisc a fost răpit la cer, spune scriitorul vieţii acestuia,  Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire, cui să dea întâietate, Fiului Sau Celui după fire, sau fiului după har – Francisc. Ce poate fi mai urât decât această hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire. În pustnicie au ajuns la cea mai vârtoasă înşelare demonică, Francisc de Assisi, Ignaţiu de Loyola şi alţi nevoitori ai latinilor”. Şi ai mai aflat ceva domnule Necula.

Despre pictarea cu aureolă de sfânt, împărtăşindu-se din acelaşi potir cu Hristos şi Sfinţii, la Drăgănescu, a episcopului arian Wulfila, aţi spus că ar trebui să ştiu şi eu dacă sunt roman. Părinte dragă, știu puțină istorie şi nu am trecut prin facultate cu 5.30 sau 3.50 (cred că aveți nevoie de psiholog, de vreme ce v-ați blocat pe cifrele 3 şi 5. Spuneați că vreau să mă înalţ denigrând, ori dumneata tocmai asta faci). Știu că Wulfila era semiarian şi a tradus Biblia într-o altă limbă, cea gotică, decât cele două oficiale ale timpului, greaca şi latina şi i-a încreştinat pe goţi. Păi, după mintea dumitale şi Luther, Cornilescu etc. ar trebui pictaţi cu aureolă că şi ei au fost traducători de Biblie. Biserica nu a mărturisit niciodată că ar fi vorba despre sfinţenie la Wulfila, care i-a adus pe goţi de la păgânism la erezie…  Spune Istoria Bisericii Universale că arianismul goţilor lui Wulfila a fost acceptat de toate popoarele germanico-orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul V-lea. Edictul lui Teodosie I din 380 prin care impune credinţa Niceană în tot imperiul, nu reuşeşte să-i facă pe goţi (Wulfila era încă în viaţă) să renunţe la arianism, considerat de ei ca un patrimoniu naţional pe care nu-l pot părăsi pentru nici un motiv. Interesant, era semiarian dar nu renunţa la arianism. (curat murdar coane Necula)

Despre pictarea chipului pr. Boca, în (dacă pot fi numite) icoanele Sfântul Ioan Botezătorul şi Vasile cel Mare spuneaţi să mă hotărăsc în care dintre ele. Halal comisie de canonizare din care te mai şi lăudai că faci parte şi habar nu ai că se găseşte chipul la tinereţe a lui Boca în ceea ce vrea să fie icoana Sfântul Ioan Botezătorul, şi chipul la bătrâneţe în cea a Sfântul Vasile cel Mare. Cu aşa membri în comisie rezultatul e clar: va fi socotit Sfânt. Părintele Ignatie de la mănăstirea Cămârzani ne-a povestit despre o tânără care fără să ştie adevărul despre Boca, fiind bolnavă, a mers să se roage pentru vindecare la mormântul lui Boca şi nu înţelegea de ce vede draci care primesc rugăciunile creştinilor făcute către A. Boca. Când a venit la părintele a aflat adevărul. Atenţie, Sfântul Ioan Damaschin atenţionează despre pericolul trecerii în calendar a unui nesfânt, că doar sfinţii au putere a mijloci la Dumnezeu. Nesfinţii nu au putere a mijloci la Dumnezeu, rugăciunea rostită la ei nu se urcă la Dumnezeu, ci rămâne la persoană, căzând în idolatrie. Dacă acesta este răspunsul la abaterile dogmatice ale pr. Boca, lupta va continua şi după trecerea abuzivă a acestui nume în calendar. Canonizarea lui Boca ar putea produce o nouă tulburare în BOR după cea din Creta, de care sperăm să nu mai fie nevoie.  Sunt mulţi clerici şi creştini care cunosc şi detestă cultul acestui rătăcit deşi încă nu toţi se manifestă vocal.

În legătură cu pictarea de către Boca a icoanei Mântuitorului Hristos fără barbă, ca antihrist, aţi răspuns cu o părere personală, ca de fapt mai toate răspunsurile (vorba pr. Cleopa: De la babe citire – că învăţătura Bisericii nu o cunoşti), că aţi mai văzut Hristos pictat fără barbă. Ce ați omis în chip mincinos să spuneți, pentru că dacă nu știți vă știrbește grav titlul de doctor în teologie, este faptul că toate acele icoane în care Hristos apare fără barbă sunt anterioare canoanelor de la sinodul VI și VII când a fost revizuit canonul iconografic (totuși după dvs, canoanele sunt opționale de vreme ce nu sunt revelate). Funcționați în același duh ca și Arsenie Boca pentru care ascultarea de canoanele Bisericii este o opțiune personală și nu un criteriu al dobândirii și viețuirii în Duhul Sfânt.

O întrebare a fost legată de hula rostită de pr. Boca la adresa Sfintei Maria Magdalena pe care o numeşte “o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista …. a vrut să ispitească chiar pe Iisus”. Cuvinte Vii, pg. 89. Aţi susţinut hula lui Boca ca adevăr şi mi-aţi transmis că eu am probleme cu Evangheliile după Marcu şi Luca.

Domnule Necula, în toată conferinţa nu aţi dat măcar un citat din Sfinții Părinţi, vă identificaţi perfect cu opera lui Boca şi Iosif Trifa. În cărţile lor trebuie „să alergi cu motocicleta” pentru a găsi un citat din sfinţii Părinţi. Trifa a pus Biblia în mâna poporului  spre a o inerpreta raţional, în loc să-l îmbisericească, şi de aici mulţimea de grupări zise ostăşeşti care se contrează una pe alta, amestecul ostaşilor cu sectarii, cât şi părăsirea definitivă a Bisericii de unii adepţi. Am dreptate când zic că adepţii cultului lui Boca sunt arsenişti deviaţi de pe linia Bisericii. Boca a interpretat Scriptura diferit de Biserică iar domnia ta mergi ca orbul după învăţătura lui fără să cercetezi dacă contravine sau nu Bisericii.

