Periculoasa cale a minimalismului dogmatic – Problematica Reunificării Creștine

„Atunci dacă cineva vă v-a spune vouă, 
iată aici sau acolo este Hristos; voi să nu îl credeţi.”
(Matei 24; 23).

Biserica este una. Această unitate este înseşi esenţa Bisericii. Biserica este unitate, unitate în Hristos, „unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Biserica a fost creată în lume din cauza unirii şi a unităţii – „pentru ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Biserica este un „trup” – adică organismul şi Trupul lui Hristos. „Căci printr-un Duh suntem toţi botezaţi într-un singur trup.” (1 Corinteni 12; 13). Numai în Biserică este această unitate reală şi autentică şi unicitatea este posibilă şi fezabilă, prin taina iubirii lui Hristos, prin tăria transfiguratoare a Duhului, după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi. Aşa este şi aşa ar trebui să fie. Unitatea nu este arătată sau descoperită în istoria creştină. Acestea rămân numai un fel de probleme nerezolvate şi rezoluţia lor oscilează înainte şi înapoi, mişcându-se în spre limita eshatologică ultimă. În empirismul creştin nu există unitate. Lumea creştină locuieşte în diviziune – nu numai în diviziune, ci şi în disensiune, în necazuri şi în luptă. În istoria creştină nu vedem unitate şi înţelegere mai mult decât în istoria externă necreştină. În societatea creştină, nu numai că avem diviziuni care au demoralizat şi au distrus ordinea „naturală” a vieţii care nu a fost asumată şi realizată – antagonismele rasiale şi cele naţionale au fost reconciliate sau epuizate (a se compara cu aşa numitul „filetism”). Mai mult, în înseşi doctrina creştină, în înseşi credinţa în Hristos, există baze şi temelii pentru o înstrăinare mutuală, pentru separaţie şi ostilitate, pentru argumente care nu pot fi stinse, pentru un fel de animozitate deschisă. Lumea creştină este împărţită nu numai în diferite subiecte legate de această lume dar chiar pe tema lui Hristos. Între creştinii care sunt credincioşi acestui Nume, nu există nici un fel de punct de înţelegere referitor la El, la acţiunile şi la natura Lui. Acestea sunt o piatră de poticnire şi o ispită. Biserica este una şi indivizibilă în această unitate. Lumea creştină este împărţită şi fracturată. Iisus Hristos este „Acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna” (Evrei 13). Creştinii însă sunt împărţiţi referitor la întrebările legate de persoana Lui şi nu numai că gândesc diferit, ci şi cred diferit. Ei îşi pun nădejdea în diferite lucruri. Dar totuşi nu, Biserica nu este împărţită, ea nu a fost împărţită şi nu împarte. Biserica nu este divizată şi divizibilă. Înseşi cuvântul „Biserică”, în sensul strict şi precis al folosinţei, nu are şi nu poate tolera o formă plurală – decât numai într-un sens figurativ şi lipsit de realitate.
Totuşi lumea creştină este într-un stadiu de disensiune, conflict şi – de ce să nu o admitem? – colaps. Haideţi să spunem că ceea ce a avut loc nu a fost o împărţire a Bisericii şi nici o „împărţire a Bisericilor.” Haideţi să vorbim mai mult nu de o lipsă de unitate în Biserică, ci de disasocierea din Biserică. Rămâne faptul schismei şi al disensiunii. Biserica nu poate oprii această schismă a sinelui. Forţe centrifuge ar putea domina lumea externă, dar ele pot pătrunde în Biserică. Biserica este tristă şi persecutată – şi persecutată nu numai de duşmani şi oponenţi, ci ceea ce este şi mai tragic şi de fraţii ei. „Ei vă vor scoate din sinagogi: da, v-a venii vremea, când oricine vă v-a ucide v-a crede că aduce slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). În aceasta constă paradoxul fundamental al durerii acestei schisme paroxistice şi al acestui colaps experimentat, îndurat şi reînnoit cu severitate. Mintea este uimită şi copleşită de această enigmă a rezistenţei şi încăpăţânării umane. Cum este posibil şi ce înseamnă aceasta? „Pare o taină.” Cum vom depăşii noi decăderea şi moartea? Se pare că noi intrăm – şi deja am intrat – într-o astfel de epocă. Apare nevoia de unitate şi reconciliere. Tendinţa spre unitate s-a născut şi v-a prinde tărie. Ideea unităţii şi a unirii creştine, devine tema epocii, tema temelor, tema istoriei. Toată lipsa de naturaleţe a diviziunilor, imposibilitatea de reconcliere şi lipsa de iubire pentru Hristos s-au oprit la o alarmă vagă şi la un tremurat al inimii. Sentimentalismul referitor la Hristos este înşelare şi un fel de decepţie de sine impotentă. Unitatea în Hristos este realizabilă numai prin seriozitate şi vigilenţă duhovnicească. Voinţa de unitate trebuie să se maturizeze şi să fie temperată prin procese penitenţiale şi fapte ale credinţei.
