Sacrilegiul de la Sibiu

În văzul întregii lumi ortodoxe, sub privirile pleromei ortodoxe din România, Patriarhul şi supuşii săi slujbaşi, ierarhi, clerici, au murdărit cu aceasta adunare ITO 2018, sufletele tineretului ortodox din România şi din afara ei.

1

Cum nu a remarcat nimeni Crucea patee, de origine templieră, masonică, sub oblăduirea căreia, s-a adus tribut masonilor şi antihristului, care au comandat această adunare de amploare, în care au triumfat, prin discurs, muzică şi fapte, gândiri străine Ortodoxiei care aduc hulă de neiertat Mântuitorului Hristos.

Discursul Patriarhului şi al emisarilor săi, în cel mai clar şi deşănţat limbaj de lemn, uimeşte şi umple de silă şi amărăciune (pentru tinerii manipulaţi, în mod perfid) pe cei care şi-au imaginat că textele ordonate de cabinetul de agitaţie si propagandă al pcr, au fost înmormântate definitiv.

Spune Patriarhul semnatar al ereziilor din Creta, despre tinerii ortodocşi, că reprezintă apostolii, cei care vestesc „comuniune între etnii, cooperare între popoare, emisari ai ”preteniei” între popoare.”

Ce cântec s-a interpretat pe scena ITO2018?

Pe scurt este vorba de melodia You raise me up, lansată de “Secret Garden” (un duo format din violonista de origine irlandeză Fionnuala Sherry şi pianistul norvegian Rolf Lovland). “Secret Garden” este un grup care promovează muzica New Age, fiind unii dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi interpreţi ai acestui gen! Ei s-au făcut remarcaţi în anul 1995 când au câştigat concursul Eurovision cu melodia “Nocturne”.

Cea mai cunoscută realizare a lor este melodia despre care discutăm azi, “You Raise Me Up”, melodie compusă în anul 2002 şi cântată de atunci de sute de interpreţi şi în multe variante.

“Tu mă ridici”, o melodie New Age care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Oare la cine s-a gândit iniţial cel ce a compus versurile când a spus: “tu mă ridici”? Cine era cel care îl ridica şi din ce? În cel mai bun caz era un om sau poate dumnezeul veacului acestuia, căruia cei din mişcarea New Age îi aduc închinare, Lucifer.

Veţi spune că nu am ştiut, că noi la Dumnezeu ne-am gândit când am cântat! Şi ce dacă? Aşa vrea şi diavolul, să nu ştim şi să facem tot felul de lucruri care nu au de-a face cu Dumnezeu dar să I le atribuim Lui!

Cum a fost posibil ca să se promoveze rock-ul creştin şi melodii new age?, într-o adunare care se pretinde ortodoxă, dar care nu reprezintă decât o hulă imensă adusă, neprihănitei Ortodoxii, Mântuitorului Hristos, prin insemne, declaraţii, cântece, care transformă şi manipulează tinerii şi nu numai, într-o uneltă ecumenistă, învăluindu-le creierul, mintea şi inima, într-o confuzie şi ceaţă, din care cu greu mai pot ieşi.

Despre prestatia maestrului de ceremonii antihristice şi masonice, Constantin Necula, remarcăm o dată în plus, că şi-a făcut bine treaba, el fiind, după cum ştim, propagandistul rock-ului creştin (!!!), de ale cărui „calitaţi”se folosesc din plin, uzurpatorul scaunului de patriarh şi ceilalţi umili slujbaşi cu sâmbrie, aflaţi vremelnic în scaunele sinodale. A se vedea cum îşi face crucea acest „preot”, care se pretinde a fi în slujba Mântuitorului Hristos!

Câtă ruşine, câtă trădare, câtă apostazie! Asta în timp ce toţi preoţii şi cinstiţii ierarhi cu obştile lor tac.

Dr. Gabriela Naghi

Reclame

Nepomenitorii schismatici „echilibrați” sunt în comuniune cu episcopi eretici bulgari și antihioeni și chiar cu Daniel Ciobotea

  • Ecumeniștii nu stau cu mâinile în sân, ci pregătesc serios mentalul maselor, ca să-l primească pe antihrist cu ochii larg deschiși.

De la aceste întâlniri hulitoare antihristice nu au lipsit nici ierarhi reprezentanți ai „Bisericilor surori”.

Pe site-ul ecumeniștilor basilica.ro citim că la adunarea satanică ITO 2018, tinerii s-au rugat împreună cu Mitropolitul Laurențiu și cu reprezentanții Bisericilor surori la Muzeul Astra.

ITO 2018: Tinerii s-au rugat împreună cu Mitropolitul Laurențiu și cu reprezentanții Bisericilor surori la Muzeul Astra

„Înaltpreasfințitul Părinte Laurenţiu a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu:

  • Preasfințitul Părinte Qais, Episcop de Erzurum din Patriarhia Antiohiei;
  • Înaltpreasfințitul Părinte Naum, Mitropolit de Ruse din Patriarhia Bulgariei;
  • Preasfințitul Părinte Nectarie de Arsinois din Biserica Ortodoxă a Ciprului;
  • Preasfințitul Părinte Atanasie de Lodz și Poznan din Biserica Ortodoxă a Poloniei;
  • Înaltpreasfințitul Părinte Juraj Stranský, Arhiepiscop de Michalovce și Košice din Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehiei și Slovaciei.”

Vine antihrist în lume, dar din păcate, „nepomenitorii echilibrați” au orbul găinii și nu vor să vadă și țin neapărat să nu rateze cumva comuniunea cu el. Pentru că asta înseamnă să menții comuniunea cu alți eretici ecumeniști. Înseamnă să îți asumi că vei putea fi la un moment dat în comuniune chiar cu antihristul. Înfiorător!

La minutul 12 ereziarhul Daniel hulește, folosind cuvintele „hramul bisericii greco-catolice”. Ecumenismul, lepădarea de credință și primirea antihristului și a peceții sale cu 666 sunt propovăduite pe față, fără nicio jenă, cu milioane și milioane de adepți ce aplaudă și se vor supune.