Dar să redăm ceea ce ne învață Sfânta Tradiție despre Sfânta Fecioară, Mironosiță și Muceniță, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

SINAXAR (Minei 22 Iulie)


În această lună, în ziua a douăzeci si doua, ‎pomenirea Sfintei mironosițe și întocmai ‎cu Apostolii Maria Magdalena.‎


Această Marie, venind către Hristos, a urmat Lui. ‎Ea era de la Magdala, în hotarele Siriei.‎


Și fiind bântuită de șapte draci, cu harul lui ‎Hristos a fost mântuită. Și urmând după Dânsul ‎până la patima Sa, s-a făcut și mironosiță.‎


Și cea dintâi ea a văzut învierea, și împreună cu cealaltă Marie, adică cu pururea Fecioara ‎Născătoarea de Dumnezeu, a văzut pe înger, ‎târziu, când se lumina spre una a sâmbetelor, ‎precum scrie Matei Evanghelistul. Iar dimineața a ‎văzut doi îngeri cu veșminte albe șezând. Apoi a ‎văzut pe Domnul însuși, Care i se părea că este ‎grădinarul, auzind de la Dânsul cuvântul: «Nu te ‎atinge de Mine». După dumnezeiasca și Sfânta ‎înălțare, mergând la Efes la Sfântul Apostol Ioan, ‎cuvântătorul de Dumnezeu, a răposat acolo cu ‎cuviință. Și a fost îngropată la intrarea peșterii în ‎care au adormit sfinții și fericiții șapte tineri. Iar ‎după aceea, în zilele fericitului întru pomenire ‎împăratului Leon, au fost aduse moaștele ei și ‎puse în mănăstirea ce a făcut el Sfântului Lazăr în ‎care i se face și soborul în toți anii Sfânta Maria Magdalena in Evanghelii

În Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentată ca fiind „o femeie din care s-au scos şapte draci”, dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-l9).


Maria Magdalena confundata cu alte femei


A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mântuitorul. Două sunt numite păcătoase, cea de la evangheliştii Luca si Marcu, pe când cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazăr.


Evanghelistul Luca vorbeşte de o femeie păcătoasă care „a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu părul capului ei le ştergea şi ungea cu mir picioarele Lui” (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeşte şi el de o femeie păcătoasă, dar care toarnă mir de mare preţ doar pe capul lui Iisus şi nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeşte de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu şase zile inainte de Paşti (Ioan 12, 13).


Nu avem nici un motiv să vedem in femeia păcătoasă (desfrânată) pe Maria Magdalena, ţinând seama că în Tradiţia bisericească, in imnologia cultică sau in scrierile Sfinţilor Evanghelişti, nu se vorbeşte de Maria decât că a fost izbăvită de șapte demoni.


Sfinții Modest al Ierusalimului († 634) și Fotie cel Mare (820-891) sunt și ei pentru distingerea persoanelor și în special pentru înfrânarea și fecioria Sfintei Maria Magdalena. În cuvântul său la Femeile Mironosițe, Sfântul Modest zice: „Tradițiile învață că Maria Magdalena a rămas fecioară întreaga ei viață


Prin urmare, încheiem cu concluzia că Sfânta Maria Magdalena a fost considerată păcătoasă din două motive principale. Primul motiv este identificarea abuzivă a persoanei ei cu femeia păcătoasă din istorisirea Sfântului Evanghelist Luca17.], iar al doilea este interpretarea greșită a vindecării ei de șapte demoni care sunt în legătură cu cele șapte păcate de moarte [amândouă folosite greșit de Părintele Arsenie Boca fiindcă nu era insuflat de Sfântul Duh, ci de ignoranța în studierea Sfinților Părinți și duhurile ce-l conduceau prin vedenii. Canonul 63 al Sinodului 6 ecumenic spune: Cel care va răspândi învăţături false şi hulitoare despre vreun sfânt să fie anatema. Te joci cu focul iadului părinte Necula. Despre citatul menţionat de Boca în Cărarea Împărăţiei, pg. 237, suntem făpturi spirituale trimise vremelnic într-o închisoare de carne, care arată credinţa în preexistenţa sufletului, nu aţi vrut să răspundeţi. În Cuvinte Vii, pg. 50, găsim credinţa monofizită a lui Boca etc. În legătură cu concepţiile străine de ortodoxie ale Oastei lui Trifa cât şi cu demascarea învăţăturii eretice a  fondatorului vă previn că lupta nu s-a încheiat,  e în curs de apariţie o lucrare şi pe această temă. Oricum trebuie să recunoaşteţi că în ultimii 16 ani a fost stopată racolarea în oaste de noi membri din rândul creştinilor ortodocşi. În ultimi doi ani, după apariţia broşurii Fenomenul Arsenie Boca, cu mila lui Dumnezeu a scăzut şi numărul pelerinilor de la Drăgănescu şi Prislop.

Aţi afirmat în cadrul conferinţei că din cărţile lui Romeo Petrasciuc, Pr. A. Boca în  arhivele securităţii, reiese că pr. Boca a fost bătut şi  torturat  mereu până în noiembrie 1989 să recunoască că a fost legionar, şi n-au reuşit să demonstreze asta comuniştii. Probabil aţi citit cărţile cu susul în jos. Eu nu am găsit aşa ceva. Spune că după ieşirea din închisoare unde intradevăr a fost bătut, a fost urmărit, fotografiat, când se “nevoia”, la film, cofetărie, în pantaloni scurţi plimbându-se cu Zamfira prin pădure etc. A dat declaraţii despre intâlnirile şi convorbirile sale cu diferite persoane, dar nu reies bătăile şi torturile. Dacă v-aţi uita cu atenţie la declaraţiile sale, aţi înţelege că nu aveau de ce să-l bată deoarece povestea tot cu lux de amănunte despre legionari, prinţesa Ileana, Maria Antonescu etc. Despre deshumarea pr. A. Boca aţi afirmat că a fost deshumat o singură dată şi că are sfinte moaşte. Pr. Petru Vamvulescu, în cartea şi filmul, Mi-e tare dor de tine părinte  Arsenie B. cât şi P.S. Daniil  (martori oculari)  recunosc că a fost deshumat de trei ori. Prima oară la trei zile, la dorinţa maicii Zamfira pentru că-i uitase cordica legată la picioare, a doua oară în 1990, fără să explice de ce, iar a treia oară în 2008, deoarece s-a rupt podul de pe sicriu din cauza apei din mormânt. Au fost găsite doar o parte din oasele pr. Boca. (nu moaşte)

Domnia ta ai afirmat la România TV. în 2014 că institutul Elie Wiesele e deacord   cu canonizarea lui Boca, iar în octombrie 2016 în conferinţa de la Bucureşti, P.S. Daniil Stoienescu a afirmat că are şi recomandarea papei Francisc pentru canonizare. De ce a fost nevoie de acordul acestora pentru canonizarea pr. Boca?  Şi în ce scop?

E clar trecerea unui nume în calendar cu atât de multe erezii monofizitism, preexistenţa sufletului, teoria ramificaţiilor, credinţa în sfinţenie în afara graniţelor Bisericii etc. este o pistă bună de implementare a ecumenismului.  De aceea stau, spre ruşinea comisiei de canonizare moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, nebăgate în seamă pentru că nu au acordul institutului Elie Wiesel?