Nimeni nu se contrazice cu ideea că lumea creştină ar trebui şi trebuie să fie unificată. Cu greu avem nevoie de dovedit că se potriveşte sau este potrivit să unificăm şi să reunim. Din acest postulat indispensabil ar fi înţelept să tragem nişte concluzii practice şi distincte. Cu adevărat dificultatea majoră stă în alte atribuţii: cum poate fi lumea creştină una? Adică: ce însemnă să devenim unificaţi şi una cu Hristos? Care ar fi sensul acestei reunificări: care sunt căile şi calea spre unitate? În istorie au existat mai multe încercări de a restaura unitatea creştină, de a realiza un fel de „lume veşnică” cel puţin pentru creştini. Dar trebuie să realizăm aceste lucruri imediat: aceste încercări nu au fost pline de succes. Nimic nu distruge cursul abordărilor reale şi a reunificării la fel ca şi aceste încercări lipsite de succes, din care, în cel mai bun caz ne rămân numai câteva amintiri amare şi o mare lipsă de nădejde. În orice caz, să explicăm şi să stabilim sensul şi esenţa acestei tragice diviziuni creştine, a ceea ce numeşte şi ne numeşte ca să o depăşim. Trebuie să începem cu o astfel de judecată de penitenţă, indiferent cât de greoaie şi de agonizatoare este această autopsie a lumii creştine.
Primul lucru pe care trebuie să îl simţim şi să îl înţelegem încă de la început este problema diviziunii şi a reunificării care nu poate fi decisă pe temelii pur morale. Definitiv, aceasta nu este o problemă a păcii sau a toleranţei. Presând „problema unirii” într-o schemă morală potrivită ar fi ceva greşit şi simplificator. Un istoric ar trebui să protesteze mai întâi şi mai mult decât orice împotriva unor astfel de încercări grăbite şi unilaterale ale unei istorii moralizatoare. Istoria diviziunilor creştine prin urmare nu poate fi dedusă şi nici creată pe baza principiului intoleranţei, nici pe principiile mândriei, a setei de putere, a concupiscenţei sau a neruşinării. Bineînţeles că patimile umane în toată tăria lor sunt „scoase afară” şi expuse în diviziunile creştinismului. Dar sursa iniţială a acestor schisme creştine nu a constat în depravarea lor morală sau în slăbiciunea umană, ci în deziluzie (înşelare). Acest gând ar putea fi exprimat după cum urmează. Da, sursa diviziunilor este lipsa de iubire. Mai întâi şi mai mult decât orice, nu este lipsa de iubire pentru semenii lui, ci lipsa de iubire faţă de Dumnezeu – şi prin urmare vederea duhovnicească a omului este încorsetată de nori şi el pur şi simplu nu îşi mai poate recunoaşte Tatăl ceresc. Cu adevărat, Dumnezeu poate fi văzut numai într-o inimă curată, în transparenţa inimilor lor. Fără să îl cunoască pe Tatăl, ei nu îi ştiu şi nu îi recunosc pe fraţii lor. În alte cuvinte, sursa diviziunilor şi a schismelor stă mai întâi de orice în diferenţa de opinii despre Adevăr.
Împărţirea lumii creştine are mai întâi un sens primar. Ea este întotdeauna o diviziune a credinţei, în înseşi experienţa credinţei şi nu numai în formule sau crezuri. Diviziunile sunt prin urmare depăşite nu atât de mult prin gentileţe şi iubire frăţească, cât mai mult prin înţelegere şi unitate de gândire – printr-un fel de iluminare duhovnicească, în unitatea Adevărului. Trebuie clar afirmat: există prea puţină unitate şi iubire. Se cuvinte să ne iubim duşmanii şi chiar şi duşmanii Adevărului – ei trebuie iubiţi ca şi fraţi şi trebuie să agonizăm cu privire la mântuirea lor şi referitor la adăugarea lor la adunarea şi la chipul lui Hristos. Totuşi, o astfel de iubire nu generează încă o unitate adevărată. Această unire reală în iubire este cu greu posibilă fără unitatea de credinţă. Se poate simţii că la temeliile schismelor stau diferenţele de gândire, percepţii şi înţelegeri diferite. Pentru aceasta schismele nu pot fi depăşite cu adevărat printr-un fel de iubire sentimentală frăţească ci numai prin ascultare, numai prin acorduri fundamentale. „Unirea” (unionalny), moralismului însuşi îşi conţine propriile premise „dogmatice.” Ea îşi asumă tacit că nu au existat şi nu există motive potrivite pentru ca diviziunile să aibă loc, că toată diviziunea nu este nimic altceva decât o neînţelegere tragică – că diferenţele de opinie par ireconciliabile numai din cauza unei insuficente lipse de atenţie a unuia faţă de altul, din cauza incapacităţii şi încăpăţânării de a nu înţelege că în ciuda tuturor diferenţelor şi lipselor de similaritate există o unitate şi o înţelegere suficientă pentru ceea ce este cel mai important. Izolarea celor mai „importante” puncte este o premiză puternic controversată. S-a propus să luăm în considerare punctul esenţial fără recurs la esenţialitate, evitând astfel neînţelegerile. În aceste fel, „moralismul” este întotdeauna un fel de minimalism dogmatic, dacă nu chiar un fel de „adogmatism” deplin. El se hrăneşte şi izvorăşte dintr-un fel de lipsă de sensibilitate dogmatică de la abrogarea naturală şi opoziţie la Adevăr şi Iubire. Numai în Adevăr există o iubire reală şi duhovnicească şi nu numai bădărănie şi dezinteres.