De ce nu văd moderații noștri acest pericol? Pentru că ei nu văd mai departe de gardul lor. Li se pare că dacă au întrerupt pomenirea episcopului eretic al locului, vor fi feriți de orice pericol. Dar nu este așa. Îngrădirea de erezie nu se rezumă la întreruperea pomenirii ierarhului eretic, dacă menții comuniunea cu alții care nu au întrerupt, de exemplu, pomenirea și slujirea cu ereticii Daniel și Bartolomeu. În greacă, Canonul 15 cuprinde termenul „koinonia” care înseamnă comuniune. Pe timpul Sfinților Părinți, oamenii cunoșteau mult mai bine dogmele și învățăturile și se îngrădeau în mod corect de erezie, deoarece erau în comuniune doar cu cei asemenea lor, doar cu cei care s-au îngrădit la rândul lor de erezie.

Îngrădirea de erezie înseamnă să fii în comuniune cu cei care îl mărturisesc pe Hristos în mod corect și să rupi comuniunea cu toți ereticii antihriști.

Pericolul va fi foarte greu de văzut pentru cei care persistă pe calea așa-zis echilibrată. Lor li se pare că păstrarea comuniunii cu Biserica Bulgariei și cu Biserica Georgiei nu îi afectează direct și că nu trebuie să spună public cu cine anume din aceste Biserici au mai rămas în comuniune. Pentru că nu pot fi în comuniune cu Patriarhul Ilya, Patriarhul Neofit, cu mulți alți episcopi și clerici care îl pomenesc pe Bartolomeu și care slujesc cu ierarhi și preoți chiar de aici din România, dar și din alte Patriarhii, care acceptă Sinodul din Creta. Amintiți-vă ce spunea după Sinodul din Creta, vicleanul Mitropolit Teofan: că și Bisericile care nu au participat la Sinodul din Creta, își vor da acordul și veți vedea că vor sluji cu episcopii noștri! Ceea ce s-a și întâmplat și se întâmplă în continuare, fără nicio opreliște!

Delegațiile Patriarhiilor României, Antiohiei și Georgiei, la Râmnicu-Vâlcea

Într-un cuvânt, degeaba ai luat măsuri ca să nu vină uliul de sus, dacă ai lăsat o portiță prin care lupii pot intra și răpi tot. Stând în ograda ta, consolându-te că ești „nepomenitor”, îți vei adormi conștiința și nu vei lua măsuri pentru a te delimita public de ereticii vicleni aflați în comuniune cu erezia antihristică, deoarece ai impresia, că fiind de peste hotare, pericolul este foarte departe. Dar nu este deloc atât de departe, pentru că neluând atitudine publică, îți dai acordul tacit la această comuniune și vei fi vinovat pentru acceptarea răspândirii ereziei, în loc să te îngrădești corect, complet de ea.

Ceea ce îi orbește pe cei care se intitulează echilibrați, este orgoliul, nu mai pot da înapoi, mintea li s-a setat iremediabil aproape în această direcție care va sfârși în prăpastie. De asemenea, păcatele și neputințele noastre, lipsa noastră de organizare, delăsarea noastră, a celor care am înțeles că trebuie neapărat să ne delimităm de orice comuniune cu erezia, sunt slăbiciuni personale pentru care ne pare rău, poate că i-au smintit pe unii dintre începători, cu intenții bune, și ne pare rău că nu am făcut tot ce ne este în putere ca să îi ajutăm să înțeleagă că nu vrem să fim dușmanii nimănui, ci doar ne dorim ca ortodoxia să fie mărturisiă în mod corect.

Până când echilibrații căldicei nu se vor delimita public de toți acești episcopi eretici și de cei care-i urmează, noi înțelegem că sunt în comuniune cu ei. Pentru că ei asta înțeleg în mod eronat, prin punctul 10 al Rezoluției Sinaxei de la Botoșani. Consideră că sunt în comuniune cu absolut orice membru al celor 4 Biserici care nu au participat la Sinodul din Creta (Biserica Georgiei, a Rusiei, a Antiohiei, a Bulgariei), ai căror ierarhi fățăresc credința, mințind poporul că ar respinge Sinodul, dar nu din cauza ereziilor semnate, ci pentru că nu ar fi fost panortodox, fără să condamne explicit toate învățăturile ereticie validate de acesta. Viclenia e și mai bine camuflată, mai ales că ierarhii din aceste Biserici practică ecumenismul în afara CMB. Ideologia bazată pe lozinci, tergiversare și amenințări a celor care s-au auto-proclamat în fruntea nepomenitorilor echilibrați îi ține pe oameni legați la ochi.

Feriți-vă deci de cei ca Părintele Theodoros Zisis, Părintele Matei Vulcănescu și M.S. Chirilă, care au inventat această ideologie nouă, străină de duhul patristic. Își bat joc de popor. Iar într-adevăr, termenul de „nepomenitor” are consecințe grave. Bieții oameni simpli au ajuns niște „nepomenitori” în comuniune cu ereticii! Este foarte trist ce se întâmplă, este foarte trist că se profită de oamenii simpli, care nu pot vedea un pericol ce pare infim și îndepărtat, doar pentru că vine din afara granițelor țării și li se pare că pe ei nu i-ar privi deloc.

Descriem succint cum are loc înșelătoria:

Sunt câțiva preoți din Romania care s-au despărțit de episcopul X de care aparțineau în eparhie, mai precis au întrerupt comuniunea bisericească cu acest episcop, dar care acum sunt în comuniune bisericească cu un alt episcop (să-i spunem episcopul Y) care de asemenea pomenește și slujește cu eretici. Mai exact acești preoți au fugit de un episcop pentru că pomenea pe eretici dar acum s-au dus la alt episcop care pomenește eretici. Canonic nu este permis asa ceva. Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol condamnă pe acești clerici ca fiind schismatici.
Un ortodox aparține întotdeauna Adevărului, chiar dacă toți în jurul lui fac pact cu minciuna

Sfântul Maxim Mărturisitorul nu se împărtășea cu nimeni din nicio patriarhie și la întrebarea care i s-a pus referitor la împărtășirea lui cu ei, a răspuns: „de asemenea îmi porunciți, cu toate că eu am acestea scrise în cartea inimii mele, să vin și să mă împărtășesc cu Biserica în care se propovăduiesc dogme de acest fel. Îmi porunciți, de asemenea, să fiu în comuniune cu cei care cred că se ridică împotriva diavolului cu ajutorul lui Dumnezeu, când de fapt în realitate se ridică împotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu-Cuvântul, care S-a născut fără de păcat pentru noi ca om să nu îngăduie să fac aceasta! Eu nu voi fi niciodată în comuniune cu cei care acceptă aceste inovații.”

