Bucuriile duhovnicești nu se cer, ci se dobândesc

Trebuie a mulţumi şi a răsmulţumi, dar a nu le căuta. Şi cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numeşte argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi şi mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele ale tale vor fi”.
Sunt unele dăţi, când simţi cum Duhul Sfânt îţi adună mintea din împrăştiere şi cum îţi duce mintea în inimă; şi acolo zici „Doamne Iisuse…”. Şi când ţi-a obosit mintea zicând „Doamne Iisuse…”, atunci ai o adâncă smerenie. Iar atunci, Duhul cel Sfânt îţi poate lua sufletul şi te simţi că te-a răpit în rai. În timpul acela nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu – astea când rânduieşte Bunul Dumnezeu – şi când te aduce, îţi dă înapoi rugăciunea inimii.
Astea ni le dă Dumnezeu fără să alergăm noi după bucurii duhovniceşti; trebuie să ne punem în gând: „Doamne, eu sunt un om păcătos şi trebuie să-mi plâng păcatele mele”. Atunci, Duhul Sfânt ne va da puteri tari ca să putem birui. Lucrarea poruncilor nu împiedică bucuriile acestea duhovniceşti, pentru că Dumnezeu dă bucuriile acestea când este mai liniştit, mai ales în timpul nopţii. În timpul nopţii este o linişte minunată şi atunci Duhul Sfânt îţi aduce umilinţă, smerenie, dacă păzeşti mintea de la a gândi la acestea pământeşti.
Trebuie a mulţumi şi a răsmulţumi, dar a nu le căuta. Şi cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numeşte argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi şi mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele, ale tale vor fi”.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 32-33)

Pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni, Dumnezeu iubeşte

Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia…

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!… Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu… Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înşelat de diavol. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, aşa e. Şi când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă dar mândria nu o iartă!

Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, p. 2

Creștinii au ajuns de plâns

Parinte, in ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plang. Ce inseamna asta?

– Sunt semne ca crestinii au ajuns de plans. Noi purtam nume de crestini, dar fapte nu avem. Celelalte credinte au si fapte bune, dar au greseala asta ca nu cred drept in Dumnezeu.

– In ultima vreme asupra Manastirii Petru Voda s-au abatut multe ispite…

– Parintele Iustin e o comoara duhovniceasca. Pe aceia care l-au amarat o sa-i cam doara capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.

– Intalnirile ecumenice sunt „la moda”. Ce putere are o „rugaciune ecumenica”?

– Sa ma ierti! Cineva spunea o gluma: un vin bun pus intr-un burduf de caine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Varful. Daca celelalte credinte ar veni sa asculte de Biserica, Biserica le-ar primi cu toata dragostea, dar nu asa cum vor ei. Ei vor alta scriptura, alte carti, alte slujbe, si atunci bunul Dumnezeu va bate pamantul. Parintele Cleopa asa zicea: „Cat timp sunt oameni sfinti pe pamant, Dumnezeu tine pamantul“. De cand au inceput ei sa-si puna in minte sa darame Biserica Ortodoxa, Bunul Dumnezeu bate pamantul. Nu aici in tara. Pe tot globul…

– Cum vedeti situatia Bisericii Ortodoxe Romane astazi?

– Monahul care e retras la liniste nu are voie sa se bage nici in treburile bisericesti, nici in cele politicesti, dar are datoria a se ruga si pentru cei care fac politica si pentru Biserica. Calugarii au datoria a se ruga si pentru cei mari si pentru cei mici. Daca cei mari se descurca, traim si noi fericiti. Incurcaturile lor ne dor si pe noi. Ei nu pot face rugaciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutatile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plans. Dar sa nu plangem ce-i aici, ci ce ne asteapta dincolo!
Mai este insa nadejde sa se indrepteze lucrurile. Daca aceia care au pus fraul pe Biserica se vor smeri si-i vor lasa pe aceia care ii pot ajuta si pe ei. Sunt cativa Prea Sfintiti in tara care ar putea repara toate treburile. Cei cu traire trebuie sa ajute Biserica. Eu nu zic ca ceilalti sa fie schimbati, dar sa se lase ajutati de cei ce-s luminati de Duhul Sfant. Asa toata lumea va fi fericita. Adica a-i lasa deoparte pe aceia care cred, dupa cum am inteles, ca daca au bani, atunci au si raiul. Si daca nu-i vor lasa sa-i ajute, o sa ne prapastuim cu totii. Si s-a inceput amu de cativa ani. Anii durerilor…

– Dar in relatia cu celelalte credinte religioase?