Strict vorbind, moralismul este un fel de fixitate dogmatică, un fel de „crez” special în care sărăcia unui conţinut pozitiv este contrabalansată de rezoluţia negaţilor. Un moralist nu numai că se ridică mai presus de diviziuni la fel de mult cât se uită la ele de sus. Aceasta este cu greu o evidenţă a iubirii frăţeşti, dar demonstrează cel puţin un respect simplu pentru credinţa semenilor, care în sens minimalist este înjosită cu condescenţă de nivelul unei opinii personale sau a unui limitat punct de vedere şi este tolerată şi acceptată ca atare. Într-o astfel de interpretare nu poate exista nici măcar destul de multă sinceritate. „Moralismul” este o cale de unire în sărăcie, în greutate, în nevoie – nu în acord, ci în înţelegere, în tăcere şi în înfrumuseţare. Aceasta este o egalizare în indigenţă, în conformitate cu cel mai slab denominator comun. De mai multe ori, înseşi posibilitatea unor judecăţi pline de sens în probleme de dogmă şi chiar metafizică este pusă la îndoială şi dogmele sunt acceptate în simboluri sau postulate morale sau moraliste. Apoi, prin urmare, este necesar să realizăm o unitate a gândirii şi acord în domeniile îndoielii şi a necredinţei. Şi mai puţin, oamenii se ascund în minimalism din cauza fricii de necredinţă, în disperare de a realiza un acord în acele domnii unde au existat cele mai multe argumente şi neînţelegeri. Pe scurt, moralismul a devenit o absenţă, dar nu atât de mult în smerenie şi ascetism cât mai mult în indiferenţă şi neînţelegere. Poate fi cineva unit în negaţie şi îndoială? Unificarea şi comuniunea trebuie căutate în plinătate şi bogăţie, nu în sărăcie. Aceasta înseamnă: nu prin condescenţă şi adaptarea celor mai slabi, ci prin urcare, prin tânjire faţă de cei mai puternici. Există şi s-a oferit numai un exemplu – Hristos Mântuitorul.
Există subiecte discutabile pentru care Biserica nu a oferit şi nu oferă încă răspunsuri simple. Totuşi, aici orice fel de ambiguitate sceptică este lăsată în urmă în întregime şi un anumit fel de „ignoranţă” mângâietoare nu este potrivită căci cu adevărat, completitudinea viziunii a fost oferită iniţial în experienţa şi conştiinţa Bisericii şi ea numai trebuie să fie identificată. În ceea ce priveşte această reunificare, este nevoie de maximalism – şi de unitatea de credinţă, nu numai cea de iubire. Unitatea de credinţă nu epuizează unitatea Bisericii. Căci unitatea Bisericii este mai întâi şi mai mult decât orice unitatea vieţii – adică, unitatea şi comuniunea tainelor. Adevărata unitate poate fi realizată numai în Adevăr – adică, în tărie şi putere, nu în slăbiciune şi insuficenţă. În identitatea experienţei şi a vieţii mistice, în întregul unei „credinţe indivizibile,” în plinirea tainelor. Unitatea reală poate fi numai această unitate a tainelor, luată ca şi o plinătate deplină a realismului teurgic şi hieratic. Este o unitate în Duh, o adevărată unitate a Duhului. Există o altă discrepanţă în „moralism.” În el există mult prea multă completitudine şi optimism. Reconcilierea pare apropiată, posibilă şi lipsită de dificultăţi – căci nu există destul de multă gravitate şi curaj în percepţia şi viziunea acestei diviziuni. Moralismul este insuficient de tragic şi tragedia mai întâi se potriveşte cu greu în limitele moralităţii, chiar şi a tragediei morale şi aceasta este pe de departe cea mai clară evidenţă a caracterului restrictiv al moralităţii prin sine. Unificarea este posibilă numai prin experienţă şi vigilenţa de a rezolva anumite probleme, nu prin absenţa sau digresiunea de la ele. Aici există o anumită cantitate care trebuie descoperită şi definită. Înseşi diviziunea mărturiseşte prezenţa acestor întrebări. Există o problematică a diviziunii şi a schismei. Ea este imposibil de abolit sau de înlocuit cu sentimentalismul. Există anumite aporii la unitate; aceasta este o cale dificilă. Calea este grea; „o cale de munte” – este cea curajului şi a îndrăznelii.