Sfinții Părinți au luat atitudine publică îmotriva acestor eretici vicleni. Precum spunea și Părintele Sava Lavriotul, lucrurile vorbesc de la sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci când a fost întrebat de partea cărei Patriarhii se află, pentru că atunci toate Patriarhiile căzuseră în erezie și numai el și doi ucenici de-ai lui păstrau adevărul, le-a răspuns că aparține Adevărului, chiar dacă toți se aliaseră cu minciuna.

Ca să fii până la sfîrșit în credința cea adevărată, trebuie să fii curat cu inima.

Lucrurile sunt cât se poate de simple:

Nepăsarea nu este o scuză pentru comuniunea cu erezia.

Dumnezeu îi va judeca diferit pe cei mici care nu au discernământ, nici posibilitatea de a alege.

Mărturisirea de Credință de la Roman și deciziile Sinaxei de la Mestecăniș au reflectat aceste lucruri simple, ușor de primit de cei care nu au vicleșug în inimile lor.

Lucrurile sunt atât de clare, viclenia este atît de evidentă, exact ca în poezia „Cățeluș cu părul creț”. Părintele Theodoros Zisis, de exemplu, spunea în martie 2017, că acela care pomenște un ecumenist eretic este și el un ecumenist eretic, dar acum le spune oamenilor să fie în comuniune cu alți ecumeniști eretici. Iată cum sunt prinși cu minciuna acești pseudo-teologi care se ascund în spatele titlurilor de profesori, doctori, delegați etc. Fiind departe de a fi niște călăuze și învățători poporului, sunt dimpotrivă niște lupi răpitori care pe mulți îi amăgec și îi duc la pierzanie.

„Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.” „Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcut să fugă, iar pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nimicit.”(Psalmul 17)

Iată ce declara acum un an și jumătate Părintele Theodoros Zisis:

„Dacă aș continua să vă pomenesc, aș declara că sunt și eu ecumenist și eretic, pentru că pomenirea numelui episcopului, așa cum v-am explicat în textul meu precedent, înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit.” (Părintele Theodoros Zisis către Mitropolitul Antim)

Dar atunci cum de l-a pomenit pe ereziarhul mitropolit Antim timp de aproape un an de la sinodul eretic și până în Duminica Ortodoxiei, când a interupt pomenirea episcopului său? Înseamnă că, după cuvintele sale, „a fost ecumenist și eretic”? Apoi cum de încă și acum slujește împreună cu cei care pomenesc pe ereticii ecumeniști? Nu cumva de fapt avem de a face cu o declarație de apartenență la erezia ecumenistă?

Ce dovadă mai evidentă a înșelătoriei lor decât aceasta ar putea fi? Recitiți din nou și din nou acest fragment exemplar din Răspunsul părinților athoniți la „proiectul de rezoluție” inițiat de M. S. Chirilă și semnat de el și de unii părinți români, care răspunde la fel de bine în prezent problemelor ridicate de toți acești așa-ziși nepomenitori echilibrați, care au alunecat și înspre erezie, și înspre schismă, împiedicându-se de graiurile limbilor lor.

Părinții aghioriți, ce i-au răspuns patriarhului eretic Vekkos? „Un singur lucru vom accepta, cel ortodox, iar un singur lucru vom respinge întotdeauna (ceea ce nu este ortodox); iar pe cei care vor primi ceea ce nu este vrednic de primit (adică ortodox), noi nu îi vom primi. Căci Sfintele Canoane spun: «cel care cu cel neîmpărtășit (cu ereticul) se va aduna în casă, să se afurisească»; iar în altă parte: «cel care se împărtășește cu cei de neîmpărtășit, va fi și el de neîmpărtășit (eretic), ca unul care încalcă (nu respectă) canonul Bisericii»; și iarăși: «cel care îl primește pe eretic este vinovat de căderile (ereziile) acestuia». Așadar, precum cei care sunt acuzați de acestea sunt răspunzători de ele, dacă și noi le vom accepta pe acestea, în pofida sfintelor canoane care au fost pronunțate în Duhul Sfânt, suntem și noi vinovați (vrednici de osândă); nu este aceasta de la cel rău? Căci fiind întuneric, se preface că este lumină?” (vezi V. Laurent și J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon 1273-1277, Paris, 1976, p. 395)

Și întrebăm și noi, la rândul nostru, care sunt ierarhii ortodocși pe care voi îi acceptați? Și pe ce criterii voi îi primiți ca fiind ortodocși? Care sunt ierarhii care au condamnat clar sinodul tâlhăresc din Creta? Care sunt ierarhii care nu sunt în comuniune cu patriarhul Bartolomeu, cu patriarhul Chiril al Moscovei, cu patriarhul Daniel al României, ecumeniștii cei mai evidenți și care episcop învață poporul să nu aibă comuniune cu ereticii?

Noi știm că există două căi: fie cu Hristos, fie cu antihristul. Și știm că Domnul Hristos ne spune tuturor: „cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la cel rău este.” (Matei 5, 37) Ați, auzit, părinților? Este de la cel rău.