– Si acesti vor fi ajutati, daca vor si daca au bunavointa. Aceste credinte au apucat intr-aiurea. Trebuie lamuriti cu marturii de la Sfintii Parinti. Toate sectele, daca s-ar ruga lui Dumnezeu sa le descopere adevarul… Biserica primeste unirea, dar nu unirea la ratacire, ci unirea spre lumina.
Catolicii trebuie ajutati si nu urati. Insa catolicii nu vin cu evlavie. Vor sa uneasca cu viclesug. De asta nu-i primeste Biserica, ca ei hulesc. Hulesc pe Dumenzeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te si le spune de minunea de la Manastirea Zografu din Sfantul Munte, cand Maica Domnului i-a numit pe catolici „dusmanii mei si ai Fiului Meu“.
Daca hulesc pe Dumnezeu, pe Mantuitorul, si vor sa faca alta credinta, alta Scriptura, treaba lor! Sunt ca niste copii. Zvarlu cu piatra in sus si le vine in cap si-i lasa intr-o ureche. Si se intreaba: „De ce s-a intamplat asa?” Ca esti luptator impotriva lui Dumnezeu!
Daca s-au pus sa termine Biserica Ortodoxa, are sa-i doara. Toti s-au unit impotriva Bisericii, s-o darame. Daca ii pune pacatul sa robeasca Biserica Ortodoxa, trebuie sa-si faca fiecare, de la mic la mare, bagajelul ca sa treaca dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfintitii acestia, care sunt si la Bucuresti, si in toata tara, sa poata apara credinta si sa-i ajute si pe catolici si pe toate credintele gresite. Numai sa nu-i incurce ceilalti, din invidie si rautate. La indreptarea credintelor sa fie lasati sa cerceteze Prea Sfintitii si duhovnicii luminati de Duhul Sfant. Pe aceia sa-i lase sa-i lamureasca pe catolici si pe celelalte credinte, care nu-s ortodocsi. Pe aceia sa-i lase sa indrepte ei treburile bisericesti. Aceia care au traire duhovniceasca. Nu numai din citit. Duhul Sfant prin ei va ajuta Biserica. Asa, a avea nume de crestin, sunt multi. Soferul care stie sa conduca masina sta in spate, iar altul plimba masina prin curte!

– Ce sfat dati celor ce doresc sa primeasca harul preotiei?

– Asa trebuie sa ajunga cineva preot: sa fuga oamenii dupa parintele, nu parintele dupa oameni. Ca isi strica incaltarile…

– Dar celor care vor sa intre in manastire?

– La manastire vin multi chemati si putini alesi. Daca te-ai hotarat sa te duci la manastire, apoi trebuie sa pui in minte: „Ma duc sa mor”. Daca te duci sa traiesti, mai bine stai acasa. Daca vrei sa te duci in manastire, trebuie sa ai un duhovnic bun, care sa te invete aceste doua virtuti: smerenia si dragostea. Iar daca el s-a facut preot si nu are acestea doua, nu are nimic. E gol.
Iar cei care vor sa plece in manastire sau a se face preoti de mir, sa citeasca mai des Patericul egiptean si se pot schimba din oameni trupesti in oameni duhovnicesti. Sa faca la culcare semnul crucii si sa zica: „Maicuta Domnului, primeste-ma in pocainta, fereste-ma de vrajmasii vazuti sau nevazuti, sa vad daca imi este de folos sa ma fac calugar sau preot“.

– Dupa Pateric, ar fi sa va cerem un cuvant de folos la plecare…

– Vorba nu da rezultat. Zice un parinte ca cine iubeste tacerea iubeste vesnicia. Si cine zice rugaciunea in inima, acela va simti vesnicia. Iar cine doreste vorbirea si e cu mintea imprastiata, e semn ca iubeste veacul acesta. Era un parinte Ioanichie de la Secu. E ingropat pe la Durau. Veneau oameni cu gramada la mine pentru cuvant si le-am zis: „Aveti o comoara si nu stiti sa o pretuiti!” Acela avea trairea. E plin vazduhul de cuvinte, dar de fapte… Cuvant de folos poate sa dea tot tiganul.
Dorinta mea este cand a iesit sufletul sa n-am nimica cu nimeni. A zis un parinte: „De cate ori ma rog si nu pot plange, sunt mort“. Cand va amintiti, faceti o cruce si ziceti: „Da-i, Doamne, lacrimi, mosnegutului cela de Proclu!” Atat e de zis.

fragment luat parintelui pustnic Proclu

sursa

Părintele Proclu Nicău

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, duhovnicul său, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!… Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu… Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie… Ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului… Când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol.

Persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că uite, eu din cauza cutăruia sufăr… Orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie.

Este foarte important să nu te birui de mânie în ispite, ci să spui rugăciune, să ceri ajutorul lui Dumnezeu… Cât puteţi, feriţi-va a vă contrazice! Când cineva are de gând să te ocărască, ocoleste-l, şi dacă nu l-ai putut ocoli, ţine gura închisă şi aşa vei putea scăpa.

Cea mai mare virtute îi smerenia. Poate să aibă cineva fapte bune cu gramada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Şi dacă şi-a pus în gând că „eu sunt mai bun ca altul!”, a pierdut… Da, atâta vă spun; smerenia este putere dumnezeiască şi este putere mare.

Rugăciunea să o faceţi cu toată inima! Iar când vedeţi ca dau năvală duhurile răutăţii să faceţi aşa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă şi cu multă smerenie.

Să-i iertăm pe toţi, ca să putem găsi veşnicia! Aşa vom putea spori şi vom avea momente ca de Rai pe faţa pământului.

Fericiţi creştinii care au duhovnici buni, căci aceştia îi pot duce în Rai prin poveţele lor… Fie creştini în lume, fie călugări in mănăstire sau preoţi de mir, toţi care ascultă de duhovnic vor spori.

Dacă doreşti şi vrei să te faci preot şi duhovnic… şi nu doreşti să te faci mucenic, să nu te faci preot! Că mai bine un dascăl în Rai, decât un preot în iad.

Duhovnicul care se sminteşte de păcatele cuiva încă trebuie să mai crească! Un duhovnic nu are voie sa se smintească, oricât de mari ar fi păcatele ascultate de la oamenii care ajung la el… Duhovnicul trebuie sa fie ca o mamă, trebuie să aibă milă.

Nu îi treaba noastră cu judecatul… Eu, dacă-l judec pe cel desfrânat, îs călcător de lege, ca şi el. EI o călcat o poruncă şi eu am călcat a doua; … „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”… Şi amândoi suntem călcători de lege.

Copilului sa nu-i dai libertate mare, că dacă are libertate într-o bună zi auzi că a intrat la închisoare, că a dat cuiva în cap. Este nevoie de copii crescuţi în frica de Dumnezeu.

La mănăstire vin mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dacă te-ai hotărât să te duci la mănăstire, apoi trebuie să-ţi pui în minte; „Mă duc să mor”. Daca te duci să trăieşti, mai bine stai acasă.

Să mai întrebăm conştiinţa: „Conştiinţă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Ii place lui Dumnezeu cum trăiesc?”

Se apropie acele zile de pe urmă. Anii durerilor au început. Ii mare nenorocire acum. Cine s-a trezit n-are altceva de tăcut decât să plângă.

Cât putem, să nu ne lăsăm de rugăciune şi să ne păstrăm credinţa sănătoasă… Şi când ne punem la rugăciune să nu avem nimic cu nimeni. Dacă are altul – treaba lui! Să n-am eu. Şi, cât pot, a nu plăti rău pentru râu… şi Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa în părăsire.

Ce am mai observat: foarte mult ajută cugetarea la moarte. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte! Mai bine te-aş numi viaţă!” De câte ori cuget la moarte îmi adun mintea, mai am o rugăciune. Iar când cuget la veacul acesta, mă-mprăştii şi uit de Dumnezeu.

Să respectăm pe mai-marii Bisericii. Ştii de ce? Ei se roagă pentru popor… Duhul Sfânt ne ajută să ajungem şi ei, şi noi, în Rai. Să ascultaţi de Biserică şi de ierarhii ei!

Să vă rugaţi, să ţineţi posturile şi să plângeţi, căindu-vâ de păcatele săvârşite!

Trebuie să căutăm a nu adormi cu mintea împrăştiată. Să adormi cu mintea adunată, să adormim din rugăciune, nu din împrăştiere. Şi Duhul Sfânt o să ne ajute. Cu cât ne sculăm noaptea la rugăciune, Duhul Sfânt ne va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu.

Am observat aşa: în viaţa de mănăstire, pe măsură ce-i vezi pe toţi mai buni, pe acea măsură Se lasă Duhul Sfânt simţit. Cei mai sporiţi călugări în vieţile de obşte sunt cei care s-au ferit a osândi şi a judeca.

Atunci când eşti umbrit de Duhul Sfânt, nu mai vezi şi nu mai realizezi nici măcar faptele bune pe care le-ai făcut. In acea minunată clipă ştii doar de unde vii, unde trebuie să mergi şi ceea ce trebuie să faci pentru a ajunge la desăvârşire.

Să ştiţi că, în viaţă, cea mai importantă clipă este clipa în care poţi spune că ai învăţat să ierţi.

Dacă diavolul vă necăjeşte prin aprige tulburări şi necazuri, ori dacă vă vedeţi soţul ori soţia supărată, să ştiţi că nu trebuie să-l luaţi la rost atunci. Trebuie să spuneţi: „Lasă pe mâine, nu îi spun nimic acum. îi voi spune mâine ce am de spus”. Doar aşa veţi reuşi să nu vă mai agitaţi, să nu vă mai certaţi, să fiţi mai liniştiţi şi nu veţi mai ajunge la supărări.

Zice un părinte că cine iubeşte tăcerea, iubeşte veşnicia. Şi cine zice rugăciunea în inimă, acela va simţi veşnicia.

Mândria nu-i a oamenilor sănătoşi, ci a celor bolnavi… Nimic nu face pe Duhul Sfânt a se sălăşlui în inima cuiva, decât a trece cu vederea neajunsurile altora.

File de Pateric – Parintele Proclu, Editura Manastirea Sihastria Putnei

Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”

“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa:

„Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“.

Şi eu am zis:

„Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav“.

Şi el a răspuns:

„Toţi aceştia avem crime, avorturi…”

şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia.

„Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“.

Eu i-am spus:

„Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“.

Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis:

„Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“.

Unul dintre ei a zis aşa:

„Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?“

Le-am răspuns:

„Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire“.

Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“.
Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

– Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

– Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)

– Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?

– Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.

credintaortodoxa