Georges Florovsky, Ecumenism1: O abordare doctrinară

Reclame

Video – ECUMENISM TOTAL in BRAZILIA: PIRAMIDA „Templul bunei vointe” si „Parlamentul mondial” …

Sursa

. Foto: https://www.paivanetto.com/en/learn-more-about-temple-good-will

Iata si comentariul fratelui lastunnegru:

 

Ecumenism EXTREM in Brazila.

Potrivit unor brazilieni, se pot aduna la un loc si amesteca toate religiile, sectele, ateii, un Iisus ecumenist al pacii, forme masonice ca piramida, ochiul masonic, zei egipteni si tot ce semnifica Egiptul antic, alte lucruri ca cristalul si spiralele totul intr-un MEGA MIX ECUMENIST numit Templul bunei vointe.

Iar ca totul sa fie complet, langa Templul bunei vointe (templu piramida cu cel mai mare cristal pur din lume) se afla si Parlamentul mondial al fraternitati ecumenice – LGW’s ParlaMundi.

Patriarhul Sako: întâlnirea de la Bari nu va fi un eveniment izolat

La Bari s-a repropus “urgenta de a unificata data în care diferitele Biserici celebrează Pastele”

În ziua de reflecţie şi rugăciune cu privire la Orientul Mijlociu, convocată la 7 iulie la Bari de papa Francisc, conducătorii şi reprezentanţii Bisericilor şi comunităţilor creştine prezente în teritoriile medio-orientale au pus deoparte acuzări, ambiţii de proeminenţă şi victimisme. Atenţia nu s-a concentrat numai asupra suferinţelor creştinilor, pentru că este clar pentru toţi că destinul creştinilor medio-orientali „este legat de însoţitorii lor de drum care nu sunt creştini”. Şi în dialogul cu uşile închise a fost repropusă „cu forţă mai mare” urgenţa de a unifica data în care diferitele Biserici celebrează Paştele, ca semn şi pas concret spre comuniunea deplină între toţi creştinii răspândiţi în acea regiune a lumii. Asta relatează la Vatican Insider patriarhul de Babilonia al caldeilor Luois Raphael Sako, creat cardinal de papa Francisc în consistoriul din 28 iunie. Episcopul de Roma la numit pe patriarhul şi neo-cardinalul caldeean printre preşedinţii următorului Sinod, dedicat tinerilor, care se va ţine în Vatican de la 3 la 28 octombrie 2018 despre tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”. Exodul creştinilor din Orientul Mijlociu se referă mai ales la tinerele generaţii, cele mai implicate în procesele migratoare care subţiază prezenţa numerică a multor comunităţi creştine medio-orientale.
1
La câteva zile de distanţă, ce imagini păstraţi de la întâlnirea din Bari?
Îmi vine în minte aceea dintr-un cenacol, în care s-au întâlnit ca să se roage împreună fraţii din unica Biserică a lui Cristos. Şi după aceea, aşa cum am spus deja, microbuzul care i-a dus pe parcursul de la bazilica „Sfântul Nicolae” la plajă mi-a amintit de barca lui Petru. Nu era numai episcopul de Roma, ci şi patriarhii care poartă titlul de Antiohia, care a fost şi ea o Biserică condusă de apostolul Petru. Microbuzul era deschis, larg deschis spre lume, nu închis în el însuşi. Şi nu era oprit, static, ci mergea. Exact ca barca lui Petru. De-a lungul parcursului, persoanele îngrămădite pe marginile străzii la trecerea noastră ne strigau: „Unitate! Unitate!”.
Şi colocviile rezervate? Ce v-a uimit?
Nu am vorbit despre probleme de doctrină. Era ca şi cum ne-am fi convins că împărtăşim aceeaşi credinţă. A fost evident că unitatea poate creşte mergând împreună, rugându-ne împreună şi înfruntând împreună problemele, ştiind căî putem să luăm dintr-un izvor comun. A înfrunta împreună urgenţele comune poate ajuta şi la creşterea în unitate, până la comuniunea deplină.
Cum era tonul intervenţiilor? S-a vorbit despre propuneri practice pentru a da semne de unitate?
Uneori în întâlnirile ecleziasticilor există mecanisme cam de Curte: se vorbeşte despre privilegiile propriii şi despre propriile proeminenţe juridico-ecleziastice în timp ce, eventual, în afara camerei întâlnirii, popoarele suferă, familiile şi săracii cu greu supravieţuiesc. De data aceasta n-a fost aşa. Nimeni n-a vorbit în tonuri victimiste. Şi nici nu s-a vorbit numai despre suferinţele creştinilor. Le era clar tuturor că destinul creştinilor este legat de cel al colegilor lor de drum care nu sunt creştini. Musulmanilor, evreilor şi tuturor celor care trăiesc în Orientul Mijlociu. Ca semn vizibil al unităţii noastre a fost ridicată cu forţă mai mare propunerea de a găsi o dată comună pentru celebrarea Paştelui.
Dumneavoastră repetaţi adesea că practica politică în ţările medio-orientale trebuie să se modeleze cu mai multă hotărâre după principiul de cetăţenie, pentru a diminua discriminările pe bază etnico-religioasă. Concret, care este calea? Creştini trebuie să facă presiuni pentru a cere guvernelor să aplice acel principiu?
Afirmarea principiului de cetăţenie nu poate şi nu trebuie să fie o exigenţă şi o cerere subliniată numai de creştini. Nu facem sectarisme creştine despre acest lucru. Principiul de cetăţenie este un lucru care-i interesează pe toţi şi aplicarea sa este un beneficiu pentru toţi. Asta o repetă şi mulţi musulmani şi conducătorii lor religioşi. A afirmat asta imamul de la al Azhar. Şi în urmă cu câteva zile şi muftiul din Republica Libaneză.
Întâlnirea de la Bari va rămâne un eveniment izolat?
La Bari, cuvintele şi rugăciunile împărtăşite au pregătit terenul pentru acţiuni comune. Fiecare dintre noi, întorcându-ne acasă, a dus cu sine atâtea posibile idei de dezvoltat. Şi pentru aceasta a fost clar că nu va fi vorba despre un eveniment izolat. Toţi sunt de acord în decizia că vor exista astfel de întâlniri. Este nevoie desigur de o altă întâlnire. Şi după aceea, eu doresc mult ca să fie posibilă de a lărgi întâlnirea şi la musulmani şi evrei. Este o dorinţă a mea, însă se naşte din faptul că singuri nu putem înfrunta şi rezolva toate problemele. Trebuie să lucrăm împreună cu toţi ceilalţi.
În Irak de unde se poate începe?
Bisericile prezente în Irak au erau reprezentate toate la întâlnirea de la Bari. Acum este mai uşoară şi unitatea între noi. Vom putea face mai eficace Conciliul Bisericilor Irakiene. Şi cu musulmanii văd progrese. După înfrângerea lui Daesh (Statul Islamic, nr) violenţele de matrice sectară s-au diminuat obiectiv.
Părintele Jacques Murad, care acum trăieşte în Irak, a spus că creştinii trebuie să păzească şi aşteptarea lui Isus care este prezentă printre musulmani.
Musulmanii aşteaptă de la noi o mărturie creştină autentică. Şi noi suntem chemaţi să mărturisim printre musulmani că Cristos este viu. Noi uneori, cu lexicul nostru şi cu limbile noastre liturgice particulare, ca siriaca, aramaica, armeana, nu-i ajutăm să înţeleagă. Acum, când citesc rugăciunile noastre în arabă rămân uimiţi. Nu este vorba de a merge pentru a face prozelitism printre musulmani. Însă desigur asta îi ajută să depăşească şi prejudecăţi nemotivate, ca acelea de a considera creştinismul un politeism.
Drumul început la Bari poate să-i intereseze şi pe musulmani?
Lucrurile se rezolvă atunci când vine timpul lor. În urmă cu cincizeci de ani, o întâlnire ca aceea de la Bari n-ar fi fost posibilă. Se poate întâmpla ca spectacolul atâtor creştini din Biserici şi comunităţi diferite reuniţi împreună să poată fie văzut ca un exemplu şi de alţii. Şi eventual ar putea ajuta şi pe şiiţi şi pe sunniţi să depăşească conflictele şi contrapoziţiile dintre ei.
De Gianni Valente
(După Vatican Insider, 19 iulie 2018)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