Părinților, nu cumva vă referiți la Biserica Bulgariei și a cea a Georgiei, care i se închină lui Bartolomeu și celor dimpreună cu el? Părinților, vă bateți joc de noi? Îl ascultați pe Vulcănescu și pe orice alt … Vulcănescu și nu îl ascultați pe Sfântul Grigorie Palama, care ne spune că „Devreme ce Kalekas (aici a se citi Bartolomeu) este în felul acesta și de atâtea ori despărțit de întreaga pliromă a ortodocșilor, este imposibil prin urmare să aparțină de cei credincioși cel care nu se va îndepărta de el. Dimpotrivă, cel care este despărțit de Kalekas din acesta motive, atunci aparține cu adevărat de ceata creștinilor și este unit cu Dumnezeu prin credința cea evlavioasă (adică cea adevărată).” (colecția Ε.P.Ε (Părinți Greci ai Bisericii) 15, 3).

Așadar, cel care este despărțit de ecumeniști și de cei care acceptă sinodul tâlhăresc din Creta este unit cu Hristos și cel care nu este despărțit de ecumeniști, este despărțit de Hristos. Ce anume nu înțelegeți? Probabil că trebuie să îl menționăm și pe Sfântul Marcu Evghenicul, care ne spune: „sunt convins că cu cât mă îndepărtez mai mult de acesta (de patriarh) și de aceștia (latino-cugetătorii, în situația noastră fiind vorba de ecumeniști), cu atât mai apropii mai mult de Dumnezeu și de Sfinți, iar cu cât mă despart mai mult de aceștia(de eretici), cu atât mă unesc mai mult cu Adevărul.” (Nicolae Vasiliadis, Marcu Evghenicul și unirea Bisericilor, Editura Sotir, Atena, 1972)

Ecumenism: Episcopul ERETIC Sofronie Drincec (ortodox) la Sinagoga „Ortodoxă” a fost reinaugurată: După câteva decenii, Oradea are din nou prim-rabin


Luni seară, toată lumea bună a oraşului a purtat kipa. Comunitatea ebraică din Oradea a reinaugurat, în faţa unor invitaţi din ţară şi străinătate, Sinagoga Ortodoxă din strada Mihai Viteazul, cunoscută şi ca Sinagoga Mare, în urma unor lucrări de reabilitare care au durat mai bine de 8 ani. Începând din această săptămână, sinagoga va fi folosită pentru slujbe religioase.

Politicieni, episcopi, rabini…

Sinagoga Mare s-a dovedit neîncăpătoare pentru cele peste 250 de persoane venite să ia parte la reinaugurarea lăcaşului de cult la invitaţia preşedintelui Comunităţii Evreilor din Oradea, Felix Koppelmann.
La eveniment au participat, printre mulţi alţii, oficialităţi locale precum subprefectul Iuliu Delorean, preşedintele Consiliului Judeţean, Pasztor Sandor, primarul Ilie Bolojan, politicieni apropiaţi comunităţii iudaice, ca deputaţii Silviu Vexler (reprezentantul comunităţii evreilor), Dorel Căprar şi Silviu Căprar (PSD), consilierul prezidenţial Sergiu Nistor, secretarul de stat Victor Opaschi, episcopii orădeni Sofronie Drincec (ortodox), Virgil Bercea (greco-catolic) şi László Böcskei (romano-catolic), dar şi reprezentanţi de seamă ai comunităţii evreieşti.
Lista invitaţilor a fost deschisă de Marele Rabin Menachem Hacohen, cel care a ocupat între anii 1997 – 2011 funcţia de Mare Rabin al României, Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, şi Stefano Oscar, director JDC Europa.

Tora, mezuza şi rabinul

Pentru ca o sinagogă să poată fi folosită ca lăcaş de cult trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să fie o clădire adecvată, să adăpostească Tora sau Sulurile Sfinte şi să aibă pe tocul din partea dreaptă a uşii Mezuza, o cutie cilindrică conţinând un pergament cu pasaje biblice pe care evreii o sărută la venire sau plecare pentru a cere protecţia divină şi, mai ales, trebuie să aibă un rabin care să strângă în jurul său comunitatea. Sinagoga Mare le îndeplineşte pe toate.
În cadrul unei ceremonii care a demarat cu intonarea imnurilor de stat ale României şi Israelului, Sulurile Sfinte au fost aduse şi instalate în lăcaşul de cult de un alai condus de marele rabin Menachem Hacohen, iar Mezuza a fost instalată de un grup de rabini și de preşedintele Comunității evreiești, Felix Koppelmann. Nu fără emoţii, pentru că au căutat minute în şir după cuie.
Ceremonia s-a încheiat după mai bine de 3 ore, prin instalarea rabinului Shrama Kav în funcția de prim-rabin al Oradiei, funcție vacantă de câteva decenii. La rândul său fiu de rabin, Shrama Kav s-a născut în Israel, şi-a desăvârşit studiile în Ţara Sfântă şi a venit la Oradea la recomandarea Marelui Rabin Menachem Hacohen. El este rabin al comunității locale de 5 ani.

„O sinagogă vie”

Începând din această săptămână, Sinagoga Ortodoxă poate fi folosită pentru slujire.

„Această frumoasă sinagogă nu mai este un loc al amintirii, ci o sinagogă vie”, a declarat Marele Rabin Menachem Hacohen. Acesta a remarcat că, deşi în Oradea mai sunt doar 700 de evrei, viaţa spirituală a comunităţii a renăscut.

„Am fost 12 ani Prim Rabin al României. Am venit după perioada comunistă. Atunci tinerii nu veneau la slujbe, comunităţile erau triste. Într-o zi am venit la Oradea şi am găsit un loc unde un preşedinte (n.r. Felix Koppelmann) făcea foarte multe pentru comunitate. Astăzi, Oradea este unul dintre puţinele locuri unde 10 oameni se roagă zilnic”, a spus Menachem Hacohen.

De altfel, potrivit preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, în România există astăzi 85 de sinagogi, din care 15 au fost reabilitate în perioada de după Revoluţie. „Avem multe locuri unde sinagoga a reluat viaţa spirituală şi comunitară. O va face în continuare şi aici”, a spus Vainer.

La rândul său, Felix Koppelmann a subliniat importanţa lăcaşelor de cult în viaţa comunităţii locale. „Acolo unde apar sinagogi încep să dispară penitenciarele. E o treabă statistică. Acolo unde se deschid lăcaşuri de cult scad infracţiunile”, a spus Koppelman.

