Pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni, Dumnezeu iubeşte

Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia…

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!… Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu… Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înşelat de diavol. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, aşa e. Şi când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă dar mândria nu o iartă!

Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, p. 2

Creștinii au ajuns de plâns

Parinte, in ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plang. Ce inseamna asta?

– Sunt semne ca crestinii au ajuns de plans. Noi purtam nume de crestini, dar fapte nu avem. Celelalte credinte au si fapte bune, dar au greseala asta ca nu cred drept in Dumnezeu.

– In ultima vreme asupra Manastirii Petru Voda s-au abatut multe ispite…

– Parintele Iustin e o comoara duhovniceasca. Pe aceia care l-au amarat o sa-i cam doara capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.

– Intalnirile ecumenice sunt „la moda”. Ce putere are o „rugaciune ecumenica”?

– Sa ma ierti! Cineva spunea o gluma: un vin bun pus intr-un burduf de caine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Varful. Daca celelalte credinte ar veni sa asculte de Biserica, Biserica le-ar primi cu toata dragostea, dar nu asa cum vor ei. Ei vor alta scriptura, alte carti, alte slujbe, si atunci bunul Dumnezeu va bate pamantul. Parintele Cleopa asa zicea: „Cat timp sunt oameni sfinti pe pamant, Dumnezeu tine pamantul“. De cand au inceput ei sa-si puna in minte sa darame Biserica Ortodoxa, Bunul Dumnezeu bate pamantul. Nu aici in tara. Pe tot globul…

– Cum vedeti situatia Bisericii Ortodoxe Romane astazi?

– Monahul care e retras la liniste nu are voie sa se bage nici in treburile bisericesti, nici in cele politicesti, dar are datoria a se ruga si pentru cei care fac politica si pentru Biserica. Calugarii au datoria a se ruga si pentru cei mari si pentru cei mici. Daca cei mari se descurca, traim si noi fericiti. Incurcaturile lor ne dor si pe noi. Ei nu pot face rugaciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutatile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plans. Dar sa nu plangem ce-i aici, ci ce ne asteapta dincolo!
Mai este insa nadejde sa se indrepteze lucrurile. Daca aceia care au pus fraul pe Biserica se vor smeri si-i vor lasa pe aceia care ii pot ajuta si pe ei. Sunt cativa Prea Sfintiti in tara care ar putea repara toate treburile. Cei cu traire trebuie sa ajute Biserica. Eu nu zic ca ceilalti sa fie schimbati, dar sa se lase ajutati de cei ce-s luminati de Duhul Sfant. Asa toata lumea va fi fericita. Adica a-i lasa deoparte pe aceia care cred, dupa cum am inteles, ca daca au bani, atunci au si raiul. Si daca nu-i vor lasa sa-i ajute, o sa ne prapastuim cu totii. Si s-a inceput amu de cativa ani. Anii durerilor…

– Dar in relatia cu celelalte credinte religioase?

– Si acesti vor fi ajutati, daca vor si daca au bunavointa. Aceste credinte au apucat intr-aiurea. Trebuie lamuriti cu marturii de la Sfintii Parinti. Toate sectele, daca s-ar ruga lui Dumnezeu sa le descopere adevarul… Biserica primeste unirea, dar nu unirea la ratacire, ci unirea spre lumina.
Catolicii trebuie ajutati si nu urati. Insa catolicii nu vin cu evlavie. Vor sa uneasca cu viclesug. De asta nu-i primeste Biserica, ca ei hulesc. Hulesc pe Dumenzeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te si le spune de minunea de la Manastirea Zografu din Sfantul Munte, cand Maica Domnului i-a numit pe catolici „dusmanii mei si ai Fiului Meu“.
Daca hulesc pe Dumnezeu, pe Mantuitorul, si vor sa faca alta credinta, alta Scriptura, treaba lor! Sunt ca niste copii. Zvarlu cu piatra in sus si le vine in cap si-i lasa intr-o ureche. Si se intreaba: „De ce s-a intamplat asa?” Ca esti luptator impotriva lui Dumnezeu!
Daca s-au pus sa termine Biserica Ortodoxa, are sa-i doara. Toti s-au unit impotriva Bisericii, s-o darame. Daca ii pune pacatul sa robeasca Biserica Ortodoxa, trebuie sa-si faca fiecare, de la mic la mare, bagajelul ca sa treaca dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfintitii acestia, care sunt si la Bucuresti, si in toata tara, sa poata apara credinta si sa-i ajute si pe catolici si pe toate credintele gresite. Numai sa nu-i incurce ceilalti, din invidie si rautate. La indreptarea credintelor sa fie lasati sa cerceteze Prea Sfintitii si duhovnicii luminati de Duhul Sfant. Pe aceia sa-i lase sa-i lamureasca pe catolici si pe celelalte credinte, care nu-s ortodocsi. Pe aceia sa-i lase sa indrepte ei treburile bisericesti. Aceia care au traire duhovniceasca. Nu numai din citit. Duhul Sfant prin ei va ajuta Biserica. Asa, a avea nume de crestin, sunt multi. Soferul care stie sa conduca masina sta in spate, iar altul plimba masina prin curte!

– Ce sfat dati celor ce doresc sa primeasca harul preotiei?