În privinţa minunilor de la mormântul pr. Boca aţi afirmat că, aţi văzut ologi în cărucioare care s-au întors mergând şi orbi văzând. În cartea Minuni şi false minuni, de Mihai Urzică, aflăm că la Maglavit la Petrache Lupu, în anii 50, se făceau vindecări exact ca la Prislop. Astăzi concluzia este clară că la Maglavit a lucrat diavolul. Întrebare: Pot demonii tămădui de boli?  Cuviosul Serafim Rose în cartea Ortodoxia şi religia viitorului, capitolul Mediumismul, zice: “Clarviziunea, hipnoza, vindecările miraculoase apar în toate religiile necreştine, pentru a-i atrage diavolii pe oameni in plasele lor”.  Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul la săracul Lazăr, zice: “Dumnezeu ingăduie demonilor să te tămăduiască de o boală trupească ca să te încerce, dar aceasta te vatămă sufleteşte”.  Asta se observă și la Prislop, cei vindecaţi trupeşte se rătăcesc, sau se convertesc la învăţătura pr. Boca, contrară învăţăturii de credinţă ortodoxă. Prima condiţie canonică de cercetare în vederea canonizării este ortodoxia neândoielnică a acelei persoane, condiţie la care pr. Boca pică negreşit. Opera, atât scrisă, cât şi pictura, sunt pline de erezii. Duhul minunilor nu este cel al Adevărului, ci al ereziilor, adică al satanei.

La întrebarea: Cine a fost părintele duhovnicesc al pr. A. Boca, deoarece pr. Papacioc spune că nu avea duhovnic şi nu asculta de nimeni … Răspunsul  dvs. a început cu istorisirea călătoriei pr. Boca la sf. Munte împreună cu părinţii Serafim Popescu şi Dometie, fără să răspundeţi la întrebare, după care ați spus că, după caterisire este explicabilă lipsa unui parinte duhovnicesc deoarece era normal să fie puţin supărat pe Biserică.  Când eşti caterisit şi scuipat de Biserică nu-ţi vine să te mai întorci spre ea. Oare această atitudine este specifică sfinţilor? Aşa au reacţionat Sfântul Grigore Teologul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin la prigoana lor din partea ierarhiei bisericeşti? Ai o gândire lumească în cele duhovniceşti domnule Necula, (bolnav de discuţii). Barbologie cum fac elevii când nu ştiu lecţia, încearcă să vorbească mult să nu se vadă neştiinţa.

La 2.04.40 spuneaţi: ”Despre muzica rock bună, am o parere bună, despre muzica rock proastă, am o părere proastă ! Şi eu ascult muzica rock buna”. Fiecare avem neputinţele noastre, fiecare in felul lui, dar să te împaci cu ideia păcatului şi să-l recomanzi şi altora este semn că conştiinţa a murit. Noi vestim creştinilor cele ale Duhului din Scripturi şi experienţele sfinţilor nu păreri bolnăvicioase personale. Recomand a se citi: Despre modul de a cinsti nunta, de Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a vedea pericolul sufletesc al dansului. Ar trebui să vă lasați de preoţie şi să vă apucați de comedie. Sunteți tipul clericului secularizat, de gaşcă, care vorbeşte pe placul unei lumi decăzute spiritual. Ce bine vi se potrivește cuvântul Apostolului Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor și îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4, 3-4)

La 2.10.00 aţi răspuns unei tinere al cărei partener nu vrea să se cunune, având împreună şi un copil, să aştepte să-i crească prostului mintea. Eu intreb: Şi dacă o găseşte moartea în timpul acesta? Dumneata râzi de problemele sufleteşti ale oamenilor în loc să dai sfaturi care să tămăduiască. Mă miram alături de câţiva preoţi de râsetele sălii, stârnite de răspunsurile dumitale de plâns. Poate hipnotizezi ca A. Boca, nu e doar părerea mea, râsul era stârnit de demoni. Parcă ai fi un Benny Hill în variantă “ortodoxă”!

La 2.39.00 cineva întreba: Ce să facem dacă avem un copil de altă orientare sexuală? Răspunsul:  Căutaţi să descoperiţi ce a determinat atitudinea lui, faceţi-i galerie cât puteţi şi nu vă deziceţi de el.  Întreb: Ce inseamnă să-i facă galerie? Faci băşcălie de necazurile oamenilor. Şi care e soluţia pentru acest caz? Că nu am înţeles.

La 2.42.00 aţi spus că femeia poate participa la Sfântul Maslu în perioada scurgerii lunare că doar Maslul se face pentru cei bolnavi. Vai ce jalnic eşti! Vorbeşti nu de la înălţimea unei vieţi duhovniceşti şi a unor profunde cunoştinţe teologice, ci de la înălţimea unei reclame false care ţi se face. Ar trebui să ştii că scurgerea lunară a femeii nu este o boală, ci ceva firesc. Sfinţii Părinţi spun că femeia nu se poate atinge de cele sfinte în această perioadă. Dacă scurgerea lunară ar fi o boală (după logica dumitale) ar trebui să ne rugăm, ca femeile de tinere să intre la menopauză (ptr. a se tămădui).

La 2.59.20 spuneaţi: “Despre Medjugorje, mă abţin. Dacă vă aşteptaţi să vă spun că este vorba despre o viziune eretică, mă abţin. Este totuşi vorba despre Maica Domnului”. Scriptura spune că diavolul, pentru a-l înșela pe om, se poate preface în chip de înger de lumină. Citiţi Patericul şi ve-ţi găsi nenumarate exemple în care diavolul s-a arătat în chipul vreunui sfânt, sau chiar a lui Hristos. Falsele teofanii de la Medjugorje sunt explicate pe larg în cartea teologului Mihail Urzică, Minuni şi false minuni. E clar că acolo se arată diavolul în chipul Maicii Domnului.

În 1991 a avut loc prima conferinţă cu caracter spiritual în oraşul Rădăuţi ţinută de parintele Cleopa Ilie. În urma “slujbei cuvantului” cum a numit-o el, o mulţime de creştini s-au apropiat de biserică, mulţi tineri au îmbrăcat haina monahală şi vreo şase am pornit pe drumul studiilor teologice astăzi fiind preoţi. În urma domniei tale a rămas discordie şi dezorientare spirituală în minţile şi inimile celor neântăriţi duhovniceşte, cu care rămâne să luptăm. Părintele Iustin Pârvu spunea: Din pricina unor clerici poporul nu mai vede pe Dumnezeu. În centrul conferinţei dumitale nu se află Hristos şi învăţătura Bisericii Sale, ci idolul Necula cu părerile personale. Un adevărat vestitor al Evanghelei nu caută slavă de la oameni, se smereşte primind chiar defăimări şi necazuri din partea celor pe care doreşte să-i aducă la Hristos. În finalul scrisorii vă sfătuiesc să vă veniţi în fire, cred că aţi luat-o pe un drum fără a fi suficient de întărit duhovniceşte, mândria vă face să credeţi că aveţi răspunsuri la toate şi prin răspunsurile date din părere de sine mai mult păgubiţi decât folosiţi sufletele creştinilor. Îmi cer iertare dacă vă par aşa mai toporistic, cum aţi afirmat despre mine, dar consider că nu ne putem juca cu cele sfinte. Noi nu trebuie să atragem simpatia oamenilor, ci să aducem suflete la Hristos.