ECUMENISMUL ESTE ÎN REALITATE O NEGARE A SFINŢIRII MÂNTUITOARE A DUHULUI ŞI A CREDINŢEI ÎN ADEVĂR

 Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. in el se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”. Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri… Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii. A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe. Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun). Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul. Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii“ (Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel. Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).ecumenism-brazilia-2.jpg Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A). Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor. Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14). Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea). Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”. Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor. Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”. Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire)  https://www.aparatorul.md/ecumenismul-este-in-realitate-o-negare-a-sfintirii/

Patriarhul Rusiei impreuna rugaciune cu musulmanii


Desi evenimentul a avut loc in luna aprilie 2010, el nu trebuie ignorat pentru ca ne arata clar tendinta celor “prea fericiti” de a duce Biserica in mainile antihristului. Patriarhul Kyril, tocmai ce se despartise de ereticii monofiziti, apare acum la o “narghilea”, in fumul sincretist al dragostei ecumeniste, alaturi de un… balaur cu 6 capete, pe numele lor: Sheikh ul Islam Allahshukur Pasha-zade, lider al musulmanilor din Caucaz, intr-o intalnire la Baku, in Azerbaijan. Din aceasta adunatura nu putea lipsi nici Karekin al II-lea, Catolicos si Patriarh Suprem al monofizitilor armeni, cel care a semnat cu patriarhul Kyril intelegerea necesara pentru apropierea Bisericii de erezia monofizita. Din pacate nici sanctitatea din tara noastra nu s-a ferit sa se roage alaturi de capistea monofizitilor.

Dar sa revenim la intalnirea de la Baku si sa ne ingrozim de ce a declarat asa-zisul patriarh al Rusiei, chiar intr-o moschee:

Rugaciunea ne uneste cu Dumnezeu, cu Dumnezeu cel Sfant. Avem diferente in a-L intelege pe Dumnezeu, in viata noastra religioasa, dar avem ceva in comun, si aceasta este rugaciunea impreuna.

Spre finalul intalnirii,tovarasul Kyril a concluzionat:

Dumnezeu sa binecuvanteze minunatul pamant al Azerbaijanului, pe popor si pe voi toti, dragii mei frati si surori. Ma bucur ca ne-am intalint sub arcadele principalei moschei din Baku.

Destul de clar, nu? Caderea ierarhilor se face pas cu pas si aceasta ca urmare a compromisurilor considerate de ei “indreptari” ale canoanelor Sfintelor Sinoade. Si astfel harul ii paraseste, ajungand sa nu mai faca diferenta nici de dusmanii consacrati ai crestinilor.
Sa stam bine, sa stam cu frica… ! Vor urma inselatorii si vanzari ale credintei mult mai mari; poate vom fi martori la “uraciunea pustiirii” din altarele Bisericii, dar Fiul lui Dumnezeu ne-a promis ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor, iar Biserica Sa nu o vor birui nici portile iadului. Asadar, grozaviile ereziarilor si ale dusmanilor lui Dumnezeu nu vor reusi niciodata sa distruga Biserica, noua neramanandu-ne decat sa ne pastram credinta si sa rezistam in biserica in care ne aflam.

sursa

Teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne și ale științelor mincinoase. Biserica îi respinge și nu îi recunoaște ca fiind ai săi