– Asa trebuie sa ajunga cineva preot: sa fuga oamenii dupa parintele, nu parintele dupa oameni. Ca isi strica incaltarile…

– Dar celor care vor sa intre in manastire?

– La manastire vin multi chemati si putini alesi. Daca te-ai hotarat sa te duci la manastire, apoi trebuie sa pui in minte: „Ma duc sa mor”. Daca te duci sa traiesti, mai bine stai acasa. Daca vrei sa te duci in manastire, trebuie sa ai un duhovnic bun, care sa te invete aceste doua virtuti: smerenia si dragostea. Iar daca el s-a facut preot si nu are acestea doua, nu are nimic. E gol.
Iar cei care vor sa plece in manastire sau a se face preoti de mir, sa citeasca mai des Patericul egiptean si se pot schimba din oameni trupesti in oameni duhovnicesti. Sa faca la culcare semnul crucii si sa zica: „Maicuta Domnului, primeste-ma in pocainta, fereste-ma de vrajmasii vazuti sau nevazuti, sa vad daca imi este de folos sa ma fac calugar sau preot“.

– Dupa Pateric, ar fi sa va cerem un cuvant de folos la plecare…

– Vorba nu da rezultat. Zice un parinte ca cine iubeste tacerea iubeste vesnicia. Si cine zice rugaciunea in inima, acela va simti vesnicia. Iar cine doreste vorbirea si e cu mintea imprastiata, e semn ca iubeste veacul acesta. Era un parinte Ioanichie de la Secu. E ingropat pe la Durau. Veneau oameni cu gramada la mine pentru cuvant si le-am zis: „Aveti o comoara si nu stiti sa o pretuiti!” Acela avea trairea. E plin vazduhul de cuvinte, dar de fapte… Cuvant de folos poate sa dea tot tiganul.
Dorinta mea este cand a iesit sufletul sa n-am nimica cu nimeni. A zis un parinte: „De cate ori ma rog si nu pot plange, sunt mort“. Cand va amintiti, faceti o cruce si ziceti: „Da-i, Doamne, lacrimi, mosnegutului cela de Proclu!” Atat e de zis.

fragment luat parintelui pustnic Proclu

sursa

Părintele Proclu Nicău

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, duhovnicul său, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!… Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu… Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie… Ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului… Când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol.

Persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că uite, eu din cauza cutăruia sufăr… Orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie.

Este foarte important să nu te birui de mânie în ispite, ci să spui rugăciune, să ceri ajutorul lui Dumnezeu… Cât puteţi, feriţi-va a vă contrazice! Când cineva are de gând să te ocărască, ocoleste-l, şi dacă nu l-ai putut ocoli, ţine gura închisă şi aşa vei putea scăpa.

Cea mai mare virtute îi smerenia. Poate să aibă cineva fapte bune cu gramada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Şi dacă şi-a pus în gând că „eu sunt mai bun ca altul!”, a pierdut… Da, atâta vă spun; smerenia este putere dumnezeiască şi este putere mare.

Rugăciunea să o faceţi cu toată inima! Iar când vedeţi ca dau năvală duhurile răutăţii să faceţi aşa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă şi cu multă smerenie.

Să-i iertăm pe toţi, ca să putem găsi veşnicia! Aşa vom putea spori şi vom avea momente ca de Rai pe faţa pământului.

Fericiţi creştinii care au duhovnici buni, căci aceştia îi pot duce în Rai prin poveţele lor… Fie creştini în lume, fie călugări in mănăstire sau preoţi de mir, toţi care ascultă de duhovnic vor spori.

Dacă doreşti şi vrei să te faci preot şi duhovnic… şi nu doreşti să te faci mucenic, să nu te faci preot! Că mai bine un dascăl în Rai, decât un preot în iad.

Duhovnicul care se sminteşte de păcatele cuiva încă trebuie să mai crească! Un duhovnic nu are voie sa se smintească, oricât de mari ar fi păcatele ascultate de la oamenii care ajung la el… Duhovnicul trebuie sa fie ca o mamă, trebuie să aibă milă.

Nu îi treaba noastră cu judecatul… Eu, dacă-l judec pe cel desfrânat, îs călcător de lege, ca şi el. EI o călcat o poruncă şi eu am călcat a doua; … „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”… Şi amândoi suntem călcători de lege.

Copilului sa nu-i dai libertate mare, că dacă are libertate într-o bună zi auzi că a intrat la închisoare, că a dat cuiva în cap. Este nevoie de copii crescuţi în frica de Dumnezeu.

La mănăstire vin mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dacă te-ai hotărât să te duci la mănăstire, apoi trebuie să-ţi pui în minte; „Mă duc să mor”. Daca te duci să trăieşti, mai bine stai acasă.

Să mai întrebăm conştiinţa: „Conştiinţă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Ii place lui Dumnezeu cum trăiesc?”

Se apropie acele zile de pe urmă. Anii durerilor au început. Ii mare nenorocire acum. Cine s-a trezit n-are altceva de tăcut decât să plângă.

Cât putem, să nu ne lăsăm de rugăciune şi să ne păstrăm credinţa sănătoasă… Şi când ne punem la rugăciune să nu avem nimic cu nimeni. Dacă are altul – treaba lui! Să n-am eu. Şi, cât pot, a nu plăti rău pentru râu… şi Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa în părăsire.