Ceremonia redeschiderii sinagogii s-a încheiat târziu, după ora 22. De altfel, un proverb evreiesc spune că: „Atunci când vorbeşte rabinul să te uiţi nu la ceas, ci la calendar”…

Dan Simai

Ecumenism: Pseudo mitropolitul Teofan, prezent la vernisajul expozitiei de fotografie „Temple si sinagogi din România – patrimoniu evreiesc, national si universal”

bzi.ro: Relatia istorica speciala intre romani si

evrei, la baza careia stau in primul rand convietuirea istorica, precum si valorile comune, a fost concretizata prin expozitia de fotografie „Temple si sinagogi din Romania – patrimoniu evreiesc, national si universal”, vernisata joi, 2 august 2018, la Muzeul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei Iasi, sala „Iustin Moisescu”.

La eveniment au participat IPS Teofan, arhiepiscop al Iasilor si mitropolitul Moldovei si Bucovinei, PS Petru Gherghel, pastorul Diecezei Catolice de Iasi, Marian Serbescu, prefectul judetului Iasi, alaturi de istorici si oameni de cultura.

Periculoasa cale a minimalismului dogmatic – Problematica Reunificării Creștine

„Atunci dacă cineva vă v-a spune vouă, 
iată aici sau acolo este Hristos; voi să nu îl credeţi.”
(Matei 24; 23).