“… In vremurile din urma toate ”bisericile” eretice s-au apucat sa construiasca ziduri de sustinere pentru Evanghelie din teoriile stiintifice. Si-au impropriat multe teorii stiintifice ca pe ceva absolut, desi cei mai mari oameni de stiinta ai veacului nostru au incetat sa mai considere chiar si cunoasterea pozitiva (ca sa nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostasii lui Pilat L-au imbracat pe Domnul Hristos in purpura ieftina, iar Irod in haina alba, tot astfel si teologii eretici L-au imbracat pe Mantuitorul in hainele ieftine ale filosofiei pagane si ale stiintei mincinoase.Asta pentru ca, pasamite, sa-L imbrace mai frumos si sa-L impodobeasca! Dar in ambele cazuri Hristos este in egala masura batjocorit si injosit.
Credinta ortodoxa este singura din lumea care a pastrat credinta in Evanghelie ca singur adevar absolut, care nu are nevoie de sprijin si de sustinere din partea niciunei filosofii sau stiinte lumesti. De aceea cand rostim al noualea articol al Crezului: Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica – noi intelegem prin “una Biserica” Biserica Ortodoxa, si aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocura: “biserica impietrita”(Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru ca, pasamite, aceasta Biserica “nu merge in pas cu vremea” sau pentru ca “nu se adapteaza vremurilor”! Insa tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, ca ea nu merge in pas cu vremea, nici nu se adapteaza vremurilor, potrivit poruncii Sfantului Apostol Pavel: Nu va potriviti dupa acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea vesnicia sa se potriveasca cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecator? Cum s-ar putea impaca Imparatia cereasca cu imparatiile pamantesti? Cum s-ar intovarasi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Daca toata lumea zace in minciuna, precum a fost spus, oare binele vesnic il vom imprejmui si il vom sprijini cu raul, iar lumina cereasca o vom intari cu fumegoasele focuri din carbuni si petrol?

Exista, intr-adevar, si unii teologi in Biserica Ortodoxa, care merg pe urmele teologilor eretici, considerand ca Evanghelia nu este destul de puternica ca sa se sustina singura pe sine si sa se apere de furtunile lumesti. Lor le insufla respect cugetele si metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mentin in Biserica Ortodoxa doar asa – de dragul mentinerii. (…)

Biserica Ortodoxa ii respinge pe asemenea teologi si nu ii recunoaste ca fiind ai sai, dar ii rabda din doua motive: primul, pentru ca ii asteapta sa se pocaiasca si sa se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingandu-i sa faca din rau in mai rau, adica sa-i impinga cu capul in jos in prapastia ereticilor, marind prin aceasta numarul ereticilor si pierzand sufletele lor. Acesti teologi nu sunt purtatori ai constiintei si simtirii ortodoxe, ci madulare bolnave ale comunitatii Bisericii. Purtatorii constiintei si ai simtirii ortodoxe sunt poporul, monahismul si preotii de parohii.

A zis Domnul nostru cel slavit: eu nu primesc slava de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusa acestei atitudini a Mantuitorului. Ei cauta slava de la oameni. Ei se tem de oameni. Din aceasta cauza ei se agata de asa-zisii oameni “slaviti” din istoria omeneasca, ca sa sprijine Evanghelia si ca sa fie mai placuti oamenilor acestei lumi. Ei se indreptatesc pe sine, zicand: “ca sa ii dobandim!”Dar, o, cat de amar s-au amagit! Cu cat mai mult lingusesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, sa atraga lumea la biserica -, cu atat acea lume lingusita fuge mai departe de Biserica. Cu cat se arata ei mai culturalizati, neinduhovniciti, adaptati vremurilor, cu atat lumea ii dispretuieste mai mult. Cu adevarat, nu se poate sa fii placut si lumii, si lui Dumnezeu. In afara de aceasta, fiecare crestin iscusit stie ca inca se mai poate face placut lui Dumnezeu prin adevar si dreptate, in timp ce lumii nu i te poti face placut nicidecum, nici prin adevar, nici prin minciuna, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru ca Dumnezeu este vesnic si neschimbator, in timp ce lumea este trecatoare si schimbatoare.

Domnul nostru cel slavit a mai zis evreilor si acestea: Cum puteti sa credeti (in Evanghelie, in Vestea Mea de Bucurie) cand primiti slava unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o cautati? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definitie cu totul suficienta a pozitiei lor si o judecata potrivita a lui Dumnezeu asupra lor. Daca ar cauta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede in Evanghelia lui Dumnezeu si nu s-ar intoarce nici la stanga, nici la dreapta. Dar ei vor slava si lauda de la oameni, de aceea tind sa dovedeasca si sa sprijine marturia lui Dumnezeu cu marturiile oamenilor. Acesta este un pacat si o greseala. Este un pacat si o greseala si daca nu ar cauta slava de la oameni pentru ei insisi, ci pentru biserica lor. Pentru ca se aduce o jignire Celui Preainalt, atunci cand marturiei Sale i se adauga marturia omeneasca ca si confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeste! Care sunt consecintele unei astfel de ploconeli a ereticilor in fata lumii? Distrugatoare. Intr-adevar, distrugatoare din punct de vedere al intregii vieti, individuale si sociale, a popoarelor eretice. Distrugatoare din punct de vedere al credintei, al politicii, al moralei, al casatoriei – vai, din toate punctele de vedere. Caci legatura noastra cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determina cu precizie matematica toate celelalte legaturi ale noastre cu toti si cu toate.

In timp ce Hristos a spus: Fara Mine nu puteti face nimic, lumea eretica in sute de feluri a exprimat acest gand: “Fara Hristos putem face totul!” Toata cultura moderna este indaratnica fata de Hristos. Toate stiintele moderne se intrec intre ele care va lovi mai puternic in stiinta lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei impotriva stapanei sale – revolta stiintelor lumesti impotriva stiintei ceresti a lui Hristos. Dar toata aceasta revolta se sfarseste in zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta intr-o masura si cu o claritate nemaiintalnita: Zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevarat nu se stie unde este mai mare nebunia lumii moderne, departata de Hristos: oare in experienta personala a individului sau in casatorie; oare in scoala sau in politica; oare in sistemul economic, sau in prescriptiile legale; oare in razboi sau in pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplina a acestor doua lucruri: vulgaritatea si brutalitatea. Si acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate si brutalitate.Minciuna si violenta in triumf deplin.