Ce am mai observat: foarte mult ajută cugetarea la moarte. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte! Mai bine te-aş numi viaţă!” De câte ori cuget la moarte îmi adun mintea, mai am o rugăciune. Iar când cuget la veacul acesta, mă-mprăştii şi uit de Dumnezeu.

Să respectăm pe mai-marii Bisericii. Ştii de ce? Ei se roagă pentru popor… Duhul Sfânt ne ajută să ajungem şi ei, şi noi, în Rai. Să ascultaţi de Biserică şi de ierarhii ei!

Să vă rugaţi, să ţineţi posturile şi să plângeţi, căindu-vâ de păcatele săvârşite!

Trebuie să căutăm a nu adormi cu mintea împrăştiată. Să adormi cu mintea adunată, să adormim din rugăciune, nu din împrăştiere. Şi Duhul Sfânt o să ne ajute. Cu cât ne sculăm noaptea la rugăciune, Duhul Sfânt ne va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu.

Am observat aşa: în viaţa de mănăstire, pe măsură ce-i vezi pe toţi mai buni, pe acea măsură Se lasă Duhul Sfânt simţit. Cei mai sporiţi călugări în vieţile de obşte sunt cei care s-au ferit a osândi şi a judeca.

Atunci când eşti umbrit de Duhul Sfânt, nu mai vezi şi nu mai realizezi nici măcar faptele bune pe care le-ai făcut. In acea minunată clipă ştii doar de unde vii, unde trebuie să mergi şi ceea ce trebuie să faci pentru a ajunge la desăvârşire.

Să ştiţi că, în viaţă, cea mai importantă clipă este clipa în care poţi spune că ai învăţat să ierţi.

Dacă diavolul vă necăjeşte prin aprige tulburări şi necazuri, ori dacă vă vedeţi soţul ori soţia supărată, să ştiţi că nu trebuie să-l luaţi la rost atunci. Trebuie să spuneţi: „Lasă pe mâine, nu îi spun nimic acum. îi voi spune mâine ce am de spus”. Doar aşa veţi reuşi să nu vă mai agitaţi, să nu vă mai certaţi, să fiţi mai liniştiţi şi nu veţi mai ajunge la supărări.

Zice un părinte că cine iubeşte tăcerea, iubeşte veşnicia. Şi cine zice rugăciunea în inimă, acela va simţi veşnicia.

Mândria nu-i a oamenilor sănătoşi, ci a celor bolnavi… Nimic nu face pe Duhul Sfânt a se sălăşlui în inima cuiva, decât a trece cu vederea neajunsurile altora.

File de Pateric – Parintele Proclu, Editura Manastirea Sihastria Putnei

Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”

“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa:

„Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“.

Şi eu am zis:

„Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav“.

Şi el a răspuns:

„Toţi aceştia avem crime, avorturi…”

şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia.

„Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“.

Eu i-am spus:

„Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“.

Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis:

„Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“.

Unul dintre ei a zis aşa:

„Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?“

Le-am răspuns:

„Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire“.

Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“.
Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

– Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

– Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)

– Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?

– Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.

credintaortodoxa

“Constiinta, spune-mi drept, daca mor acum, ma mantuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” – Cuvinte de mare folos duhovnicesc de la Parintele Proclu


bscap002.jpg

“Dacă noi nu ne vom strădui să avem smerenie, ne lasă Dumnezeu să cădem în tot felul de primejdii şi ne vom pierde sufletul. Dumnezeu nu mântuieşte pe omul care nu are smerenie, că aşa i-ar mântui şi pe diavoli, dar diavolii sunt îndărătnici, iubitori de sine şi vicleni. De aceea, demonii vor să-i facă pe oameni asemenea cu ei şi, dacă se poate, şi mai rău decât ei. Noi însă aşa vom putea să biruim mândria din noi, luptându-ne cu noi ca să-i iertăm pe cei care ne-au greşit cu ceva, luptând să nu ne duşmănim, să nu ne lăsăm de rugăciune. Iar când vine timpul de mers la biserică, să lăsăm totul şi să mergem ca să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care pot să plângă, să-şi plângă păcatele, că pentru unul ca acesta ne mai ţine Dumnezeu pe pământ. Iar după ce vom pleca din biserică să păstrăm în inimile noastre rugăciunile, cuvintele si toate câte am auzit si, mai ales, să nu ne lăsăm vânaţi de cele cinci simţuri.

Ce să facem ca să nu mai uitam mesajul Sfintei Evanghelii care se citeste intr-o duminica? Se mai intampla sa ne intrebe altii ce s-a citit sau ce s-a predicat, iar noi n-am reținut mai nimic.

Să fim mai atenți, mai cu frică de Dumnezeu. Vreau sa va povestesc ceva de ras si de plans. La cativa ani dupa Revolutie, chiar dupa hramul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, a venit o persoană la mine şi am întrebat-o:

„Cum a fost la Hram la Cuvioasa? A fost multă lume? A fost frumos?”