Biserica este una. Această unitate este înseşi esenţa Bisericii. Biserica este unitate, unitate în Hristos, „unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Biserica a fost creată în lume din cauza unirii şi a unităţii – „pentru ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Biserica este un „trup” – adică organismul şi Trupul lui Hristos. „Căci printr-un Duh suntem toţi botezaţi într-un singur trup.” (1 Corinteni 12; 13). Numai în Biserică este această unitate reală şi autentică şi unicitatea este posibilă şi fezabilă, prin taina iubirii lui Hristos, prin tăria transfiguratoare a Duhului, după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi. Aşa este şi aşa ar trebui să fie. Unitatea nu este arătată sau descoperită în istoria creştină. Acestea rămân numai un fel de probleme nerezolvate şi rezoluţia lor oscilează înainte şi înapoi, mişcându-se în spre limita eshatologică ultimă. În empirismul creştin nu există unitate. Lumea creştină locuieşte în diviziune – nu numai în diviziune, ci şi în disensiune, în necazuri şi în luptă. În istoria creştină nu vedem unitate şi înţelegere mai mult decât în istoria externă necreştină. În societatea creştină, nu numai că avem diviziuni care au demoralizat şi au distrus ordinea „naturală” a vieţii care nu a fost asumată şi realizată – antagonismele rasiale şi cele naţionale au fost reconciliate sau epuizate (a se compara cu aşa numitul „filetism”). Mai mult, în înseşi doctrina creştină, în înseşi credinţa în Hristos, există baze şi temelii pentru o înstrăinare mutuală, pentru separaţie şi ostilitate, pentru argumente care nu pot fi stinse, pentru un fel de animozitate deschisă. Lumea creştină este împărţită nu numai în diferite subiecte legate de această lume dar chiar pe tema lui Hristos. Între creştinii care sunt credincioşi acestui Nume, nu există nici un fel de punct de înţelegere referitor la El, la acţiunile şi la natura Lui. Acestea sunt o piatră de poticnire şi o ispită. Biserica este una şi indivizibilă în această unitate. Lumea creştină este împărţită şi fracturată. Iisus Hristos este „Acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna” (Evrei 13). Creştinii însă sunt împărţiţi referitor la întrebările legate de persoana Lui şi nu numai că gândesc diferit, ci şi cred diferit. Ei îşi pun nădejdea în diferite lucruri. Dar totuşi nu, Biserica nu este împărţită, ea nu a fost împărţită şi nu împarte. Biserica nu este divizată şi divizibilă. Înseşi cuvântul „Biserică”, în sensul strict şi precis al folosinţei, nu are şi nu poate tolera o formă plurală – decât numai într-un sens figurativ şi lipsit de realitate.
Totuşi lumea creştină este într-un stadiu de disensiune, conflict şi – de ce să nu o admitem? – colaps. Haideţi să spunem că ceea ce a avut loc nu a fost o împărţire a Bisericii şi nici o „împărţire a Bisericilor.” Haideţi să vorbim mai mult nu de o lipsă de unitate în Biserică, ci de disasocierea din Biserică. Rămâne faptul schismei şi al disensiunii. Biserica nu poate oprii această schismă a sinelui. Forţe centrifuge ar putea domina lumea externă, dar ele pot pătrunde în Biserică. Biserica este tristă şi persecutată – şi persecutată nu numai de duşmani şi oponenţi, ci ceea ce este şi mai tragic şi de fraţii ei. „Ei vă vor scoate din sinagogi: da, v-a venii vremea, când oricine vă v-a ucide v-a crede că aduce slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). În aceasta constă paradoxul fundamental al durerii acestei schisme paroxistice şi al acestui colaps experimentat, îndurat şi reînnoit cu severitate. Mintea este uimită şi copleşită de această enigmă a rezistenţei şi încăpăţânării umane. Cum este posibil şi ce înseamnă aceasta? „Pare o taină.” Cum vom depăşii noi decăderea şi moartea? Se pare că noi intrăm – şi deja am intrat – într-o astfel de epocă. Apare nevoia de unitate şi reconciliere. Tendinţa spre unitate s-a născut şi v-a prinde tărie. Ideea unităţii şi a unirii creştine, devine tema epocii, tema temelor, tema istoriei. Toată lipsa de naturaleţe a diviziunilor, imposibilitatea de reconcliere şi lipsa de iubire pentru Hristos s-au oprit la o alarmă vagă şi la un tremurat al inimii. Sentimentalismul referitor la Hristos este înşelare şi un fel de decepţie de sine impotentă. Unitatea în Hristos este realizabilă numai prin seriozitate şi vigilenţă duhovnicească. Voinţa de unitate trebuie să se maturizeze şi să fie temperată prin procese penitenţiale şi fapte ale credinţei.
Nimeni nu se contrazice cu ideea că lumea creştină ar trebui şi trebuie să fie unificată. Cu greu avem nevoie de dovedit că se potriveşte sau este potrivit să unificăm şi să reunim. Din acest postulat indispensabil ar fi înţelept să tragem nişte concluzii practice şi distincte. Cu adevărat dificultatea majoră stă în alte atribuţii: cum poate fi lumea creştină una? Adică: ce însemnă să devenim unificaţi şi una cu Hristos? Care ar fi sensul acestei reunificări: care sunt căile şi calea spre unitate? În istorie au existat mai multe încercări de a restaura unitatea creştină, de a realiza un fel de „lume veşnică” cel puţin pentru creştini. Dar trebuie să realizăm aceste lucruri imediat: aceste încercări nu au fost pline de succes. Nimic nu distruge cursul abordărilor reale şi a reunificării la fel ca şi aceste încercări lipsite de succes, din care, în cel mai bun caz ne rămân numai câteva amintiri amare şi o mare lipsă de nădejde. În orice caz, să explicăm şi să stabilim sensul şi esenţa acestei tragice diviziuni creştine, a ceea ce numeşte şi ne numeşte ca să o depăşim. Trebuie să începem cu o astfel de judecată de penitenţă, indiferent cât de greoaie şi de agonizatoare este această autopsie a lumii creştine.
Primul lucru pe care trebuie să îl simţim şi să îl înţelegem încă de la început este problema diviziunii şi a reunificării care nu poate fi decisă pe temelii pur morale. Definitiv, aceasta nu este o problemă a păcii sau a toleranţei. Presând „problema unirii” într-o schemă morală potrivită ar fi ceva greşit şi simplificator. Un istoric ar trebui să protesteze mai întâi şi mai mult decât orice împotriva unor astfel de încercări grăbite şi unilaterale ale unei istorii moralizatoare. Istoria diviziunilor creştine prin urmare nu poate fi dedusă şi nici creată pe baza principiului intoleranţei, nici pe principiile mândriei, a setei de putere, a concupiscenţei sau a neruşinării. Bineînţeles că patimile umane în toată tăria lor sunt „scoase afară” şi expuse în diviziunile creştinismului. Dar sursa iniţială a acestor schisme creştine nu a constat în depravarea lor morală sau în slăbiciunea umană, ci în deziluzie (înşelare). Acest gând ar putea fi exprimat după cum urmează. Da, sursa diviziunilor este lipsa de iubire. Mai întâi şi mai mult decât orice, nu este lipsa de iubire pentru semenii lui, ci lipsa de iubire faţă de Dumnezeu – şi prin urmare vederea duhovnicească a omului este încorsetată de nori şi el pur şi simplu nu îşi mai poate recunoaşte Tatăl ceresc. Cu adevărat, Dumnezeu poate fi văzut numai într-o inimă curată, în transparenţa inimilor lor. Fără să îl cunoască pe Tatăl, ei nu îi ştiu şi nu îi recunosc pe fraţii lor. În alte cuvinte, sursa diviziunilor şi a schismelor stă mai întâi de orice în diferenţa de opinii despre Adevăr.