Sa se rusineze teologii eretici si mai-marii ”bisericilor” si popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stapani si conducatori ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce sa se rusineze. Caci precum necugetatii galateni, tot asa si ei au inceput in duh si au sfarsit in trup. Ei sunt principalii vinovati pentru ca aceste popoare au iesit de pe calea cea dreapta si au inceput sa schiopateze cu ambele picioare, inchinandu-se cand lui Dumnezeu in Ierusalim, cand viteilor de aur in Samaria.

Caci precum odinioara necredinciosii evrei au calcat porunca dupa porunca a lui Dumnezeu si au mers dupa dorintele lumii si ale inimii lor, tot asa au facut si ei cu stiinta lui Hristos, stapanul peste toate stiintele. Ei au macinat pe dedesubt si au daramat dogma dupa dogma; au distrus porunca evanghelica dupa porunca; au lepadat canon apostolic si patristic dupa canon; cuvintele sfintilor le-au luat in ras; pildele de nevointa le-au numit legende.

Cea mai grea lovitura asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea ca s-au indoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au indoit doar, iar altii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un sir de negari ale realitatilor duhovnicesti, precum negarea existentei ingerilor si a demonilor, negarea Raiului si a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfintilor si a dreptilor, negarea postului, negarea puterii crucii si a valorilor rugaciunii, si asa mai departe.

Intr-un cuvant, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea si echivalarea inca de la desprinderea Apusului si a Rasaritului, si cel mai intens in ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pamantului, pe Hristos celorlati “intemeietori de credinte”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinte israelite, musulmane si pagane. Toate acestea, chipurile, in numele “tolerantei” si in “interesul pacii” dintre oameni si popoare. Insa acesta este chiar inceputul si originea celor mai scandaloase razboaie si revolutii din istoria lumii. Pentru ca adevarul nu se lasa niciodata echivalat cu jumatatile de adevar si cu minciunile.

Ideea teosofica ca adevarul se gaseste raspandit prin toate credintele, filosofiile si misterele, a precumpanit si la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, si in crestinatate trebuie, pasamite, sa fie ceva adevar, precum si in islam si in hinduism, ori in budism, la Platon si Aristotel, in zend-avesti, precum si in tantrele si mantrele tibetane. Daca ar fi asa, atunci corabia omenirii ar pluti pe intunecatul ocean al vietii fara de nadejde, fara capitan si fara busola.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvant nemaiauzit: Eu sunt adevarul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevar, ci Eu sunt adevarul.Si inca: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este intregul adevar si intreaga lumina. Pe langa aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte si singura cale spre viata vesnica. Pe langa aceasta, si afirmatia Sa, ca doar El Il cunoaste pe Dumnezeu – nu l-ati cunoscut, a spus evreilor, iar eu Il stiu pe El; si daca as as spune ca nu Il stiu, as fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a inselat sau ne-a inselat?

Sa ne ierte Dumnezeu ca si punem aceasta intrebare. Nu o punem noi; ereticii si-au pus-o lor demult si neintrerupt ii raspund cand intr-un fel, cand intr-altul; o data precum evreii, ca Hristos a inselat, iar altadata precum teosofii, ca S-a inselat El singur. Pentru noi aceasta intrebare nu exista.

Popoarele ortodoxe cred si marturisesc ca Iisus Hristos este unicul si singurul Mesia, Mantuitorul lumii, rascumparatorul neamului omenesc din pacat, innoitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant, Dumnezeu din Dumnezeu, plinatatea adevarului, izvorul vietii, biruitorul mortii, incepatura invierii, singura cale dreapta catre adevaratul tel, judecatorul viilor si al mortilor.

Exista pana acum ceva nelamurit, care constituie deosebirea fundamentala intre Biserica noastra Rasariteana si bisericile eretice apusene. Dar inainte de a explica aceasta diferenta, trebuie sa explicam ca noua era pentru bisericile eretice apusene nu incepe nici de la reforma, nici de la revolutia franceza, ci din secolul al zecelea, de la despartirea Apusului crestin de Rasaritul crestin.De atunci s-a ivit in crestinatatea apuseana adaptarea si echivalarea. Aceasta si este esenta noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se falesc. Pentru Biserica Rasariteana nu exista nici era noua, nici era veche, de cand Hristos s-a aratat lumii, ci ea este tot aceeasi si deopotriva de adevarata, indiferent de vremuri si de ocazii si de conjuncturi.
Totusi, diferenta fundamentala dintre Biserica Rasariteana si Apuseana de la marea schisma din anul 1054 pana astazi consta in intelegerea diferita a Evangheliei lui Hristos. Apusul in acea vreme si chiar mai inainte de aceea a iceput sa inteleaga Evanghelia ca o teorie, iar apoi si ca una din multele teorii despre lume si viata, in vreme ce Rasaritul intelegea Evanghelia ca nevointa si practica. De aici s-a ajuns la aceea ca Dogmatica a devenit in Apus o stiinta curat teoretica, adica una din multele filosofii, in timp ce in Rasarit a fost si a ramas pana in ziua de astazi o stiinta practica.

Dogmatica este o stiinta practica. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la inceput a fost o stiinta practica. Aceasta au stiut-o apostolii, sfintii si ascetii Bisericii Rasaritene, si s-au straduit ca fiecare dogma sa o implineasca in ei insisi, in viata lor.

De pilda, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul intreit si unul, a parut multor laici, ba inca si teologilor eretici, cea mai abstracta dintre toate dogmele. Insa in Mineiele Bisericii Rasaritene se spune despre multi sfinti cum prin nevointa s-au facut pe sine “lacasuri ale Sfintei Treimi”. Caci ei si-au indumnezeit si mintea lor, si inima, si vointa; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfant ca pe niste vase, precum in pilda lui Hristos despre cele trei masuri de faina.

Preafrumos a exprimat aceasta slavitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu stiti ca trupul vostru este locas al Duhului Sfant, ce locuieste intru voi, pe care Il aveti de la Dumnezeu, si nu sunteti ai vostri? (I Cor.6, 19). Bineinteles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfant, acolo este si Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfanta, nedespartita, neamestecata si de viata facatoare. De aceea se si spune in stihirile de lauda la unii sfinti: “Si ai fost lacas al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiesti din Biserica Rasariteana, ca si multe rugaciuni, incep cu invocarea Sfantului Duh: “Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului…vino si Te salasluieste intru noi”. Noi ne rugam deci ca Duhul lui Dumnezeu sa vina si sa Se salasluiasca intru noi. Aceasta nu se intampla imediat, ci dupa indelungate nevointe in rugaciune, post, milostenie si truda; si abia cand prin toate acestea, si prin dese lacrimi si suspinuri se curateste inima, atunci Duhul Se salasluieste in inima, ca sa indumnezeiasca si inima, si mintea, si vointa. Atunci Dumnezeul cel Preainalt locuieste in om si lucreaza totul in toate.

Mintea, inima si vointa reprezinta treimea omului. In sufletul pacatos si patimas aceasta treime nu se afla in unitate si in armonie dumenzeiasca, ci este dezbinata si lipsita de armonie. In acest caz, omul este ca o casa dezbinata in sine, care nu poate sa dainuiasca, ci este sortita sa se prabuseasca. Pe o astfel de casa a sufletului nimic nu o poate mantui de la pieire decat pocainta si credinta in Evanghelie.
Daca totusi omul cunoaste adevarul, adica realitatea Domnului si Mantuitorului sau, Mesia al lumii si Vestitorul ceresc, atunci incepe a se preda Lui in intregime si a-si deschide inima sa pentru primirea Lui, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in sine. Atunci pentru el stiinta lui Hristos inceteaza de a mai fi teorie sau filosofie si devine regim practic de tamaduire, baie a renasterii si metoda de indumnezeire. Tot atat de reala precum sangele de pe cruce, tot atat de indispensabila precum painea si apa si tot atat de practica precum zidirea unei noi case”.

Sfantul Nicolae Velimirovici, “Suta de capete de la Liubostinia“, Editura Sophia, 2009

S-au abătut cu totul…

Biserica este una şi unică

După poziţia comună a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este unică, deoarece Hristos, Capul ei, nu poate avea mai multe trupuri. Biserica este una şi unică, fiindcă este trupul unu­ia şi unicului Hristos. Divizarea Bisericii este on­tologic imposibilă, de aceea niciodată n-a existat divizarea Bisericii, ci doar separare de Biserică. După cuvântul Domnului, Via nu se divizează, ci doar mlădiţele neroditoare ale viei se usucă (pa­rafrază la Ioan 15, 1-6). De indivizibila Biserică a lui Hristos în diferite vremuri s-au separat şi s-au îndepărtat ereticii şi schismaticii, care drept ur­mare au încetat să mai fie membri ai Bisericii şi ai trupului ei. Aceştia au fost mai întâi gnosticii, apoi arienii şi luptătorii împotriva Duhului, apoi monofiziţii şi iconomahii, iar la urmă catolicii, protestanţii, uniţii şi toate celelalte legiuni ale ere­ticilor şi schismaticilor.
Dogma despre infailibilitatea papei este mai mult decât o erezie… Dogma aceasta este erezia ereziilor, o împotrivire fără egal faţă de teantropicul Hristos… O nouă trădare a lui Hristos; o nouă răstignire a lui Hristos… pe crucea umanismului papal.
Problema unirii Bisericilor este imposibil să se realizeze, dacă „Biserica” Catolică şi cea Protestantă nu vor reveni pe deplin la poziţia ortodoxă de la început, de la care s-au abătut cu totul. Secolul al XX-lea nu va rămâne în istoria bisericească ca „se­colul Bisericii”, cum deja este caracterizat, de vre­me ce Bisericile Apusului nu-şi îndreaptă rătăci­rile lor, care lovesc în esenţa şi în sensul Bisericii. Abaterile ecleziale ale Vestului, după cum se ştie, de multe secole au acţionat pentru schimbarea lu­crurilor bisericeşti şi au îndemnat la liberalismul dogmatic al Vaticanului şi al protestantismului, ceea ce a condus la inovaţia apuseană despre cre­dinţă şi cult, potrivnică Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii.
Ecumenismul, cea mai mare erezie a seco­lului al XX-lea, propovăduind unirea dogmatică şi religioasă şi tinzând spre un fel de panreligie prin unirea credinţelor şi religiilor creştine, con­stituie o primejdie mortală pentru Ortodoxie.
Biserica Ortodoxă nu este una din multele Biserici. Este unica Biserică a lui Hristos, cea care deţine, învaţă şi păstrează neschimbată credinţa Apostolilor, credinţa Părinţilor, credinţa ortodoc­şilor, singura capabilă să sprijine lumea tulburată de astăzi.
Arhim. Spiridon Bilalis
Sursa: https://marturieathonita.ro/s-au-abatut-cu-totul/