„Da – mi-a răspuns – a fost foarte multă lume, au venit şi din Ucraina, şi din Basarabia, cu autocarele. A ţinut Dumnezeu cu noi, că a fost un timp foarte frumos, cu soare, iar la sfârşit s-au dat baloane colorate din avion, au fost şi paraşutişti, a cântat şi fanfara cu paradă, că mergeau pe stradă, ca la armată.”

1„Şi când ai ajuns acasă, la ai tăi, ce le-ai spus din ceea ce ai auzit de la cuvântul de învăţătură ţinut de părintele?” „Apăi, ce v-am spus şi sfinţiei voastre până acum…” Iată ce le rămâne creştinilor noştri în cap, după Dumnezeiasca Liturghie, la hramul unui mare Sfânt, unui om bineplăcut lui Dumnezeu. Cât de bine plăcuţi suntem noi lui Dumnezeu, noi, cei care păstorim pe credincioşi, eu cred că se vede atât din ceea ce le rămâne în mintea lor după asemenea evenimente, cât şi din modul cum se prezintă ei la spovedanie. Ferească Dumnezeu, nu care cumva să păstorim noi frunzele smochinului neroditor, iar roadele să le ia satana.

Păi, creştinul, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, cască gura la scamatoriile şi la lucrarea asta diavolească şi, când ajunge omul acasă, începe să spună la ai săi ceea ce a văzut la bâlci, nu ce a înţeles din Sfânta Evanghelie sau din cuvântul de învăţătură al preotului. Şi uite aşa sărbătoarea duhovnicească se transformă în bâlci drăcesc, iar creştinul nu ştie să păzească ceea ce a semănat Dumnezeu în acea zi în inima lui. Vai nouă! Vai nouă!
Să ştiţi că cea mai bună spovedanie este atunci când omul, zilnic, dar mai ales seara, îşi notează într-un carneţel păcatele pe care le-a făcut în ziua aceea. Asta, dacă se poate, să o facă în fiecare zi, ca şi negustorul care, zilnic, îşi calculează câştigul sau pierderea. Spovedania, însă, trebuie să o facă începând cu păcatul cel mai mare şi să continue până la cele mai mici, dar toate să fie scrise pe hârtie ca să nu le uite şi ca să meargă mai repede spovedania, să lase timp de mărturisit şi pentru alţii. Tot păcatul care te mustră să-l mărturiseşti la duhovnic, altfel pierzi şi ce ai mărturisit mai înainte.
Dacă păcatele noastre, ale creştinilor, vor fi mai multe şi mai mari decât ale păgânilor, atunci Dumnezeu va înfrâna puterea Bisericii şi ne va da în mâna păgânilor, să ne robească până ce ne vom pocăi sau până ce ne vor distruge cei fără de Dumnezeu, după cum, de altfel, se şi vede că a început în ţărişoara noastră. Doamne fereşte, să nu ajungem în aşa prăpastie! Diavolul nu-i prost, cum am crede unii dintre noi. El ştie foarte bine că, dacă noi facem păcate şi nu ne spovedim, atunci Dumnezeu îşi retrage harul Său de la noi şi suntem ca şi în buzunarul lui satana. Mântuirea noastră stă în voinţa noastră, aşa a lăsat Bunul Dumnezeu. Care-i acel tată al cărui copil toată ziua să-l batjocorească, să-i întoarcă spatele, să-l înjure, facându-l de râs în tot satul, iar tatăl său să-l tot lase nepedepsit?

Cum să le vorbim oamenilor ca să-i convingem de adevărul Ortodoxiei?