Împărţirea lumii creştine are mai întâi un sens primar. Ea este întotdeauna o diviziune a credinţei, în înseşi experienţa credinţei şi nu numai în formule sau crezuri. Diviziunile sunt prin urmare depăşite nu atât de mult prin gentileţe şi iubire frăţească, cât mai mult prin înţelegere şi unitate de gândire – printr-un fel de iluminare duhovnicească, în unitatea Adevărului. Trebuie clar afirmat: există prea puţină unitate şi iubire. Se cuvinte să ne iubim duşmanii şi chiar şi duşmanii Adevărului – ei trebuie iubiţi ca şi fraţi şi trebuie să agonizăm cu privire la mântuirea lor şi referitor la adăugarea lor la adunarea şi la chipul lui Hristos. Totuşi, o astfel de iubire nu generează încă o unitate adevărată. Această unire reală în iubire este cu greu posibilă fără unitatea de credinţă. Se poate simţii că la temeliile schismelor stau diferenţele de gândire, percepţii şi înţelegeri diferite. Pentru aceasta schismele nu pot fi depăşite cu adevărat printr-un fel de iubire sentimentală frăţească ci numai prin ascultare, numai prin acorduri fundamentale. „Unirea” (unionalny), moralismului însuşi îşi conţine propriile premise „dogmatice.” Ea îşi asumă tacit că nu au existat şi nu există motive potrivite pentru ca diviziunile să aibă loc, că toată diviziunea nu este nimic altceva decât o neînţelegere tragică – că diferenţele de opinie par ireconciliabile numai din cauza unei insuficente lipse de atenţie a unuia faţă de altul, din cauza incapacităţii şi încăpăţânării de a nu înţelege că în ciuda tuturor diferenţelor şi lipselor de similaritate există o unitate şi o înţelegere suficientă pentru ceea ce este cel mai important. Izolarea celor mai „importante” puncte este o premiză puternic controversată. S-a propus să luăm în considerare punctul esenţial fără recurs la esenţialitate, evitând astfel neînţelegerile. În aceste fel, „moralismul” este întotdeauna un fel de minimalism dogmatic, dacă nu chiar un fel de „adogmatism” deplin. El se hrăneşte şi izvorăşte dintr-un fel de lipsă de sensibilitate dogmatică de la abrogarea naturală şi opoziţie la Adevăr şi Iubire. Numai în Adevăr există o iubire reală şi duhovnicească şi nu numai bădărănie şi dezinteres.
Strict vorbind, moralismul este un fel de fixitate dogmatică, un fel de „crez” special în care sărăcia unui conţinut pozitiv este contrabalansată de rezoluţia negaţilor. Un moralist nu numai că se ridică mai presus de diviziuni la fel de mult cât se uită la ele de sus. Aceasta este cu greu o evidenţă a iubirii frăţeşti, dar demonstrează cel puţin un respect simplu pentru credinţa semenilor, care în sens minimalist este înjosită cu condescenţă de nivelul unei opinii personale sau a unui limitat punct de vedere şi este tolerată şi acceptată ca atare. Într-o astfel de interpretare nu poate exista nici măcar destul de multă sinceritate. „Moralismul” este o cale de unire în sărăcie, în greutate, în nevoie – nu în acord, ci în înţelegere, în tăcere şi în înfrumuseţare. Aceasta este o egalizare în indigenţă, în conformitate cu cel mai slab denominator comun. De mai multe ori, înseşi posibilitatea unor judecăţi pline de sens în probleme de dogmă şi chiar metafizică este pusă la îndoială şi dogmele sunt acceptate în simboluri sau postulate morale sau moraliste. Apoi, prin urmare, este necesar să realizăm o unitate a gândirii şi acord în domeniile îndoielii şi a necredinţei. Şi mai puţin, oamenii se ascund în minimalism din cauza fricii de necredinţă, în disperare de a realiza un acord în acele domnii unde au existat cele mai multe argumente şi neînţelegeri. Pe scurt, moralismul a devenit o absenţă, dar nu atât de mult în smerenie şi ascetism cât mai mult în indiferenţă şi neînţelegere. Poate fi cineva unit în negaţie şi îndoială? Unificarea şi comuniunea trebuie căutate în plinătate şi bogăţie, nu în sărăcie. Aceasta înseamnă: nu prin condescenţă şi adaptarea celor mai slabi, ci prin urcare, prin tânjire faţă de cei mai puternici. Există şi s-a oferit numai un exemplu – Hristos Mântuitorul.
Există subiecte discutabile pentru care Biserica nu a oferit şi nu oferă încă răspunsuri simple. Totuşi, aici orice fel de ambiguitate sceptică este lăsată în urmă în întregime şi un anumit fel de „ignoranţă” mângâietoare nu este potrivită căci cu adevărat, completitudinea viziunii a fost oferită iniţial în experienţa şi conştiinţa Bisericii şi ea numai trebuie să fie identificată. În ceea ce priveşte această reunificare, este nevoie de maximalism – şi de unitatea de credinţă, nu numai cea de iubire. Unitatea de credinţă nu epuizează unitatea Bisericii. Căci unitatea Bisericii este mai întâi şi mai mult decât orice unitatea vieţii – adică, unitatea şi comuniunea tainelor. Adevărata unitate poate fi realizată numai în Adevăr – adică, în tărie şi putere, nu în slăbiciune şi insuficenţă. În identitatea experienţei şi a vieţii mistice, în întregul unei „credinţe indivizibile,” în plinirea tainelor. Unitatea reală poate fi numai această unitate a tainelor, luată ca şi o plinătate deplină a realismului teurgic şi hieratic. Este o unitate în Duh, o adevărată unitate a Duhului. Există o altă discrepanţă în „moralism.” În el există mult prea multă completitudine şi optimism. Reconcilierea pare apropiată, posibilă şi lipsită de dificultăţi – căci nu există destul de multă gravitate şi curaj în percepţia şi viziunea acestei diviziuni. Moralismul este insuficient de tragic şi tragedia mai întâi se potriveşte cu greu în limitele moralităţii, chiar şi a tragediei morale şi aceasta este pe de departe cea mai clară evidenţă a caracterului restrictiv al moralităţii prin sine. Unificarea este posibilă numai prin experienţă şi vigilenţa de a rezolva anumite probleme, nu prin absenţa sau digresiunea de la ele. Aici există o anumită cantitate care trebuie descoperită şi definită. Înseşi diviziunea mărturiseşte prezenţa acestor întrebări. Există o problematică a diviziunii şi a schismei. Ea este imposibil de abolit sau de înlocuit cu sentimentalismul. Există anumite aporii la unitate; aceasta este o cale dificilă. Calea este grea; „o cale de munte” – este cea curajului şi a îndrăznelii.