Preot.  Aniţulesei  Gheorghe


P:S.: Această scrisoare a fost citită și de câțiva preoți din Suceava și Rădăuți (dintre ei profesori și chiar doctori în teologie ca și sfinția voastră) care subscriu la mesajul toporist pe care, în smerenia mea, am îndrăznit a vi-l transmite.

Pr. Prof. Dr. Paicu Nicolae


Pr. Cotleţ Marius


Pr. Vîrtea Nicolae


Pr. Lavric Florin

Sursa

“Fiule, dă-mi inima ta!” Importanța primei săptămâni din Postul Mare

 În Săptămâna întâi – ne îmbrăcăm cu Hristos, murind nouă înşine.
Această săptămână, în tradiţia bisericească, se mai numeşte „săptămâna curată”, pentru a sublinia importanţa ei ca model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare. Cum vom începe, aşa vom continua – această lege universală este valabilă şi în privinţa postului. De aceea, prima săptămână trebuie să fie păzită cu cea mai mare rigoare posibilă. În unele mănăstiri, nu se mănâncă nimic până vineri, în altele, nu se mănâncă numai lunea, miercurea şi vinerea. Însă, nu cantitatea este importantă, ci efortul sincer al creştinului de a posti, fiecare după puterea proprie. Căci, în ciuda diversităţii de stări a creştinilor, în această săptămână, cu toţii „devenim monahi”. Despre importanţa Săptămânii întâi ne vorbeşte şi faptul că, după rigoare, ea este egală cu Săptămâna Patimilor. Dacă în ultima săptămână – pătimim cu Hristos, în Săptămâna întâi – ne îmbrăcăm cu Hristos, murind nouă înşine. Prin urmare, în această săptămână se practică postul negru, pentru a reda chinurile naşterii în Hristos. Fără suferinţă, nu există pocăinţă, iar fără de moarte – înviere. Pentru a sublinia această idee fundamentală, Sfinţii Părinţi au dispus ca în Săptămâna întâi să se săvârşească Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un semn de ascultare şi pocăinţă.

Sfaturi la început de post

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23:26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume,  oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El  priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de  mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s’a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1:25)

5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori in baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii inainte de putrezirea pielii şi oaselor.

7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste insutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.

8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi intărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la această în cea dintai săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antonie, Pavel, Efthimie, Avxentie, Avramie, Savva, Visarion, Vitalie, Gherasim, Chiriac, Zosima, Hariton, Efrem, Arsenie, Carion, Zaharia, Savva cel Sfinţit, Simeon şi Alipie Stâlpnicii, Onufrie, Pahomie, Petru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.

11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thecla, Xenia, Evpraxia, Anastasia, Matrona, Sara, Maria Eghipteanca, Pelaghia, Thaisia, Theodula, Vasilisa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioannichie de la Devici, Petru de la Korişa, Vasilie al Ostrogului, Prohor, Gavriil, Ioachim, Ioann al Rilei, Naum al Ohridei, Nectarie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti. (n.n. iar noi românii să-i chemăm în rugăciunile noastre și pe acele nume slăvite de neamul românesc: Sf. Apostol Andrei, Sf. Cuv. Paisie de la Neamt, Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Cuvioasă Parascheva de la Iași, Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Teodora de la Sihla, Sf. Filofteia de la Argeș, Sf. Cuv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclaus, preot Moise Macinic din Sibiel si preot Ioan din Gales, Sf. Mc. Constantin Voda Brancoveanu, alaturi de cei patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei, si de Sfetnicul Ianache, Sfinții Închisorilor și tot soborul de sfinți români).

13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi  Ziditorului lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în marele post –

Editura Predania, Cuvânt la cea dintâi săptămână

Sursa

Părintele Claudiu Buză a fost caterisit de ighemonul Vincențiu Grifoni

Pastorala Episcopiei Sloboziei și Călărașilor la început de post: ,,Caterisirea” celor ce iau atitudine împotriva ecumenismului! Acești ighemoni nu merită IERTARE, căci se fac dușmanii lui Hristos, al dreptei credințe de la care nu trebuie să ne batem. Iată ce trâmbițează episcopul jidov Grifoni.
,,Cu durere în suflet, dar și cu responsabilitate pentru turma lui Hristos dată Nouă în grijă, vestim tuturor credincioșilor din urbea Urziceniului și din Episcopia Sloboziei și Călărașilor, faptul că dl. Buză Claudiu, fost slujitor la parohia Sfânta Treime din Urziceni, prin faptele sale îndreptate împotriva Bisericii – cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească, prin lipsa de smerenie, dialog și ascultare exprimate continuu în perioada noiembrie 2016 – martie 2017 și mai ales prin voința sa întărită în rău, după numeroasele încercări susținute de autoritățile bisericești eparhiale pentru îndreptarea, revenirea și păstrarea sa în comuniune cu Biserica Ortodoxă, a fost supus ultimei pedepse a caterisirii din preoție și a fost întors în rândul laicilor. Prin faptele sale, de schismă și neascultare, întărite și asumate în rău, ca un nou Iuda, dl Buză Claudiu s-a golit de tot harul și lucrarea preoțească.”

Sursa

INTRAREA IN POSTUL CEL MARE. Chemare spre pocainta

Predică în lunea primei săptămâni a Postului Mare

de Sf. Ignatie Briancianinov

Introducere


Iubiti fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg!
Locuitori ai sfintei mănăstiri! Ucenici îndeaproape ai lui Hristos! Fii iubiţi ai Bisericii, ce vă aflaţi neîncetat la sânii ei duhovniceşti! Ar fi trebuit ca noi să nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi înşine, pentru a ne curaţi petele păcatelor prin mărturisire şi pocăinţă: ar fi trebuit ca toată viaţa noastră să fie alcătuită din neîncetată luare-amin­te, din neîncetată pocăinţă – dacă viaţa noastră ar fi fost pe măsura numelui nostru. Acel chip al curăţiei la care noi trebuie să ajungem este desăvârşit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. După Sfântul Care v-a chemat pe voi, spu­ne Apostolul, şi voi fiţi sfinţi în toată petrecerea, căci scris este: Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt (I Ptr. 1, 15-16). Nesfârşită fiind desăvârşirea pildei de curăţie pe care o avem înainte, alergarea pocăinţei şi curăţiei e şi ea nesfârşită. Chiar dacă cineva a străbătut-o cu toată osârdia şi silinţa de care poate da dovadă omul, nici acela nu va putea ajunge la curăţia desăvârşită. Chiar dacă ar trăi mii de ani în pocăinţă necurmată, nici atunci nu ar ajunge la curăţia desăvârşită. Cei mai mari dintre sfinţii monahi au recunoscut în pragul morţii că pocăinţa lor era nu numai nedesăvârşită, dar nici măcar începută [1]. Iar noi, după neputintele noastre, care cresc şi se înmulţesc fără încetare, vom fi în ziua plecării noastre din viaţa pământească foarte departe şi de acea sfinţenie cu care ieşeau din trupurile lor cuvioşii noştri Părinţi, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osârdnica lor statornicie în pocăinţă din vremea călătoriei prin pustia vieţii pământeşti.
Aşa este! Cei care îşi petrec viaţa în luare-aminte necurmată, care iau mereu seama la sufletul lor, care bagă de seamă în el lucrarea cea de multe feluri a păcatului, care se lecuiesc mereu de această otravă prin pocăinţă, nu ajung la plinătatea vieţii duhovniceşti. Ce să mai spunem atunci de cei care trăiesc în nepăsare, care se află în necurmată împrăştiere, care nicicând nu se gândesc – sau se gândesc foarte rar, parcă în treacăt – la lucrul la care este cea mai mare nevoie să se gândească: la mântuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotărârea rostită deja asupra lor. O voi rosti cu inimă plină de amărăciune, dar fără a greşi – căci nu voi face altceva decât să repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu. Văduva ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (I Tim. 5, 5-6). Să nu socoti că spusele acestea privesc doar văduvele după trup! Ele ne privesc cu mult mai mult pe mine şi pe tine, care ne-am lepădat de lume pentru a sluji lui Hristos: monahul este adevărata văduvă, pentru care lumea se cuvine să fie moartă. Ascultă sărmanele mele vorbe: monahul e văduvă de taină! Te-ai numit „mort pentru lume şi pentru veacul acesta deşert” spre a via lui Dumnezeu şi veşniciei fericite? Pătrunde în Scriptură, pătrunde în tine însuţi, pune starea sufletului tău faţă în faţă cu starea pe care i-o zugrăveşte Scriptura ca potrivită lui, şi spune: chiar eşti mort faţă de lume? Măcar ai început să mori faţă de ea? Ai simţit învierea ta de către Dumnezeu? Ai mutat gândurile şi dorinţele tale în veacul care va să fie? Puţini, foarte puţini oameni pot răspunde „da” la aceste întrebări: mai degrabă fiecare din noi va recunoaşte ca îndreptăţită înfricoşătoarea osândă rostită de Apostol. Apăsătoare este ea pentru urechea şi inima trupească şi iubitoare de păcat; mai bine este însă s-o auzim aici, cât nu s-a terminat călătoria noastră pământească şi cât nu s-a încheiat alergarea pocăinţei şi îndreptării. Că întristarea care este după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează (II Cor. 7, 10). După ce va fi lucrat o vreme, ea ne va face să scăpăm de întristarea şi tânjala care sunt cu adevărat înfricoşătoare atât prin veşnicia lor, cât şi prin cumplitul chin, nepovestit prin cuvânt, neînţeles pentru mintea şi simţirea noastră, pe care ele îl pricinuiesc.
Fiecare să pătrundă în sine însuşi; fiecare să cerce în sine cuvintele mele, pe care le voi rosti spre mântuirea sufletelor voastre şi al sufletului meu!
Ne este sortit raiul, cerul, veşnica fericire – de vom trăi aici în cucernicie, plinind făgăduinţele date la botez, înnoite, împlinite prin legămintele neagonisirii şi fecioriei la tunderea în călugărie. Dar noi nu luăm aminte la fericirea gătită nouă, aşa cum cel ce doarme este nesimţitor faţă de plăcerile şi desfătările acestei vieţi, care îl înconjoară şi îl aşteaptă să se trezească; niciodată nu ne gândim la negrăitele bunătăţi care vor să fie: gândul nostru este pururea pe pământ, cu totul în plăcerile lumeşti, în grijile lumeşti. Nu suntem morţi, oare, cu sufletul, cu toate că ne dăm drept vii în ochii noştri şi într-ai celor care au cugetare trupească, ai celor ce privesc doar cu ochii trupeşti? [2]
Ne este sortit iadul, focul cel veşnic şi viermele neadormit, spre veşnica noastră roadere şi sfâşiere – de ne petrecem viaţa în păcate şi în desfătări păcătoase! Iar noi căutăm tocmai aceste desfătări şi după ele alergăm; la ele stau dorinţele şi gândurile noastre. Trăim de parcă n-ar fi iad, de parcă am fi nemuritori, veşnici pe pământ, ca şi cum am fi ajuns la o fericire fără sfârşit. In zadar tună cu ameninţări Cuvântul lui Dumnezeu, în zadar vesteşte despre înfricoşătoarele chinuri veşnice! Vedem moartea fraţilor noştri, luăm parte la îngroparea lor: aceasta nu ne mişcă deloc, de parcă moartea ar fi doar soarta altora, nicicum a noastră. Ca nişte morţi, nu avem nici aducerea-aminte, nici presimţirea morţii, nici presimţirea viitorului. Intocmai: suntem morţi. Ai nume că trăieşti, însă eşti mort (Apoc. 3, 1), dă mărturie despre fiece om trupesc nemincinosul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, a călcat moartea noastră cu moartea Sa, S-a făcut pentru noi viaţă şi, totodată, cale către această viaţă. El cere de la noi să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Gal. 5, 24) – o cere nu fiindcă ar avea nevoie El, ci fiindcă noi avem nevoie de aceasta: numai în trupul mort pentru păcat poate să se descopere arătarea vieţii harice[3]. Noi însă auzim numai răsunetul cuvintelor; sufletul nu pricepe şi nu primeşte miezul cuvintelor: ele ne sună ca într-o limbă străină si necunoscută. Şi asta nu e de mirare: este urmarea nemijlocită a stării noastre sufleteşti. Cel mort cu trupul nu-i în stare de simţăminte trupeşti: fie că este în slăvi, fie că i se dă nemăsurată bogăţie, fie că este despuiat, fie că este acoperit cu ocări, el e nesimţitor faţă de toate. La fel şi cel mort cu sufletul nu poate înţelege cuvintele duhovniceşti, nu poate avea aducerea-aminte cuvenită de moarte şi de chinurile veşnice, cunoaşterea cuvenită a deşertăciunii acestei lumi şi acestui veac, cunoaştere ce totuşi este atât de limpede şi de pipăită: el este otrăvit, omorât de păcat, şi ca atare este înstrăinat de Dumnezeu şi de fericire, este pecetluit ca jertfa a iadului. Viaţa trupului vine din adăstarea în el a sufletului; viaţa sufletului vine din adăstarea în el a Sfântului Duh.
Voi putea, oare, să proslăvesc după vrednicie neurmata bunătate a Atotbunului Dumnezeu, îndelungă răbdarea Lui cea nepovestită, iubirea Lui de oameni cea negrăită? Oare să chem, împreună cu Prorocul, la slavoslovirea lui Dumnezeu cetele îngereşti, toate seminţiile omeneşti – si nu numai atât: toate fiarele şi dobitoacele, păsările cerului, jivinele şi târâtoarele, peştii ce umblă în largile întinderi ale apelor, şi dimpreună cu acestea toată făptura neînsufleţită? Şi nici atunci zidirea toată, unită într-o singură gură, într-un singur glas de laudă, nu va putea să cânte după vrednicie bunătăţii lui Dumnezeu celei închinate, mai presus de cuvânt, mai presus de pricepere.
Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem la picioarele ei: ea până acum îndelung rabdă fărădelegile noastre, până acum aşteaptă întoarcerea noastră, până acum îşi tinde către noi braţele, chemând pe cei ce rătăcesc în pustie şi în nepătrunsele hăţişuri ale păcatului, primind pe păcătoşii care se pocăiesc, facându-i fii ai lui Dumnezeu şi fiice ale lui Dumnezeu. Acum, auzind glasul ei, glas care ne cheamă la pocăinţă, nu vă învârtoşaţi inimile voastre (Evr. 3, 15); cela ce are urechi de auzit, să audă (Mt. 13, 9) – să nu rămâneţi surzi. Deşteaptă-te, cela ce dormi somnul adânc al lenevirii şi al desăvârşitei nepăsări faţă de mântuire! Scoala-te din morţi (Efes. 5, 14), tu, cel care eşti mort prin nesimţire şi împietrire, prin viaţa jertfită pe de-a-ntregul trupului, păcatului şi stricăciunii! Să văd în tine mişcare de viaţă, trezită prin cuvântul care vesteşte pocăinţa! Să aud glasul tău, glasul suspinelor, glasul plânsului tău, glasul pocăinţei tale, ca să mă încredinţez că mai este în tine semn, rămăşiţă de viaţă! Domnul, văzând că ai petrecut toate zilele vieţii tale în nerodire, îti va dărui iarăşi zi ca să te mântuiesti fără osteneală, zi în care prin spovedania nefăţarnică înaintea părintelui tău duhovnic să poţi lepăda toată povara păcatelor tale!”

“Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. PENTRU CE SA INTARZIEM?”

„Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”.


Continuarea predicii Sf. Ignatie Briancianinov din lunea primei săptămâni a Postului Mare

(prima parte – la: Intrarea in Postul cel Mare. Chemare spre pocainta)

“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).
Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. In sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. Indelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).
Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie – însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? – i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Imp. 21, 29).
Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Un oarecare tâlhar, povesteşte Paladie în Lavsaicon, a fost prins la locul faptei şi dus în Arsinoe, cetate din Tebaida. După multe cazne, l-au osândit la tăierea capului. In vreme ce mergea, păzit de ostaşi, la locul unde săvârşise fărădelegea, aflat la şase stadii depărtare de cetate, era urmat de un monah necunoscut, care dorea să privească la moartea lui. Tâlharul, văzându-l pe monah că merge în urma lui, i-a zis: „Avvo! Oare nu ai chilie şi rucodelie?” Monahul a răspuns: „Am”- La care tâlharul: „Şi atunci de ce nu stai în chilia ta să plângi pentru păcatele tale?” Monahul a răspuns din nou: „Frate! Sunt foarte leneş; sufletul meu nu are umilinţă: drept aceea, am venit să văd cum vei muri. Poate că această privelişte va deştepta în mine umilinţa”. Atunci i-a zis tâlharul: „Avvo! Şezi, pentru Dumnezeu, în chilia ta, binecuvântează şi laudă pe Mântuitorul Hristos: de când S-a înomenit şi a murit El pentru noi, păcătoşii, omul nu mai moare”.
Iată şi o altă istorisire, tot atât de umilicioasă şi plină de învăţăminte. In apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. In acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea. Odată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti. El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo. Intorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate. Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia. „Intocmai”, a fost răspunsul primit de sfântul bătrân. „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”. In aceste două istorisiri vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei. Şi câte asemenea întâmplări nu ne înfăţişează însăşi Evanghelia! Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Lc. 19, 9). Curva ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit (Lc. 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25). El a vestit despre sine făţiş şi limpede: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).
Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vre­mea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă; dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputer­nica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor. Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: Iată, Eu cu voi sunt în toa­te zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi: „Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”[1]. Stând înaintea lui Hristos însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.
Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul? Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi neho­tărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atot­puternic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie. El, însă nu te va lepăda; dimpotri­vă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire. Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi pă­catele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. 1, 18).
Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobo­zirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chi­pului dumnezeiesc căzut. Iată Mielul lui Dumnezeu, dă mărturie despre Iisus Inaintemergătorul Ioan, Care ridică păcatul lumii (In. 1, 29). Tămăduirea bo­lilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: îndrăz­neşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale (Mt. 9, 2-7). Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă. Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Mt. 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbăno­git de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale. Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al minţii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să îna­poieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului.
Să nu-i răsară cuiva gândul viclean:„Uşor se primeşte iertarea prin pocă­inţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căde­rilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dă­ruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai pacatuieşti (In. 8, 11). Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeap­să pentru călcarea poruncii: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In. 5, 14). Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi. La întrebarea: „Ce înseamnă pocă­inţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”[2]. Marele povăţuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, spune de­spre cei care îşi repetă căderile în păcat: „Cel care în nădejdea pocăinţei cade iar în greşeală, acela umblă înaintea lui Dumnezeu cu viclenie; unuia ca acesta i se trimite moarte neaşteptată, şi nu primeşte vremea pe care se bizuia el spre săvârşirea virtuţilor“[3]. Aici se au în vedere păcatele de moarte, nu acele potic­niri din neputinţă ce sunt încredinţate pocăinţei de zi cu zi şi de care nici sfin­ţii nu sunt pe de-a-ntregul străini.
Iar dacă din deprinderea nefericită şi slăbi­ciune, parcă mânat cu sila de trup şi sânge, nu te poţi înfrâna de la săvârşirea unor păcate de moarte – cele care poartă cu precădere numele de căderi – nici atunci să nu te laşi cuprins de deznădejde, la care îl trage cu atâta încrâncenare pe om necontenitul şir de căderi. In această privinţă avem preaînţeleptul sfat al lui Sisoe cel Mare. Acestuia i-a spus odată un frate cu inima amărâtă: „Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”. Adevăratul rob al lui Dumnezeu se păzeşte nu numai de faptele şi cuvintele păcătoase, ci chiar de gândurile şi simţămintele păcătoase. Pentru credincioşia faţă de Domnul, el e învrednicit de nişte deosebite harisme duhovniceşti. Pe acestea le avea din belşug Preacuviosul Siluan, nevoitor schitean, mai apoi sinait; când a fost întrebat în ce chip a dobândit harul, Siluan a răspuns: „Niciodată nu am îngăduit în inima mea gânduri care să-L mânie pe Dumnezeu”[4].

Cel care s-a păzit de păcatele de moarte nu trebuie să creadă că el are puţină nevoie de pocăinţă. Păcatele tale sunt uşoare înaintea ochilor tăi, însă nu ştii care e greutatea lor în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. “Una este judecata oamenilor şi alta judecata lui Dumnezeu”, a zis un cuvios locuitor al pustiei, cugetând înainte de sfârşitul său la lucrarea sa călugărească[5]. Legiuitorul poporului israilitean, văzătorul de Dumnezeu, Sfântul Moise, care strălucea cu razele prorociei, facerii de minuni şi cu razele slavei văzute, a rostit un cuvânt necugetat înaintea poporului, fiind amărât de cârtirea acestuia. El doar a osebit întru buzele sale (Ps. 105, 33), după cum spune Sfântul Psalmist; el a rostit cu gura cuvânt de neîncredere, socotind lipsa de evlavie şi necredinţa poporului ca fiind nevrednice de minune şi binefacere, ca şi cum ar fi presupus că harul lui Dumnezeu, slăbit de necredinţa poporului, nu ar fi fost îndeajuns de puternic în sine pentru săvârşirea minunii. Un păcat ce pare de puţină însemnătate şi lesne de trecut cu vederea, un păcat la un bărbat sfânt, bogat în fapte bune şi daruri harice, este altfel după judecata lui Dumnezeu: nu numai că merită mustrare, nu numai că este înscris în Sfânta Scriptură spre ştiinţa întregului popor israilitean şi spre ştiinţa întregii lumi care avea să creadă în Dumnezeul Cel adevărat, ci este şi pedepsit cu o pedeapsă vremelnică. Moise, care cunoştea puterea rugăciunii şi nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, aleargă cu osârdie la rugăciune spre a-L îndupleca pe Dumnezeu; Moise, ce abătuse nu o dată mânia lui Dumnezeu de la întregul popor israilitean, se roagă pentru sine ca să fie schimbată hotărârea ce fusese rostită asupra lui – şi n-a fost ascultat. M-a trecut cu vederea Domnul pentru voi, spunea Moise, vestind poporului urmările rugăciunii sale, şi nu m-a ascultat (Deut. 3, 26).
In Scriptură nu este scris nimic fără un scop sfânt. Incercând să ne dăm seama de scopul Scripturii în împrejurarea de faţă, nu vom greşi deloc dacă vom socoti că ea ne slujeşte drept povaţă şi preîntâmpinare, ca să nu socotim mic nici un păcat al nostru, ci să ne îngrijim cu toată râvna a fugi de toate păcatele şi a le şterge prin pocăinţă. Cât de mult păcătuim din neştiinţă! Cât de mult păcă­tuim din neputinţă! Cât de mult păcătuim lăsându-ne târâţi de împrăştiere, de pilda altora, de îngăduinţa faţă de alţii! De câte ori nu îngăduie Dumnezeu să cădem din pricina osândirii aproapelui, din pricina împietririi faţă de el! Petrecem în nepăsare, iar zapisele greşelilor noastre se înmulţesc. Dreptul Iov ştia asta, şi în fiecare zi aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu pentru copiii săi, zicând: Nu cumva să fi gândit feciorii rele spre Dumnezeu în inimile lor. Aşa făcea Iov în toate zilele (Iov 1,5). Semnul care-l deosebeşte pe drept este neîn­crederea hotărâtă în dreptatea sa şi rămânerea în necurmată pocăinţă.
Când vom îndepărta împrăştierea ce ne orbeşte, când ne vom adânci în noi înşine şi vom începe să ne cercetăm pe noi înşine, punând starea sufletelor noastre faţă în faţă cu starea pe care ar trebui s-o aibă ele după învăţătura Sfin­tei Scripturi, vom recunoaşte singuri că micile noastre păcate nu sunt nicide­cum mici, ci grele şi înfricoşătoare, vrednice de necurmate lacrimi şi pocăinţă.

Să deschidem Sfânta Scriptură, să vedem ce-ar trebui să fim! Spune Sfântul Apostol Pavel: Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doi­lea, Domnul din cer. Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chi­pul celui ceresc (I Cor. 15, 47, 49). Primind fiinţare, începând să fiinţăm, ne îmbrăcăm în acelaşi timp întru chipul strămoşului nostru Adam, întru chipul lui cel căzut; ne zămislim şi ne naştem cu trup supus bolilor şi stricăciunii, cu suflet molipsit de păcat; ne zămislim şi ne naştem având sămânţa păcatului să­dită în toată firea noastră, având otrava păcatului revărsată în toate mădularele sufletului şi trupului. Intru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). In acest fel tot neamul omenesc s-a făcut şi se face ne­trebnic, este omorât de păcat, care ne-a molipsit în însăşi rădăcina noastră, în strămoşul nostru Adam. La rezidirea noastră prin răscumpărare a fost nevoie să fie înlăturată rădăcina, care nu înceta să împărtăşească tuturor mlăditelor sale boala aducătoare de moarte, a trebuit să fie înlocuită cu o rădăcină care să ne împărtăşească viaţă, nestricăciune, sfinţenie, a fost nevoie pentru neamul omenesc de un strămoş nou – si astfel de strămoş S-a făcut nouă Domnul din ceruri. El a binevoit să fie după trup urmaş al lui Adam, zămislindu-Se din Fecioară fără de sămânţă şi fără patimă. Prin naşterea pământească, Adam şi mulţi alţi oameni au fost înainte de Iisus; însă, prin naşterea din moarte si din mormânt, care e Invierea, Iisus a fost mai înainte de Adam şi de toţi oamenii (Mt. 27, 53). El S-a făcut Întâi-Născut al neamului omenesc; El este primul om ce s-a suit la cer. Acolo a şezut de-a dreapta Tatălui. Adam şi ceilalţi sfinţi strămoşi după trup ai lui Iisus s-au făcut urmaşi ai Lui după naşterea cea din Duh întru fiinţare nouă. El e Părintele veacului viitor, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Pentru ca noi, cei ce am început să fiinţăm după chipul vechiului Adam, să trecem din seminţia lepădată în cea blagoslovită a Noului Adam, trebuie să ne naştem de Sus. De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, ne spune Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5). Ne naştem în viaţa nouă, harică, prin sfântul botez, prin care trecem în seminţia Domnului Iisus Hristos, primim înfierea Părintelui veacului care va să fie, precum a zis şi Apostolul: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aţi primit Duhul înfi­erii, întru care strigăm: Avva, Părinte (Gal. 3, 27; Rom. 8, 15). Dar pentru a rămâne întru această înfiere suntem datori să vieţuim nu după trup, ci după Duh: Oricâţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dum­nezeu (Rom. 8, 14). Dimpotrivă, de n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).
Petrece, oare, în noi acest semn al înfierii? Mărturi­seşte, oare, acest Duh împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16)? Din această pricină se cercau şi se cercetau pe sine Preacuvioşii Părinţi ai pustiei; această cercetare îi cufunda în adâncul pocăinţei şi plânsu­lui. Să ascultăm cum cugetă despre aceasta Preacuviosul Macarie Egipteanul, cu toată dreptatea numit „cel Mare”:
„Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafa­ră, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind in Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singur de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă. Firea dumnezeiască are în sine pâinea vieţii, potrivit spuselor acestora: Eu sunt pâinea vieţii şi vinul care veseleşte inima omului şi untdelemnul bucuriei (In. 6, 35; Ps. 103, 16-17), şi mâncarea cea mult felurită a Duhului, şi haina cerească a luminii, care vine de la Dumnezeu însuşi. In acestea stă viaţa veşnică a sufle­tului. Vai trupului când e lăsat în singură firea sa! El se strică şi moare. Vai şi sufletului, când e lăsat în singură firea sa, când nădăjduieşte numai spre fapte­le sale, neavând împărtăşire cu Duhul Cel dumnezeiesc! Neînvrednicindu-se de viata veşnică, dumnezeiască, el moare… Dacă te-ai făcut scaun al lui Dumnezeu şi a şezut pe tine Călăreţul ceresc; dacă sufletul tău s-a făcut tot ochi duhovnicesc şi s-a făcut tot lumină; dacă ai fost hrănit cu hrana cea cerească a Duhului, şi adăpat cu apa vieţii, şi îmbrăcat în haina luminii tainice; în fine, dacă a dobândit toate acestea omul tău cel lăuntric şi are vestire tare despre acestea: cu adevărat trăieşti viaţa veşnică, odihnindu-te de acum cu sufletul tău împreună cu Domnul, cu adevărat ai dobândit şi ai primit de la Domnul să trăieşti viaţa cea veşnică. Iar de nu vezi în tine nimic dintre acestea, plângi, îndurerează-te şi tânguieşte-te cu amar ca unul ce nu te-ai făcut încă părtaş al fericirii veşnice şi duhovniceşti, ca unul ce încă nu ai dobândit viaţa cea adevărată. Poartă grijă de sărăcia ta şi roagă-L pe Domnul ziua şi noaptea, ca unul ce te afli în greaua şi crunta nevoie a păcatului. O, de ne-am îngriji de sărăcia noastră! O, de nu am vieţui în nepăsare, ca şi cum am avea belşug de bogăţie şi bunătăţi duhovniceşti!“[6].
Năzuinţa spre dobândirea adevăratei pocăinţe a fost pricina îndemnătoare pentru care sfinţii monahi, simţind sărăcia duhului, se pustniceau întru adâncă singurătate, se închideau în zăvorâre, se ascundeau în peşteri şi în crăpăturile pământului. Această vedere a sărăciei lor, această vedere a omorârii sufletului lor de către păcat se dă însă numai celor ce au sporire însemnată în nevoinţa călugărească. Ea îi insuflă omului hotărârea de a se lepăda pentru totdeauna de lume, de a muri pentru lume spre a se da pe sine pe de-a-ntregul căutării vieţii veşnice în el însuşi.
Să trecem acum la un alt semn, după care ne putem cerceta mai lesne pe noi înşine ca nişte începători ce ne aflăm. Zis-a Domnul în Sfânta Evanghelie: De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea (In. 14, 23-24, 15; 15, 10). Cel care păzeşte poruncile lui Hristos este al lui Hristos; cel care nu le păzeşte nu e al lui Hristos. Cercetarea conştiinţei noastre, a stării noastre sufleteşti, după îndreptarul poruncilor evanghelice e foarte lesnicioasă, cât se poate de mântuitoare, de încredere pe de-a-ntregul. De pildă, să ne uităm dacă am împlinit câteva porunci ale lui Hristos înfăţişate în capitolul al cincilea din Evanghelia după Matei. Oare nu ne-am mâniat pe aproapele în deşert? Oare nu am fost, oare nu suntem şi acum certaţi cu cineva? Oare nu lucrează în noi pomenirea răului? Oare n-am rostit cuvinte de ocară si defăimare? Oare ne-am înfrânat de la priviri, simţăminte, gânduri pline de patima dulceţii? Oare nu am răsplătit răului cu răul? Oare am fost blânzi şi nu ne-am împotrivit răului? Oare i-am iubit pe vrăjmaşii noştri? Oare i-am binecuvântat pe cei ce ne blestemă? Oare am făcut bine celor ce ne urăsc pe noi? Oare ne-am rugat pentru cei ce ne supără?
Bineînţeles, şi aceste puţine întrebări vor pune în încurcătură şi vor da în vileag conştiinţa noastră. Dar ce se poate întâmpla la o cercetare mai amănunţită? Ochii noştri se vor deschide atunci asupra păcatelor noastre, în inima noastră se va sădi simţământul necontenitei întristări pentru nevred­nicia noastră; ne vom deprinde să ne umilim pentru păcatele care – în întune­carea noastră – ne păreau mici, dar în fapt ne lipseau de înfierea dumnezeias­că şi de veşnicia cea fericită. Despre toate acestea a dat mărturie însuşi Dom­nul. Poruncindu-ne dragostea de vrăjmaşi, El ne-a arătat şi pricina pentru care avem neapărată nevoie de această dragoste: Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru, Ca­re este în ceruri (Mt. 5, 43). Incălcarea chiar şi a celei mai mici porunci evan­ghelice e însoţită de urmări amare: Cela ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici şi va învăţa aşa pe oameni, a grăit Domnul, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19), adică nu va fi părtaş al ei[7]. Iar deplina neluare-aminte la poruncile evanghelice, ca faţă de o învăţătură morală, care nu tre­buie neapărat împlinită, atrage după sine în chip hotărâtor pierzania. Impli­nirea poruncilor Domnului nu poate fi înlocuită prin nici un fel de nevoinţe, nu poate fi înlocuită nici măcar prin minuni! Mulţi, spune Mântuitorul, vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am prorocit, şi cu numele tău draci am scos, şi cu numele tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Mt. 7, 22-23). Zidirea sufletească ce se întemeiază nu pe plinirea poruncilor, ci doar pe nevoinţe, e nestatornică, deşartă; ea nu poa­te îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de ntuneric şi amăgire de sine.
Tot cela ce aude aceste cuvinte ale mele şi nu le face pe ele, vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pe nisip: şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi căderea ei a fost mare (Mt. 7, 26-27)”.
————-
[1]Molitfelnic, Rânduiala Spovedaniei.
[2]Patericul Egiptean
[3]Cuvântul 90.
[4]Patericul Egiptean
[5]Patericul Egiptean. Preacuviosul Agaton.
[6]Omilia 1, cap. 11 şi 12.
[7]Potrivit Tâlcuirii Fericitului Teofilact al Bulgariei.
(in: Sf. Ignatie Briancianinov, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008