Să le vorbim din trăirea noastră, să le vorbim despre sfinţi. Să le spunem: Fiţi atenţi la prorocii mincinoşi (Matei 24, 11; Marcu 13, 22), că s-au înmulţit în ultima vreme. Să nu vă înşele nimeni. Chiar dacă aţi făcut şi cele mai mari păcate, să nu cumva să părăsiţi Biserica Ortodoxă! Aici este vindecarea şi scăparea sufletului! Ortodoxia este singura care păstrează neştirbit poruncile şi rânduiala lăsată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli. Dacă vă spovediţi fără de viclenie la preot şi începeţi lupta cu păcatul, avem mărturia Bisericii că Domnul Hristos nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la păcate şi viu va fi sufletul lui, cum se spune şi în molifta de la spovedanie. Nu vă luaţi după cei nebuni care se duc pe la secte sau care vor să schimbe dogmele Bisericii. Nebun este cel care calcă poruncile lui Dumnezeu şi, în nebunia lui, se consideră a fi înţelept, dar înţelepciunea lui este de la diavol. Ţineţi-vă în smerenie, în pocăinţă şi în înţelepciunea lui Dumnezeu lăsată nouă prin Biserica Ortodoxă! Plângeţi-vă păcatele şi cereţi de la Dumnezeu să ne dea duhovnici tari în credinţă şi rugători, luminaţi de Duhul Sfânt, duhovnici care să-şi pună sufletul pentru fiii lor duhovniceşti!
Vai de noi! Vai de noi, că ne încurcăm în lucrurile veacului acestuia şi uităm de împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare se înşală şi se păcăleşte cu necazurile şi cu valurile lumii, însă numai aceia vor spori, care se scoală noaptea la rugăciune. Suntem nevoiţi să dormim, aşa ne-a făcut Dumnezeu, dar începând de dimineaţă, cu rugăciunile dimineţii şi apoi cu Doamne Iisuse sau cu Tatăl nostru, toată ziua trebuie să ne ocupăm cât mai mult cu rugăciunea. Dacă nu ne rugăm, sufletul se îmbolnăveşte.
Noaptea, când ne trezim şi ne întoarcem pe partea cealaltă, trebuie de asemenea să ne rugăm; dacă ne-am învârtit pe partea cealaltă şi nu ne-am rugat, rămânem creştini săraci de Duhul lui Dumnezeu. Veţi cunoaşte dacă Duhul Sfânt este sau nu într-un om după roadele pe care le face omul acela. Duhul Sfânt vine cu darurile Sale în inima omului, în măsura în care şi omul se pocăieşte şi se smereşte tot mai mult. Abia atunci Duhul Sfânt îl înţelepţeşte pe om, dacă omul are smerenie; iar dacă nu are, atunci Duhul Sfânt îl ajută pe om prin alte persoane, mai ales prin duhovnic, şi prin alţi preoţi şi chiar prin creştinii mai îmbunătăţiţi, cărora Dumnezeu le dă în gând ce să spună şi cum să facă. Ascultarea desăvârşită, însă, este prin duhovnic.
Duhul Sfânt vrea să ne ajute să creştem în smerenie, să ne socotim şi să credem că suntem cei mai păcătoşi şi mai nevrednici, iar cine zice că a ajuns viaţă sfântă, acela îi înşelat de diavol. Sfinţii Părinţi fugeau de gândul că sunt sfinţi, fugeau de frica de a nu cădea în păcatul groaznic al diavolului: mândria. Numai sectarii, săracii, se cred sfinţi. Atunci când îl ajută Duhul Sfânt, creştinul se vede mic, iar pe toţi ceilalţi îi vede buni. Numai pe el se vede sărac de fapte bune şi păcătos. Şi aşa se smereşte şi plânge la Dumnezeu, cerând ajutor ca să-l miluiască la Judecată.

Daţi-mi un program pentru somn, masă, pentru rugăciune, pentru o viaţă trăită în trezvie. Recunosc că nu am un program ordonat şi nici nu ştiu cum să mi-l fac[pentru un monah – n.n.].

Pentru că nu ştii şi m-ai întrebat cum să-ţi faci un program pentru somn, masă şi rugăciune, îţi voi spune cum m-a învăţat duhovnicul meu, când eram începător. Mai întâi, să-ţi spun programul pentru somn.
Seara va trebui să faci Paraclisul Maicii Domnului înainte de masă, ori imediat după masă şi apoi rugăciunea de seară. Eu aşa am păţit: când mă ridicam de la masă veneau părinţi, fraţi cu vreo veste şi se înmulţea vorba. Pe urmă, pentru că se înmulţea vorba, trecea timpul de rugăciune şi nu mai apucam să-mi fac Paraclisul şi rugăciunile de seară, că trebuia să plec la Utrenie, care începea la miezul nopţii. Numai aşa aveam scuză, în faţa lui Dumnezeu, de a nu face toate rugăciunile, dacă aveam vreo ascultare pe timpul serii.
Dacă vrei să sporeşti, va trebui să-ţi împărţi somnul aşa cum m-a învăţat pe mine părintele1duhovnic. Cât timp somnul nopţii este grămadă, dimineaţa mă scol ca un mirean. Astfel, acele ceasuri pe care le am de dormit, le împart în două şi, de câte ori vreau să mă culc, mă lupt să mă fure somnul din rugăciune şi nu din împrăştiere. Iar dacă n-am putut să adorm din rugăciune, măcar să adorm dintr-o cugetare sfântă, ori mâhnit că nu pot face voia lui Dumnezeu, sau să adorm gândindu-mă la moartea mea şi la judecata lui Dumnezeu. Cum este o vorbă:„Moarte, mai bine te-aș numi viață!”. De câte ori cugeți la moarte, se trezeşte sufletul prin adunarea minţii la rugăciune.
Foarte mult trebuie să te păzeşti seara a nu bea vin, căci asta stârneşte patimile trupului.
Aşa mi-a spus părintele duhovnic: să mă culc obosit şi să mă scol tot obosit, să mă culc plângând şi să mă scol tot plângând! Şi îţi spun frăţiei tale, când am auzit astea, câteva minute n-am mai putut respira. Mă gândeam: „Asta este o cale care duce de-a dreptul la cer!”Această osteneală o poţi căpăta prin canon, metanii şi ascultare cu Doamne Iisuse în gând.
Dacă s-a unit osteneala cu înfrânarea, Duhul Sfânt îţi va da harul acela de a te ruga prin somn. Duhul Sfânt îţi descoperă vicleşugul vrăjmaşului. În ce măsură duci o viaţă de pocăinţă şi de smerenie, în aceeaşi măsură Duhul Sfânt îţi va da puteri ca să biciuieşti duhurile necurate. De vei reuşi, din mila lui Dumnezeu, ca mintea să se dezrobească de cele cinci simţuri, vei căpăta rugăciunea inimii şi se va sălăşlui Duhul Sfânt în inima ta. Ca să ajungi însă la această lucrare, trebuie să te faci ca o vietate neînsemnată, ca o furnică, ca un om nevrednic de Dumnezeu, cu multă căinţă, fiindcă L-ai supărat pe Dumnezeu.
Iar când nu te poţi ruga cu Doamne Iisuse la treburile pe care le faci, pentru că la acea ascultare trebuie să lucrezi şi cu mintea, atunci să zici în gând:„Doamne, pentru dragostea Ta fac ascultarea aceasta!” Şi socotesc că Dumnezeu, fiind de faţă, vede cum faci ascultarea pentru El. Această lucrare este o treaptă a rugăciunii. Iar timpul care rămâne după ce-ai făcut ascultarea depinde de tine. Pentru acest timp vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu, de l-am folosit pentru pocăinţă sau pentru ceva duhovnicesc, ori l-am pierdut.
Demonul ştie că, dacă eu capăt rugăciunea lui Iisus, nu mai fac isprăvile lui. Dacă spunem rugăciunea din inimă, diavolul îşi poate retrage lupta şi-l lasă pe suflet în pace, nu-l mai ispiteşte, ci vine prin duhul slavei deşarte şi începe a-l ispiti, fericindu-l şi lăudându-l! Vine chiar în chipul Mântuitorului si caută să-ți dea mâna să i-o săruţi, ori ia chipul Maicii Domnului, ori ia chipul unui înger. Când te rogi în somn, te ispiteşte şi te întreabă cum înţelegi tu un cuvânt din Sfânta Scriptură sau îţi proroceşte ceva, care trebuie să se împlinească şi chiar se împlineşte, ca să crezi cu adevărat că acel duh este de la Dumnezeu. Atunci, de ai smerenie, Duhul Sfânt te luminează şi-ţi dă înţelepciune: ştii că dormi si eşti conştient că te-a luminat Duhul Sfânt.
Atunci, imediat, îl pui pe diavol să zică Doamne Iisuse, dar şi tu ai datoria de a zice rugăciunea, cât mai scurt şi des, fără a înmulţi cuvântul cu el şi fără a privi la chipul lui. Duhul Sfânt îl va biciui pe măsură ce tu ceri ajutorul lui Dumnezeu cu smerenie.
Cu masa este așa: a nu te ridica niciodată sătul de la masă! Nu trebuie să te simtă cei din jur că te înfrânezi, că altfel cazi în duhul slavei deşarte. De poţi, cel mai bun post este din masă în masă; adică să nu mănânci printre mese, dar nici să nu bei apă. Când te culci, să nu fie stomacul plin, pentru că, în timpul nopţii, vine diavolul să ne atace cu ispitele, iar noi avem nevoie de rugăciune. Când stomacul este plin nu ne putem lupta cu duhul lăcomiei, de aceea el trebuie să fie cât mai gol, pentru a putea face metanii, pentru a putea să te nevoieşti. Când cineva ajunge să mănânce mult, îl poate birui somnul şi nu se poate îndoi la metanii.
În mănăstire, ascultarea fără de rugăciune este argăţie, iar dacă se face şi cu cârtire, nu sporeşti niciodată. Dacă ne păzim să nu osândim şi facem ascultare în tăcere, ne folosim mult. După felul cum ai lucrat ziua, aşa te ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii.
Când eşti singur în chilie, priveşte cu ochii minţii asupra ta şi gândeşte-te că nu eşti singur! Când îţi faci pravila în chilie şi bate cineva la uşă, economul ori vreun frate, du-te imediat, că mai mare e ascultarea decât rugăciunea. Aceasta e ascultarea! Pravila la chilie trebuie să fie în aşa măsură ca să poţi face ascultare în timpul zilei. În cele mai grele cazuri rămâne ascultarea, smerenia şi rugăciunea în gând, iar nu cârtirea!
Pravila cea mai sănătoasă, care smereşte, este cea pe care ţi-o dă duhovnicul! Prin pravila duhovnicului va creşte smerenia. Dacă duhovnicul nu-ţi va da pravilă, rămâne rugăciunea în gând şi ascultarea. Când va binevoi Dumnezeu si se va curăți mintea si inima si vei birui patimile, Duhul Sfânt îţi va descoperi altă treaptă, mai înaltă, care se descoperă mai târziu. Te va învăţa Duhul Sfânt în taină cele ce trebuie să faci.

1Adeseori să-ţi întrebi conştiinţa:„Conştiinţă, spune-mi drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” Dacă avem o conştiinţă care a adormit în patimi, nu ne poate da un răspuns bun. Atunci eşti nevoit a întreba un părinte sporit. Dacă nu-i adormită conştiinţa, începe a mă mustra, pentru că nu mi-am făcut canonul, care mi-a rămas în urmă, nu plâng noaptea la rugăciune pentru păcatele mele şi altele. Plânsul de noapte ne ajută să răbdăm în timpul zilei.
Trebuie să-ţi păzeşti ochii trupeşti, ochii minţii şi ai sufletului. Tot timpul să ai mintea trează, că Dumnezeu este de faţă şi ştie gândirea ta. Căderea sau ridicarea creştinului stă în gândirea lui şi în lucrarea pe care o are. Dacă lucrarea lui e duhovnicească, este acoperit de Duhul Sfânt. Dacă lucrarea nu e duhovnicească şi stă de vorbă în gând cu duhurile cele necurate, aceste duhuri, de care a fost robit în timpul zilei, îl robesc şi noaptea în somn. Cum stau puţin de vorbă cu aceste duhuri spurcate, cum, gata, Duhul Sfânt mă lasă în părăsire. Iar ca să se întoarcă înapoi Sfântul Duh, va trebui să am o viaţă de pocăinţă.
A te jelui la femei, chiar la maici, e ispită. Trebuie să te jeluieşti numai la duhovnic şi la Maica Domnului. Să te păzeşti a avea prieteşug cu femeile.
Dacă vrei cu adevărat să te păzeşti, fereşte-te să mănânci carne. Carnea şi femeile îl scot pe călugăr din mănăstire şi pe mirean din ascultarea de duhovnic. Fiind tânăr, e primejdios pentru frăţia ta să mănânci carne şi să bei vin, pentru că acestea stârnesc patimile trupului. Tinereţea va bucura sau va întrista bătrâneţea. Vorbirea cu gândul naşte patimile; apare apoi fărădelegea şi, la urmă, ferească Dumnezeu, moartea sufletească. Vorbirea cu gândurile spurcate trezeşte patimile şi, chiar de nu te-ai învoit cu ele, te vor chinui zile şi săptămâni întregi. Când ai vorbit cu gândul, ai stat de vorbă direct cu diavolul. Atunci, Duhul Sfânt s-a depărtat, pentru că n-ai vrut să lupţi. Ca să te ajute Duhul Sfânt din nou, trebuie să pui început bun de pocăinţă, prin multă smerenie şi, cât poţi, să nu judeci pe nimeni, să doreşti mântuirea tuturor şi, mai ales, să-i vezi pe toţi mai buni decât tine. Judecându-i pe unii şi pe alţii, Duhul Sfânt se retrage de la tine şi atunci dă năvală duhul spurcăciunii asupra minţii şi, în acel timp, nu mai ai minte de bărbat, ci de femeie. Toţi care reuşesc să îsi biruie gândurile cele rele, diavoleşti, au minte de bărbat, fie că e parte bărbătească, fie parte femeiasca. Iar toţi care sunt biruiţi de aceste duhuri necurate capătă minte de femeie, pentru că se smintesc şi-i judecă pe ceilalţi. De multe ori, Biserica nu se mai poate folosi de cei care sunt biruiţi de judecare şi de osândire.
Numai aşa poţi birui, dacă pui început bun, dacă duci o viaţă de pocăinţă şi te rogi pentru aceia pe care i-ai judecat şi i-ai osândit. În viaţa de obşte, numai aceia pot spori, care nu judecă şi nu se smintesc!
Canonul, în viata de obşte, trebuie făcut ca si cum l-ai fura: mai mult în timpul nopţii, că atunci sunt cele mai grele ispite şi duhurile cele mai puternice şi noi trebuie să dublăm rugăciunea. Aceasta este o cale care merge de-a dreptul la rai! De poţi să-l faci, fa tot canonul noaptea. Canonul poţi să-l faci într-o cameră unde e mai răcoare. Să ieşi din când în când la aer, afară, iar pe măsură ce te vei ruga cu smerenie, în acea măsură Duhul Sfânt îţi va aduna mintea la rugăciune. Cât timp mintea e plină de griji pământeşti, Duhul Sfânt nu te ajută.
Prin această nevoinţă şi prin atâtea lovituri, noi căpătăm smerenie şi nu ne mai bazăm pe puterea noastră, nu ne mai încredem în noi înşine, ci alergăm cu toată inima la Dumnezeu şi, pe măsură ce ne smerim, Duhul Sfânt îl leagă pe diavol şi ne dăruieşte înţelepciune spre viaţa veşnică. Atunci mintea nu mai vrea veacul acesta. Pentru cei care şi-au dat interesul, care au dus această rânduială, lupta aceasta se duce o perioadă de timp, iar ceilalţi, care nu au căutat a se nevoi cu râvnă, au de luptat până la mormânt. Celor smeriţi, Duhul Sfânt le va descoperi tainele lui Dumnezeu.
Noi aducem jertfa rugăciunii, iar aceasta, dacă are viermi, nu este primită înaintea lui Dumnezeu! Viermii sunt gândurile de orice fel din timpul rugăciunii. Pe măsură ce te rogi în timpul nopţii, Duhul Sfânt îţi va aduna mintea în timpul zilei. Din cauza vorbirilor şi a grijilor, care s-au unit în suflet, nu poţi spori la rugăciunea lui Iisus, pentru că mintea e plină de griji lumeşti.
Prin privegherea de noapte noi ne vom dezbrăca de omul cel vechi al păcatului. Această nevoinţă, însă, trebuie s-o măsurăm după puterea noastră, nu după cum scrie în cărţi.
Omul, când e tulburat, este în căruţa diavolului şi demonul a încălecat pe minte şi cheamă adunarea patimilor. Diavolul are năravul de a se amesteca cu nervii şi duce căruţa în prăpastie. Omul nervos poate spune nişte vorbe, de-l doare capul şi pe el şi pe alţii.
Dacă te duci în Sfântul Munte, să te duci ca să mori pentru Dumnezeu, iar dacă te duci cu gând de viaţă lungă, ai de suferit şi nu vei putea spori. Dacă te duci să mori pentru Dumnezeu, toate sunt uşoare!
În încheiere, vă voi spune o glumă adevărată: a venit cineva la mine şi m-a întrebat dacă a ajuns aici un domn care îi zice Nicolae. Și m-am bucurat în sinea mea că a ajuns „domn“. I-am răspuns că eu am rămas tot rob, întrucât, de câte ori sunt luptat şi biruit de păcate, sunt unealta si robul diavolului. Dacă, din mila Domnului, ma mustră conştiinţa, alerg la spovedanie, la preot, şi atunci nu mai sunt robul diavolului, ci sunt robul lui Dumnezeu. Iar când am biruit patimile şi păcatele şi am căutat să-mi curăţ inima pentru Dumnezeu şi să duc viaţă de pocăinţa, atunci Duhul Sfânt mă face fiu al lui Dumnezeu, după har! Domn e numai acela care e biruitor peste patimi. Deci, când aud de vreun domn, mă bucur şi-mi aduc aminte de veşnicie. Să mă iertaţi, căci sunt foarte în urmă şi sunt neputincios.

(Din: Monah Proclu Nicău, Conștiință, spune-mi tu, Sfânta Mănăstire Putna, 2016)

cuvantulortodox

PARINTELE PROCLU: “Este suficient un gând de osândire, de încântare de sine, cu care te-ai învoit și Duhul Sfânt se retrage. SĂ FOLOSIM MILA PENTRU A ÎNDREPTA PE ALȚII, SĂ NU OCĂRÂM PE NIMENI, SĂ NE PUNEM NOI ÎN LOCUL LOR”

Cuvinte catre tineri/ Manastirea Putna: Numai cei care se vor îmbogăți în smerenie vor câștiga mult / Monah Proclu Nicău

Dacă osândim, pierdem totul. Că uite cum îi. Prima dată, noi trebuie să putem zice Tatăl nostru. Acolo zice: „Și ne iartă nouă…, precum și noi iertăm”. Cineva m-o ocărât și nu l-am iertat. Înseamnă că mint când spun Tatăl nostru. M-am ostenit, am făcut rugăciune, dar nu vreau să iert. Degeaba m-am ostenit. Nerăutatea face pe Duhul Sfânt să locuiască în inima noastră.
Când ne răzbunăm asupra oamenilor, facem pace cu dracii. Și când cauți să rabzi de la oameni, abia atunci cauți să te lupți cu duhurile cele rele, când cauți să nu superi pe nimeni. Atunci Duhul Sfânt te ajută, te înțelepțește, te luminează. Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic cu nimeni, că acela-i cel mai mare spor. Dacă ai pomenirea de rău atunci când te rogi, este foarte greu.

Numai cei care se vor îmbogăți în smerenie vor câștiga mult. Tot ceea ce faci cu smerenie, nu aduce tulburare. Dacă vor fi mulți părinți care să ducă o viață după Dumnezeu prin mănăstiri, care să se roage zi și noapte, atunci va fi mai bine. Dacă vor fi creștini în lume care se vor pocăi și se vor păzi să osândească pe slujitorii Bisericii, atunci Bunul Dumnezeu va înfrâna lucrarea diavolească, căci sfârșitul lumii este în mâna lui Dumnezeu.
Are o foarte mare însemnătate să ne păzim mintea tot timpul de tot ce este păcat. Cine se păzește de păcatele mici, la care aproape că nici nu le dai importanță, acela nu ajunge să lupte cu păcatele mari, căci îl acoperă Domnul, văzând lupta și smerenia lui.
Vorbirea cu gândurile spurcate trezește patimile și, chiar de nu te-ai învoit cu ele, te vor chinui zile și săptămâni întregi. Când ai vorbit cu gândul, ai stat de vorbă direct cu diavolul. Atunci, Duhul Sfânt s-a depărtat, pentru că n-ai vrut să lupți. Ca să te ajute Duhul Sfânt din nou, trebuie să pui început bun de pocăință, prin multă smerenie și, cât poți, să nu judeci pe nimeni și să dorești mântuirea tuturor și, mai ales, să-i vezi pe toți mai buni decât tine.
Duhul Sfânt este foarte fin și sensibil. Este suficient un gând de osândire, de încântare de sine, cu care te-ai învoit și Duhul Sfânt se retrage.
Dreapta socoteală se dobândește prin smerenie. Dacă nu ne vom osteni să avem smerenie, în toate primejdiile vom cădea, ne vom prăpăstui.
Dacă vrei să birui, să faci în felul ăsta: te asprești asupra trupului și ai milă pentru aproapele. Să folosim mila pentru a îndrepta pe alții, să nu ocărâm pe nimeni, să ne punem noi în locul lor. Asprimea este permisă atât cât nu ucide dragostea. Sunt suflete sensibile, care nu suportă cuvinte urâte. Ele înfloresc și cresc atunci când sunt înconjurate de lucruri frumoase, de bunătate, de vorbe bune, de blândețe.

Extrase din volumul al treilea,
Conștiință, spune-mi tu,

al colecției Crinii țarinii, editată de Mănăstirea Putna

Sursa