Georges Florovsky, Ecumenism1: O abordare doctrinară

Video – ECUMENISM TOTAL in BRAZILIA: PIRAMIDA „Templul bunei vointe” si „Parlamentul mondial” …

Sursa

. Foto: https://www.paivanetto.com/en/learn-more-about-temple-good-will

Iata si comentariul fratelui lastunnegru:

 

Ecumenism EXTREM in Brazila.

Potrivit unor brazilieni, se pot aduna la un loc si amesteca toate religiile, sectele, ateii, un Iisus ecumenist al pacii, forme masonice ca piramida, ochiul masonic, zei egipteni si tot ce semnifica Egiptul antic, alte lucruri ca cristalul si spiralele totul intr-un MEGA MIX ECUMENIST numit Templul bunei vointe.

Iar ca totul sa fie complet, langa Templul bunei vointe (templu piramida cu cel mai mare cristal pur din lume) se afla si Parlamentul mondial al fraternitati ecumenice – LGW’s ParlaMundi.

Patriarhul Sako: întâlnirea de la Bari nu va fi un eveniment izolat

La Bari s-a repropus “urgenta de a unificata data în care diferitele Biserici celebrează Pastele”

În ziua de reflecţie şi rugăciune cu privire la Orientul Mijlociu, convocată la 7 iulie la Bari de papa Francisc, conducătorii şi reprezentanţii Bisericilor şi comunităţilor creştine prezente în teritoriile medio-orientale au pus deoparte acuzări, ambiţii de proeminenţă şi victimisme. Atenţia nu s-a concentrat numai asupra suferinţelor creştinilor, pentru că este clar pentru toţi că destinul creştinilor medio-orientali „este legat de însoţitorii lor de drum care nu sunt creştini”. Şi în dialogul cu uşile închise a fost repropusă „cu forţă mai mare” urgenţa de a unifica data în care diferitele Biserici celebrează Paştele, ca semn şi pas concret spre comuniunea deplină între toţi creştinii răspândiţi în acea regiune a lumii. Asta relatează la Vatican Insider patriarhul de Babilonia al caldeilor Luois Raphael Sako, creat cardinal de papa Francisc în consistoriul din 28 iunie. Episcopul de Roma la numit pe patriarhul şi neo-cardinalul caldeean printre preşedinţii următorului Sinod, dedicat tinerilor, care se va ţine în Vatican de la 3 la 28 octombrie 2018 despre tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”. Exodul creştinilor din Orientul Mijlociu se referă mai ales la tinerele generaţii, cele mai implicate în procesele migratoare care subţiază prezenţa numerică a multor comunităţi creştine medio-orientale.
1
La câteva zile de distanţă, ce imagini păstraţi de la întâlnirea din Bari?
Îmi vine în minte aceea dintr-un cenacol, în care s-au întâlnit ca să se roage împreună fraţii din unica Biserică a lui Cristos. Şi după aceea, aşa cum am spus deja, microbuzul care i-a dus pe parcursul de la bazilica „Sfântul Nicolae” la plajă mi-a amintit de barca lui Petru. Nu era numai episcopul de Roma, ci şi patriarhii care poartă titlul de Antiohia, care a fost şi ea o Biserică condusă de apostolul Petru. Microbuzul era deschis, larg deschis spre lume, nu închis în el însuşi. Şi nu era oprit, static, ci mergea. Exact ca barca lui Petru. De-a lungul parcursului, persoanele îngrămădite pe marginile străzii la trecerea noastră ne strigau: „Unitate! Unitate!”.
Şi colocviile rezervate? Ce v-a uimit?
Nu am vorbit despre probleme de doctrină. Era ca şi cum ne-am fi convins că împărtăşim aceeaşi credinţă. A fost evident că unitatea poate creşte mergând împreună, rugându-ne împreună şi înfruntând împreună problemele, ştiind căî putem să luăm dintr-un izvor comun. A înfrunta împreună urgenţele comune poate ajuta şi la creşterea în unitate, până la comuniunea deplină.
Cum era tonul intervenţiilor? S-a vorbit despre propuneri practice pentru a da semne de unitate?
Uneori în întâlnirile ecleziasticilor există mecanisme cam de Curte: se vorbeşte despre privilegiile propriii şi despre propriile proeminenţe juridico-ecleziastice în timp ce, eventual, în afara camerei întâlnirii, popoarele suferă, familiile şi săracii cu greu supravieţuiesc. De data aceasta n-a fost aşa. Nimeni n-a vorbit în tonuri victimiste. Şi nici nu s-a vorbit numai despre suferinţele creştinilor. Le era clar tuturor că destinul creştinilor este legat de cel al colegilor lor de drum care nu sunt creştini. Musulmanilor, evreilor şi tuturor celor care trăiesc în Orientul Mijlociu. Ca semn vizibil al unităţii noastre a fost ridicată cu forţă mai mare propunerea de a găsi o dată comună pentru celebrarea Paştelui.
Dumneavoastră repetaţi adesea că practica politică în ţările medio-orientale trebuie să se modeleze cu mai multă hotărâre după principiul de cetăţenie, pentru a diminua discriminările pe bază etnico-religioasă. Concret, care este calea? Creştini trebuie să facă presiuni pentru a cere guvernelor să aplice acel principiu?
Afirmarea principiului de cetăţenie nu poate şi nu trebuie să fie o exigenţă şi o cerere subliniată numai de creştini. Nu facem sectarisme creştine despre acest lucru. Principiul de cetăţenie este un lucru care-i interesează pe toţi şi aplicarea sa este un beneficiu pentru toţi. Asta o repetă şi mulţi musulmani şi conducătorii lor religioşi. A afirmat asta imamul de la al Azhar. Şi în urmă cu câteva zile şi muftiul din Republica Libaneză.
Întâlnirea de la Bari va rămâne un eveniment izolat?
La Bari, cuvintele şi rugăciunile împărtăşite au pregătit terenul pentru acţiuni comune. Fiecare dintre noi, întorcându-ne acasă, a dus cu sine atâtea posibile idei de dezvoltat. Şi pentru aceasta a fost clar că nu va fi vorba despre un eveniment izolat. Toţi sunt de acord în decizia că vor exista astfel de întâlniri. Este nevoie desigur de o altă întâlnire. Şi după aceea, eu doresc mult ca să fie posibilă de a lărgi întâlnirea şi la musulmani şi evrei. Este o dorinţă a mea, însă se naşte din faptul că singuri nu putem înfrunta şi rezolva toate problemele. Trebuie să lucrăm împreună cu toţi ceilalţi.
În Irak de unde se poate începe?
Bisericile prezente în Irak au erau reprezentate toate la întâlnirea de la Bari. Acum este mai uşoară şi unitatea între noi. Vom putea face mai eficace Conciliul Bisericilor Irakiene. Şi cu musulmanii văd progrese. După înfrângerea lui Daesh (Statul Islamic, nr) violenţele de matrice sectară s-au diminuat obiectiv.
Părintele Jacques Murad, care acum trăieşte în Irak, a spus că creştinii trebuie să păzească şi aşteptarea lui Isus care este prezentă printre musulmani.
Musulmanii aşteaptă de la noi o mărturie creştină autentică. Şi noi suntem chemaţi să mărturisim printre musulmani că Cristos este viu. Noi uneori, cu lexicul nostru şi cu limbile noastre liturgice particulare, ca siriaca, aramaica, armeana, nu-i ajutăm să înţeleagă. Acum, când citesc rugăciunile noastre în arabă rămân uimiţi. Nu este vorba de a merge pentru a face prozelitism printre musulmani. Însă desigur asta îi ajută să depăşească şi prejudecăţi nemotivate, ca acelea de a considera creştinismul un politeism.
Drumul început la Bari poate să-i intereseze şi pe musulmani?
Lucrurile se rezolvă atunci când vine timpul lor. În urmă cu cincizeci de ani, o întâlnire ca aceea de la Bari n-ar fi fost posibilă. Se poate întâmpla ca spectacolul atâtor creştini din Biserici şi comunităţi diferite reuniţi împreună să poată fie văzut ca un exemplu şi de alţii. Şi eventual ar putea ajuta şi pe şiiţi şi pe sunniţi să depăşească conflictele şi contrapoziţiile dintre ei.
De Gianni Valente
(După Vatican Insider, 19 iulie 2018)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu